BEIUS - SIMION R. SUCIU
Lumea lui Simion
sâmbătă, 4 martie 2023
LA MULȚI ANI, PROF. IOAN BORZA!
vineri, 3 martie 2023
IOAN DRAGOȘ (1810 - 1849)
DRAGOȘ, Ioan. Deputat de Beiuș în Parlamentul de la
Budapesta. S-a născut în 5 martie 1810 în Oradea, într-o familie de nobili
români originari din Toplița. Tatăl său s-a numit Teodor şi era mic proprietar
la Oradea. A mai avut un frate. A încetat din viață în 10 mai 1849 la Abrud.
A urmat studii
gimnaziale la Liceul romano-catolic din Oradea, ulterior, între anii 1842-1844
urmează cursurile Academiei de Drept din Oradea, devenind avocat. A lucrat în
administrația comitatului, ajungând până la funcția de solgăbirău. În 22 martie
1848 este ales membru în comisia constituită de primul ministru al Ungariei,
Batthyány Lajos (1807-1849), care avea rolul de a păstra liniștea în comitat,
prevenind atât protestele nobililor expropriați de revoluţia maghiară, dar care
încă nu îşi primiseră despăgubirile prevăzute de lege, cât şi ale iobagilor
eliberați şi care ar fi putut avea, la rândul lor, nemulțumiri. În 26 iunie
1848 este ales deputat de Beiuş, în Dieta maghiară, câștigând împotriva unui
candidat maghiar. Inamicii săi politici l-au acuzat că nu avea nici o calitate
care să îl fi ajutat să câștige alegerile şi că a fost ales doar datorită
faptului că era de origine română, de către conaționalii săi. În timpul
revoluţiei pașoptiste, a aderat, împreună cu alţi români din Câmpia de Vest a
Transilvaniei, la țelurile revoluţiei maghiare, pe care au susţinut-o. Prin
această atitudine, el s-a depărtat de scopurile declarate ale revoluţiei
pașoptiste române din Transilvania, pe care de altfel nu le-a îmbrăţişat
niciodată. Pe lângă alte declarații prin care susţinea cauza revoluţiei
maghiare, Ioan Dragoş s-a adresat personal românilor din Transilvania,
încercând să îi convingă să renunțe la declarațiile de la Blaj şi să treacă de
partea maghiarilor. Un astfel de apel personal către românii transilvăneni,
suna astfel, în încercarea de a-i convinge pe aceştia de şansele de victorie
ale cauzei maghiare: „Eu sunt aici moștean ca şi maghiarul, dar numele lui
pătrunde astăzi sfera înseninătoare; el urmează înainte şi-mi face cale, eu cu
dânsul voi păși şi când va veni vremea, eu voi păși înainte şi el după mine.”
Asedierea Munților Apuseni a început în toamna
anului 1848, prin bătăliile de la Ciumbrud (25 octombrie), Cricău (28
octombrie), Huedin 7 (decembrie). A continuat la începutul anului 1849 prin
luptele de la Aiud (8 ianuarie), Uioara de sus (9 ianuarie), Aiud (17
ianuarie), Brad (15-20 ianuarie), Lița (17 ianuarie), Sălciua (21-22
februarie), Mărișel (26 februarie-12 martie), Zlatna (16-18 aprilie), Ponor
(martie), Băișoara (13 aprilie). Observând revoluționarii maghiari că zona
Munților Apuseni este greu de cucerit, întrucât locuitori de aici erau dispuși
să lupte până la ultima picătură de sânge, vor încerca să ajungă la o cale de
împăcare cu revoluționarii români conduși de Avram Iancu. Din acest moment își
face apariția în vâltoarea evenimentelor deputatul Ioan Dragoș, un personaj controversat
în istoriografia românească și cea maghiară. În luna aprilie a anului 1849,
Ioan Dragoş porneşte spre Munţii Apuseni, cu însărcinarea, din partea lui
Kossuth, de a-i face pe români să depună armele, prin mijloace pașnice. În 20
aprilie 1849, Dragoş e în măsură să comunice comisarului guvernului maghiar că
Avram Iancu şi Ioan Buteanu au acceptat să îl primească, pentru începerea
tratativelor de pace. Spicuim din Raportul lui Avram Iancu, prefect al unei
legiuni româneşti, despre faptele oastei poporane, care a stat sub comanda lui
pe timpul răsboiului civil din Transilvania în anii 1848/9, Editura
redacţiunii ”Observatorului”, Sibiiu, 1884: ”Prefectul Buteanu primi în 23
Aprilie o scrisoare dela Dragoş din Brad cu data 19 apr. adresată totodată şi
mie, in care eram invitați la o conferență spre scopul unei învoeli salutare.
Eu venii la Abrud chiar în aceeaş noapte, dupăce am cetit scrisoarea o am comunicat
şi prefectului Axente Severu, care tocmai pe atunci se află in Abrud. Acesta
declară îndată că din toată acea conferență nu se va alege nimic, din cauză că
principiile maghiarismului Kossuthian sunt cunoscute; apoi Românii au avut
ocaziune de a se convinge despre credinţa ungurească, şi în dosul
acestei conferențe poate fi că este ascuns altceva; de aceea el este de părere
că invitarea să nu fie primită… În 25 Aprilie plecarăm la Mihăileni anume cu
prefecții Buteanu şi Dobra, fostul prefect din Câmpie preotul Vlăduțiu,
vice-prefectul meu Boieriu şi încă alţi câţiva. Acolo convenirăm cu Dragoş.
Scopul meu adecă a fost ca să aflu câte ceva despre starea lucrurilor din afară
de munţi; pe lângă aceasta eu eram de părere, că în considerațiunea stării noastre
descrise mai sus în care ne aflam in munţi, un armistițiu ne-ar fi folositor în
multe privințe. La posibilitatea împăcărei cu Maghiarii eu unul nici pe departe
nu am cugetat. Deputatul Dragoş luă cuvântul şi într’o cuvântare măiastră
zugrăvi situațiunea lumei în colori maghiare… Buteanu, care precum s'a observat
şi mai sus desperase cu totul de reușita cauzei noastre şi Dobra un advocat
erudit, care şi el nu eră mai bine dispus, purtau numai singuri conversațiunea
cu deputatul, iar acesta spre a ajunge la o învoială definitivă a pus de întâie
şi categorică condițiune depunerea armelor şi extrădarea lor, iară acesta o
explică aşa, că garda naţională să fie desarmată din ambele părţi şi răsboiul
să fie purtat numai cu trupe regulate. Eu îi făcui observarea că acest popor
înșelat foarte de multe ori de cătră Maghiari nici armele nu le va da din mână,
nici nu va suferi vreodată ca orașele şi satele muntene să fie ocupate de
soldaţi maghiari, şi am mai adaos, că aci poate fi vorba cel mult numai de un
armistițiu. Deputatul răspunse că el pentru aşa ceva nu este autorizat, între
aceea dânsul va face raport la comandantul din comitatul Zarand şi chiar la
Kossuth, apoi va şi plecă îndată la Debreţin, pentruca să audă părerile lui
Kossuth şi să aducă în scris concesiunile care pe Români să-i poată îndestula…
Mai încolo eu aflai îndată după acea convorbire, că dintr’odată cu venirea
deputatului trupele maghiare an fost înmulțite nu numai în comitatul
Zarandului, ci şi pretutindeni în direcţiunea celor mai importante strâmtori de
munţi, ceeace mă făcu să cuget la un plan al lor combinat şi aşa îmi permitea
ca să pătrundă in sus atinsul plan al politicilor maghiari. Acum eu cunoscui
perfect situațiunea în care ne aflam noi şi aşa m'am decis ca să lucru cu mare
circumspecțiune în contra intrigilor vrășmașului şi să nimicesc planul lor…” Întâlnirea
cu fruntaşii revoluţiei pașoptiste române, printre care Avram Iancu şi Ioan
Buteanu, I. Dragoş a avut-o pe data de 23 sau 24 aprilie 1849, în satul
Mihăileni, judeţul Hunedoara. Pe timpul întâlnirii, Dragoş îi asigurase pe
români că nu vor avea loc operațiuni militare ale armatei ungare, îndreptate
împotriva lor, fiind declarat armistițiul pe timpul duratei tratativelor de
pace. La această întâlnire, I. Buteanu i-a cerut vehement lui Dragoş
recunoaşterea naționalității române. În 5 şi 6 mai tratativele de pace
continuă, incluzând două adunări ale moţilor, la Abrud şi la Câmpeni, pe care
Avram Iancu voia să îi întrebe despre semnarea sau nu a unei păci. Moţii au
fost de neînduplecat, refuzând să se predea, cu toată amnistia, destul de vagă
de altfel, oferită de Kossuth celor care ar înceta luptele. În seara de 6 mai
1849, maiorul Hatvani intră prin surprindere în Abrud, chiar în timp ce
discuţiile românilor cu Dragoş erau în toi. Avram Iancu a reuşit să se salveze
în ultimul moment din Abrud, împreună cu mai mulţi comandanţi români, evitând
capturarea de către maghiari. Prefecții Ioan Buteanu şi Petru Dobra îl cred pe
Dragoş, care îi asigura că nu li se va întâmpla nimic rău, astfel că aceştia nu
fug din Abrud împreună cu ceilalţi români. ”La porunca lui Hatvani a fost în
mod mișelesc împușcat advocatul Dobra, născut în Zlagna şi care avea rudenii de
sânge în Câmpeni. Când au auzit
rudeniile lui Dobra, s’au şi gândit Ia
răsbunare asupra lui Dragoş, ademenitorul Românilor”. În 8 mai 1849 a
început prima bătălie de la Abrud, românii reuşind să recucerească oraşul prin
forţa armelor la 10 mai. În această zi, intrând românii în oraş prin luptă,
Ioan Dragoş a căutat să se ascundă, știind că va fi acuzat de trădare. ”Glotașii
stăruiau şi în urmă amenințară cu moarte pe Șuluțiu, cari ameninţări le auzia
şi Dragoş, care de bună voie eşi din cămară şi se prezentă conducătorilor
acelei trupe înarmate… Dragoş fu aruncat peste târnaţ în lăncile glotașilor
adunați în curte, «unde a fost sdrobit la moment şi trupul lui, formând o masă
de carne şi oase, a fost aruncat peste un zid într’o grădină din vecinătate,
unde i s’a şi făcut mormântul. (Rubin Patiția). Dragoș a fost ucis de
mulțimea înfuriată după evenimentele de la Abrud din luna mai a anului 1849, și
nu din ordinul vreunui conducător al Revoluției. Atât Rubin Pațiția cât și
ceilalți memorialiști ardeleni care descriu evenimentul uciderii lui Dragoș
evidențiază faptul că emoția în rândul moților atinsese dimensiuni maxime în
momentul capturării și executării lui Dragoș.
Rămășițele lui Dragoş au fost îngropate pe locul în care murise, sub un
frasin. După şase ani au fost strămutate, în secret, de propretorele Holnapi,
la Oradea. ”Moartea lui Dragoş este o răsbunare pentru uciderea advocatului
Petru Dobra, care răsbunare au săvârşit’o rudeniile celui ucis. Iancu s’a
supărat de acest fapt, căci ca idealist omorurile nu le suferea şi mulţi Unguri
căzuţi în robia lui - în Ioc de moarte, aflau scutul lui Avram Iancu -
îngrijindu-se chiar şi de întreţinerea lor şi a familiilor acelor prisonieri,
pe cari îi internase în Offenbaia”.
Scriitorul
Ioan Georgescu, în Avram Iancu, Biblioteca Asociațiunii (ASTRA- n.n.),
Sibiu, 1922, p. 5 spune: „Auzind, cum au ucis Moţii pe nenorocitul trimis al
Ungurilor, pe deputatul Ioan Dragoş, după ce au cucerit din nou Abrudul, el a
spus aceste cuvinte către ostaşii săi: <<V’aţi luptat cu Ungurii aşa de
vitejeşte, încât- îmi vine să vă sărut pe toţi; dar’că aţi omorît pe Dragoş,
mi-aţi amărît
sufletul!>>”
Referințe: - Politica româneasca şi
politica ungurească în anii 1848—49, în: ”Transilvania”, anul LIII, nr. 9,
septembrie 1922, p. 559-562; - Patiția, Rubin, Moartea deputatului Dragoș,
în: ”Gazeta Transilvaniei”, anul LXXII, nr. 32, Brașov, 12/25 februarie,p. 1-2;
- Ioan Dragoș, în: Enciclopedia României (enciclopediaromaniei.ro,
accesat 27 martie 2021, ora 19.40; - Dumbrăvescu, Nicolae, Ioan Dragoș,
participant la Revoluția din 1848-1849 în memorialistica vremii, în:
”Sententia”, Sesiune internațională de comunicări științifice studențești,
Volum de lucrări, Ediția a V-a, Târgu Jiu, 4-6 decembrie 2014, p. 383-393. (S. S.)
joi, 2 martie 2023
LA MULȚI ANI, VIOREL FAUR!
A
urmat cursurile școlii primare în satele: Săud (cls. I), Poieni de Jos (clasele
a II-a și a III-a) și Seghiște (clasa a IV-a) iar gimnaziul la Câmpani. A fost
obligat să urmeze cursurile Școlii Generale din Câmpanii de Jos, cu toate că
era o școală generală în satul Ștei, mai aproape, dar nu a fost primit, deoarece
se știa că este fiul unui deținut politic. Urmează studiile secundare, în perioada 1954–1957,
la Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş. Datorită “dosarului” său nu poate urma
studii superioare , astfel că este
nevoit să lucreze timp de trei ani ca profesor suplinitor la Şcoala elementară
Bunteşti şi contabil la ICRA Vaşcău. În anul 1960 susține examenul de admitere
şi reuşeşte la Facultatea de Istorie-Filozofie a Universităţii din Cluj,
luându-şi licenţa în anul 1965.
De la absolvirea facultăţii
şi până la finele anului şcolar 1967-1968 funcționează ca profesor la Şcoala
generală din Ghighişeni, perioadă în care se integrează în viaţa culturală a
oraşului Ştei (pe atunci Dr. Petru Groza), contribuind în mare măsură la
organizarea şi activitatea cenaclului literar ”Miron Pompiliu” şi, în general,
a Casei orăşeneşti de cultură. Între 1968 şi 1990 lucrează în cadrul Muzeului
Ţării Crişurilor din Oradea, urcând în ierarhie de la muzeograf până la şef al
secţiei de istorie a muzeului, desfăşurând o bogată activitate ştiinţifică de
cercetare a istoriei Bihorului şi în special a istoriei culturale
a acestuia cu mai multă aplicare spre istoria culturală a Ţării Beiuşului, fără
a neglija însă şi istoria politică şi
socială a zonei din perioada dintre revoluţia de la 1848, Marea Unire şi cea de a doua mare conflagraţie
mondială a secolului trecut.
În
28 februarie 1980 a susținut, la Institutul de Istorie și Arheologie din
Cluj-Napoca, teza de doctorat Cultura
Românilor din Bihor (1848-1918). Comisia superioară de diplome i-a conferit
titlul științific de doctor în Istorie la 30 iunie 1981.
În
20 mai 1990 a fost ales senator de Bihor în prima legislatură postdecembristă.
A făcut parte, ca secretar, din Comisia pentru Învățământ a Senatului României.
De asemenea pe parcursul a doi ani, a deținut funcția de Președinte al Grupului
Interparlamentar Român și a condus delegațiile parlamentare române la toate
adunările generale ale Uniunii Interparlamentare. Din 1990 devine cadru didactic universitar,
urcând toate treptele didactice, fiind, din 1996, (prin concurs) profesor universitar. Întemeiază Fundaţia şi
editura ”Cele Trei Crişuri”, prin care tipăreşte peste 30 de cărţi. Cercetările
prof. univ. dr. Viorel Faur se materializează într-un foarte mare număr de
comunicări ştiinţifice şi referate (peste 300).
De la stabilirea sa în
Oradea a fost unul dintre cei care au
contribuit într-o foarte mare măsură la
instrucţia şi educaţia populaţiei şcolare şi a adulţilor bihoreni prin prezenţa
cu comunicări, referate, expuneri, conferinţe, dezbateri, evocări, prezentări
la numeroase manifestări cultural-educative desfăşurate în satele şi oraşele
judeţului Bihor. În
1992 a devenit președinte al Secțiunii Teritoriale Oradea a Institutului de
Istorie și Teorie Militară, calitate în care a tipărit un nou periodic cu
titlul Cetatea Bihariei, al cărui conținut este, prioritar, de istorie
militară, și, desigur, de istorie națională.
I
s-au dedicat patru volume omagiale - unul la împlinirea vârstei de 60 de ani (Istoria - ca experiență intelectuală,
Universitatea din Oradea, 2001), unul la 65 de ani (In honorem Viorel Faur, Universitatea din Oradea, 2006), respectiv
la 70 de ani (Istoriografie, cultură şi
politică în nord-vestul României, Universitatea din Oradea, 2011), acesta
purtând următoarea dedicație: „Profesorului
şi istoricului Viorel Faur, omagiu din partea profesorilor, studenţilor,
masteranzilor, doctoranzilor, colegilor şi colaboratorilor din Bihor şi alte
oraşe ale ţării, la împlinirea vârstei de 70 de ani”. În 2016 a apărut cel
de-al patrulea volum: Perseverenţă şi
devoţiune în căutarea adevărului istoric: ”Omagiu profesorului şi istoricului Viorel Faur la împlinirea vârstei de
75 de ani”.
În
26 februarie 2021 i s-a decernat titlul de Cetățean de onoare al municipiului
Beiuș.
Este
căsătorit cu Rafila Dumitreasa, profesoară de limba și literatura română,
împreuna cu care are trei copii: Dorli-Estrela (căsătorită Bădescu), avocat în
București, Antonio Faur, istoric la Universitatea din Oradea, și Flaminia-Dorlietta
Faur (1970-2010).
Referințe:
- Crăciun, Corneliu, Sub destinul care
arde Ioan Buşiţia… p. 8, 51, 52, 58,
67, 103; - Enciclopedia istoriografiei
româneşti… p. 140; - Mihoc, Blaga, Valenţele
emancipării. Blaj, Editura Logos ’94, 2004, p. 86; - Degău, Ioan, Comuna Buntești – Monografie, Editura Abaddaba, Oradea, 2004. p.
342-344. (I. I. S. S.)
marți, 28 februarie 2023
A ÎNCETAT DIN VIAȚĂ DOREL PIETRĂREANU
Colonelul Dorel Pietrăreanu a încetat din viață la București. A fost un bun prieten al meu (virtual, pentru că, deși mi-am dorit, nu ne-am înâlnit niciodată. Așa a fost să fie...). Am colaborat cu Dorel, având plăcerea să-i public câteva eseuri pe acest blog, prin anii 2010 - 2012, de altfel, un fel de „prefață” la volumul său Amurgul coloneilor...
Doamne, cât e de stupid. Dar așa e în viață...
Bunul Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!
Drum bun, Dorel!
IN MEMORIAM DOREL PIETRĂREANU
https://suciusiminfo.blogspot.com/p/tableta-lui-dorel.html
marți, 21 februarie 2023
DAN SEVER (1885 - 1961)
S-a născut la 23 februarie
1885 în
familia medicului Ion Dan din Mociu, județul Cluj. A încetat din viaţă în 1961.
Școala
elementară o urmează în localitatea natală, după care familia îl trimite pentru
3 ani la Liceul German din Bistrița, pentru ca după alți 3 ani petrecuți la
Liceul Piarist din Cluj să ajungă la Liceul românesc greco-catolic din Beiuș,
unde își încheie studiile (1904). A urmat studii juridice la Universitatea din
Cluj (1904-1909), obținând aici și doctoratul în Științe Politice și Juridice.
Trecând
prin toate etapele specifice pentru obținerea dreptului de liberă practică,
Sever Dan și-a deschis birou avocațial. În anul 1904 participă la serbările de
la Putna, închinate memoriei lui Ștefan cel Mare. Împreună cu studenții români
din Regat face o excursie amplă prin Transilvania, iar după doi ani, împreună
cu alți colegi ai săi, vor întoarce vizita, ajungând la cursurile lui N. Iorga
de la Vălenii de Munte.
Ca
student a fost atras și de presă, colaborând cu articole și informații la ziare
românești din Transilvania, dar și la Neamul românesc (București) și Ramuri
(Craiova) din Vechiul Regat. Această experiență este valorificată și după
absolvire, continuând să scrie la diverse publicații. A fost director al publicaţiei Gazeta
Transilvaniei (1910), secretar al Comitetului Executiv al PNR şi conducător al ziarului Românul
din Arad (1914). A fost internat în lagărul de la Sopron de către autorităţile
maghiare pentru activitatea sa politică (1916).
Revenit
acasă în toamna anului 1918, se implică în evenimentele ce au dus la preluarea
puterii în circumscripția electorală Cojocna. Românii de aici îl desemnează ca
delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, Consiliul
Dirigent îl deleagă ca reprezentant la Ministerul de Finanțe de la București. A
participat, în 12 octombrie 1918, la memorabila ședință
desfășurată în casa lui Aurel Lazăr, ”în prezența prezidentului Teodor
Mihali, Nicolae Ivan, atunci asesor consistorial în Sibiiu, Alexandru Vaida,
Aurel Vlad, Sever Dan, Vasile Goldiș, Ioan Suciu, Stefan C. Pop, Ioan Ciordaș și
Aurel Lazăr”.
La
alegerile din noiembrie 1919 este ales deputat în circumscripția Mociu, iar în
1920 în circumscripția Cojocna. A rămas membru al Partidului Național Român, apoi
al Partidului Național Țărănesc, devenind unul dintre oamenii de bază, fiind
ales secretar general. În timpul guvernării național-țărăniste ocupă o serie de
funcții ministeriale: subsecretar la Ministerul de Finanțe (iunie 1927), în
guvernul Știrbey și ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale (noiembrie
1928 - noiembrie 1929). În aprilie 1931 a fost numit membru în Consiliul de
administrație a Casei autonome a construcțiilor; de asemenea a fost
administrator al Băncii Naționale Române (1932-1934). În urma conflictului dintre Iuliu
Maniu și Al. Vaida Voevod, cel din urmă își fondează un nou partid, Frontul
Românesc (1935). Sever Dan s-a înscris în noua formațiune politică. În timpul
regimului carlist devine membru al Frontului Renașterii Naționale, ajungând
membru în Consiliul superior, fiind numit deputat și apoi senator în
Parlamentul României.
În
15 decembrie 1938 semnează, alături de Iuliu Maniu și alți 48 de fruntași ai
PNȚ, Memorandumul românilor din
Transilvania, prin care se cerea o schimbare radicală de regim și
respectarea principiilor democratice conform hotărârilor de la Alba Iulia din 1
Decembrie 1918.
A fost membru al Consiliului Superior al Frontului Renaşterii Naţionale (1939)
și, în același an, senator.
Instaurarea
regimului comunist a însemnat pentru Sever Dan arestarea și întemnițarea sa la
Sighet, de unde este eliberat în iunie 1955, grav bolnav. Constantin C.
Giurescu povestește în memoriile sale că Sever Dan a fost bătut de directorul
închisorii pentru că a găsit asupra lui o cruce de lemn pe care și-o
confecționase singur.
Referințe: -
Iancu, Gheorghe, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional
unitar român (1918-1920)… p. 36, 298; - 1918
la români. Documentele unirii. Unirea Transilvaniei cu România. 1 Decembrie
1918. Vol. 7, 8… p. (7) 514, 515.
(8) 197; - Roman R. Ciorogariu,
episcopul Orăzii, Zile trăite,
Oradea, Tipografia Diecezană, 1926. p. 68, 144. (I. I., S. S.)