duminică, 28 decembrie 2014

MARTA BUTEANU - Prima femeie medic din Transilvania



Marta, Beta si Tica Buteanu  Sursa: http://marta-buteanu.blogspot.ro/

 Născută în Beiuş în anul 1888. Familia Buteanu locuia în clădirea şcolii, în locuinţa rezervată directorului. Ioan Buteanu trebuia să educe şi să îndrume nu numai mulţimea nesecată de şcolari ci şi proprii săi copii, nouă la număr: cinci băieţi şi patru fete. S-a întâmplat ca în acelaşi timp, mai mulţi copii Buteanu, să frecventeze şcoala tatălui lor. Mai târziu, dintre băieţii Buteanu, doi s-au înscris la Facultatea de medicină din Budapesta, iar trei fete din patru au ales cariera tatălui lor Preocupările umaniste, principiile oneste de educaţie ale tatălui, exemplul fraţilor mai mari au marcat dezvoltarea spirituală şi au format caracterul celei mai mici dintre fetele Buteanu, Marta. La nouă ani îşi pierde mama. Amărăciunea cauzată de pierderea mamei o ascunde în învăţătură. După terminarea celor patru clase ale a şcolii medii civile, Marta va fi prima fată din gimnaziul beiuşan care va absolvi liceul în particular, cu bacalaureat în 1905. Fotocopia păstrată cu evlavie şi astăzi, împreună cu alte amintiri, de către rudele din Cluj, înfăţişează chipul simpatic cu perspective de viitor a singurei fete aflate în mijlocul băieţilor, eternizaţi pe tabloul în stil secesion, împodobit cu flori, al absolvenţilor anului 1905. Decizia Martei de a opta pentru cariera de medic a fost firească. Fraţii Iosif şi Nicolae erau deja studenţi la medicină, povestirile lor i-au trezit interesul transformat apoi, în hotărâre, în urma vacanţei de vară petrecută la cumnatul ei, medic generalist în Jibou. Cu sprijinul fraţilor, a colegilor şi prietenilor români, studenţi, dar şi studente, Marta Buteanu s-a acomodat repede cui viaţa studenţească. Între 1905 şi 1907 a muncit mult şi prin străduinţă şi inteligenţa-i vie a câştigat respectul profesorilor. În 1908, tot la Pesta, termină primul semestru al anului III. Puţini studenţi, încă şi mai puţine studente se pot mândri cu astfle de carnet de student ca Marta Buteanu, care prin rezultatele obţinute a meritat fără nici o îndoială " scutirea totală de taxe de şcolarizare" . Rezultatele la examene şi colocvii sunt invariabil aceleaşi: "foarte studios"  sau "eminent". Primul ei examen final din 16 sep. 1907 a fost evaluat cu "excelent". A fost studentă într-o perioadă când la Facultatea de medicină predau somităţi. Printre semnatarii carnetului său de student se afalu nume de seamă ca a prof. de anatomie Lenhossek  Mihaly, prof. de histologie Thanhoffer Lajos, prof. de fizică experimentală Eotvoş Lorannd, prof. de anatomie comparată Entrz Geza, prof. de fiziologie experimentală Klug Namdor, prof. de farmacie Bokai Arpad, prof. de literatură română la universitatea budapestană Iosif Popovici, prof. de toxicologie Vamossy Zoltan, prof. Matolcsy Miklos. Anilor petrecuţi la Budapesta i-au urmat cei petrecuţi în străinătate, la Montpellier în sudul Franţei şi la Berna în Elveţia. Cele două facultăţi de medicină occidentale prezentau importanţă nu numai din punct de vedere al ştiinţelor medicale ci şi din punct de vedere social, prin mişcarea de emancipare a femeii privind egalitatea în drepturi la educaţie. În acele vremuri încă reprezenta un lucru neobişnuit faptul că universităţile elveţiene şi franţuzeşti primeau studente, în special la facultăţile de medicină. Mai târziu prezenţa fetelor a devenit obişnuită şi în alte centre universitare medicale din  alte ţări. (Prima femeie medic româncă, bucureşteanca Maria Cutzarida-Crăţunescu a studiat tot în străinătate, la facultăţile de medicină din Montpellier, Zurich şi mai apoi la Paris unde în 1884 a fost unsă medic). Marta Buteanu a petrecut un an întreg la Montpellier, apoi semestrul anului următor a studiat cursurile Facultăţii de medicină din Berna. Printre profesorii audiaţi erau nume de referinţă ale medicinei europene. Întoarsă la Facultatea de medicină din Budapesta termină ultimul an de studiu  (1909-1910) cu o excelentă cunoaştere a limbilor străine şi cu o experienţă lărgită. Începând cu clasele primare şi până la câştigarea diplomei de medic Marta Buteanu şi-a luat toate examenele, colocviile şi examenele finale cu calificative maxime. Ca recunoaştere a meritelor sale, sărbătorirea absolvirii facultăţii şi promovarea ei ca medic s-a făcut "sub auspiciis regis" care presupunea şi înmânarea unui inel de aur valoros - rară distincţie de care puţină lume a avut parte. Înainte de a primi diploma de medic, în acele vremi, practica medicală în spital era obligatorie. Marta a făcut practică patru luni la Clinica de boli interne nr. condusă de Jendrassik Erno. Carnetul de serviciu conţine calificative şi evaluări nu de fiecare zi, explicând astfel viitoarele succese universitare şi profesionale, simpatia unanimă cu care era primită oriunde. Cităm unul din înscrisurile lui Jendrassik: "Dr. Buteanu este deosebit de bine pregătită, şi-a îndeplinit sarcinile de serviciu cu mare străduinţă şi cu deplină onestitate iar la obiectul boli interne a acumulat cunoştinţe deosebite". Fără îndoială, pentru Marta Buteanu, mai important era faptul că profesorul Jendrassik a ales-o practicantă în clinică pe lângă el decât distincţiile formale, deschizându-i astfel drum în cariera universitară. Trăia pentru munca ei, Clinica devenindu-i loc de muncă şi locuinţă. În calitate de practicant a primit o locuinţă de serviciu pe care a aranjat-o după propriul gust, printre altele cu scoarţe ţărăneşti din Bihor. Iubea cărţile, cumpăra şi beletristică. Valoroasa-i bibliotecă a lăsat-o moştenire Clinicii. Una dintre fotografiile păstrate o imortalizează cu mulţi ani în urmă, în decembrie 1910, citind în camera ei lângă birou. Probabil că din această perioadă datează şi tabloul care împodobea sala de conferinţe a  Clinicii de boli interne nr. 2, creaţie a fratelui lui Jendrassik Erno. Compoziţia reprezintă corpul medical din acele vremuri. Pictura îl înfăţişează pe Jendrassik Erno aşezat lângă o bolnavă, iar pe colegii săi de breaslă înconjurând patul suferindei. În faţa microscopului aşezat pe o măsuţă, ascultând explicaţiile profesorului stă dr. Marta Buteanu. Ea întruchipează "doctoriţa", marea victorie a mişcării de emancipare a femeii acelor timpuri. Tabloul se află în aceeaşi sală, dar de data asta a Clinicii de medicină internă nr. 1 din Budapesta. Singurul frate în viaţă al Martei Buteanu, dr. Nicolae (Lau) Buteanu din Timişoara, cunoscut dermatolog, îşi aminteşte bine de geneza tabloului. În timpul practicii medicale dr. Buteanu şi-a scris prima ei lucrare de mai largă respiraţie cu titlul "Raportul dintre conţinutul în glucide al fluidelor bolnave şi conţinutul plasmei sângelui"; a apărut în 1914, în vol XV al reputate reviste "Magyar Orvosi Archivum". În această revistă a colegiului medical publicau pe lângă cele mai tinere cadre, şi cei mai mari profesori. Deducţiile şi concluziile bazate pe experimente ale dr. Buteanu, au constituit preţioase puncte de sprijin pentru medici în analiza clinică de laborator a cazurilor de diabet şi a complicaţiilor sale. A modificat, într-o oarecare măsură, procedurile clasice de examinare de până atunci, mărindu-le utilizabilitatea prin simplificarea lor tehnică. Prin activitatea sa clinică a câştigat respectul tuturor. La propunerea lui Jendrassik Erno ( şi sprijinul familiei), Corpul medical a făcut posibilă specializarea sa la clinica de boli interne condusă  de renumitul profesor F. Widal din Paris. Aici s-a adâncit în studiul unor lucrări de laborator din ce în ce mai importante pentru stabilirea diagnosticului. Şi toate acestea pentru a fi bine pregătită în interesul tratării cu mai multă siguranţă a bolnavului. Bucuria întoarcerii acasă i-a fost umbrită de îmbolnăvirea tatălui. L-a dus la Clinica de boli interne din Pesta şi astfel i-au putut sta alături şi cei doi fii. Nicolae şi Iosif. Insuficienţa coronariană l-a stins din viaţă pe Ioan Buteanu la şaizeci şi şase ani. Peste câteva luni, în august 1914 izbucneşte primul război mondial. Spitalele se umplu cu răniţi; se iniţiază cursuri de infirmier, sunt mobilizaţi medici. Amândoi fraţii, Nicolae şi Iosif, sunt nevoiţi să se înroleze. Marta munceşte enorm, fără odihnă, trebuia să-i înlocuiască pe colegii înrolaţi, să asigure desfăşurarea normală a activităţii clinicii, buna îngrijire a bolnavilor dar şi îndatoririle curente legate de învăţământul medical. În această activitate multiplă, încordată necesitând o pregătire temeinică, îşi dezvăluie adevăratele aptitudini, cunoştinţele şi simţul uimitor al responsabilităţii, maturitatea gândirii şi creativitatea originală. Cu timpul, dr. Marta Buteanu va deveni unul din punctele forte ale clinicii, o personalitate pe care întregul corp medical, în frunte cu profesorul Jendrassik, o respecta sincer. În această perioadă se experimentează clinic primul preparat maghiar de digitalină realizat în întreprinderea chimică Gedeon Richter. Produsul a fost brevetat încă din 1912, după ce renumitul farmacolog Issekutz Bela l-a experimentat pe animale. La experimentul paraclinic, adică utilizarea lui pe bolnavi, s-a ajuns mai târziu, la Clinica de boli interne nr. 2. Profesorul Jendrassik a însărcinat-o pe dr. Marta Buteanu cu această importantă experimentare a medicamentului, demers ce necesita prudenţă şi experienţă în cardiologie. Scopul analizei era de a sprijini sau infirma rezultatele experimentului farmacologic cu "Adigan". Experimentul clinic privind medicamentul a fost realizat de dr. Buteanu cu succes deplin între 1914 şi 1915, dovedind că "Adigan" are aceeaşi valoare terapeutică cu alte produse similare. Despre experiment informează în nr. 45 al "Orvosi Hetilap" sub titlul "Despre întrebuinţarea clinică a medicamentului "Adigan", lucrare apărută şi sub formă de extras, în tiraj mare. Astfel studiul despre "Adigan" al Martei Buteanu a devenit cunoscut unui public larg. Strălucita lucrare este semnată deja în calitate de asistent universitar, fiind promovată cu un an în urmă, în data de 10 nov. 1914. Uneia dintre surorile sale îi scria fericită: "Azi am fost promovată asistent universitar. Profesorul meu mi-a făcut această surpriză" .Anii grei ai războiului au lovit din nou şi aşa din greu încercata familie Buteanu. Tânărul doctor Iosif Buteanu, de numai 26 ani, a suferit o intoxicaţie cu gaz pe front. A fost transportat la Budapesta, la Clinica de boli interne nr. 2. Toate strădaniile Martei şi ale colegilor săi nu i-au putut sala viaţa: a murit în luna mai a anului 1918. În 1918 izbucneşte epidemia de gripă spaniolă. La răspândirea ei, mizeria şi stresul cauzate de anii războiului au avut un rol mare, cauzând slăbirea sistemului imunitar al populaţiei şi al armatei. Epidemia a crescut inimaginabil de mult şi a depăşit toate epidemiile de gripă de până atunci. După unii istorici, o astfel de epidemie n-a mai pustiit omenirea de la  ciuma bubonică. Datele statistice arată că între anii 1918 şi 1920 au pierit de gripă spaniolă peste 20 milioane de oameni, mai mulţi decât pe câmpurile de luptă. Spre deosebire de epidemiile de dinainte de 1918-1920, cea de acum a lovit vârstele cuprinse între 20 şi 45 de ani, cu o rată a mortalităţii deosebit de mare, culegând victime în special din rândul femeilor. În acele spitale şi clinici în care s-au amenajat saloane pentru bolnavii de gripă situaţia era înspăimântătoare. Medicii erau pur şi simplu neputincioşi  în faţa epidemiei. Şi la Clinica de boli interne nr. 2 s-a organizat o secţie separată pentru gripa spaniolă. Degeaba a încercat prof. Jendrassik s-o ferească şi să-i interzică dr. Buteanu contactul cu bolnavii de gripă. Marta, în situaţia aceasta gravă, înţelegea să stea alături de colegi. La începutul lui decembrie s-a îmbolnăvit şi ea. Prof. Jendrassik precum şi ceilalţi medici au făcut totul ca s-o salveze pe multiubita lor colegă. În zadar însă. Cu trupul slăbit dar cu mintea trează, cu câteva zile înainte de a muri , a aşternut pe hârtie ultima-i scrisoare, cu slove româneşti, adresată fratelui său. Această epistolă cuprinzând testamentul şi ultimele sale dorinţe, e martoră a curajului cu care şi-a înfruntat apropiata moarte. Scrisoarea denotă o rară puritate morală, elevaţie spirituală, forţă şi onestitate. Aşa îşi lua rămas bun de la viaţă, de la fratele său: "N-am vrut să vorbesc cu tine ca să evit să fac despărţirea şi mai dureroasă, totuşi doresc să-ţi scriu că primesc moartea cu seninătate deplină, îmi pare rău doar de durerea de care veţi avea parte. Dragă La, de câţiva ani am fost atât de fericită că n-am trăit degeaba". A murit în dimineaţa zilei de 16 dec. 1918 avându-i alături, zguduiţi de durere, pe medicii clinicii, asistentele medicale, prof. Jendrassik Erno, căruia Marta îi fusese discipolul cel mai drag. S-a încheiat o viaţă diligentă, s-a frânt cariera unei doctoriţe talentate, de perspectivă. Avea doar 30 de ani.
          Ferparul reflecta sentimentele sincere ale colegilor:
          "Corpul medical al Clinicii de boli interne nr. 2 anunţă cu cea mai mare emoţie, decesul, după două săptămâni de suferinţă grea, a unei colege de mare talent, de-o sârguinţă nemărginită, plină de sacrificiu de sine, prietena noastră cea mai bună, dr. Marta Buteanu asistent universitar, în data de 16 ale lunii curente, orele 12".
          În ziua următoare morţii Martei Buteanu, mai mulţi directori de spitale şi membri ai corpului medical au transmis condoleanţe lui Jendrassik Jeno. Prof. Grosz Emil adresează următoarea scrisoare medicilor Clinicii de boli interne nr. 2:
          "Stimate colege şi stimaţi colegi !
          Cu mare emoţie am luat cunoştinţă de decesul colegei noastre Marta Buteanu. Am preţuit mult calităţile ei, sârguinţa, raţionamentul ideal. Spre mândria mea pot spune că a fost studenta mea, eu am întocmit referatul asupra primei sale cereri (lucrări ?) şi eu am lansat-o"
       Jendrassik Jeno se adresează fratelui ei dr. Nicolae Buteanu:
            "Stimate coleg!
            Mulţumesc foarte mult pentru cordiala scrisoare şi fotografie pe care mi-aţi lăsat-o; o voi păstra întotdeauna la loc de cinste. Moartea sărmanei dumneavoastră surori m-a zguduit şi pe mine, am apreciat-o sincer, am respectat-o şi am iubit-o, activitatea ei a făcut plăcută propria mea activitate în clinică şi nici nu pot povesti ce influenţă înnobilatoare avea asupra noastră (a) tuturor. M-am temut pentru ea întotdeauna, şi ori de câte ori s-a putut m-am străduit s-o trimit la odihnă, am oprit-o şi acum de la accesul în salonul cu gripa spaniolă, şi totuşi ea a trebuit să cadă victimă. În mijlocul întâmplărilor cumplite, zilnice, domină şi acum tristeţea pricinuită de moartea ei. N-am s-o uit cât voi trăi. Vă rog, să transmiteţi cele mai sincere condoleanţe surorilor d-voastră. Cu reală stimă
                                                                       Jendrassik Erno".
            Dr. Marta Buteanu îşi doarme visul etern în cimitirul din Beiuş.

(A Het, 1981)

          Tradusă de Flavia Marinescu din:
A mult osvenyei: orvosmuvelodesi irasok / Izsak Samuel - Polis: Kolozsvar, 1999. p. 100-109. (S. S.)
*Afirmaţia a fost făcută la Oradea în sala Bibliotecii judeţene “Gheorghe Şincai” Bihor cu ocazia prezentării acestui material.

Ioan Igna  Simion Suciu

sâmbătă, 25 octombrie 2014

DUBLA ANIVERSARE

Azi nu am vrut sa scriu nimic cu toate ca sunt doua sarbatori (laice) mari - ZIUA ARMATEI ROMANIEI SI ZIUA M.S. REGELE MIHAI I AL ROMANIEI. Ordinea in care le-am pus este voita - Armata Romaniei este Romania iar M.S. Regele Mihai I este Regele Romaniei.
Azi, am participat la sarbatorirea Zilei Armatei Romaniei si am ramas profund emotionat de defilarea fostilor mei colegi. Niciodata nu i-am vazut atat de darji si devotati. Automat gandurile m-au purtat spre ideea de Romania Mare, Romania Unita, de Romania Redivivus. Am stat si am cugetat: de unde am plecat si unde am ajuns, cat am putut sa involuam in 70 de ani dar, mai ales, in ultimii 10 ani, cine-am fost si ce-am ajuns...
Aveam trei ori patru ani cand bunica, Dumnezeu s-o odihneasca, imi povestea de tara, de rege si de armata. Dupa un jumatate de secol constat ca mai avem oleaca de armata, oleaca de tara si un rege. 
Si atunci, la putinul pe care-l mai avem, spun din suflet:
LA MULTI ANI, ROMANIA!
LA MULTI ANI, ARMATA ROMANIEI!
si, nu in ultimul rand

LA MULTI ANI, MARIA TA, MIHAI I AL ROMANIEI!

Simion Suciu

marți, 14 octombrie 2014

LA MULTI ANI, PARINTE PROTOPOP!

Pr. Protopop Ioan Nat Balint - 2004


BALINT, Ioan – Nat - Preot ortodox, protopop de Beiuş. S-a născut la 15 octombrie 1949, în Pociovelişte – Bihor. “Este desccendent al lui Ioan Ignatie Popp (Papp), episcop al Aradului (1903 – 1925).  Şcoala primară a făcut-o în satul natal, gimnaziul la Curăţele iar liceul la “Samuil Vulcan” Beiuş absolvind în anul 1967. Intre 1970 – 1973 a urmat cursurile Institutului Universitar Teologic din Sibiu, luând licenţa cu lucrarea Parabolele Mântuitorului. A  fost hirotonit preot la Curăţele – filia Beiuş, unde a slujit între 1973 – 1978. Din august 1978 a oficiat la Budureasa, filia Burda. La 2 noiembrie 2000 a fost ales protopop ortodox de Beiuş. A reparat bisericile din Curăţele, Beiuşele, Budureasa şi Burda, a electrificat  biserica din Curăţele etc. Din 1990 s-a implicat în construirea bisericii şi a chiliilor nou înfiinţatei mănăstiri cu hramul “Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din staţiunea Stâna de Vale. Pentru întreaga sa activitate pastoral-misionară şi administrativ-gospodărească a fost hirotonit întru iconom-stavrofor de către P. S. Ioan Mihălţan, Episcopul ortodox al Oradiei (1990) cu prilejul slujbei de târnosire a casei parohiale din Budureasa”.  A fost profesor la Seminarul teologic din cadrul Liceului pedagogic  “Nicolae Bolcaş” din Beiuş. Colaborează număr de număr la revista beiuşană “Buna Vestire”.
Amintim câteva titluri din lucrările publicate: Ciclul Cuvânt şi faptă. Activitatea mesianică a Mântuitorului;  - Crăciunul,  semnul milostivirii lui Dumnezeu.
Referiri: - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor…   p. 64, 133. (I. I.)


luni, 6 octombrie 2014

COLEGIUL NAŢIONAL SAMUIL VULCAN - 186 DE ANI DE LA ÎNFIINŢARE



Colegiul Național „Samuil Vulcan”  Beiuș  a fost fondat prin actul din 6 octombrie 1828 și și-a deschis porțile pe data de 1 noiembrie 1828. 
Primul corp
Primul corp, cel de o parte și alta a porții din dreptul Bisericii din centru, al Colegiul, situat în municipiul Beiuș, județul Bihor, a fost contruit între 1826-1827 din fondurile proprii ale ctitorului,episcopul greco-catolic, Samuil Vulcan.  
Corpul Internatului pavelian
Între 1834-1835 acesta a fost prelungit și ambele parți supraetajate (imobilul construit de episcopul Vulcan ajungând la 36 de încăperi). La ctitoria vulcaniană s-au adăugat, de către episcopul Mihail Pavel, rând pe rând între 1887-1888, corpul de o parte și alta a celei de-a doua poartă, tot între 1887-1888 de-a lungul afluentului Crișul Negru,Vale Nimăieștilor, corpul Internatului pavelian (prelungit ulterior între 1891-1892). 
Tot episcopul Pavel ridică la 1888 (ca sala provizorie de gimnastică peste care între 1914-1920 episcopul Demetriu Radu mai adaugă două nivele) ceea ce astăzi este demisolul internatului iar între 1899-1900 istorica sală de festivități și sport. 
Ultima componentă este construită de episcopul Valeriu Traian Frențiu între 1939-1941. Privită de sus ctitoria celor patru seamănă cu ω (litera omega mic).
Bustul lui Samuil Vulcan din curtea 
interioara. In spate sala de sport 
veche, in dreapta, corpul construit 
de ep. Valeriu Traian Frentiu
În actul de fondare, gimnaziul de la Beiuș era gimnaziu de patru clase, iar la 5 februarie 1835 este completat la șase clase (gimnasium maius). În anii școlari 1851/52 – clasa a VII-a, 1852/53 – clasa a VIII-a, iar în vara lui 1853 este organizat primul examen de Bacalaureat la gimnaziul din Beiuș. În perioada 1828 – 1851, limba de predare era limba latină. În 1851 s-a introdus limba română ca limbă de predare, iar în 1854, regimul habsburgic a impus ca majoritatea obiectelor de învățământ să fie predate în limba germană, aceasta devenind în 1860 obligatorie pentru toate obiectele. În 1875, regimul dualist austro-ungar a impus obligatoriu limba maghiară pentru obiectele istorie și geografie. Liceul de la Beiuș este prima unitate școlară din învățământul preuniversitar care a dat țării, dintr-o singură clasă, trei academicieni: Marius Sala, Mircea Flonta și Lazăr Dragoș. De asemenea, a fost prima unitate de învățământ din județul Bihor care a primit titlul de Colegiu Național (1 martie 1998). 
Sursa text: Wikipedia 
 

vineri, 3 octombrie 2014

110 ani de la stingerea din viaţă a lui IONIŢĂ BĂDESCU - SCIPIONE




BĂDESCU Ioniţă Scipione. (Pseudonime: I. Bagyai, Răstolțeanu): Scriitor, gazetar S-a născut la 15 mai 1847 în Răştolţ, Jud. Sălaj – Se sfârşeşte din viaţă la 4 octombrie 1904 la Botoşani. Şcoala primară a făcut-o în satul natal, studiile secundare la Oradea, Blaj şi Beiuş unde termină în anul 1867, coleg fiind cu Miron Pompiliu. Îşi începe studiile superioare la Universitatea din Budapesta, de unde, probabil din motive politice, este nevoit să plece la Bucureşti iar de aici la Iaşi unde urmează şi termină Facultatea de Litere şi Filozofie şi Academia Comercială. Devine membru al Junimii încă din vremea studenţiei ieşene. Se împrieteneşte cu Eminescu încă de la Blaj. In 1874 în urma unui scandal politic, este nevoit să plece temporar la Viena. Aici a devenit membru al societăţii Orientul. A lucrat  în redacţiile ziarelor Curierul de Iaşi, Pressa, Trompeta Carpaţilor şi mai târziu la Timpul alături de M. Eminescu, I. L. Caragiale şi Ioan Slavici. A întemeiat şi condus Noul Curier Român (1871 – 1873) şi Curierul român (1886 – 1904). Ca şi prietenul său Eminescu, a fost revizor şcolar în judeţele Neamţ, Suceava, Botoşani şi Dorohoi şi director al Şcolii Normale din Galaţi. Se stabileşte ca funcţionar în Botoşani. Poet încă din timpul liceului debutând din 1864 în revista Aurora română din Pesta. A colaborat în special cu versuri dar şi cu culegeri de folclor şi alte genuri la: Albina, Calendar pentru toţi românii, Calendarul “Progresului”, Calendarul “României libere”, Concordia, Convorbiri literare, Curierul român, Dioriile Bbihorului Familia, Foaia Societăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina, Noul Curir românu, Globul, Pressa, Priveghitoarea, Românul, Trompeta Carpaţilor etc. fiind înregistrate până la această dată 51 de asemenea colaborări. Debutează editorial în annul 1868 cu volumul “Poezii”  care însumează versuri scrise pe durata a patru ani “Aflat sub influenţa lui D. Bolintineanu B. a preluat de la acesta numai elementele manieriste, pe care le-a degradat, inventând cuvinte, abuzând de neologisme greşit folosite şi de diminutive” (Dicţionarul literaturii române…). In Curierul român îşi publică majoritatea versurilor care, însă se menţin la un ton minor. Încă din 1864 începe să culeagă folclor, iar în vara anului 1869 realizează această activitate sistematic primind  însărcinarea de la societatea Orientul alături de Miron Pompiliu şi N. Droc – Barcianu, axându-se în special pe folclor din Ardeal.
 
                                          
Trompetele răsună

Trompetele răsună
          Prin mun
ți și prin câmpii,
Românii to
ți se-adună
          Cu sutele de mii...
Un glas pe to
ți îi chiamă: e glasul neatârnării...
Ei teamă n-au de nimeni: Trăiască Oastea
Țării!

Trompetele răsună
          Prin mun
ți și prin câmpii,
Românii to
ți se-adună
          Cu sutele de mii...
Un gând pe to
ți îi duce: pe-a crucii sfântă lege
Să jure
și să strige: Trăiască-al Țării Rege !

Trompetele răsună
          Prin mun
ți și prin câmpii,
Românii to
ți se-adună
          Cu sutele de mii...
Un dor pe to
ți îi poartă: să-și vază iar moșia
Unită, mare, mândră... Trăiască România!

Redăm mai jos un material postat pe site-ul Bibliotecii Judeţene şi preluat din ziarul „Drum nou”, aprilie 1957, in care se vorbeşte despre cărturarul sălăjean. „Remarcabil om de cultură din Transilvania secolului trecut, Ioniţă Scipione Bădescu a contribuit la luminarea maselor strălucind in publicistica vremii, activand cu dragoste pentru promovarea literaturii alături de marii scriitori ai vremii. Ionita Scipione Bădescu a văzut lumina zilei in satul Răstolţul Mare din judeţul Sălaj. Rămas orfan de timpuriu, işi face studiile secundare la liceul din Beiuş şi Oradea. Inceputurile sale literare datează din vremea cand era elev al Şcolii Orădene. In Pesta publică primele poezii. Activează cu insufleţire in cadrul „Societăţii de lectură din Oradea”, distingandu-se ca traducător şi autor de poezii originale. In mai 1866, poezia „Adio către Ardeal” publicată in revista „Familia” a lui Iosif Vulcan, asigură debutul lui Bădescu. In acelaşi an ii apar şi alte poezii: „Sigiliul negru”, „Un suspin in zori”, „Trei buchete”. In 1866 – 1867, pe cand era elev in clasa a VIII-a de liceu la Blaj, este amintit ca membru de onoare al „Societăţii de lectură orădene”. In 1867 işi ia bacalaureatul la Beiuş. In timpul studiilor la Blaj, Bădescu il cunoaşte personal pe Mihai Eminescu, de care il va lega o prietenie stransă pană la sfarşitul vieţii marelui poet. In 1867 işi incepe studiile universitare. In această perioadă colaborează la revistele „Familia” şi „Concordia” şi traduce mult din limba romană in limba maghiară şi invers. In 1868 vede lumina tiparului primul volum intitulat „Poezii” unde, pe langă poezii originale, există şi traduceri, mai ales din Petöfi. De fapt, se pare că poeziile sale sunt scrise sub influenţa scriitorilor maghiari Petöfi Sándor şi Vörösmarty, ale căror scrieri se potriveau năzuinţelor şi concepţiilor lui Bădescu. In 1869, Bădescu se stabileşte in Bucureşti, unde continuă să studieze literele şi filozofia. Aici colaborează la „Romanul”, „Foaia societăţii pentru literatura romană”, „Trompeta Carpaţilor”, „Timpul”.
Lipsit de mijloace materiale, Bădescu intră redactor la ziarul „Timpul”, unde lucrează alături de Eminescu şi Caragiale. Bădescu părăseşte Bucureştiul şi se intoarce in Transilvania ca trimis al Societăţii Culturale „Orientul”, pentru a culege „poporane” de la „Romanimea de dincoace de Carpaţi” şi pe care, o parte, le publică mai tarziu, in 1869, in „Convorbiri literare”. In 1870 se stabileşte la Iaşi, iar din 1871 lucrează la „Curierul de la Iaşi” şi „Noul curier roman”. Aici işi ia licenţa in litere şi filozofie. In 1874 pleacă la Viena, de unde revine in 1878. In 1881 ocupă postul de revizor şcolar al judeţului Neamţ, iar mai tarziu, pentru Botoşani şi Dorohoi. După o activitate importantă in acest domeniu, in 1866 işi fondează propriul ziar „Curierul roman”, in coloanele căruia atacă cu curaj marile probleme ale vremii sale.
Incepand cu 17 aprilie 1887 Bădescu işi petrece serile in tovărăşia prietenului său Eminescu. I.S. Bădescu depune mari eforturi pentru a-l ajuta pe Eminescu in acei ani grei pentru marele poet. In 20 iunie 1889, in articolul publicat in „Curierul Roman” intitulat „La moartea lui Mihai Eminescu”, Bădescu invocă figura genialului poet a cărui moarte l-a impresionat profund. La 29 iunie 1889, publică, in acelaşi ziar, articolul „O protestare”, in care face mărturisiri in legătură cu amiciţia ce l-a legat de M. Eminescu.
Incepand cu anul 1901, Ioniţă Scipione Bădescu lipseşte tot mai mult din viaţa publică, fiind suferind la Bucureşti. In 1902 revine la Botoşani unde se stinge din viaţă la 4 octombrie 1904. . http://www.napocanews.ro

Scrieri: - Poezii. Pesta, Tipografia Noseda, 1868; - Coroana României.  Bucureşti, Tipografia Thiel şi Weis, 1881; - Armatei române.  În:  Presa (Bucureşti). An. 11, 1878, p. 211; - Februariu.   În:  Românul (Bucureşti).  An. 13, nr. 10-11, febr. 1869; - Doine ostăşeşti din patria lui Dragoş.  În:  Foaia Societăţii pentru literatură şi cultură română în Bucovina (Cernăuţi).  An. 5, nr. 6-12, 1869; - Impresiuni de la Cluj.  În:  Curierul român (Botoşani).  An. 12, 1897; - Nălucire. În: Curierul român (Botoşani).  An. 8, 1893, p. 1-2;  - O amintire. În: Noul Curier Român (Iaşi).  An. 1, nr. 8, 1872; - Poezii populare din Maramureş.  În:  Trompeta Carpaţilor (Bucureşti).  Nr. 14, 1876, p. 1242; - Poezii populare din patria lui Dragoş.  În:  Noul Curier Român (Iaşi).  An. 2, nr. 44, 1872; - [Reginei Elisabeta].   În:  Calendarul “României libere”...  (Bucureşti), 1883, p. 49; - Unei zâne între zâne.  În:  Curierul român (Botoşani).  An. 3, nr. 7. 1888; - Marş.  În:  Calendar pentru toţi românii (Bucureşti), 1882, p. 58; - Nora.  În:  Curierul român (Botoşani). An. 12, nr. 13, 1898, p. 45-46.
Referiri: - Bălan, Nicolae. Un prieten al lui Eminescu: Scipione Bădescu.  In:  Limba  şi literatura (Bucureşti).  Nr. 9, 1965; - Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc. Vol. 1. 1800-1891… nr. 124, 185, 4592, 4609, 4610-4614, 5218; - Bogdan-Duică, Gheorghe. Scipione Bădescu şi  geneza Geniului pustiu.  In:  Buletinul “Mihai Eminescu” (Bucureşti). An. 1, Nr. 7, 1931, p. 101 – 109; - Călinescu, George. Viaţa lui Mihai Eminescu… p. 263, 302, 303, 307, 315; - Ioniţă Scipione Bădescu.  In:  Cercul literar “Orientul”  In:  Albina Pindului (Bucureşti – Craiova). Nr. 2, 16 – 30 iun. 1869; - Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900… p. 84 – 85; - Hădăreanu, Gavril. Torţe arzânde în Ţara Beiuşului… p. 604 – 605; - Iorga, Nicolae. Istoria literaturii româneşti contemporane. Vol. 2. [Vol. 1]. Crearea reformei (1867 – 1890)… p. 44, 115, 172, 431; - Iorga, Nicolae. Istoria literaturii româneşti în veacul al  XIX – lea. Vol. 3.  De la 1821 înainte… p. 263, 332, 353;  - Iorga, Nicolae. Orizonturile mele. O viaţă aşa cum a fost… p. 60, 61, 116, 123; - Macedonski, Alexandru. Conferinţa ţinută în sala Ateneului asupra mişcărei literare din cei din urmă decenii…, la 8 martie 1878.  In:  Pressa (Bucureşti), Nr. 11, 1878, p. 61–62; - Maiorescu, Titu. Insemnări zilnice. Bucureşti, Editura Soccec, 1937, p. 221; - Negruzi, Iacob. Dicţionarul “Junimea”.  În:  Convorbiri literare (Iaşi), nr. 56, mart. 1924; - Negruzi, Iacob. Scrisori către I. Pascariu 1874.  In:  Studii şi documente literare. Vol. 5 (Bucureşti), 1934 – 1944, p. 155; - Opriş, Traian. Ţara Silvaniei – tradiţie şi perspectivă.  In:  Îndrumător bisericesc misionar şi patriotic (Oradea). 1984, p. 99, 100; - Pavel, Constantin. Miron Pompiliu. Beiuş, Librăria şi Tipografia Doina, 1930, p. 11; - Petrariu, I. B. Observaţiuni critice asupra poeziilor lui Ioniţă Bădescu.  In:  Albina (Pesta). An. 1, Nr. 3, 1868, p. 75, 76; - Pop, V. Gr. Conspect asupra literaturii române şi scriitorilor ei de la început şi până astăzi în ordine cronologică. Vol. 2, 1876; - Potoran, E. Poeţii Bihorului. Oradea, 1934; - Presa românească din Transilvania în preajma şi în timpul războiului pentru independenţa de stat a României (1876-1878).   În:  Crisia (Oradea). An. 7, nr. 7, 1977, p. 147-175; -Faur, Viorel. Cultura românilor din Bihor… p. 53, 55, 58, 158; - Mărgineanu, Ion. Oameni din Munţii Apuseni… p. 397; - Şardin, Vl. Din trecutul Botoşanilor. Figuri dispărute. Botoşani, 1929; - Şora, Gheorghe. Din legăturile lui Titu Maiorescu cu scriitorii din Transilvania şi Banat.  În:  Crisia (Oradea). An. 10, 1980, p. 592, 593; - Vartolomei, V. Mărturii culturale bihorene. Oradea, 1944; - Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian şi Aurel Sasu. Dicţionarul scriitorilor români. A – C.
(I. I., S.S.)

marți, 30 septembrie 2014

PERSONALITĂŢI BEIUŞENE - FRANCISC HOSSU - LONGIN




preluare www.bcucluj.ro
HOSSU-LONGIN, Francisc**: Jurist, om politic, publicist, memorialist. S-a născut la 2 octombrie 1847, în localitatea  Zam, jud. Hunedoara - A încetat din viaţă la 12 februarie 1935 fiind înmormântat în Băseşti, jud. Sălaj. Descendent al unei vechi familii de nobili români din Ţara Chioarului (Cetăţii de Piatră) -  fiul lui Mihai Lupu Hossu, functionar, si al Luizei sau Aloizei (n. Pandak). Şcoala primară a făcut-o în Deva, studiile secundare la Beiuş, Cluj şi Orăştie, iar cele superioare la Facultatea de Drept din Pesta (între 1868 si 1872). Membru al Societăţii Culturale Româneşti “Iulia” din Cluj şi “Petru Maior” din Pesta. Pentru atitudinea sa naţională a fost închis la Vac (Ungaria). Avocat în Deva. S-a căsătorit cu Elena, fiica renumitului om politic George Pop de Băseşti. Membru în Comitetul Central al PNR. Căsătorit cu Elena fiica lui Gheorghe Pop de Băseşti. „A participat la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, din 1881, fiind ales secretar şi apoi membru în comitet. A înfiinţat un club electoral român în Deva şi a fost cel care a iniţiat mari demonstraţii de protest împotriva legilor de maghiarizare a învăţământului, legi votate de parlamentul din Budapesta în anii 1879, 1883 şi 1907. A fost unul dintre apărătorii memorandiştilor în procesul acestora din mai 1894. Între  anii 1895 şi 1899 a fost director al Despărţământului Deva al ASTREI, desfăşurând o vastă activitate pe teren cultural şi economic alături de românii hunedoreni, obţinând rezultate deosebite. La 7 noiembrie 1918 a fost ales membru în Consiliul Naţional Român din Deva şi delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Aici a fost ales ca membru în Marele Sfat Naţional al Transilvaniei. După moartea socrului său, Gheorghe Pop de Băseşti, în 1919, s-a stabilit la Băseşti şi s-a retras din viaţa politică. A decedat în 1935 la Băseşti unde este şi înmormântat.” (http://www.dacoromania-alba.ro/nr23/luptatori.htm) La 12 octombrie 1932 este distins cu ordinul Ferdinand, în grad de comandor. A publicat în cele mai importante periodice din Braşov, Sibiu, Arad, Cluj, Bucureşti etc. A lucrat în redacţiile revistelor Familia şi Gura satului în care îşi şi publică unele dintre creaţii, semnând uneori cu pseudonimul Letiţia. A mai colaborat la periodicele Calicul, Gazeta literară, Gazeta Transilvaniei, Transilvania. Între anii 1923 şi 1932, la o vârstă înaintată  scrie Amintiri din viaţa mea, consacrate biografiei sale, referindu-se mai mult la copilărie, la anii de şcoală.
preluare www.referatele.com
”Ele se referă mai ales la anii copilăriei şi ai tinereţii (1850-l872), capitolul final, privitor la pribegia din 1916, situându-se cu totul in afara planului fundamental al textului. Amintirile sunt interesante nu atât prin informatiile exacte cu privire la anumite evenimente (deşi pot fi exploatate si sub acest aspect), cât prin recrearea ambianţei şi prin mărturia pe care o oferă despre procesul de formare a conştiinţei unui intelectual transilvănean din secolul trecut (XIX, n.n.). Stilul este de o deplină simplitate, fară nici o autocomplacere sau dulcegarie. Autorul crede in valoarea pedagogică a faptului în sine, a experienţei de viatp câştigată personal sau imaginată în deplină libertate, pe baza unor informaţii comunicate cu detaşare şi obiectivitate. Francisc Hossu Longin se numara printre acei memorialişti care-şi acceptă copilăria şi adolescenţa şi, deşi ar fi avut motive s-o facă, nu pozează  nici un moment în victimă a destinului sau a oamenilor. Peste Amintirile sale pluteşte o uşoara nostalgie creată de sentimentul trecerii vremii, dar mai ales un zâmbet împăcat, seninatatea celui care s-a detaşat, prin timp si prin intelepciune, de impresiile prea acute, deşi n-a uitat nimic din conturul întâmplărilor şi-i vede încă, cu precizie, pe oamenii care l-au legat de ele.” (www. referatele.com) Manuscrisul predat Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj fiind publicat în anul 1975  de Editura Dacia din Cluj-Napoca sub îngrijirea şi "text stabilit, introducere, note şi glosar de Georgeta Antonescu". Memoriile "reconstituie, fără pretenţii literare, dar cu savoarea autenticităţii, moravuri şi întâmplări caracteristice vieţii transilvănene din a doua jumătate a veacului trecut [sec, 19. I. I.], oferind şi un interesant material istoric". (Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian şi Sasu, Aurel. Dicţionarul scriitorilor români D-L  Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, p. 541-542).
Scrieri: Amintiri din viaţa mea.  Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975; - Chiuiture poporale.   În:  Familia (Oradea). An. 5, nr. 1869, p. 291-292, 343, 487, 607, -  Nedei’a. Datină romana de pe Câmpulu-ponei.   În:  Amicul poporului (Pesta). An. 2, 1868, p. 114. - Nedei’a. Datina romana de pe Câmpulu-ponei.    În:  Familia (Oradea). An. 5, nr. , 1869, p. 158-199.  -  Ospeţiulu fecioriloru. O datină  romană de pe Campulu-panei.   În:  Amicul poporului ( Pesta).   An, 2, 1868, p. 61. - Siera de Sân Vasâiu (Datina poporală).   În:  Familia (Oradea). An. 4, nr.   , 1868, p. 532.
Referiri: Achim, Al. În: Gazeta ilustrată. Nr. 5, 1934; - Antonescu, N. În: Steaua (Cluj). Nr. 4, 1975; - Bibliografia generală a etnografiei şi folclorului românesc. Vol. 1. 18OO-1891… nr. 2179, 2180, 5201; - Iorga, Nicolae. Oameni care au fost. Vol. 3. Bucureşti, 1936; - Mureşianu, A. A. În:  Carpaţii (Braşov). Nr. 894, 1927; - Fanache, V.  “Gând românesc” şi epoca sa literară. Studiu şi bibliografie…  nr. 1106 - Iancu, Gheorghe.  Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român (1918-1920)… :p. 236. - Matei, Pamfil.  Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) şi rolul ei în cultura naţională…  p. 264, 277; - 1918 la români. Documentele unirii. Unirea Transilvaniei cu România. 1 Decembrie 1918. Vol. 7, 8… p. (8) 239, 240; - Polverejan, Şerban şi Cordoş, Nicolae. Mişcarea memorandistă în documente (1885-1897)… p. 103, 106, 108, 166, 168, 169, 183, 186, 209, 210, 231, 232, 233, 234, 236, 237, 240, 243, 244, 268, 269, 274, 286, 287, 334, 343. (I. I., S.S.)

miercuri, 24 septembrie 2014

Personalităţi beiuşene - Iudita Căluşer



CĂLUŞER, Iudita. Cercetător ştiinţific, muzeograf. S-a născut la 29 septembrie 1949 în Oradea. Clasele elementare le-a făcut în Beiuş unde familia sa se-a mutat. Tot aici îşi face şi studiile secundare la Liceul “Samuil Vulcan”. Studiile superioare le-a urmat la Facultatea de Istorie a Universităţii din Cluj. După terminarea studiilor superioare s-a încadrat muzeograf şi cercetător la secţia de istorie a Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea. Publică numeroase articole, studii, comunicări şi documente referitoare, în special la istoria modernă şi contemporană a Bihorului, a Ţării Beiuşului, în diverse reviste de specialitate din ţară si aproape în fiecare număr al anuarului “Crisia” al Muzeului Ţării Crişurilor. A participat şi participă cu comunicări ştiinţifice şi referate la numeroase sesiuni de comunicări ştiinţifice, simpozioane şi alte activităţi specifice organizate pe plan local şi naţional.

Iată câteva titluri: - Un moment semnificativ din relaţiile stabilite între şcolile româneşti din Blaj, Beiuş şi Năsăud în contextul luptei pentru dezvoltarea învăţământului românesc.  În:  Crisia (Oradea). An. 8, Nr. 8, 1978; –Un document inedit despre ecoul Unirii din 1859 în Bihor.  În:  Crisia (Oradea). An. 11, nr. 11, 1981; - Biblioteca Liceului din Beiuş (1835 – 1845). ( în colaborare).  În:  Crisia (Oradea). An. 12, Nr. 12, 1982; –Biblioteca profesorului Teodor Roşiu de la Beiuş (1841 – 1894) (În colaborare).  În:   Crisia (Oradea). An. 19, Nr. 19, 1989. - Din istoricul Băilor Tinca.  În:  Crisia (Oradea). An, 19, Nr. 19, 1989; –– Repere documentare privind Asociaţia de ajutor a lucrătorilor de la manufactura de fier de la Vaşcău (1834 – 1912) ( În colaborare).  În:  Crisia (Oradea). An. 20, Nr. 20, 1990; etc. Căluşer, Iudita şi Mălinaş, Constantin.   Informaţii documentare inedite privind reconstituirea bibliotecii liceului din Beiuş (1850-1890).   În:   Crisia (Oradea). An. 16, nr. 16, 1986, p. 147-157

Referiri: - Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde Ioan Buşiţia… p. 21, 29, 39, 122;  - Faur, Viorel. Viaţa politică a românilor bihoreni (1849-1919)…  p. 10; - Hădăreanu, Gavril. Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş şi unirea Transilvaniei cu România.  În:  Îndrumător bisericesc misionar  şi patriotic (Oradea). An. 5, nr. 5, 1988, p. 22-26, p. 23. (I. I.)

La multi ani, Iudita Căluşer!!!

vineri, 12 septembrie 2014

Personalităţi beiuşene - prof. Marius Boldor


BOLDOR, Marius. Profesor, animator cultural, militant politic. S-a născut în Beiuş la 15 septembrie 1943 – A încetat din viaţă la 28 februarie 1999  în Beiuş. "Când Colegiul Naţional Samuil Vulcan Beiuş se pregătea să întâmpine luna martie ca primă lună a primăverii, venea prin casele noastre vestea trecerii la cele veşnice a dragului nostru Marius, obligându-ne să împletim mărţişoarele cu lacrimi pentru că încă un dascăl al ALMEI MATER, aflat în activitate, îşi părăsea pe neaşteptate colegii, elevii, catedra. Totul se petrecuse  în mai puţin de o oră în ultima zi din februarie, când regretatul nostru coleg se pregătea să urmărească “Actualităţile” TV. Şi… Doamne, câte ar mai fi avut de transmis discipolilor săi în legătură cu limba şi cultura română şi germană. Profesorul Marius Boldor şi-a făcut studiile primare şi secundare în Beiuş la Liceul “Samuil Vulcan”, cele superioare le-a frecventat la Universitatea din Timişoara, urmând, în cadrul ei, Facultatea de litere secţia română-germană pe care a terminat-o în 1967. După doi ani şi jumătate de activitate didactică desfăşurată la şcoala din Uileacu de Beiuş este transferat în interesul învăţământului, în mijlocul anului şcolar, în 24 ianuarie 1970, la Liceul “Samuil Vulcan” pe care-l absolvise ca elev premiant al clasei în 1961. A fost foarte ataşat de această citadelă de cultură în care s-a consumat şi a ars ca o lumânare vreme de aproape trei decenii, până în seara de 28 februarie 1999, când lumânarea s-a stins pentru totdeauna, lăsând în urmă doar amintirea prin care dascălul va trăi în memoria noastră şi a elevilor săi… Dar dascălii nu mor niciodată. Ei trăiesc mereu prin caracterele pe care le-au format şi modelat. De acolo de sus, din lumea celor drepţi, vor continua să constituie modele pentru cei ale căror destine şi împliniri umane le-au făurit. Aceştia vor transmite urmaşilor lor ceva din ceea ce au învăţat de la ei. Şi aşa vor rămâne întotdeauna vii".  ( Rif, Teodor. Stejarii mor în picioare.  În:  Luna cinstirii. Foaie scoasă de Primăria Oraşului Beiuş. An. 6, aprilie 1999, p. 7).
Referiri: - Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde Ioan Buşiţia…  p. 122;  - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor…    p. 537.

duminică, 31 august 2014

31 August - UNA CALDA, ALTA FOARTE TRISTA...



Ziua Limbii Române se sărbătoreşte în România la 31 august, la aceeaşi dată cu Limba Noastră, o sărbătoare similară celebrată în Republica Moldova din 1990.
Propunerea legislativă a fost inițiată în 2011, fiind semnată de 166 de parlamentari aparținând tuturor partidelor parlamentare din România. În expunerea de motive, inițiatorii propunerii legislative explică faptul că "importanța limbii române nu trebuie marginalizată de tendințele actuale către globalizare, deoarece limba română reprezintă fundamentul identității naționale, un punct deosebit de important pentru consolidarea unei societăți puternice şi unite".[1] Această propunere legislativă a fost legiferată ca zi festivă a României prin Legea nr. 53/2013[2] adoptată de Parlamentul României cu 312 voturi pentru, două voturi împotrivă şi cinci abțineri[3].
Conform legii, Ziua Limbii Române poate fi marcată de către autoritățile şi instituțiile publice, inclusiv de reprezentanțele diplomatice şi institutele culturale ale României, precum şi de către alte instituții româneşti din străinătate, prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau ştiințific.
În această zi va fi arborat drapelul României, în conformitate cu prevederile Legii nr. 75/1994 privind arborarea drapelului României, intonarea imnului național şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritățile şi instituțiile publice. (Wikipedia)

Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”. (Wikipedia)

vineri, 29 august 2014

LA MULŢI ANI, PAULINA POPA!


POPA, Paulina: Educatoare, poetă, editor. S-a născut la 29 august 1953 în localitatea Vălani, comuna Ciunteşti, judeţul Arad.  A făcut şcoala primară în satul natal, gimnaziul în Ciunteşti iar studiile secundare la Şcoala normală "Nicolae Popoviciu" din Beiuş. După absolvire, profesează ca educatoare. În anul 1990 se stabileşte în Deva  unde în 1997  întemeiază  editura Emia şi editează revistele  Vocaţia zidirii, Semne pe care le conduce.  Având veleităţi scriitoriceşti debutează în ziarul Crişana din Oradea. Debutează editorial cu volumul Rugă mântuitorului. Deva, Editura Călăuza, 1991. Alcătuieşte mai multe antologii literare. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din anul 2000 şi membră a Academia de Ştiinţă, Literatură şi Arte (Oradea). A colaborat şi colaborează la : Luceafărul, Rostirea Românească, Cele Trei Crişuri, Mihai Eminescu (Sidney), Europoezie (Franţa).
Scrieri: volume de versuri: - Cu mâinile în flăcări; - Nunta cuvintelor, aura amară; - Între tăcere şi tăcere; - Ghilotina sinelui; Cărţi pentru copii: - Carte cu iepuri; - Cartea îngerilor; - Fructe şi Flori; - Zile de sărbătoare; etc. (Mărgineanu, Ion. Oameni din Munţii Apuseni. P. 229).
Referiri: Au făcut critică la creaţia Paulinei Popa: Simion Bărbulescu, Radu Ciobanu, Constantin Cubleşan, Romul Munteanu, Mircea Popa, Gheorghe Vulturescu etc.; - Mărgineanu, Ion. Oameni din Munţii Apuseni. P. 229.