MIRON LUPĂU - 30 DE ANI DE LA ÎNCETAREA DIN VIAȚĂ

 

LUPĂU, Miron**.  Inginer petrolist. Director. S-a născut în 19 februarie 1932 în localitatea Căbești, județul Bihor. A încetat din viață în 28 aprilie 1995.

A urmat școala primară și gimnaziul în localitatea natală și Remetea, județul Bihor. Apoi a urmat Liceul ”Samuil Vulcan” din Beiuș, pe care l-a absolvit în anul 1952, iar după aceea Institutul de Petrol și Gaze din Ploiești, absolvit în anul 1956.

După absolvire, între anii 1956-1962, a muncit la Schela de Foraj Comănești, județul Bacău, ca inginer de exploatare. Din 1962 până în 1995, când a încetat din viață, a muncit la Întreprinderea de Distribuție Gaze Naturale București (GIGC, RADET, CMTEB), ocupând funcțiile de inginer, inginer șef, director de exploatare, director tehnic.

În anul 1960 s-a căsătorit cu Ana Alexa, originară tot din Căbești, dar în 1940 părinții săi s-au mutat la Salonta, iar în anii '50 s-au mutat la București.

Căsătoria cu Ana Alexa a fost binecuvântată cu două fiice, Mirela și Gabriela, căsătorite, domiciliate în București.

Referiri: - Interviu cu fiica Mirela, aprilie 2021.  (I. D.)

 

LA MULȚI ANI, Dr. NICOLAIE NICA!

NICA, Nicolaie***.  Medic primar stomatolog. Primul doctor medic din Sârbești. S-a născut în satul Sârbești, comuna Lunca, județul Bihor, în data de 25 aprilie 1948, într-o duminică de Florii (dar a fost înregistrat abia în 29 aprilie 1948, în Joia Mare), fiul lui Florian și Valvoara-Lucreția Nica și este foarte mândru de originea sa țărănească.

A urmat clasele primare în satul Sârbești, gimnaziul în Vașcău (1955-1959), iar liceul în Oraș Dr. Petru Groza (azi Ștei), absolvit în anul 1966. După absolvirea liceului a urmat cursurile I.M.F. Cluj - Facultatea de stomatologie, pe care a absolvit-o în anul 1972.

A fost repartizat în comuna Rieni, dar dispensarul era în Sudrigiu. Și-a întocmit formele de angajare la Spitalul Teritorial Beiuș însă nu a apucat să înceapă activitatea pentru că în 3 noiembrie 1972 a primit ordin să se prezinte la Școala de Ofițeri în rezervă la Focșani, absolvită la începutul lunii martie. Apoi a fost detașat de la Sudrigiu la cabinetul stomatologic al dispensarului din Vașcău, deoarece medicul stomatolog era în concediu de maternitate. A revenit pentru scurtă vreme la Sudrigiu dar a fost transferat la Policlinica Beiuș .

În 14 februarie 1978 a obținut titlul de medic principal stomatolog, în urma examenului susținut la Facultatea de Stomatologie din Cluj-Napoca. În 23 noiembrie 1987 a fost promovat în funcția de medic șef al Dispensarului Policlinic Beiuș, funcție pe care a îndeplinit-o până în anul 1994.

Tot în urma unui examen, la Facultatea de Stomatologie din Cluj-Napoca, a obținut titlul de medic primar stomatolog gradul III, prin decizia 180/13 octombrie 1991.

”Și astăzi, când scriu aceste rânduri, mai lucrez ca medic stomatolog, într-un cabinet privat, avansând tinerește spre împlinirea a jumătate de secol de muncă stomatologică”. 

Și așa a fost - la împlinirea a 50 de ani de activitate stomatologică, dr. Nicolae Nica sa retras  (2022)...

GHEORGHE CIUHANDU (1875-1947) - Teolog, istoric, senator, publicist. Membru de onoare al Academiei Române

 

CIUHANDU, Gheorghe **. Teolog, istoric, senator, publicist. Membru de onoare al Academiei Române. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Consistoriul greco-ortodox român din Arad. 

S-a născut la 23 aprilie 1875 în comuna Roşia, judeţul Bihor, tatăl său fiind preot în localitate.   A încetat din viață   la Vața de Jos, județul Hunedoara în 29 aprilie 1947, având vârsta de 72 de ani și 6 zile. Este de subliniat faptul că preoții din familia Ciuhandu au păstorit în Roșia timp de 128 de ani, din 1871 până în 1999 când se pensionează ultimul reprezentant al familiei ( Petru, n. 1918, care a oficiat în biserica din Roșia timp de peste 50 de ani).

Gheorghe Ciuhandu a urmat şcoala primară în Roşia, liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş şi studii superioare la Institutul Teologic din Arad (1896) şi Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde îşi ia şi doctoratul (1905). A îndeplinit mai multe funcţii laice şi eclesiastice: a fost învăţător în Căbeşti, judeţul Bihor (1897-1899), funcţionar la Consistoriul din Arad (1900), prefect de studii şi profesor suplinitor la Institutul teologic din Arad (1902-1903), consilier la secţia şcolară a Arad. În ierarhia bisericească, în anul 1908 este uns diacon, în 1910 preot și protopop, iar în 1936 iconom stavrofor. 

Urmând educația primită în familie și în școala beiușeană, Gheorghe Ciuhandu a fost un luptător pe tărâm cultural și politic, apărând limba și școlile românești de tendință de maghiarizare. A fost   participant activ la pregătirea și desfășurarea acțiunilor în vederea realizării idealului național al românilor, Marea Unire. A fost membru al Congresului Naţional Bisericesc al Adunării Eparhiale Arad şi conducătorul Asociaţiei Clerului Ortodox Român din Transilvania. În 30 mai 1946   a fost primit membru de onoare al Academiei Române. Este de menționat că Gheorghe Ciuhandu a fost preocupat și de cartea veche românească, carte îndeobște cu caracter religios, cercetările lui materializându-se într-o seamă de articole și cărți, și de aceea   majoritatea celor care se ocupă de cartea românească veche, printre care Florian Dudaș, Constantin Mălinaș, Atanasie Popa, fac dese trimiteri la Gheorghe Ciuhandu. A cercetat cu atenţie şi a scris mult despre biserica ortodoxă din Crişana şi istoria românilor din acest ţinut istoric. 

Publică peste 60 de volum , majoritatea de istorie bisericească a Aradului şi Bihorului printre care: - Şcoala noastră poporală şi culturală , 1918; - Împreunarea bisericilor ortodoxe române din România Mare și raportul Bisericii cu statul ,   1919; - Reorganizarea Mitropoliei Ardelene , 1920; - Urme vechi de cultură în Bihor , 1921;   - La instalarea PS Părintelui Roman R. Ciorogariu, episcopul Orăzii Mari,   1921; - Schisma românească sau unirea cu Roma , 1921; - Papism și ortodoxism în Ardeal profir și cunună de spini , 1922; - Puncte de orientare în cestiunea unificării administrative bisericeşti , 1922;   - Români ortodocși, români uniți sau două organizații bisericești românești din Ardeal , 1922;   - Reorganizarea centrelor ierarhice și unificarea bisericească , 1923; - Unirea și întoarcerea Galșei la ortodoxie , 1924;   - Românii din Câmpia Ardealului de acum două veacuri. Cu un discurs istoric până la 1752 și însemnări istorico-politice ulterioare , 1924; - Urgia unionistă din judeţul Arad şi reacţiunea ortodoxă , 1924;   - Propaganda catolică maghiară de la Macău în coasta diecezei ortodoxe a Ardealului (1815-1864), 1926;   - Dezbinarea religioasă a românilor ardeleni: Falsificarea credinţei şi a istoriei , 1927; - Patronatul eclesiastic ungar în raportul cu drepturile statului român. Studiu istorico-statistic şi politic-bisericesc , 1928; - Cum sa făcut unirea cu Roma în Ohaba Forgaci (Banat); - Descrierea unor siluiri și fraude , 1929; - Doi Ioanovici pe tronul episcopesc ortodox de Arad , 1929; - Călugării Sofronie și Visarion și mucenicii ortodoxiei din Ardeal , 1932; - Cărţile de afurisenie sau de blestem din Ardeal , 1932; - Bogomilismul și românii , 1933; - Rânduiala sfintei mărturisiri la români. Însemnări rituale. Cu două anexe: ritualul sârbesc (1524) și românesc (1681), 1933; - Dr. Giorgiu Popa - un om de şcoală şi cultură , 1934; - Schiţă din trecutul românilor arădeni din veacul al XVIII-lea , 1934; - Din viața lui Nestor Ioanovici episcopul Aradului 1767-1830 , 1935; - Episcopii Samuil Vulcan şi Gherasim Raţ. Pagini mai ales din istoria românilor crişeni , 1935; - Câteva momente din trecutul Episcopiei Aradului 1767-1830) ,               1936. Colaborează cu peste 200 de articole la diverse periodice dintre care: ”Beiuşul” (Beiuş), ”Biserica Ortodoxă Română” (Bucureşti), ”Biserica şi şcoala” (Arad), ”Candela” (Caransebeş), ”Cele Trei Crişuri” (Oradea), ”Legea Teologică” ), ”Rebiută” (Oradea) Românească ”Românul” (Bucureşti), ”Telegraful Român” (Sibiu), ”Tribuna” (Sibiu), ”Tribuna poporului” (Arad) etc.

Referiri: - Enciclopedia   istoriografiei româneşti … p. 99; - Dudaș, Florian, Manuscrisele realizate după “Cazania lui Varlaam” descoperite în vestul Transilvaniei ,    în:   ”Crisia” (Oradea), An. 10, nr. 10, 1980, p. 65-68, p. 67; - Mărgineanu, Ion, Oameni din Munţii Apuseni … p. 257; - Mihoc, Blaga, Valenţele emancipării , Blaj, editura Logos '94, 2004, p. 67; - Vasilescu, Stelian, Oameni din Bihor…  p. 7; Neagu, Mihai Răzvan, ”Studenți din comitatul Bihor la Facultatea de Teologie din Cernăuți (1875-1918)”, în: Crisia , XLVII, Oradea, 2017, p. 132-137.  (II,   SS)

AUREL VICTOR FLOREA - PREOTUL DIN CĂLUGĂRI CARE A FOST DEPUTAT LA MAREA ADUNARE DE LA ALBA- IULIA DIN 1918

 

FLOREA, Aurel Victor****.  Preot. Delegat la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Cercul electoral Beiuș-Vașcău.

S-a născut în anul 1892 în localitatea Tiulești, județul Hunedoara. A încetat din viață în 21 ianuarie 1971, fiind înmormântat lângă altarul bisericii din Avram Iancu.

A urmat studii superioare la Facultatea de Teologie din Arad.

Din 20 decembrie 1916 a fost preot în localitatea Călugări, județul Bihor. Intrarea în parohie o face la Crăciunul anului 1916, iar instalarea oficială are loc mai târziu la 30 iulie/12 august 1917, conform dispozițiilor canonice date de Protopopul Vașcăului, Adrian Deseanu. Din anul 1920 administrează și Parohia Sohodol de Vașcău. La 1 Decembrie 1918, a participat ca președinte al C.N.R. din Călugări la Marea Unire care s-a realizat prin Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, împreună cu sfătul Pavel Matiuța a Petrii și Ioan Tocoian a Burdaheții, alături de cei 1288 de delegați care au proclamat Marea Unire. Preotul Aurel Florea a conlucrat la împroprietărirea satului Călugări, prin reforma agrară din 1923, a reparat cele două biserici parohiale din Călugări și Sohodol, a reuşit să lămurească enoriașii săi să cedeze douăsprezece jugăre de pășunat pentru Mănăstirea Izbuc și a ridicat cu ajutorul lor clopotnița de lângă biserică în anul 1934, cumpărând cele două clopote; stăruie și primește în schimb locul de cimitir de la Savu Șerb pentru parohie. Pentru dragostea și devotamentul său pentru biserică și neam, în 3 mai 1928, Episcopia Ortodoxă Oradea numește pe preotul Florea, administrator al Mănăstirii Izbuc și îngrijitor al acestui minunat izvor, ca să dea aviz cât va costa șopronul pentru pelerini și pentru prima construcție de lemn a schitului. În urma reparațiilor la biserică, prin legarea ei cu două centuri de fier, în 15 august 1930 are loc evenimentul sfințirii bisericii din Călugări, la care au participat Atanasie Popescu, starețul Mănăstirii Izbuc, Andrei Popa din Crișcior și Mihai Popovici din Leheceni. În 16 aprilie 1930, preotul-apostol al satului, Florea, este numit membru al ”Ordinului Coroana României” cu grad de „ofițer în numele Majestății Sale Regelui Mihai I al României” pentru contribuția sa deosebită pe plan social, patriotic, cultural-misionar în pastorația celor două sate.

În perioada anilor 1929-1935, când s-a ridicat Mănăstirea Izbuc, a avut loc un conflict între săteni și starețul Atanasie Popescu pentru cedarea a 10 jugăre din pășunea satului. În anul 1934 s-a ridicat clopotnița pentru clopotul cel de 500 kg, adus de la Arad cu căruța cu caii de cantorul Șerb Savu. În 5 mai 1946, Episcopia Oradiei transmite Oficiului Parohial din Călugări, recomandarea cu privire la intabularea pe biserică a grădinii parohiale și a casei parohiale. În ciuda acestor recomandări, enoriașii nu au aprobat transcrierea pe biserică a casei parohiale ridicată de preotul Florea în anul 1922 și nici rezerva de cimitir, număr top 1804/1805, luată de la Șerb Savu, deoarece ei motivau că biserica avea în proprietate băcănia din centrul satului din anul 1928 cu brevet de licență. Toate aceste neglijențe s-au răzbunat la urmă, când comuniștii l-au scos în drum pe preot după 40 de ani de folosință, în anul 1960, spre a se construi Școala Generală de 7 ani, iar Cimitirul nou, numai jumătate s-a intabulat în anul 1947, iar cealaltă jumătate a rămas la cantorul Savu Șerb. În 25 august 1956 părintele Florea înaintează Episcopiei Oradea cererea de pensionare de vârstă, având 65 de ani și 40 de ani de preoție, iar în 21 aprilie 1961 se depun ultimele trei acte de pensionare la dosar.

După ce a murit preoteasa Lucreția, în 28 februarie 1963 a fost dusă la Avram Iancu, unde funcționa ca preot fiul său mai mic, părintele Roman, unde au înmormântat-o. A mai funcționat ca preot în Călugări, până în 1 aprilie 1963, când a predat gestiunea părintelui stareț Ioanichie Popescu de la Mănăstirea Izbuc. A mai slujit ca preot pensionar la Poiana și Avram Iancu, cu fiul său Roman, până în anul 1971, când a încetat din viață,  fiind înmormântat lângă altarul bisericii din Avram Iancu.

Referiri: - Vaida, Maria, Bihoreni la Marea Unire, Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2018, p. 105; - Tocoian, Iosif, Călugări, satul dintre ponoare, Editura Primus, Oradea 2020, p. 222-224.  (S. S.).

IOAN POPOVICI-BĂNĂȚEANUL (1869-1893) - ELEV LA BEIUȘ, DETESTAT LA LUGOJ, APRECIAT LA BUCUREȘTI, PUBLICAT ÎN S.U.A.

 POPOVICI-BĂNĂŢEANUL, Ioan**. Scriitor. S-a născut la 17 aprilie 1869 în Lugoj. A încetat din viaţă la doar 24 de ani, la 9 septembrie 1893, fiind înmormântat în localitatea de baştină. S-a născut într-o familie de mici meseriași: tatăl, Nicolae Popovici, opincar, mama, Susana (n. Dobrin), precupeață.

Urmează școala primară în Lugoj.  A urmat liceul maghiar la Lugoj fiind însă eliminat pentru participare la activităţi considerate subversive de autorităţile maghiare (1884),  apoi s-a înscris la liceul român “Andrei Şaguna” de la Braşov, liceul confesional din Beiuş (1886), apoi din nou la Braşov, pentru ca în perioada 1889-1892 să treacă la institutul pedagogic şi teologic de la Caransebeş.

Încă din liceu a debutat cu un ciclu de poezii populare în revista Familia, publicând apoi primele poezii originale, basme versificate sau mici piese de teatru în ziarul Tribuna din Sibiu. Înainte de absolvirea studiilor, a intrat în conflict cu conducerea institutului şi a plecat în 1892 la Bucureşti pentru a ocupa postul de funcţionar la “Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor”, patronată de Nicolae Iorga. Totodată a intrat în contact cu membrii Junimii şi a fost remarcat de Titu Maiorescu, cel care i-a adăugat supranumele Bănățeanul. Întâlnirea cu Maiorescu i-a permis să îşi publice rapid câteva din poeziile şi nuvelele sale în revista Convorbiri literare. În special nuvela sa În lume a atras recunoaşterea calităților sale de nuvelist. În scrierile sale Bănățeanu a descris datinile şi năravurile lugojenilor, într-un grai bănăţean mult mai literar şi mai rafinat. La rândul lui, Duiliu Zamfirescu s-a numărat printre cei care i-au preţuit scrierile în proză şi mai ales nuvela În lume; acesta îi scria lui Iacob Negruzzi că Ion Popovici Bănăţeanu “are în el stofă de scriitor şi merită să se intereseze lumea de el”. Printre cei care i-au apreciat opera s-a numărat şi criticul ardelean Ilarie Chendi, un promotor al curentului semănătorist în literatura română, care i-a remarcat colaborările la ziarul Tribuna din Sibiu. În 1921, nuvela În lume a fost inclusă şi într-o antologie de proză apărută în 1921 la New-York, în limba engleză. A mai tradus din Ibsen, Björnson, I. S. Turgheniev ş.a. În  ianuarie 1893, la Junimea, îşi citeşte nuvela În lume. A mai semnat şi cu pseudonimele Niţă de la Lugoj şi Oreste. Suferind de plămâni, se întoarce pentru a muri acasă, la Lugoj. A colaborat la Tribuna şi Foaia ilustrată  din Sibiu cu un important număr de lucrări în proză. Într-un articol din 1895, Maiorescu nota: „Era un tânăr de vreo 23 de ani, îmbrăcat în haine de om sărac, statura mijlocie, slab la faţă, blond, ochii mari, albaştri, un surâs de sfială, dar de nespusă blândeţe, pe buzele învineţite. M-a mirat coloarea buzelor şi am întrebat imediat de sănătate. Mi-a răspuns că nu e tocmai tare de constituţie, că un medic i-a vorbit ceva de plămâni şi de o hipertrofie a inimii. Nu părea să-şi dea sama de gravitatea stării lui fizice. Sau poate îşi da sama şi voia s-o arate?”. Se pare că partea finală a scurtei vieţi a lui Ioan Popovici Bănăţeanul a fost din cale afară de tristă. Bolnav fiind, a încercat să-şi repare boala de ftizie la Băile Tuşnad, dar tratamentul nu a reuşit.

S-a refugiat la Lugoj, unde starea familiei i-a agravat şi mai mult suferinţa. Îşi găseşte mama cu minţile rătăcite şi părăsită de soţ, rămasă numai cu bunicul de 72 de ani, bolnav şi el. Atmosfera era cruntă, iar singurele bucurii ale lui Popovici erau scrisorile de încurajare ale lui Maiorescu. Din păcate, ultimele scrisori ale tânărului muribund ajuns la Bucureşti, arătau dorinţa de a se stinge, pentru a nu fi o povară în plus pentru cei pe care n-a putut să-i ajute.

Apreciat la Bucureşti, detestat la Lugoj

Performanţele lui I. P. Bănăţeanul, care mai semna şi cu pseudonimul „Niţă de la Lugoj”, au fost luate imediat în seamă de Titu Maiorescu, marele critic literar al vremii. El spunea: „De la Eminescu încoace, nu s-a mai cântat iubirea cu atât adevăr şi cu atâta frumuseţe”. Nuvela sa În lume, apreciată drept capodoperă la Bucureşti şi publicată mai târziu în traducere la New York, a stârnit un val de indiganrea atunci când a fost citită acasă, la Lugoj. „La Lugoj, s-a citit de mai întreaga intelighenţă nuvela În lume. Cei mai mulţi au rămas însă indignaţi. De ce – nu mi-a spus nici unul, însă dau eu socoteala: însă lugojenii aşteaptă să fie lăudaţi, preamăriţi etc. Oameni grozav de vanitoşi fiind, îndată ce nu li se sccoate la iveală „virtuţile”, se supără. Şi astfelş, fiindcă Veta e cum e, Dinu de asemenea, lor nu le venea la socoteală să spună că la Lugoj sunt astfel de oameni!” explica autorul reacţia negativă a lugojenilor. Trebuie spus că Popovici a avut curajul să zugrăvească o lume de caractere mici, meschine, dominate de lăcomie, beţie ori sărăcie.

Scrieri: - Din viaţa meseriaşilor, nuvele, pref. de T. Maiorescu, Bucureşti, 1895 (altă ed., 1909); - În lume, pref. de M. Bucur, Bucureşti, 1955; - În lume, ed. şi pref. de N. Ţirioi, Timişoara, 1973.

Traduceri: Gaston Schaedler, Comediantul, în ”Tribuna”, nr. 19-20, 1889; R. D. Milne, Zece mii de ani în gheaţă, în ”Tribuna”, nr. 28-30, 1889; - I. S. Turgheniev, Sublocotenentul Iergunoff, în ”Tribuna”, nr. 48-52, 1889; - B. Björnson, Cuibul de vultur, în ”Tribuna”, nr. 256, 1889; H. Ibsen, Expediaţiune nordică, Lugoj, 1907.

Referiri: - Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900… p. 700-701; - Micu, Dumitru, Istoria literaturii române. De la creaţia populară la postmodernism… p. 123, 152, 170; Păun, Liana, Ion Popovici Bănăţeanu, scriitorul bănățean comparat cu Mihai Eminescu. Cum l-a lăudat Titu Maiorescu, în: https://www.pressalert.ro.  3 ianuarie 2016, accesat 12 octombrie 2019, ora 21.53; - Obeadă, Cristian, Ioan Popovici Bănăţeanul, autor publicat la New York, în: ”Redeșteptarea”, Lugoj, 28 octombrie 2014 (https://redesteptarea.ro/, accesat 12 octombrie 2019, ora 21.15).   (I.I.   S. S.)

 

 

PETRU E. PAPP-DELEGAT LA ALBA-IULIA, LA MAREA UNIRE ȘI DEPUTAT ÎN SFATUL ȚĂRII

 

Foto: „Crișana”

Pap, Petru E.**/*** Protopop. Iconom stavrofor.  Delegat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, având credențional din partea Consistoriului Eparhial Arad și reprezentând Protopopiatul Beiuș .

S-a născut 12 aprilie 1881 în Lupoaia, comitatul Bihor.  A încetat din viață în anul 1945, la Beiuș

A urmat studiile liceale la Beiuș, iar apoi, în 1902/1903, a început să studieze teologia ortodoxă la Arad. După absolvire, în perioada 1905-1907, a fost redactor al ziarului "Tribuna" din Arad, în timpul în care Sever Bocu s-a aflat în detenție. În perioada 1907-1908, a fost preot în Pocola. A fost protopop în Pocola, iar după 1918, funcționează ca protopop de Beiuș. De asemenea, a fost președinte al Consiliului pentru ridicarea monumentului martirilor români din Bihor. Petru E. Pop a decedat în 1945 la Beiuș.

A editat schița monografică "Din trecutul Beiușului". De asemenea, a colaborat la periodicele "Tribuna", "Biserica și Școala", "Românul", "Luceafărul", "Revista Teologică", "Lumina", "Voința", "Universul", "Legea românească", "Gazeta de Vest" și "Beiușul".

În 2 decembrie 1918, a fost ales membru al Marelui Sfat Național. Ca deputat în Adunarea Națională din 1 decembrie 1918 a reprezentat, ca delegat de drept, Protopopiatul Beiuș. În Marele Sfat Național, a luat cuvântul în privința reformei agrare. După 1918, a fost ales deputat, pentru a reprezenta circumscripția Răbăgani. În 1926, a fost din nou ales deputat din partea Partidului Poporului, pentru a reprezenta județul Bihor.

S-a remarcat prin acțiuni menite să contribuie la emanciparea politică, economică și culturală a românilor bihoreni. Ca profesor de religie la Liceul de fete din Beiuș, ține cursuri pentru neștiutorii de carte, înființează o bibliotecă la Pocola și publică lucrări cu tematică religioasă și istorică. Deține mai multe funcții în cadrul instituțiilor românești: vicepreședinte al despărțământului beiușean al Astrei, președinte al Casinei Române din Beiuș, membru în consiliile de administrație ale băncilor locale „Drăganul” și „Economul”, membru în Adunarea eparhială a Episcopiei Oradiei și în Congresul Național Bisericesc sau redactor al ziarului „Beiușul”.

 

A fost distins cu "Coroana României" și cu "Steaua României" în grad de ofițer. De asemenea, a fost decorat cu "Răsplata muncii pentru Biserică", clasa I. Episcopul Aradului l-a ridicat la rangul de iconom stavrofor în 1936.

Este autorul schiței monografice Din trecutul Beiușului , apărută în anul 1928.

Referiri: - Wikipedia, „Crișana”, Oradea, 21 martie 2019.

IOAN BAR (1939-2020) AMBASADORUL DIN SĂUCANI

BAR, Ioan**. Diplomat. S-a născut la 11 aprilie 1939 în localitatea Săucani, județul Bihor. A încetat din viață în 31 martie 2020.

În 11 aprilie 1944, tatăl său, la numai 34 de ani, a căzut în luptă la Odessa. Urmează școala primară în satul natal, iar apoi, la insistențe, mama sa a încuviințat să facă gimnaziul la Remetea. După gimnaziu urmează Liceul ”Samuil Vulcan” la Beiuș, pe care îl absolvă în 1957. Susține examenul de admitere la Facultatea de Drept din Cluj, nu reușește, dar obține un post de învățător suplinitor în satul natal, Săucani. După trei luni s-a înscris la Școala sanitară postliceală din Oradea, pe care a absolvit-o în 1959, fiind repartizat ca asistent medical de laborator clinic la Spitalul Unificat din Hunedoara. După trei luni a fost încorporat la o unitate militară din Caransebeș. După efectuarea stagiului militar se angajează ca asistent medical la o policlinică din orașul Dr. Petru Groza (actualmente Ștei). Este admis la Facultatea de Drept la București, pe care o absolvă în 1967, fiind prima persoană din satul Săucani care a ajuns pe băncile facultății. 

Între 1967 – 1969 urmează cursul postuniversitar de relații internaționale, ulterior este încadrat la Secția internațională a organizației de tineret, în această secție rămânând până în 1973. În 1973 este încadrat în M.A.E, prin transfer în interesul serviciului. 

În 1973 ajunge Secretar III la Ambasada României în Brazilia iar în același an fiind promovat Secretar II. În anul 1981 este Însărcinat cu afaceri en pied la Ambasada României din Quito (Ecuador) iar între 1983–1984, Secretar II la Direcția America din M.A.E. Începând cu anul 1984 este economist principal la Direcția valutară și metale prețioase din B.N.R., prin transfer în interesul serviciului. În 1986 îl găsim Consilier juridic principal în centrala B.N.R. iar în 1990 este reîncadrat în M.A.E. ca Secretar II. În același an este promovat Secretar I și Șef al secției consulare la Ambasada României din Paris. În 1993 este avansat  în gradul de consilier diplomatic. În perioada 1994–1995 este Director al Direcției Relații cu Românii din Afara Granițelor din M.A.E. 

Între 1995–1996 este Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al României în Angola, în 1997 i se acordă gradul de ministru consilier iar între 1996–1999 este Ambasador Extraordinar și Plenipotențiar al României în Republica Federativă a Braziliei. În decembrie 1999 se pensionează la cerere. După pensionare, începând cu 15 ianuarie 2000, este director adjunct al Secției de cooperare internațională, în cadrul Ministerului public.

Prin decretul 528/1 decembrie 2000, i se conferă Ordinul Național ”Steaua României” în grad de Cavaler. În primăvara anului 2001, ca urmare a unor ”jocuri politice” a fost îndepărtat din Ministerul Public. 

Scrieri: - Brazilia inimii mele, Editura Dayac, Satu Mare, 2008; - La voia destinului. File din jurnalul unui diplomat, Editura Ecou Transilvan, Cluj Napoca, 2019.

Referiri: Ioan, Bar, La voia destinului. File din jurnalul unui diplomat, Editura Ecou Transilvan, Cluj Napoca, 2019.   (S. S.)

 

Preotul TERENTIE PAPP (1863-1923)

 

PAPP, Terentie **. Preot. S-a născut la 8 aprilie 1863 în Buntești. A încetat din viață în 8 august 1923 la Buntești. Este ultimul descendent pe linie bărbătească din arborele genealogic al preotului Luca, cu care se încheie șirul preoților din aceeași familie - tată, fiu - care au slujit vreme de 225 de ani la altarul bisericilor cu hramul „Buna Vestire" din Buntești. A încetat din viață în 6 august 1923.

A absolvit 6 clase gimnaziale la Beiuș, în 1886. A urmat studii de teologie la Institutul Teologic din Arad între anii 1885-1886. A susținut examenul de „calificație preoțească” pentru clasa a III-a la Arad în anul 1888.

A fost hirotonit întru preot, la Arad, în data de 24 aprilie 1893 pentru Parohia Ferice, ca administrator parohial, de către episcopul Ioan Mețianu al Aradului. După decesul lui Ioan II Pap, în prezența protopopului Vasile Pap al Vașcăului și a unui mare număr de credincioși adunați în biserica din Buntești, în august 1894, a fost ales preot în localitatea natală. Părintele Terentie a administrat   Parohia Ferice până la 2 iunie 1908, când a fost numit aici Terențiu Popa, care era administrator și preot la Poienile de Jos, cum se scrie atunci.

„E interesant a ști ceva din trecutul acestei parohii (Buntești – na). Biserica veche a fost ridicată din stăruința lui popa Luca, strămoșului răstrămoșul actualului pre Terentie Papp. Popa Luca venise acolo la anul 1699 din Mărgău (Ardeal), căci comuna aceasta trecuse numai la credința ortodoxă. sa ia conferit parochia Buntești, dându-i totodată și un decret prin care se spune că în această parohie, cât va fi urmat din familia aceasta, de »spiță bărbătească« și se va dedica carierii preoțești, să slujească altarului la biserica aceasta.[1].

La 14 aprilie 1907 el a participat la Beiuș la adunarea populară de protest împotriva legii lui Apponyi care urmărea maghiarizarea românilor prin școlile confesionale. În zilele de 26 și 27 august 1907 a avut loc la Beiuș alegerea părintelui Vasile Lucaciu ca deputat în Dieta de la Budapesta. La alegerea acestui mare luptător pentru drepturile românilor din Transilvania au participat și credincioșii din Buntești și Lelești, însoțiți de preotul Terentie Papp. Amintim că preotul Terentie, era membru al Partidului Național Român în 1910, sa opus înființării unei școli primare de stat maghiare în comuna Buntești, îndemnându-i și pe enoriași ca să se împotrivească acest act. La 29 septembrie 1907 a sosit în Beiuș Episcopul Aradului Ioan I. Papp, originar din Pocioveliște. Aici, el a fost întâmpinat, printre alții și de părintele Terentie Papp. Visul pentru care el a militat, unirea tuturor românilor într-un stat național unitar, sa realizat la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918. Încoronarea regelui Ferdinand I ca rege al tuturor românilor în catedrala Reîntregirii Neamului din Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, la 15 octombrie 1922, la 15 octombrie 1922, la 19 octombrie 1922. biserica despre bunătatea îndemnându-i pe credincioși să urmeze credința părinților și să fie permanent în legătură cu Dumnezeu; să stăruiască în rugăciune și priveghere, să se jertfească și să fie uniți toți românii. Părintele din Buntești sa preocupat și de bunăstarea materială a enoriașilor. în acest scop a înființat în parohie, în anul 1920, împreună cu alți sătenii de progres, cooperativa „Deșteptarea”, după statutele cooperativelor sătești, fiind președintele.  El voia să-i trezească pe „poporeni” din „pasivitatea față de tot ce i-ar înălța la chemarea lor ca cetățeni români în România Mare și ca să progreseze și ei pe terenul economic național. 

La data de 1 august 1921 el și-a prezentat demisia din funcția de președinte al Consiliului de Administrație al Cooperativei din pricina unor oameni nechemați, care se amestecau în afaceri și nu voiau să se conducă după evidențe, ci după bunul plac.

În vara anului 1923 sa îmbolnăvit, încredințându-se, la 8 august 1923, conducerea oficiului parohial preotului Ilie Lucuța din Șebiș. Boala sa sa agravat, iar in 26 august 1923, candela vieții sale pământești sa stins pentru totdeauna.

Referiri : - Petru E. Papp, Din trecutul Beiușului, Pagini de glorie și de jertfe, Tipografia Doina, Beiuș, 1928, p. 62-64; - Morgovan, Ioan, File din istoria Parohiei Ortodoxe Buntești. Contribuții monografice , Editura Buna Vestire, Beiuș, 2009, p. 30-32.   (SS)

                                         

---

[1] ***, Sfințirea bisericei din Buntești, în „Tribuna” , nr. 282, Arad, 1909, pag. 7.

FESTIVAL DE PRICESNE CÂNTAȚI DOMNULUI CÂNTARE NOUĂ, Ediția a XV-a, Roșia 2025.

 Duminică, 6 aprilie 2025, la Biserica Ortodoxă din localitatea Roșia s-a desfășurat FESTIVALUL DE PRICESNE „CÂNTAȚI DOMNULUI, CÂNTARE NOUĂ”, Ediția a XV-a, organizat de Primăria Comunei Roșia, Biserica Ortodoxă Roșia, Inspectoratul școlar județean, Școala gimnazială nr. 1 Roșia, cu binecuvântarea episcopului ortodox al Oradiei, PS Sofronie. 

Participarea a fost impresionantă - elevi din 19 localități: Roșia, Căbești, Remetea, Beiuș, Beznea, Bratca, Vărășeni, Remeți, Bulz, Câmpani, Ștei, Nucet, Pietroasa, Finiș, Răbăgani, Dobrești, Sâmbăta, Rieni, și Beățușercaia. S-au interpretat pricesne în grup sau individual. 

De remarcat participarea Corului Asociației Avram Iancu Beiuș, dar și a grupului Asociației Lioara din Beiuș, denumit, desigur, tot Lioara. 

Ca în fiecare an, evenimentul a adus împreună elevi, profesori, directori de școli, reprezentanți ai Consiliului Local și credincioși care, după participarea la Sfânta Liturghie, au trăit momente de bucurie duhovnicească.

Primăria Comunei Roșia, a fost reprezentată de primarul Remus Moțiu, și a a susținut financiar organizarea festivalului, colaborând strâns cu coordonatorii evenimentelor: prof. Valentina Silaghi, prof. Irina Ușvat și prof. Florentin Ciuhandu.

Felicitări organizatorilor și un gând frumos pentru directoarea Școlii gimnaziale nr. 1 Roșia, Vali Silaghi și părintele paroh Dorel Haiduc! 

GALERIE FOTO (Ioan Curpaș, Vali Silaghi și pagina Facebook a Școlii gimnaziale Roșia)