LA MULȚI ANI, PROF. IOAN BORZA!

 

BORZA, Ioan**. Profesor universitar dr. inginer, Profesor emerit. S-a născut la 6 martie 1951 în Căpâlna, judeţul Bihor. A urmat studiile secundare la Liceul ”Samuil Vulcan” din Beiuș. Este absolvent al Universității Politehnica Timișoara, Facultatea de Electrotehnică și Energetică, promoția 1976. Devine cadru didactic al Universității Politehnica în anul 1980, la Facultatea de  Construcții; obține titlul de doctor inginer în 1997, devine profesor în anul 1998 și începând cu anul 2004 devine conducător de doctorat în domeniul Inginerie Civilă și Instalații. A activat în cadrul Departamentului Construcții Civile și Instalații, unde a desfășurat atât activitate didactică cât și de cercetare avansată. Ca o recunoaștere a performanțelor profesionale, profesorul Borza a fost expert evaluator al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (2005-2014), membru în Consiliul tehnic permanent pentru construcții din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației (2011-2017), verificator de proiecte atestat la Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei și Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (1996-2019), auditor energetic (2003-2019) și membru în numeroase asociații profesionale de profil, atât la nivel național, cât și internațional etc. În cadrul Universității Politehnica Timișoara, Ioan Borza a fost șeful colectivului de Instalații pentru Construcții, prodecan al facultății de Construcții (2004-2012, 2014-2016), director al Centrului de Cercetare în Instalații (2011-2017) și membru în Senatul UPT (2012-2014). La 20 iunie 2019 i s-a decernat titlul de Profesor emerit.

Referințe: Carţiș, Gh. Ioan. Fii ai Bihorului absolvenţi și slujitori ai Politehnicii din Timișoara. În: Plai Românesc. nr. 9. Beiuș, septembrie 2005. p. 3-5) - upt.ro/Informatii_profesori-emeriti. (I.I., S. S.)

IOAN DRAGOȘ (1810 - 1849)

 

DRAGOȘ, Ioan.  Deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta. S-a născut în 5 martie 1810 în Oradea, într-o familie de nobili români originari din Toplița. Tatăl său s-a numit Teodor şi era mic proprietar la Oradea. A mai avut un frate. A încetat din viață în 10 mai 1849 la Abrud.

A urmat studii gimnaziale la Liceul romano-catolic din Oradea, ulterior, între anii 1842-1844 urmează cursurile Academiei de Drept din Oradea, devenind avocat. A lucrat în administrația comitatului, ajungând până la funcția de solgăbirău. În 22 martie 1848 este ales membru în comisia constituită de primul ministru al Ungariei, Batthyány Lajos (1807-1849), care avea rolul de a păstra liniștea în comitat, prevenind atât protestele nobililor expropriați de revoluţia maghiară, dar care încă nu îşi primiseră despăgubirile prevăzute de lege, cât şi ale iobagilor eliberați şi care ar fi putut avea, la rândul lor, nemulțumiri. În 26 iunie 1848 este ales deputat de Beiuş, în Dieta maghiară, câștigând împotriva unui candidat maghiar. Inamicii săi politici l-au acuzat că nu avea nici o calitate care să îl fi ajutat să câștige alegerile şi că a fost ales doar datorită faptului că era de origine română, de către conaționalii săi. În timpul revoluţiei pașoptiste, a aderat, împreună cu alţi români din Câmpia de Vest a Transilvaniei, la țelurile revoluţiei maghiare, pe care au susţinut-o. Prin această atitudine, el s-a depărtat de scopurile declarate ale revoluţiei pașoptiste române din Transilvania, pe care de altfel nu le-a îmbrăţişat niciodată. Pe lângă alte declarații prin care susţinea cauza revoluţiei maghiare, Ioan Dragoş s-a adresat personal românilor din Transilvania, încercând să îi convingă să renunțe la declarațiile de la Blaj şi să treacă de partea maghiarilor. Un astfel de apel personal către românii transilvăneni, suna astfel, în încercarea de a-i convinge pe aceştia de şansele de victorie ale cauzei maghiare: „Eu sunt aici moștean ca şi maghiarul, dar numele lui pătrunde astăzi sfera înseninătoare; el urmează înainte şi-mi face cale, eu cu dânsul voi păși şi când va veni vremea, eu voi păși înainte şi el după mine.”

 Asedierea Munților Apuseni a început în toamna anului 1848, prin bătăliile de la Ciumbrud (25 octombrie), Cricău (28 octombrie), Huedin 7 (decembrie). A continuat la începutul anului 1849 prin luptele de la Aiud (8 ianuarie), Uioara de sus (9 ianuarie), Aiud (17 ianuarie), Brad (15-20 ianuarie), Lița (17 ianuarie), Sălciua (21-22 februarie), Mărișel (26 februarie-12 martie), Zlatna (16-18 aprilie), Ponor (martie), Băișoara (13 aprilie). Observând revoluționarii maghiari că zona Munților Apuseni este greu de cucerit, întrucât locuitori de aici erau dispuși să lupte până la ultima picătură de sânge, vor încerca să ajungă la o cale de împăcare cu revoluționarii români conduși de Avram Iancu. Din acest moment își face apariția în vâltoarea evenimentelor deputatul Ioan Dragoș, un personaj controversat în istoriografia românească și cea maghiară. În luna aprilie a anului 1849, Ioan Dragoş porneşte spre Munţii Apuseni, cu însărcinarea, din partea lui Kossuth, de a-i face pe români să depună armele, prin mijloace pașnice. În 20 aprilie 1849, Dragoş e în măsură să comunice comisarului guvernului maghiar că Avram Iancu şi Ioan Buteanu au acceptat să îl primească, pentru începerea tratativelor de pace. Spicuim din Raportul lui Avram Iancu, prefect al unei legiuni româneşti, despre faptele oastei poporane, care a stat sub comanda lui pe timpul răsboiului civil din Transilvania în anii 1848/9, Editura redacţiunii ”Observatorului”, Sibiiu, 1884: ”Prefectul Buteanu primi în 23 Aprilie o scrisoare dela Dragoş din Brad cu data 19 apr. adresată totodată şi mie, in care eram invitați la o conferență spre scopul unei învoeli salutare. Eu venii la Abrud chiar în aceeaş noapte, dupăce am cetit scrisoarea o am comunicat şi prefectului Axente Severu, care tocmai pe atunci se află in Abrud. Acesta declară îndată că din toată acea conferență nu se va alege nimic, din cauză că principiile maghiarismului Kossuthian sunt cunoscute; apoi Românii au avut ocaziune de a se convinge despre credinţa ungurească, şi în dosul acestei conferențe poate fi că este ascuns altceva; de aceea el este de părere că invitarea să nu fie primită… În 25 Aprilie plecarăm la Mihăileni anume cu prefecții Buteanu şi Dobra, fostul prefect din Câmpie preotul Vlăduțiu, vice-prefectul meu Boieriu şi încă alţi câţiva. Acolo convenirăm cu Dragoş. Scopul meu adecă a fost ca să aflu câte ceva despre starea lucrurilor din afară de munţi; pe lângă aceasta eu eram de părere, că în considerațiunea stării noastre descrise mai sus în care ne aflam in munţi, un armistițiu ne-ar fi folositor în multe privințe. La posibilitatea împăcărei cu Maghiarii eu unul nici pe departe nu am cugetat. Deputatul Dragoş luă cuvântul şi într’o cuvântare măiastră zugrăvi situațiunea lumei în colori maghiare… Buteanu, care precum s'a observat şi mai sus desperase cu totul de reușita cauzei noastre şi Dobra un advocat erudit, care şi el nu eră mai bine dispus, purtau numai singuri conversațiunea cu deputatul, iar acesta spre a ajunge la o învoială definitivă a pus de întâie şi categorică condițiune depunerea armelor şi extrădarea lor, iară acesta o explică aşa, că garda naţională să fie desarmată din ambele părţi şi răsboiul să fie purtat numai cu trupe regulate. Eu îi făcui observarea că acest popor înșelat foarte de multe ori de cătră Maghiari nici armele nu le va da din mână, nici nu va suferi vreodată ca orașele şi satele muntene să fie ocupate de soldaţi maghiari, şi am mai adaos, că aci poate fi vorba cel mult numai de un armistițiu. Deputatul răspunse că el pentru aşa ceva nu este autorizat, între aceea dânsul va face raport la comandantul din comitatul Zarand şi chiar la Kossuth, apoi va şi plecă îndată la Debreţin, pentruca să audă părerile lui Kossuth şi să aducă în scris concesiunile care pe Români să-i poată îndestula… Mai încolo eu aflai îndată după acea convorbire, că dintr’odată cu venirea deputatului trupele maghiare an fost înmulțite nu numai în comitatul Zarandului, ci şi pretutindeni în direcţiunea celor mai importante strâmtori de munţi, ceeace mă făcu să cuget la un plan al lor combinat şi aşa îmi permitea ca să pătrundă in sus atinsul plan al politicilor maghiari. Acum eu cunoscui perfect situațiunea în care ne aflam noi şi aşa m'am decis ca să lucru cu mare circumspecțiune în contra intrigilor vrășmașului şi să nimicesc planul lor…” Întâlnirea cu fruntaşii revoluţiei pașoptiste române, printre care Avram Iancu şi Ioan Buteanu, I. Dragoş a avut-o pe data de 23 sau 24 aprilie 1849, în satul Mihăileni, judeţul Hunedoara. Pe timpul întâlnirii, Dragoş îi asigurase pe români că nu vor avea loc operațiuni militare ale armatei ungare, îndreptate împotriva lor, fiind declarat armistițiul pe timpul duratei tratativelor de pace. La această întâlnire, I. Buteanu i-a cerut vehement lui Dragoş recunoaşterea naționalității române. În 5 şi 6 mai tratativele de pace continuă, incluzând două adunări ale moţilor, la Abrud şi la Câmpeni, pe care Avram Iancu voia să îi întrebe despre semnarea sau nu a unei păci. Moţii au fost de neînduplecat, refuzând să se predea, cu toată amnistia, destul de vagă de altfel, oferită de Kossuth celor care ar înceta luptele. În seara de 6 mai 1849, maiorul Hatvani intră prin surprindere în Abrud, chiar în timp ce discuţiile românilor cu Dragoş erau în toi. Avram Iancu a reuşit să se salveze în ultimul moment din Abrud, împreună cu mai mulţi comandanţi români, evitând capturarea de către maghiari. Prefecții Ioan Buteanu şi Petru Dobra îl cred pe Dragoş, care îi asigura că nu li se va întâmpla nimic rău, astfel că aceştia nu fug din Abrud împreună cu ceilalţi români. ”La porunca lui Hatvani a fost în mod mișelesc împușcat advocatul Dobra, născut în Zlagna şi care avea rudenii de sânge în Câmpeni.  Când au auzit rudeniile lui Dobra,  s’au şi gândit Ia răsbunare asupra lui Dragoş, ademenitorul Românilor”. În 8 mai 1849 a început prima bătălie de la Abrud, românii reuşind să recucerească oraşul prin forţa armelor la 10 mai. În această zi, intrând românii în oraş prin luptă, Ioan Dragoş a căutat să se ascundă, știind că va fi acuzat de trădare. ”Glotașii stăruiau şi în urmă amenințară cu moarte pe Șuluțiu, cari ameninţări le auzia şi Dragoş, care de bună voie eşi din cămară şi se prezentă conducătorilor acelei trupe înarmate… Dragoş fu aruncat peste târnaţ în lăncile glotașilor adunați în curte, «unde a fost sdrobit la moment şi trupul lui, formând o masă de carne şi oase, a fost aruncat peste un zid într’o grădină din vecinătate, unde i s’a şi făcut mormântul. (Rubin Patiția). Dragoș a fost ucis de mulțimea înfuriată după evenimentele de la Abrud din luna mai a anului 1849, și nu din ordinul vreunui conducător al Revoluției. Atât Rubin Pațiția cât și ceilalți memorialiști ardeleni care descriu evenimentul uciderii lui Dragoș evidențiază faptul că emoția în rândul moților atinsese dimensiuni maxime în momentul capturării și executării lui Dragoș.  Rămășițele lui Dragoş au fost îngropate pe locul în care murise, sub un frasin. După şase ani au fost strămutate, în secret, de propretorele Holnapi, la Oradea. ”Moartea lui Dragoş este o răsbunare pentru uciderea advocatului Petru Dobra, care răsbunare au săvârşit’o rudeniile celui ucis. Iancu s’a supărat de acest fapt, căci ca idealist omorurile nu le suferea şi mulţi Unguri căzuţi în robia lui - în Ioc de moarte, aflau scutul lui Avram Iancu - îngrijindu-se chiar şi de întreţinerea lor şi a familiilor acelor prisonieri, pe cari îi internase în Offenbaia”. Scriitorul Ioan Georgescu, în Avram Iancu, Biblioteca Asociațiunii (ASTRA- n.n.), Sibiu, 1922, p. 5 spune: „Auzind, cum au ucis Moţii pe nenorocitul trimis al Ungurilor, pe deputatul Ioan Dragoş, după ce au cucerit din nou Abrudul, el a spus aceste cuvinte către ostaşii săi: <<V’aţi luptat cu Ungurii aşa de vitejeşte, încât- îmi vine să vă sărut pe toţi; dar’că aţi omorît pe Dragoş, mi-aţi amărît sufletul!>>”

Referințe: - Politica româneasca şi politica ungurească în anii 1848—49, în: ”Transilvania”, anul LIII, nr. 9, septembrie 1922, p. 559-562; - Patiția, Rubin, Moartea deputatului Dragoș, în: ”Gazeta Transilvaniei”, anul LXXII, nr. 32, Brașov, 12/25 februarie,p. 1-2; - Ioan Dragoș, în: Enciclopedia României (enciclopediaromaniei.ro, accesat 27 martie 2021, ora 19.40; - Dumbrăvescu, Nicolae, Ioan Dragoș, participant la Revoluția din 1848-1849 în memorialistica vremii, în: ”Sententia”, Sesiune internațională de comunicări științifice studențești, Volum de lucrări, Ediția a V-a, Târgu Jiu, 4-6 decembrie 2014, p. 383-393.   (S. S.)

LA MULȚI ANI, VIOREL FAUR!

FAUR, Viorel**. Profesor universitar emerit dr. Istoric. Senator în Parlamentul României. Născut la 3 martie 1941. Originar dintr-o familie de țărani săraci (Nicolae și Floare), a văzut lumina zilei la moara (pe apă) din comuna Dumbrăvani (cam la jumătate distanţă între vidicul Beiuşului şi vidicul Coului). A pornit pe drumurile vieții, înfruntând toate vicisitudinile, care n-au fost puține (este destul să amintim că tatăl său a intrat, ca național-țărănist, încă din 1946, în mișcarea de rezistență anticomunistă, fiind condamnat de Tribunalul Poporului din Cluj, alături de alți 12 compatrioți, la închisoare și a ajuns la Poarta Albă.

A urmat cursurile școlii primare în satele: Săud (cls. I), Poieni de Jos (clasele a II-a și a III-a) și Seghiște (clasa a IV-a) iar gimnaziul la Câmpani. A fost obligat să urmeze cursurile Școlii Generale din Câmpanii de Jos, cu toate că era o școală generală în satul Ștei, mai aproape, dar nu a fost primit, deoarece se știa că este fiul unui deținut politic. Urmează studiile secundare, în perioada 1954–1957, la Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş. Datorită “dosarului” său nu poate urma studii superioare , astfel că  este nevoit să lucreze timp de trei ani ca profesor suplinitor la Şcoala elementară Bunteşti şi contabil la ICRA Vaşcău. În anul 1960 susține examenul de admitere şi reuşeşte la Facultatea de Istorie-Filozofie a Universităţii din Cluj, luându-şi licenţa în anul 1965.

De la absolvirea facultăţii şi până la finele anului şcolar 1967-1968 funcționează ca profesor la Şcoala generală din Ghighişeni, perioadă în care se integrează în viaţa culturală a oraşului Ştei (pe atunci Dr. Petru Groza), contribuind în mare măsură la organizarea şi activitatea cenaclului literar ”Miron Pompiliu” şi, în general, a Casei orăşeneşti de cultură. Între 1968 şi 1990 lucrează în cadrul Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea, urcând în ierarhie de la muzeograf până la şef al secţiei de istorie a muzeului, desfăşurând o bogată activitate ştiinţifică de cercetare a  istoriei  Bihorului şi în special a istoriei culturale a acestuia cu mai multă aplicare spre istoria culturală a Ţării Beiuşului, fără a neglija însă şi istoria politică  şi socială a zonei din perioada dintre revoluţia de la 1848, Marea  Unire şi cea de a doua mare conflagraţie mondială a secolului trecut.

În 28 februarie 1980 a susținut, la Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj-Napoca, teza de doctorat Cultura Românilor din Bihor (1848-1918). Comisia superioară de diplome i-a conferit titlul științific de doctor în Istorie la 30 iunie 1981. 

În 20 mai 1990 a fost ales senator de Bihor în prima legislatură postdecembristă. A făcut parte, ca secretar, din Comisia pentru Învățământ a Senatului României. De asemenea pe parcursul a doi ani, a deținut funcția de Președinte al Grupului Interparlamentar Român și a condus delegațiile parlamentare române la toate adunările generale ale Uniunii Interparlamentare. Din 1990 devine cadru didactic universitar, urcând toate treptele didactice, fiind, din 1996, (prin concurs)  profesor universitar. Întemeiază Fundaţia şi editura ”Cele Trei Crişuri”, prin care tipăreşte peste 30 de cărţi. Cercetările prof. univ. dr. Viorel Faur se materializează într-un foarte mare număr de comunicări ştiinţifice şi referate (peste 300).

De la stabilirea sa în Oradea a fost unul dintre cei  care au contribuit  într-o foarte mare măsură la instrucţia şi educaţia populaţiei şcolare şi a adulţilor bihoreni prin prezenţa cu comunicări, referate, expuneri, conferinţe, dezbateri, evocări, prezentări la numeroase manifestări cultural-educative desfăşurate în satele şi oraşele judeţului Bihor. În 1992 a devenit președinte al Secțiunii Teritoriale Oradea a Institutului de Istorie și Teorie Militară, calitate în care a tipărit un nou periodic cu titlul Cetatea Bihariei, al cărui conținut este, prioritar, de istorie militară, și, desigur, de istorie națională.

I s-au dedicat patru volume omagiale - unul la împlinirea vârstei de 60 de ani (Istoria - ca experiență intelectuală, Universitatea din Oradea, 2001), unul la 65 de ani (In honorem Viorel Faur, Universitatea din Oradea, 2006), respectiv la 70 de ani (Istoriografie, cultură şi politică în nord-vestul României, Universitatea din Oradea, 2011), acesta purtând următoarea dedicație: „Profesorului şi istoricului Viorel Faur, omagiu din partea profesorilor, studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor, colegilor şi colaboratorilor din Bihor şi alte oraşe ale ţării, la împlinirea vârstei de 70 de ani”. În 2016 a apărut cel de-al patrulea volum: Perseverenţă şi devoţiune în căutarea adevărului istoric: ”Omagiu profesorului şi istoricului Viorel Faur la împlinirea vârstei de 75 de ani”.

În 26 februarie 2021 i s-a decernat titlul de Cetățean de onoare al municipiului Beiuș.

Este căsătorit cu Rafila Dumitreasa, profesoară de limba și literatura română, împreuna cu care are trei copii: Dorli-Estrela (căsătorită Bădescu), avocat în București, Antonio Faur, istoric la Universitatea din Oradea, și Flaminia-Dorlietta Faur (1970-2010).  

Referințe: - Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde Ioan Buşiţia…  p. 8, 51, 52, 58, 67, 103; - Enciclopedia istoriografiei româneşti… p. 140; - Mihoc, Blaga, Valenţele emancipării. Blaj, Editura Logos ’94, 2004, p. 86; - Degău, Ioan, Comuna Buntești – Monografie, Editura Abaddaba, Oradea, 2004. p. 342-344.  (I. I. S. S.)

A ÎNCETAT DIN VIAȚĂ DOREL PIETRĂREANU

         

    Colonelul Dorel Pietrăreanu a încetat din viață la București. A fost un bun prieten al meu (virtual, pentru că, deși mi-am dorit, nu ne-am înâlnit niciodată. Așa a fost să fie...). Am colaborat  cu Dorel, având plăcerea să-i public câteva eseuri pe acest blog, prin anii 2010 - 2012, de altfel, un fel de „prefață” la volumul său Amurgul coloneilor... 

            Doamne, cât e de stupid. Dar așa e în viață...

Bunul Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească! 

Drum bun, Dorel!

IN MEMORIAM DOREL PIETRĂREANU

https://suciusiminfo.blogspot.com/p/tableta-lui-dorel.html

PRIETENI FĂRĂ NUME

Suntem cam stresaţi. În metrou lumea nu mai zâmbeşte, decât foarte rar. Oamenii sunt îngânduraţi şi nu mai observă că afară a venit primăvara, că pomii au înflorit, etc. Toţi sunt preocupaţi de câte ceva. Suntem o generaţie de oameni stresaţi!!?? Ne uităm în jos, nu înainte şi în ochii celorlalţi; toţi suntem prea serioşi şi parcă obosiţi. Ne ducem, zilnic, viaţa pe itinerarul casă-servici-casă-servici-casă. Cineva zicea: „parcă ne naştem obosiţi”!

Oricât de vesel şi de optimist ai fi, când te mişti zilnic în acelaşi cerc, când ai început să realizezi că recunoşti oamenii din metrou sau autobuz, care pleacă sau vin cam la aceleaşi ore ca tine, parcă te-apucă ameţeala sau depresia.

Ne salutăm, ne dăm bineţe, deşi nu ne cunoaştem după nume. Ei sunt pentru mine (aşa cum, probabil, sunt şi eu pentru ei) „prietenii fără nume de la metroul de 06.35”. Ştiu şi când şi cine lipseşte „din formaţia de plecare” de pe peronul „Apărătorii Patriei”, din Cartierul de Sud.

Până nu de mult mai auzeai câte un banc, ori vreo poantă, sau câte vreo întâmplare hazlie din viaţa cuiva. Şi istorisirile se formează în funcţie de numărul staţiilor de parcurs, astfel ca toată lumea să fie la curent. Într-o perioadă, evoluţiile Stelei şi Rapidului în cupele europene începuseră să ne ocupe timpul şi să ne împartă în tabere. Apoi s-a ales praful şi de asta...

Dar lucrurile au luat-o razna, iar taberele s-au delimitat (parcă şi fizic) atunci când lumea a început să vorbească în metrou despre nebunia politică mioritică, fiecare scandal fiind analizat cu patimă pe toate feţele, disecat mai ceva decât o broască în laborator. Scandaluri care agită malurile Dâmboviţei la cote maxime; scandaluri care în istorie vor rămâne (dacă vor rămâne!) ca derizorii, dar care, pe moment, dau cetăţeanului obişnuit, muritorilor de rând ca mine, ca tine, ca noi, o stare de nelinişte, de instabilitate, de nesiguranţă pentru ziua de mâine, ori poimâine. Uneori, nu mai conta care era scandalul analizat, deoarece scandalul avea loc între taberele „din vagonul metroului”, fiecare pretinzând că are dreptate. Fiecare cu adevărul sau dreptatea lui! De vreo două-trei ori, ascultând comentariile şi văzând care era mersul discuţiilor am greşit staţia de coborâre. Lumea nu mai discută decât despre politică şi despre cum să facă bani. Politică şi bani! Sau bani şi politică, nu ştiu exact care este ordinea, dar dominantele astea sunt. Restul sunt detalii tehnice.

Transportul în comun parcă uniformizează gândurile, sentimentele, opţiunile! Cine mai ştie!? Sigur însă, le influenţează. Societatea, sau lumea în general, te face să simţi aşa.

Unii spun că acest exces de preocupare politică din partea cetăţenilor menţine viaţa politică la foc continu, deosebit de necesar în perioada de tranziţie. Dar, să mă ierte Dumnezeu, cât dracu’ mai ţine perioada asta de tranziţie!? Eu, unul, m-am cam săturat... Nu vreau, fireşte, în fiecare zi un spectacol în jurul meu, nu sunt un orgolios. Trăiesc într-o lume reală.

Probabil vreau doar o lume mai frumoasă, mai nuanţată, cu ceva mai multă culoare şi voioşie, vreau o pată de culoare într-o lume incoloră. Vreau o Românie în care scara valorilor să stea în poziţie normală, nu răsturnată, ca acum. Îmi doresc o Românie în care să domnească legea, unde statul de drept nu este considerat o glumă proastă, iar legea să nu fie doar pentru "căţei".

Vreau o ţară mai curată, unde limbajul civilizat şi bunele maniere să ia locul manelelor, miştocăriei şi mitocăniei! Sper într-o Românie normală şi pentru toţi românii; sper într-o ţară în care să conteze ceea ce faci, şi nu cum te numeşti, o ţară care să ne permită să vedem zilnic mai mulţi oameni zâmbind şi împliniţi sufleteşte.

M-aş bucura dacă România ar fi ţara în care oamenii folosesc bunul-simţ ca „abecedar” în comunicarea dintre ei, dacă România ar fi fără oameni indiferenţi, dacă oamenii ar avea puterea de a fi fireşti şi sinceri. Îmi doresc o Românie care ştie să pună preţ pe adevărul adevărat; o Românie în care să fie ascultat omul de rând, cu tot ceea ce are el de spus.

Îmi doresc să fim mândri că suntem români, iar steagul ţării să însemne mai mult decât o pânză uitată pe un catarg... Vreau o Românie în care să fim respectaţi ca persoane şi să nu ni se ofere doar "pâine şi circ"!!! O Românie în care românii să nu se mai bucure că moare capra vecinului. Doresc să nu mai avem motive pentru a spune "păcat de ţara noastră că e locuită".

Îmi doresc o Românie în care fiica mea şi ginerele meu să dorească să rămână, nu să plece în alte ţări să lucreze, iar inteligenţa lor să fie folosită, în primul rând, în ţară. Doresc o Românie în care să nu-mi fie frică că îmbătrânesc.

Furată de stupidele scandaluri, lumea uită să ia în seamă bucuriile fireşti, mărunte chiar, ale vieţii cotidiene.

În rest, e bine.

DAN SEVER (1885 - 1961)

 

DAN, Sever**. Avocat. Ministru. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul Cojocna. Deținut politic.

S-a născut la 23 februarie 1885 în familia medicului Ion Dan din Mociu, județul Cluj. A încetat din viaţă în 1961.

Școala elementară o urmează în localitatea natală, după care familia îl trimite pentru 3 ani la Liceul German din Bistrița, pentru ca după alți 3 ani petrecuți la Liceul Piarist din Cluj să ajungă la Liceul românesc greco-catolic din Beiuș, unde își încheie studiile (1904). A urmat studii juridice la Universitatea din Cluj (1904-1909), obținând aici și doctoratul în Științe Politice și Juridice.

Trecând prin toate etapele specifice pentru obținerea dreptului de liberă practică, Sever Dan și-a deschis birou avocațial. În anul 1904 participă la serbările de la Putna, închinate memoriei lui Ștefan cel Mare. Împreună cu studenții români din Regat face o excursie amplă prin Transilvania, iar după doi ani, împreună cu alți colegi ai săi, vor întoarce vizita, ajungând la cursurile lui N. Iorga de la Vălenii de Munte.

Ca student a fost atras și de presă, colaborând cu articole și informații la ziare românești din Transilvania, dar și la Neamul românesc (București) și Ramuri (Craiova) din Vechiul Regat. Această experiență este valorificată și după absolvire, continuând să scrie la diverse publicații. A fost director al publicaţiei Gazeta Transilvaniei (1910), secretar al Comitetului  Executiv al PNR şi conducător al ziarului Românul din Arad (1914). A fost internat în lagărul de la Sopron de către autorităţile maghiare pentru activitatea sa politică (1916).

Revenit acasă în toamna anului 1918, se implică în evenimentele ce au dus la preluarea puterii în circumscripția electorală Cojocna. Românii de aici îl desemnează ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, Consiliul Dirigent îl deleagă ca reprezentant la Ministerul de Finanțe de la București. A participat, în 12 octombrie 1918, la memorabila ședință desfășurată în casa lui Aurel Lazăr, ”în prezența prezidentului Teodor Mihali, Nicolae Ivan, atunci asesor consistorial în Sibiiu, Alexandru Vaida, Aurel Vlad, Sever Dan, Vasile Goldiș, Ioan Suciu, Stefan C. Pop, Ioan Ciordaș și Aurel Lazăr”.

La alegerile din noiembrie 1919 este ales deputat în circumscripția Mociu, iar în 1920 în circumscripția Cojocna. A rămas membru al Partidului Național Român, apoi al Partidului Național Țărănesc, devenind unul dintre oamenii de bază, fiind ales secretar general. În timpul guvernării național-țărăniste ocupă o serie de funcții ministeriale: subsecretar la Ministerul de Finanțe (iunie 1927), în guvernul Știrbey și ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale (noiembrie 1928 - noiembrie 1929). În aprilie 1931 a fost numit membru în Consiliul de administrație a Casei autonome a construcțiilor; de asemenea a fost administrator al Băncii Naționale Române (1932-1934). În urma conflictului dintre Iuliu Maniu și Al. Vaida Voevod, cel din urmă își fondează un nou partid, Frontul Românesc (1935). Sever Dan s-a înscris în noua formațiune politică. În timpul regimului carlist devine membru al Frontului Renașterii Naționale, ajungând membru în Consiliul superior, fiind numit deputat și apoi senator în Parlamentul României.

În 15 decembrie 1938 semnează, alături de Iuliu Maniu și alți 48 de fruntași ai PNȚ, Memorandumul românilor din Transilvania, prin care se cerea o schimbare radicală de regim și respectarea principiilor democratice conform hotărârilor de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. A fost membru al Consiliului Superior al Frontului Renaşterii Naţionale (1939) și, în același an, senator.

Instaurarea regimului comunist a însemnat pentru Sever Dan arestarea și întemnițarea sa la Sighet, de unde este eliberat în iunie 1955, grav bolnav. Constantin C. Giurescu povestește în memoriile sale că Sever Dan a fost bătut de directorul închisorii pentru că a găsit asupra lui o cruce de lemn pe care și-o confecționase singur.

Referințe: - Iancu, Gheorghe,  Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român (1918-1920)… p. 36, 298; - 1918 la români. Documentele unirii. Unirea Transilvaniei cu România. 1 Decembrie 1918. Vol. 7, 8… p. (7) 514, 515.  (8) 197; - Roman R. Ciorogariu, episcopul Orăzii,  Zile trăite, Oradea, Tipografia Diecezană, 1926. p. 68, 144. (I. I.,  S. S.)