SĂTENII DIN POIENII DE SUS LA MAREA ADUNARE DE LA ALBA-IULIA DIN 1 DECEMBRIE 1918

 

ȚIRBAN, Moise  s- a născut în anul 1889 în localitatea Poienii de Sus, comuna Buntești, județul Bihor.

A urmat 4 clase primare la școala în satul natal.

A fost vânzător la magazinul sătesc din satul natal, pe care îl închiria în comunitatea sătească din Poienii de Sus, împreună cu fratele său mai mare, Țirban Teodor. Grupul pe care la condus peste munte a călătorit din sat în sat, câteva zile și nopți până la ajuns la cetatea Albei Iulia, unde au participat cu entuziasm la înfăptuirea Marii Uniri. Deși era liderul grupului, Moise Țirban era un om mic de statură, iar acest lucru la dezavantajat la Alba Iulia. Consătenii săi l-au ridicat pe umerii lor, ca să-l vadă pe Iuliu Maniu când a citit Proclamația Marii Uniri. Faptul acesta sa păstrat ca o glumă în comunitatea satului, dar Vasile Bonchiș și soția sa, Zorica, nepoții lui Moise Țirban, păstrează caldă în sufletul acesta dovadă a dragostei sătenilor pentru liderul lor. Gestul este, să recunoaștem, de o mare generozitate.

Familia Bonchiș a păstrat cu sfințenie fotografia acestui strămoș al lor, precum și actele de închiriere ale magazinului sătesc. Moise Țirban a decedat în vara anului 1930, lăsând în urma sa o văduvă, Zamfira, și o fiică orfană, care avea doar 5 ani la moartea părintelui său, pe nume Aurelia, mama lui Vasile Bonchiș, cel care ne-a oferit informații și informații. informații. informații. documentele pentru această parte a lucrărilor noastre. în fotografia păstrată de familie, avem imaginea unui tânăr fecior bine clădit, cu fața senină și zâmbet cald; avea vreo 20 ani pe vremea aceea, iar peste patru ani va participa entuziasmat la Marea Unire, alături de alți consăți de-ai săi.

Dintre românii din satul Poienii de Sus care au participat la Marea Unire, după 1 Decembrie 1918, Moga Traian a fost numit primar al comunei.

Un alt personaj insolit, despre care se spune că ar fi mers desculță la Marea Unire, a fost Buz Maria, soția lui Teodor Buz, zis Dele. Ajunsă în cetatea Albei Iulia, femeia a inspirat mila unei doamne, care i-ar fi oferit o pereche de pantofi, ca să nu umble desculță pe zăpadă. Femeia, o munteancă vajnică, ar fi întrebat pe ceilalți consăteni : Ce să fac cu pantofii ăștia? Picioarele mele nu încap în ei ! Iată ce menționează Teoretul Neș în lucrarea sa: ”Cu câteva zile înainte de această dată istorică, să alegem delegații și să elibereze credenționalele. În afară de persoane oficial delegate, o mulțime de inși au apucat drumul spre Alba Iulia, unii cu trenul și cei mai mulți pe jos, peste Munții Apuseni. Bihorul părea un roi de albine. Țăranii, surtucarii și ofițerii erau culeși în fiecare gară de trenuri speciale, și prin serioase primejdii, erau duși spre simbolică cetate a lui Mihai Viteazul. Acolo, cu asistență eterică a marelui căpitan și a ostașilor săi, într-o sublimă îngemănare de simțuri și de vreri, sutele de mii de inimi și glasuri au proclamat tunător, să se audă peste țări și veacuri, Unirea tuturor românilor ” .

IOAN DOBOSI (1889 - 1966)

 

DOBOȘI, Ioan**. Avocat. Persecutat politic. Delegat la marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1918, reprezentând cercul electoral Halmi (Halmeu, actual).

S-a născut la 30 noiembrie 1889 în Medieșul Aurit, județul Satu Mare. A încetat din viață în noiembrie 1966 la Satu Mare. 

Provine dintr-o importantă familie sătmăreană de intelectuali. Tatăl său, Ioan Doboși, a fost paroh greco-catolic în Medieșu Aurit, iar unchiul său, Andrei Doboși a fost unul dintre liderii marcanți a Partidului Național Țărănesc, prefect și parlamentar de Satu Mare. 

Cursurile școlii primare le-a urmat în localitatea natală, liceul l-a urmat la Beiuș, iar studiile universitare și le-a definitivat la Academia de Drept din Oradea și pe urmă la Facultatea de Drept din Cluj. În anul 1912 obține diploma de doctor în științe juridice la Târgu Mureș. 

Activitatea politică pe care a desfășurat-o înainte de Marea Unire a fost una importantă, implicându-se cu succes în mișcarea națională, mai ales în anul 1907, alături de tatăl său. În anul 1918, împreună cu Sever Pop, avocat tot în Halmeu, organizează plasa și județul Ugocea, ținând adunarea de constituire la 17 noiembrie 1918 în comuna Turț. În cadrul adunării de constituire din comuna Turț, ambii sunt delegați împreună cu alți 3 inși, pentru Adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Participă la Marea Adunare de la Alba Iulia, reprezentând cercul electoral Halmeu. După proclamarea Unirii a fost ales membru în Marele Sfat Național Român. 

După toamna anului 1918 a practicat în continuare avocatura în Halmeu, fiind numit și prim-pretor al acestei plăși. S-a remarcat ca un bun politician în cadrul Partidului Național Țărănesc din Satu Mare. 

Odată cu schimbarea sistemului de stat din România după anul 1948, din pricina trecutului său politic (fusese membru în conducerea P.N.Ț.) a fost dat afară din Barou, iar biroul său de avocatură din Halmeu împreună cu întreaga sa avere au fost confiscate de stat. A fost trimis la domiciliu obligatoriu în Turda, în anul 1949, și mai apoi la Gherla, în anul 1950. În Satu Mare a revenit abia în anul 1964, la fosta locuință, unde a și încetat din viață, doi ani mai târziu. Pentru contribuția sa la dezvoltarea sistemului cooperatist bancar, a fost decorat cu Ordinul Steaua României.

DELEGAȚI DIN ȚARA BEIUȘULUI LA MAREA ADUNARE NAȚIONALĂ DIN 1 DECEMBRIE 1918

 NOTĂ: Am trecut delegații la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie1918 care, într-un fel sau altul (născut, școală, domiciliu), au purtat, la Alba-Iulia, spiritul ȚĂRII BEIUȘULUI.

ARDELEAN, Cornel ** . Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 ca reprezentant al cercului Bătania. Sa născut la 15 octombrie 1864 în Târnova, județul Arad. A încetat din viața la 8 octombrie 1937 în Chișineu-Criș, județul Arad. Sa născut într-o familie modestă. 

Urmează școala confesională din localitatea natală și apoi Liceul românesc din Beiuș, pe care îl absolvă în anul 1883. Datorită situației materiale, durata studiilor se întinde pe durata universitară mai mare, fiind angajatul unor birouri avocațiale pentru a-și câștiga existența. Este absolvent al Facultății de Drept a Universității „Ferencz Jozsef” din Budapesta (1893). În perioada 1893-1897 efectuează stagiatura în cancelariile avocațiale ale lui Mihai Veliciu din Chișineu-Criș și Ștefan Cicio-Pop din Arad. În anul 1896 a primit și diploma de „Doctorem Juris Universi” a Universității budapestane. După ce dobândește dreptul de liberă practică (1897), prin obținerea aceleiași diplome de avocat, în ianuarie 1898, deschide propriul birou de avocatură la Chișineu-Criș. Apropierea sa de lumea avocaților arădeni încă din anii studenției, dar mai ales în timpul stagiaturii, l-au pregătit pentru a deveni un bun activist pe tărâmul luptei naționale. Astfel, Cornel Ardelean se implică în fondarea societății „Caritatea” (1894) pentru ajutorarea tinerilor învățăcei români din Arad. Este unul dintre animatorii activităților de la casină română și a Asociației Naționale arădane pentru cultura poporului român. A fost organizator al Clubului Național Român din Chișineu Criș. Mai intens a activat, însă, în plan politic. Apropiat de Mihai Veliciu și Ștefan Cicio-Pop, a fost părtaș la evenimentele din anii Memorandum -lui (1892-1894), iar după anul 1900 devine un partizan al activismului politic, ca tactică de luptă a Partidului Național Român din Transilvania. În anul 1901 este membru al clubului electoral comitetens din Arad. Fiind unul dintre liderii românilor din circumscripția Chișineu, va contribui la alegerea lui Ioan Russu Șirianu de deputat în Parlamentul de la Budapesta (1905). În toamna anului 1918 se implică în organizarea Consiliului Național Român din Chișineu, participând ca reprezentant al alegătorilor din acest cerc la adunările de la Arad. În 12 noiembrie are loc adunarea poporală a locuitorilor din Chișineu, în cadrul căreia se constituie Consiliul Național Român din acest cerc electoral, avându-i în componență printre alții pe dr. Cornel Ardelean, dr. Dimitri Barbu, dr. Gheorghe Popoviciu, dr. Sever Popoviciu ș.a. Președintele comitetului de conducere a fost ales dr. Dimitrie Barbu, Cornel Ardelean fiind desemnat vicepreședinte. Va fi investit cu mandat, alături de dr. Romul Veliciu, Sever Miclea și Iustin Petruțiu să-i reprezinte pe românii din cercul Bătania, comitatul Cenad (azi Battyonya, în Ungaria). După Unire se implică în activitatea de organizare a noilor structuri administrative din zonă.  La alegerile din noiembrie 1919 va fi ales senator pentru circumscripția Chișineu Criș în primul Parlament al României Mari din partea Partidului Național Român. Dr. Cornel Ardelean a continuat activitatea de avocat în Chișineu până la sfârșitul vieții sale (1937). Sa implicat în mișcarea economică din ținută. În anul 1935 a susținută organizarea unui mare congres economic al Ardealului și Banatului pentru susținerea creditului românesc din aceste regiuni.

 

ARDELEAN, Elena**. Profesoară la Liceul de fete din Beiuș. Delegată a Reuniunii Femeilor Române din Beiuș și jur la Marea Adunare Națională de la Alba lulia din 1 Decembrie 1918. Profesoară la liceul de fete, soția lui Iustin Ardelean, a participat împreună cu aceasta la înfăptuirea Unirii, primind credința din partea femeilor 152 beiușene, alături de Elena Munteanu, soția preotului protopop de vrednică pomenire, membru al CNR, Alexandru Munteanu a lui Vasile. A fost membră fondatoare a Reuniuni Femeilor Române din Beiuș și jur.

ARDELEAN, Iustin **/*** . Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Sa născut în anul 1865 în Chișindia, județul Arad, fiul lui Filimon Ardelean, învățător și Maria Iovănuț, ambii născuți în Chișindia. A avut o soră, Elena (Ileana), care sa căsătorit cu preotul Ioan Popovici din parohia Voivodeni (comuna Bârsa).  A încetat din viață în 23 mai 1943.

Urmează studii secundare la Beiuș, Arad, Brad, Szarvas și Oradea. După liceu urmează Universitatea la Oradea Mare, Szarvas, Pojon (Bratislava) și Budapesta, studiind Dreptul. Și-a asigurat existența în Budapesta, grație vocii sale de bariton, cântând la Teatrul Popular. În anul 1904, finalizează studiile și biroul avocațional la Oradea (14 decembrie 1904), unde și-a exercitat profesia de avocat până în momentele dramatice ale anului 1940, puternic implicată în viața politico-administrativă a orașului. După cedarea părții de nord-vest a Transilvaniei în urma dictatului de la Viena din 30 august 1940, autoritățile administrației militare ungare l-au expulzat din Oradea. La 2 noiembrie 1940, a fost înscris prin transfer, provizoriu, în Baroul din Arad, de unde a fost radiat, la cerere, cu date de 10 decembrie 1940. În cererea de radiere, Iustin Ardelean și-a motivat gestul prin cuvintele: „ Simțindu-mi însă povara etății mele de 75 de ani și astfel nu mai putându-mi îndeplini conștiința misiunea mea de advocat, sunt nevoit a abdica de avocatură, cerându-mi pensiunea cu date de 1 ianuarie 1941 ” . Casa Centrală de Asigurări a Avocaților ia stabilit o pensie lunară de 2.100 lei. Ardelean Iustin a devenit renumit în Oradea, nu numai prin cunoştinţele sale în domeniul juridic ci şi prin modul lui de a fi ca om, apărând cu argumente solide persoane şi cauze grele. A apărat, deopotrivă, cetățeni maghiari și români fără posibilități financiare de plată pentru munca sa, motiv pentru îngrijirea populației din Oradea la iubit foarte mult și la respect.

În timpul Primului Război Mondial, mai precis în anul 1915, când avea vârsta de 50 de ani, Iustin Ardelean a fost înrolat și trimis pe front timp de doi ani. În 1918 a fost deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „ tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească ”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, reând Cercul Oradea Mare. . . În anul 1919, în vâltoarea evenimentelor tulburi legate de terminarea războiului și a acțiunilor trupelor comuniste maghiare, Ardelean Iustin a fost arestat de comuniști maghiari din trupele lui Bela Kuhn și condamnat la moarte împreună cu alții fruntași români. Prefectul de poliție Jánossi Gyula din Oradea, împreună cu doi ofițeri de rang superior, căpitanul Halasz și colonelul Cserey Vilmos, reprezentanți militari ai vechii administrații maghiare, ajutați de cetățeni înarmați din Oradea îi eliberează din închisoare pe Iustin Ardelean și pe alți fruntași români, - le viata. La intrarea armatei române în orașul Oradea, primarul Rimler Karoly, notarul-șef Lukács Ödön, Rimanoczy Bela și alții reprezentanți ai vechii administrații civile locale i-au cerut lui Iustin Ardelean să întâmpine armata română și să trateze predarea orașului românesc care să-și instaureze orașul românesc. române. după actul Unirii . Iustin Ardelean a acceptat propunerea făcută de vechea administrație, întâmpinându-i și salutându-i pe generalii armatei române Moșoiu, Holban și Sachelariu, cerând și obținând de la aceștia ocrotirea orașului. Locuitorii din Oradea, fără deosebire de naționalitate și confesiune, l-au apreciat atât de mult decât l-au ales, în anul 1920, deputat al orașului în noul Parlament. În 1922, sub regimul liberal, este numit prefectul orașului Oradea. În muncă sa, ca deputat și apoi ca prefect, el a manifestat o poziție național-românească adevărată, mențindu-și totodată și respectul față de populația maghiară.

În 1892 scoate foaia umoristică Vulturul , scriind articole, făcând și desene. În 1894 a fost judecat de către autoritățile austro-ungare pentru articolele publicate în ” Vulturul ” în apărarea memorandiștilor; acesta a continuat însă editarea revistei. Aurel Lazăr a semnat, alături de alți studenți români, o scrisoare trimisă președintelui Societății de Leptură din Oradea, care excluse din rândurile sale pe Iustin Ardelean, student român care criticase în revista satirică Vulturul politic statului maghiar față de naționalitate și pe românii renegați . Aproape patru decenii redactează și conduce această revistă, care între timp a devenit Vulturul Ardealului . ”Prin satiră și caricatură, cu o mare răspândire teritorială și mult succes la publicul cititor de toate categoriile sociale, revista Vulturul, înainte de Unire (1892-1918), a fost arma puternică a unui luptător singuratic cu o administrație, cu o societate și un imperiu. Deşi a primit lovituri (amenzi şi închisoare), le-a încasat şi a continuat lupta. Prin lupta purtată cu arma satirei și caricaturii, rămâne pentru satul său de origine, Chisindia, pentru Oradea și Ardeal un luptător care ar merita mai multă cinstire și prețuire”. 

A fost conducătorul secției atletice la Asociația Sportivă Oradea.

A fost un maestru al duelurilor cu sabia, susținând 25 de dueluri, rănit doar în două rânduri.

Iustin Ardelean, tânăr înzestrat cu multe calități, sa căsătorie cu Elisabeta din familia nobiliară Wesselenyi din Jibou, proprietară a unui castel vechi de două secole și considera cel mai mare castel în stil baroc din Transilvania. În parcul nobiliar al castelului a fost amenajat, în 1968, Centrul de Cercetări Biologice care include și o grădină botanică ( Chișindia , în: https://bibliotecaarad.ro/). Din alte surse, rezultă că ar fi fost căsătorie cu Elena Ardelean, profesoară la Liceul de fete din Beiuș, împreună cu care participă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, ambii în calitate de delegați. (Vaida, Maria, Bihorenii la Marea Unire , Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2018, p. 80)

 

BICHIGEAN, Vasile**. Profesor. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie  1918, reprezentând Fondurile gr.-cat. din vicariatul Rodnei. S-a născut la 10 ianuarie  1880 în Năsăud. A încetat din viață  la 15 martie 1950 în Bistrița.

După școala primară absolvită în orașul natal, a urmat  studii secundare la Năsăud și Beiuș, obținând testimoniul de maturitate în data de 23 iunie 1898.  A studiat la Universitatea din Cluj şi Universitatea din Budapesta, promovând examenul de absolvire în specialitatea limba greacă și latină, primind diploma de profesor la Cluj, în 9 februarie 1904.

Încă din 1902 obține calitatea de profesor supleant, iar în 30 octombrie 1904 de profesor ordinar definitiv la Gimnaziul din Năsăud. În afară de studiile de specialitate, preda, încă din anul școlar 1903/1904, şi limba franceză, ca studiu extraordinar, pentru care, începând cu ianuarie 1906, căpăta o remunerație deosebită de 200 de coroane.  Era poliglot, cunoștea și vorbea curent: maghiara, franceza, germana, engleza, italiana, slava veche ș.a., în total 12 limbi. A participat la Marea Unire de la Alba Iulia în calitate de delegat oficial. A fost unul dintre principalii animatori ai vieții culturale năsăudene. Colaborează cu scrieri pe diverse teme la principalele publicații culturale ardelene. În semn de recunoaștere a activității sale culturale în sprijinul Unirii celei Mari, în anul înființării Universității Daciei Superioare din Cluj (1919) prin reorganizarea universității maghiare „Franz Jozsef” de către autoritățile statului, Consiliul Dirigent l-a numit în colectivul care a reorganizat universitatea. În raportul susținut la 10 octombrie 1920 de Sextil Pușcariu, primul rector al Universității românești din Cluj, cu ocazia ședinței inaugurale, rememorând etapele care au premers organizarea primei instituții de învățământ superior românesc din Transilvania, afirma că deschiderea solemnă din toamna anului 1919 s-a datorat, înainte de toate faptului, că în vremuri de prefacere s-au găsit oameni care să aibă curajul să se descătușeze de formele convenționale și să-și asume toată răspunderea pentru faptele lor. În avangarda intelectualilor români, care printr-o mobilizare exemplară au contribuit la preluarea și organizarea Universității clujene, regăsim și numele a trei erudiți năsăudeni, toți profesori ai Liceului român grăniceresc din Năsăud, respectiv Nicolae Drăganu, Valer Seni și Vasile Bichigean. A fost director al Liceului din Năsăud (1921–1938). În perioada 1940-1944 a trăit la București, în refugiu. A publicat Anuarul Liceului grăniceresc „Gheorghe Coșbuc” din Năsăud  în perioada 1922-1938. A publicat în "Arhiva Someșană" în numerele în perioada 1925-1940. A făcut numeroase traduceri, între altele, Statul (Republica) lui Platon, București, Tipografia Profesională Dim. Ionescu, 1923.  

 

BOLCAŞ, Nicolae **/***.   Martir al Țării Beiușului . Avocat, politician. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, reprezentând Societatea de cântări „Lyra” . Sa născut la 24 noiembrie 1882 în Remetea, județul Bihor. A fost asasinat în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919, în Lunca, județul Bihor. Rămasă fără soţ când cei doi copii ai săi, Nicolae şi Gheorghe erau încă foarte mici, Maria (mama lor) se stabileşte la Beiuş, primind adăpost în casa fratelui său, Teodor Cristea. 

În şcolile beiuşene pe care le urmează de la primară şi până la obţinerea bacalaureatului în 1903, cunoscut pentru buna lor tradiţie educativă, Nicolae Bolcaş este un elev serios şi grav, cu rezultate bune la învăţătură. Încă de atunci răbufnirile sale de revoltă împotriva nedreptăților și opresiunilor sociale și naționale fac să se întrezărească în spiritul intransigent și întreprinzător de mai târziu. Patriotismul său fierbinte sa dezvoltat în contact cu literatura istorică românească, prezentă pe atunci abundent în biblioteca liceului vulcanian. Nicolae Bolcaş, va urma Dreptul la Cluj, obţinând în 1909, doctoratul şi diploma de avocat cu distincţie de “ magna cum laude ”. Pentru calităţile sale deosebite, ca un „bun cunoscător al treburilor din Beiuş şi jur”, la numai 23 de ani, în 17 martie 1906, Nicolae Bolcaş ajunge membru în Comitetul Partidului Naţional Român, secţia Beiuş. În primăvara anului 1907, alături de mulţi alţii, a cutreierat satele din jurul Beiuşului pentru convocarea adunării de protest contra legilor lui Apponyi, ce sa ţinut în Beiuş, în 14 aprilie. În luna august, a aceluiaşi an, trăieşte, împreună cu ceiilalţi beiuşeni, zilele de lumină ale victoriei, dr. Vasile Lucaciu fiind ales deputat de Beiuş în parlamentul ungar. Elanul său propandistic a adus candidatului român multe voturi. În anul 1912, dr. Nicolae Bolcaş şi-a deschis birou avocaţial în Beiuş, dar peste doi ani, volbură evenimentelor îl târăşte în războiul „împărăţiei bicefale”, silindu-l să-şi îngroape pe diferite fronturi, mai bine de patru ani din cei mai frumoşi ai scurtei sale. . vieţi, pe care voia, cum a şi dovedit-o, so închine idealurilor luptei pentru realizarea unităţii naţionale a poporului român. Întors din război, Nicolae Bolcaș pășește activ pe scena evenimentelor ce se precipitau spre deznodământul mult așteptat. Deviza sa: „Dacă întregirea neamului ne va cere jertfe, vom ști să le dăm”, îl îndemnă la o acțiune promptă, de adevărat „tribun al poporului”. Cu un drapel tricolor românesc, astăzi expus în Muzeul Țării Crișurilor, confecționat de el și țintuit în leucă unei căruțe, tăiat satele din jurul Beiuşului și Vașcăului, „ dârz și neînfricat ” făcând „agitați întețite, cu evocări ale României Ma ri ” și îndemn . . poporul să organizeze gărzi și consilii naționale locale. În 12 octombrie 1918, la Oradea, Comitetul executiv al Partidului Naţional Român , din care făceau parte, printre alţii, dr. Alexandru Vaida-Voevod, Dr. Ioan Ciordaș și Vasile Goldiș , a adoptat ”Declarația de la Oradea”, prin care se constată că ” urmările războiului (Primul Război Mondial - nn)îndreptățesc pretențiunile de veacuri ale națiunilor române la deplina libertate națională " și că aceasta poate " hotărî singură și liberă de soarta ei ". Cu alte cuvinte, aceasta era o ” decizie epocală ” ce proclama ” independența națiunii române ”, anunțând separarea definitivă de Imperiul. Austro-Ungar, recâștigarea condiției de a fi liberi și a decide în legătură cu viitorul lor . la Budapesta, instalată în urma revoluției din sfârșitul lui octombrie, era dornică de a reface Ungaria în granițele medievale, iar entuziasmul nedisimulat al autorităților și populației maghiare din Oradea față de această idee erau în contradicție cu dorința românilor de a pune în practică principiul autodeterminării, realizându-și astfel un vis secular. Linia demarcațională cu Ungaria fixată pe Mureș ("Linia Diaz") lăsa Bihorul pradă ungurilor. Guvernul din Budapesta sa grăbit să preia controlul în regiune și acest lucru ia îngrijorat pe fruntașii români. Eşecul tratativelor româno-maghiare de la Arad a impus necesitatea convocării Adunării Naţionale la Alba Iulia, pentru consultarea voinţei poporului român. În Oradea evenimentele se derulau într-o notă particulară. Proclamarea Republicii ungare a refăcut solidaritatea față de ideea statului național maghiar în rândurile populației maghiare și evreiești majoritare. Ostilitatea față de români a crescut, devenind alarmantă după 15 noiembrie. S-au semnalat incidente dramatice între locuitorii satelor bihorene din zona aferentă bazinului râului Crișul Negru și soldații unguri. Pe 1 Decembrie 1918 are loc, la Alba-Iulia, Ședința lărgită a Consiliului Naţional Român Central, care a decis unirea necondiţionată cu România. În rândurile delegației beiușene prezente se regăsește patriotul avocat Nicolae Bolcaș. Bihorul devine astfel ”Cheia Ardealului”. Deşi la Alba-Iulia sa decis unirea tuturor teritoriilor români, cele situate la vest de „Linia Diaz” rămâneau sub administraţia guvernului maghiar. Consiliul Naţional Român din Oradea Bihor nu putea aplica hotărârile luate la Alba-Iulia câtă vreme guvernul maghiar nu voia să lase mâinile acestui teritoriu. În timp ce românii spețe că administrația românească este necesară, firească și legitimă, dând asigurări că populația maghiară va fi respectată, comisarul Àgoston Pèter îi acuză pe români că sunt regaliști și procesul de „democratizare” ar fi periclitată sub stăpânire românească. Organizat ca guvern „ ardelen” și condus de profesorul Apáthyi, Comisariatul de la Cluj, sub protecția soldaților secui, a dezlănțuit o intensă propandă socialistă. Starea de neapărare a românilor bihoreni a sporit în urma deciziei Consiliului Antantei de la Versailles , prin care sa retras pe linia Cluj–Gherla–Dej concomitent cu retragerea secuilor spre Budapesta (dar aceștia se înstăpâniseră în Oradea, după 21 decembrie). Secuii comandați de colonelul Kràtocwill Kàrolyi, împreună cu soldații ce proveneau din regimentele de honvezi destrămate, s-au comportat ca reale trupe de ocupație, intimidând populația prin batjocorirea simbolurilor naționale românești, pedepsirea participanților la Adunarea de la Alba-Iulia, confiscări de bunuri, ajungându-se chiar la maltratări corporale. Despre toate aceste abuzuri, în numele Consiliului Naţional Român, Roman Ciorogariu a întocmit un raport care a fost trimis concomitent la Sibiu, Bucureşti şi Budapesta pentru a fi înaintat Conferinţei de la Paris. Urmarea a fost punerea sub pază militară, în 12 martie 1919, a întregii conduceri a Consiliului Naţional Român (Coriolan Pop , Sever Andru, Gheorghe Tulbure şi Roman Ciorogariu) pentru activitate de spionaj. Nu peste mult timp, mutarea liniei demarcație de-a lungul liniei ferate Satu Mare-Carei-Oradea-Arad sa soldat cu demisia întregii conduceri a Republicii Ungare și preluarea puterii către comuniști. Noul guvern a introduce starea de asediu în Ungaria. Propaganda agresivă în favoarea puterii comuniste a fost însoțită de măsuri împotriva Consiliului Național Român din Oradea și Bihor, iar lucrurile au scapat de sub control. După sosirea în Beiuş a armatei secuieşti de sub conducerea lui Verboczy, caracterizat de mai mulţi ca fiind un individ cu un profil intelectual şi moral de nivel scăzut, la începutul prigoana şi urmărirea conducătorilor locali ai poporului român".

Pentru activitatea „agitatoare românească” și pentru că a avut curajul să-l înfrunte pe Verboczy, Nicolae Bolcaș va fi trecut în locul al doilea pe „lista neagră” a civililor ce trebuiau, conform preceptelor unei „originale” justiții, să fie executați. Împreună cu dr. Ioan Ciordaş, marele său colaborator, în noaptea neagră de 3 spre 4 aprilie 1919 (Vinerea Mare), în hotarul satului Lunca, dr. Nicolae Bolcaş a fost asasinat. Mureau astfel, “ pentru învăpăiata lor dragoste de neam , doi dintre fii iubiți ai neamului românesc din Transilvania ” (Mihoc, Blaga. Istorie și politică…). 

 

 

BORLAN, Victor **/***. (pseudonim Nal-Rob, în ​​​​fapt, numele său scris invers). Profesor. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

Sa născut la 19 aprilie 1862 la Pir, în judeţul Satu Mare, în familia parohului greco-catolic local Grigore Borlan. A încetat din viață în 16 aprilie 1931 la Beiuș. Școala primară a urmat-o în urbea bunicului său, Carei, iar studiile secundare la Beiuş. S tudiile universitare le urmează la Budapesta, studiind acolo atât teologia, între anii 1880-1884, cât și științele naturii, între 1884-1887. Luând licența și capacitatea de a pregăti la Universitatea din Budapesta, specializată-se în mod deosebit în paleontologie. În anul 1887 a fost numit profesor suplinitor, iar din anul 1893 titular definitiv la Liceul Român Unit „Samuil Vulcan” din Beiuş. În 22 aprilie 1897 este hirotonit de către episcopul Mihail Pavel. Din 1906 este protopop onorar și asesor consistorial. A fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918, reprezentând Gimnaziul superior gr.- pisică. din Beiuș . Sa numărat printre preoţii slujitori la înmormântarea martirului dr. Ioan Ciordaș.

A servit mai bine de patru decenii liceul beiușean, între 1924-1926 asigurând chiar conducerea interimară a prestigioasei instituții. Se va pensia în anul aniversării centenarului școlii de care a fost atât de legat, 1928. În cadrul ceremoniilor, ministrul Instrucțiuni Publice, dr. Constantin Angelescu, ia înmânat ordinul Steaua României în grad de comandar, conferit prin decret regal.

În cursul carierei sale profesorale sa menținut nivelul celor mai recente preocupări ale domeniului de activitate, probabil de aici și solicitarea colaborării lui la elaborarea Enciclopediei române a Astrei, colaborare materializată în 84 de articole identificate în cuprinsul enciclopediei, prima enciclopedie românească, publicată la Sibiu. . , în trei volum, între anii 1898-1904. Opera, deosebit de importantă pentru cultura română, a fost coordonată de publicistul bănăţean Cornel Diaconovici şi a fost realizată sub auspiciile „Asociaţiei transilvane pentru literatura şi cultura poporului român” (ASTRA). La scrierea ei au colaborat aproape 200 de reprezentanţi ai elitei româneşti din toate provincii. Colaborează la Beiuşul, Familia, Luceafărul etc. cu poezii originale şi culegeri de folclor. În colaborarea cu Vasile Dumbravă, scrie și publică „ Istoria naturală în uzul claselor inferioare ale școalelor medii ”. Vol. 1-2 . Budapesta 1903. Volumul 1, pentru clasa a Ia, Volumul 2, pentru clasa a II-a. A fost membru al „Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român”. Personalitatea lui Victor Borlan este descrisă în cuvântarea directorului Liceului Samuil Vulcan, Vasile Ștefănică, la înmormântarea distinsului profesor: ” Multe generații trecute și din cei de astăzi am văzut ca profesor, fiindu-i elevi, am ascultat cu pietate, i-am admirat agerimea minții, cunoștințele variate și bine întemeiate; preot după rânduiala Domnului; iubitor de lege și neam, și entuziasmat pentru dreptate. Chiar și lumea ia recunoscut aceste însușiri nobile, aceste merite și vrednicii, dându-i o mică răsplată dintre oameni: Autoritatea bisericească la făcut Arhidiacon onorific, iar cea laică Comandant. al Ordinului „Steaua României”.    

           

BOROŞ, Ioan **. Preot, publicist, istoric. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Capitlul gr.-cat. român din Lugoj.

Sa născut la 20 octombrie 1850, în Carei. A încetat din viață la 29 ianuarie 1937 la Lugoj. A urmat şcoala primară în localitatea natală şi studiile secundare la Beiuş.       Deoarece nu a fost primit în Seminarul de la Oradea, sa dus la Lugoj, de unde a fost trimis la Universitatea din Viena (1869–1873). După absolvire se stabilește la Lugoj, unde îndeplinește diferite funcții în administrația bisericească: cancelar diecezan, vicenotar consistorial, iar în anul 1877 este hirotonit preot celib. În anul 1880, este numit paroh la Zăbrani . Func aici până la 1897 și găsește un teren prielnic cercetărilor sale istorice, întocmind de altfel și monografie parohiei. În paralel, desfăşoară o activitate jurnalistică intensă, iar în 13 noiembrie devine asesor consistorial. În perioada septembrie 1880-1897 noul episcop, Dr. Demetriu Radu îl numește secretar episcopal și director al cancelariei diecezane. Se inițiază în jurnalistică prin colaborarea la Sionul Românesc , din anii studenției. Totodată provocările din perioada petrecută în citadela de cultură a Beiuşului îl determină să se dedice cercetării istoriei şi culturii neamului românesc şi comunicării rezultatelor prin scris şi viu grai. În 1911 este numit canonic prepozit. A fost delegat de Lugoj la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918 . În 1922 Sfântul Părinte Papa Pius al XI-lea îl numește Episcop titular, cu numele de „al Tesbiei”, însă nu a fost consacrat niciodată. Între 1918 şi 1936 a fost preşedintele secţiei Banat a Comisiei pentru conservarea monumentelor istorice. Are importante contribuţii la istoria Banatului, a Caransebeşului, a răscoalei lui Horea, a mişcării revoluţionare condusă de Tudor Vladimirescu, ecourile lor în Caraş–Severin. Scrie mai multe lucrări privind istoria bisericii și viața și activitatea lui Eftimie Murgu etc. A colaborat la elaborarea Enciclopediei române a Astrei. Grav bolnav, se stinge din viata la 29 Ianuarie 1937 la Lugoj.       

BOROŞ, Ioan **. Avocat. Delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, reprezentând Cercul Oradea Mare.

Sa născut în 1874 la Văşad, județul Bihor. Nu se cunoaste data decesului. Studiile primare și secundare le urmează la Carei. Studiile liceale le începe la Carei după care se transferă la Gimnaziul greco-catolic din Beiuș. Sa înscris la Academia de Drept din Oradea și a urmat cursurile între anii 1896-1900. Doctoratul la urmat la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Cluj, susținându-l în 31 octombrie 1903. După obținerea titlului de doctor în științe juridice și-a deschis birou de avocatură în Oradea. A fost membru al Baroului Oradea, unde a deținut și calitatea de casier. În această activitate a fost și profesor înlocuitor la Drept din Oradea. În toamna anului 1918 sa implicat în evenimentele care au precedat unirea Transilvaniei cu România. A fost membru al Partidului Național Român din Oradea, fapt ce ia permis să participe în 3 noiembrie 1918 la ședința de partid ținută în casa avocatului Aurel Lazăr, unde s-au planificat pașii care trebuiau urmați pentru participarea la Marea Adunare națională de la Alba Iulia. . . A făcut parte din Consiliul Național Român pentru Oradea și Biharia, care sa format în aceeași zi de 3 noiembrie. La 4 noiembrie 1918 a redactat, împreună cu alți membri ai Consiliului din Oradea, un manifest către poporul român din Oradea Mare și Biharia, care îndemnă la respectarea ordinii publice și la buna înțelegere între cetățeni. A făcut parte din Comitetul executiv al Consiliului Național Român din Oradea Mare, contribuind și la formarea Gărzilor Naționale din comitat. În 26 noiembrie 1918 a fost ales ca delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia din partea cercului electoral Oradea Mare, comitatul Bihor. După anul 1919 a continuat să practice avocatura în Oradea. A scris și publicat lucrarea „ Posesiunea și apărarea posesiunii ” , pentru acest fel publicat în țară. A fost unul dintre animatorii vieţii culturale orădene. A fost numit membru al ordinii ”Steaua României” în grad de ofițer.   

  

BREBAN, Alexandru Ilie Eugen **.  Preot. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, ca reprezentant al Protopopiatului Baia Mare. Primar al orasului Baia Mare.

Sa născut la 1 august 1876 în localitatea Someșeni, județul Cluj. A încetat din viața la 12 ianuarie 1944. Descendent al unei vechi familii de preoți greco-catolici originari din Chiuzbaia, Alexandru Ilie Eugen Breban moștenise din partea bunicului său, preotul Antoniu Breban (n. 1832 – d. 1884), fost paroh în Rona de Jos şi mai apoi în Târşolţ şi Aliceni, impetuozitatea luptei pentru identitate naţională şi afirmare a limbii române. Temperamentul său a fost modelat și rafinat de părinți săi, de tatăl său, preotul greco-catolic Avram Breban (n. 1845 – d. 1907).

Alexandru Ilie Eugen Breban începe studiile primare în localitatea natală, apoi se transferă la Baia Mare, gimnaziul îl termină la Beiuş în anul 1894, într-o grupă de elită de 34 de elevi ajunşi senatori, deputaţi, judecători, avocaţi, preoţi. Teologia o începe în 1894 la Oradea și o finalizează în 1898 la Gherla.

După un an, este hirotonit preot celib de către episcopul Ioan Szabo al Gherlei și numit „officialis” la Cancelaria episcopală din Gherla. În 1906 îl întâlnim administrator interimar la parohia din Baia Mare, unde începe construcția noii biserici de zid pe care o va finaliza în 1910, devenită catedrală greco-catolică. Tatăl său, Avram Breban, era notarul districtului protopopesc unit al Băii Mari și preot la Mocira (actual județul Maramureș). În anul următor tatăl său se stinge din viață, la numai 62 de ani, iar Alexandru Breban se implică tot mai mult în viața comunității băimărene. În 1923 îl întâlnim pe Alexandru Breban în funcţia de protopop de Baia Mare, apoi arhidiacon şi canonic al Capitlului Arhiepiscopiei romano-catolice din Bucureşti, din 1931 canonic şi prepozit al Episcopiei greco-catolice a Maramureşului iar din 1937, prepozit capitular de Baia Mare . Va îndeplini şi funcţia de membru al Despărţământului ASTRA pentru Satu Mare şi Ugocea. A desfăşurat o bogată activitate pastorală şi politică, fiind implicată în activitatea Partidului Naţional Român. Din postura de protopop de Baia Mare şi membru al PNR este ales, pe 12 noiembrie 1918, vicepreşedinte al Comitetului Naţional Român pentru comitul Satu Mare, aducându-şi contribuţia în calitatea de delegat de drept la Adunarea de la Alba Iulia din 1918. După revenirea la Baia Mare este numit, în 1919, comisar guvernamental, delegat cu activitatea comitetelor şcolare din trei judeţe: Ugocea, Maramureş şi Satu Mare.

În 1921, participă la alegeri pe listele PNR, devenind deputat al acestui partid pentru Satu Mare. A ţinut o relaţie strânsă cu membrii marcanţi ai partidelor vremii, mai ales cu Vasile Lucaciu, avocatul dr. Bohăţiel Coriolan ori Iuliu Maniu, acesta din urmă susţinâdu-l, iar între 1925-1927, Alexandru Breban preia şi funcţia de preşedinte al organizaţiei judeţene a PNŢ. Bucurându-se de notorietate publică, a fost ales și vicepreședinte și membru în comitetul executiv al PNȚ, iar în 1932 participă la alegeri și devine membru în Camera Deputaților. În septembrie 1929, este propus şi ales preşedinte al Asociaţiei Preoţilor Români Uniţi pentru diecezele de Gherla şi Oradea ale căror parohii erau incluse în judeţele Maramureş şi Satu Mare. O vreme deţine şi funcţia de primar al oraşului Baia Mare ( ianuarie 1930-februarie 1931 ), precum şi pe cea de proprietar al Minei Herja.

A fost un susținător al cauzelor Eparhiei Greco-Catolice de Maramureș, cu toată o vedetă întâmpinată, reușind să impună atât diplomației românești, cât și celei a Vaticanului, ca sediul noi eparhii să fie la Baia Mare, iar biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului, pe care a ctitorit-o pe locul primei biserici româneşti greco-catolice din Baia Mare, să fie ridicată prin decret papal la rang de catedrală. După 1930, devine un colaborator apropiat al episcopului martir dr. Alexandru Rusu. În 1931, episcopul Rusu îl numeşte prepozit capitular sau canonic arhipresbiter, preşedinte al serviciului de conturi diecezan, asesor consistorial şi asesor al Forului matrimonial de a II-a instanţă, membru delegat în comitetul central al AGRU, canonic onorar al Bisericii Catedrale latine din Bucureşti. . , asesor al Consistoriului episcopal de Cluj-Gherla. În 1940 Alexandru Breban este arestat de trupele horthiste și închis la Satu Mare, umilit și batjocorit, înfometat și izolat, ținut „ca ostatic”. Episcopul Rusu intervine pe lângă autorităţi cu mai multe petiţii pentru eliberarea lui şi a tuturor celor închişi, dar acest lucru sa realizat foarte greu. Se stinge din viata in 1944 si este inmormantat in umbra catedralei din Baia Mare ctitorite de el.

A fost decorat de Casa Regală a României cu ordinul ”Steaua României” și ”Comandor al Coroanei României”, ultima distincție primind-o personal din mâna regelui Carol al II-lea. În anul 2008, municipalitatea băimăreană ia conferit, post-mortem, titlul de cetăţean de onoare.

 

 

BURDAN, Teodor **. Avocat. Delegat la marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 reprezentând cercul Bărand - Hossupali. Sa născut în 25 ianuarie 1872 în familia lui Ioan Burdan, țăran din satul Mișca, județul Arad. A încetat din viață în 28 martie 1931 în Arad. Rămâne, de la vârsta fragedă, orfan de tată, și el și mama sa vor avea parte de ajutorul preotului Burdan din Sintea.  

Acesta îl trimite pe copilul orfan la studii la Beiuș, unde va absolvi liceul românesc. Având în vedere situația sa, a beneficiat de stipendii din partea Fundației „Nicolae Jiga” (Fundațiunea jigăiană - cum era cunoscută în epocă). A început studiile juridice la Academia Regală de Drept din Bratislava (1894/1895), dar a absolvit cursurile Academiei Regale de Drept din Oradea (1895-1898), beneficiind de această dată de bursă din partea Fundației „Gojdu”.

Pentru stagiatură a optat pentru orașul Arad, unde a intrat în biroul lui Sever Ispravnic (12 iulie 1898-20 mai 1902). Pentru o scurtă perioadă de timp (1900-1901) va lucra în biroul avocațial al lui Mihai Veliciu din Chișineu. După obținerea doctoratului și a diplomei de avocat, se înscrie, în 8 iulie 1902, în Baroul avocaților din Arad, unde va activa până în 15 septembrie 1925. Își deschide birou propriu în Boroșineu (Ineu). Aici se căsătorește cu Florica Ciorogariu. Ca avocat se remarcă prin abnegația dovedită în procesele în care apără compatrioții. Câștigându-și reputația, devine un element activ în mișcarea națională a românilor din comitet. Se implică în activitatea Asociației Naționale Arădene pentru cultură, dar și în activitatea clubului politic local. Fiind un adept al neoactivismului, îl va susține foarte mult pe avocatul Ioan Suciu în campaniile sale electorale din anii 1905, 1906 și 1910. A fost prezent, ca mirean, și în structurale administrative ale bisericii ortodoxe. La finalul războiului, în timpul evenimentelor din toamna anului 1918, se implică în organizarea Consiliului Național Român și a Gărzilor Naționale din Ineu, precum și în localitățile circumscrise acestui cerc electoral. Sa dovedit un colaborator de nădejde al avocatului dr. Ioan Suciu, ce avea și el biroul avocațial în Ineu. Mai mult, în perioada în care acesta din urmă era foarte ocupat cu organizarea Adunării de la Alba Iulia, îi preia din activitatea biroului cauzele românilor. Este ales delegat la Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia din partea circumscripției Bărand-Hossuplali. După Marea Unire, Teodor Burdan se orientează spre o carieră de notar public, rămânând însă activ în plan politic.

 

 

BUȘIȚIA (Bușița), Ioan ***. Profesor, artist plastic, dirijor, om politic. Delegat la Marea Adunare de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Societatea de cântări „Lyra” .

Sa născut la 10 martie 1875 în Sighetul Marmaţiei. A încetat din viaţă în anul 1953 la Beiuş. Școala primară și studiile secundare le urmează pe plaiurile natale, iar studiile superioare la Academia de Belle Arte din Budapesta. În anul 1899 este numit profesor suplinitor, iar în 1909 profesor titular definitiv la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş. A fost un profesor bun, apreciat de colegi și mult iubit de elevi. A desfășurat o bogată activitate extrașcolară, ceea ce face din una dintre personalitățile cele mai populare ale Beiuşului și Țării Beiuşului. A organizat și desfășurat viața muzicală și artistică din școală și din oraș. A fost iubitor al naturii, sportului și turismului, cunoscător al Munților Bihor, Vlădeasa și Codru–Moma, organizator de excursii și drumeții. Împreună cu elevii şi membrii Turing Clubului Român, filiala Beiuş, al cărei preşedinte a fost, realizează marcajele pe numeroase trasee din Munţii Bihorului şi Vlădeasa, deschizându-le astfel turismului şi drumeţiilor. În anul 1921 s-au pus bazele primului club de fotbal în Beiuș. Numit ”Aurora”, clubul a fost condus de profesorul Ioan Bușiția – președinte și Emil Pop - secretar .

În cadrul școlii organizează o sală și un cabinet de desen foarte bine dotate cu materialul didactic necesar, materialul realizat în cea mai mare parte de el. Alături de dr. Ioan Ciordaş, ia parte la reorganizarea vieţii muzicale din Beiuş, prin constituirea, în septembrie 1905, a Reuniunii de cântări „Lyra”, al cărei dirijor va fi. Participă la întreaga viață culturală și politică a orașului, făcând parte din structura de conducere a societății și asociațiunilor culturale din oraș. Sub bagheta sa, corul „Lyra” participă la marele spectacol ce a avut loc în 1906 la Bucureşti pe Arenele Romane, fiind apreciat cu superlativ în presa vremii. Pentru repertoriul ce l-au prezentat acolo și mai ales pentru faptul că au cântat „Deșteaptă-te, Române”, întorși acasă, dirijorul, coriștii, însoțitorii oficiale ai corului au fost aspru sancționați de către autoritățile cu amenzi substanțiale, închise și disciplinare. Profesorului Ioan Buşiţia i sa interzis să mai conducă corul. Cu formații muzicale artistice pe care le pregătea și conducea, participă la activitățile cultural-educative desfășurate de societăți din orașul în întreaga Țară a Beiuşului. Pentru implicarea lui în viața politică a orașului, Ioan Bușiția a fost arestat și închis multă vreme de către autoritățile guvernării socialiste, episod descris de Michaela Bruchental-Țuțuianu. “ Într-o altă noapte două mașini <<de teren>> năvălesc zgomotos pe strada noastră, oprindu-se în fața casei unde locuia prof. Ioan Buşiţia. Bătrânul profesor, bușit și înghiontit este aruncat într-o mașină. În cealaltă au început să fie cărate sau mulțime de cărți, caiete, tablouri. După ce a stat câtva timp la închisoare l-au eliberat, dar i sa sistat pensia, pe motiv de dușman al poporului”. Printre alte pagube pricinuite de această primă arestare, se numără și aceea că, îi fuseseră „ridicate” (și neînapoiate) câteva lucruri prețioase, printre care jurnalul care cuprindea consemnări cu privire la întâlnirile sale cu Bela Bartok compozitorul ungur care venise în Bihor să culeagă. . folclor muzical românesc. Profesorul Buşiţia îl însoţea prin sate la cules de folclor şi printre altele la învăţat limba română. Jurnalele au dispărut fără urmă. La un interval oarecare de timp, după prima eliberare, Ioan Buşiţia, a fost din nou arestat, şi din nou eliberat şi bineînţeles fără drept de pensie, muritor de foame, bătrân, singur şi fără apărare. Ca să nu moară de foame, minte inventică, cu vaste cunoştinţe şi în alte domenii, a început să construiască, spre vindere, „barometre artistice” pe baza de foc de păr lung. Din câte o casă țărănească, ieșea la fântână o fată cu o cofă pe umăr, când se arătă de „vreme bună” și se retrăgea în casă, la „vreme rea”. Este demn de amintit faptul că Ioan Buşiţia, timp de 30 de ani, primul cu 1909, a fost un bun prieten şi colaborator al renumitului compozitor maghiar Bartok Bela sprijinindu-l. în culegerea folclorului muzical bihorean și însoțindu-l în toate deplasările sale, care s-au desfășurat cu precădere în zona Vașcăului. 

În cadrul serbărilor Centenarului Liceului „Samuil Vulcan”, ministrul Instrucțiuni Publice, Constantin Angelescu, ia înmânat Ordinul „Coroana României” în rang de comandă, conferit prin Decret Regal.

 

BUZILĂ, Romul **. Preot. Delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Protopopiatul Mădăras. Sa născut în 8 mai 1873 la Mocrea, comitatul Arad, în familia preotului Teodor Buzilă. Sa stins din viata in 3 februarie 1936. 

Şcoala primară a urmat-o la Arad. Apoi a absolvit liceul la Beiuş în 1892, unde a fost coleg cu Laurențiu Avram, Avram Dragoș, Tiberiu Dițiu, Camil Selăgean, Ioan Ternovan, Ioan Trufașiu. Teologia a studiat-o în cadrul Seminarului din Oradea, absolvind în 1896. Sa căsătorie cu Emilia, fiica preotului Alexandru Gyenge. A fost hirotonit în 19 martie 1899. După hirotonire este numit secretar episcopal. Pe viitorul 1901 îndeplinește interimatul în parohia Tarcea. Din 1902 până la instalarea în Mădăras a fost administrator parohial în Fărnaşiu, comitatul Bihor. Este apoi paroh în Mădăras [1] , din 24 septembrie 1916, dată la care devine și arhidiacon al acestor ținuturi. În 12 noiembrie 1918 a fost ales la Baia Mare în Consiliul Național Român comitens Satu Mare. A doua zi, la Satu Mare, jură credință Consiliul Național Român Central din Arad, făcând parte din CNR cercual Ardud, alături de alți doi mădărăseni, țăranii Ioan Mărcuș și Andrei Silaghi. De altfel, după cum relata un participant pentru o publicație arădeană: „ Romul Buzilă, cu verva-i oratorică, explică țăranilor cercul de activitate al Cons Naț. și, la propunerea sf. sale, în mod sărbătoresc am depus jurământul ”. În sală mai erau prezenți doi mădărăseni, V. Burcuș și S. Mărcuș. Astfel, protopopul Romul Buzilă va fi prezent la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, ca reprezentant al Protopopiatului Mădăras, comitatul Ardud. După Marea Unire, în acele luni sângeroase care au urmat, a fost nevoit să se refugieze la Baia Mare, pentru a se feri de teroarea antiromânească a secuilor bolșevici; bande înarmate au acționat pe teritoriul județului Satu Mare, în localități precum Culciu Mare, Valea Vinului, Mădăras, pentru intimidarea preoților parohi. Sa remarcat în Satu Mare şi prin sprijinul dat şcolii româneşti. Astfel, a fost membru al „Eforiei şcolare” de la Liceul „Mihail Eminescu” din Satu Mare, preşedinte al acestuia, părintele până la repaus Constantin Lucaciu. Și în anii următori Unirii a fost implicat în luptele politice, activând în cadrul Partidului Naţional, ulterior Naţional-Țărănesc. Titlul de arhidiacon onorar îl obține în 22 septembrie 1923. În 1925 a fost decorat cu „Steaua României”. În 4 septembrie 1929 a fost ales vicepreședinte al Asociațiilor preoților români uniți din diecezele Oradea și Gherla ale județelor Satu Mare și Maramureș. În 1 aprilie 1931 a părăsit parohia Mădăras, plecând pe meleaguri bihorene. A ajuns arhidiacon onorar, protopop al Ierului, asesor al Exactoratului, slujind credincioşii din Şimian. A încetat din viață în Șimian, la vârsta de 63 de ani.

 

CHERI, Ioan ***. Preot, profesor. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 din partea Reuniunii de cetire „Concordia” din Brad. Sa născut în anul 1863, în Poiana Sibiului. A încetat din viața în anul 1926.

A absolvit Teologia şi Literele la Universitatea din Budapesta. În anul 1893 a fost numit profesor suplinitor, iar în 1896, dându-și examenul de capacitate la limbile română, maghiară și latină, devine profesor titular definitiv la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuș. În anul 1907 părăsește liceul beiușean, renunță la preoție și se transferă la gimnaziul din Brad, ca după anul 1918 documentele să îl menționeze director la liceul "Aurel Vlaicu" din Orăștie, apoi al Liceului "Papiu Ilarian" din Tg. Mureș și pe urmă al Liceului "Vasile Lucaciu" din Carei, unde după o activitate didactică de 34 de ani încetează din viață în anul 1926. A elaborat câteva cărți care să vină în completarea manualelor școlare ale vremii.     

 

 

Chirtop Zosim și soția sa Sofia

CHIRTOP, Zosim ***. Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918. Sa născut în anul 1868 la Câmpeni, județul Alba. A încetat din viața în anul 1953 la Râmnicu Sărat, județul Buzău.

A absolvit Gimnaziul Superior de Stat din Sibiu. Între anii 1887-1891 a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității din Cluj, beneficiind de o bursă acordată de Fundația „ Emanuil Gojdu”. Definitivarea studiilor le-a obținut prin acordarea titlului de doctor în Științe juridice la data de 20 noiembrie 1893.

Activitatea juridică și-a început-o la Beiuș ca avocat. Pe lângă activitatea juridică, Zosim Chirtop a fost membru al Partidului Național Român din Transilvania, dar și membru al societăților Astra militând pentru promovarea valorilor românești. De pildă, la ședința din 26 septembrie 1903 a asociației, propune reabilitarea casei lui Avram Iancu din Vidra de Sus, lucru care se realizează între anii 1903-1904. În anul 1911, Chirtop a fost prezent la Luduș, la adunarea Partidului Național Român, unde sa discutat despre situația politică existentă atunci și despre reforma electorală.

Pentru ideile sale și pentru susținerea cauzei românești de-a lungul timpului a fost pedepsit cu 3 ani de închisoare pentru „vina” de a nu fi devotat statului Austro-Ungar. Pedeapsa și-a ispășit-o la închisoarea de la Vác, unde mai multe personalități ardelene au fost închise.

A fost unul dintre susținătorii cauzei românești din Transilvania. Acest lucru îl face, de pildă, să doneze în anul 1916, 100 de coroane pentru orfelinatul din Blaj. Aceasta, dar și alte manifestări au dus la arestarea sa, fiind întemnițat la Sopron. Înainte de Marea Unire a organizat politic zona Munților Apuseni. Chirtop a fost membru al sinodului arhidiecezan de la Sibiu între 1915-1918, reprezentând Cercul X Câmpeni. A fost conducătorul Gărzii Naționale din Câmpeni în toamnă și iarna anului 1918.

A fost ales delegat la Adunarea de la Alba Iulia din partea cercului electoral Trascău, cu centrul la Câmpeni, din comitatul Turda-Arieș. De asemenea, și soția sa, Sofia, a fost aleasă, reprezentând Reuniunea femeilor române din Abrud. A fost ales membru al Marelui Sfat Național. După Unirea cea Mare, din 1918, a fost ales membru al Consiliului Dirigent, iar, mai târziu, a fost numit „senator pe viață”. În 29 decembrie 1918 a fost numit de către Consiliul Dirigent al Transilvaniei prefect al județului Turda-Arieș (1918-1920). După Marea Unire și preluarea funcției de prefect, sa implicat în reorganizarea zonei Arieșului. Tot în această calitate ia primit pe suveranii României, Ferdinand I și Maria, care au vizitat orașul la 27 mai 1919. Familia regală a vizitat mormântul lui Mihai Viteazul, localitatea Vidra de Sus și orașul Câmpeni și Abrud. Zosim Chirtop a fost unul dintre apropiații episcopului Nicolae Ivan, întemeietorul Episcopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului și Clujului. În anul 1920 a fost ales în sinodul eparhial al Clujului, funcția care ia fost reîncată în anul 1921 și respectiv în anul 1923, ca deputat mirean. În anul 1924 a devenit asesor consistorial, el fiind cel care a contribuit decisiv la crearea Fundației „Nicolae Candrea”, care avea ca scop înfrumusețarea bisericilor ortodoxe. Pe lângă aceste demnități deținute, Chirtop a fost director al Băncii Doina din Câmpeni, înființată în anul 1895, și membru în comitetul de conducere a Casei de Economii ”Auraria” din Abrud, program cu anul 1925 și până în anul 1937. În anul 1926. . a candidat pentru un post de senator din partea Partidului Național Român, însă fără succes. This postură o obține doar peste doi ani, în 1928, când candidează tot pe listele aceluiași partid din partea județului Turda. Mandatul la avut avut cu anul 1928 și până în anul 1931, pe durata guvernării țărăniste.

În plan personal a fost căsătorit cu Sofia cu care a avut patru copii: Elvira, Bia, Virginia și Vasile.

A încetat din viață în anul 1953 la Râmnicu Sărat, dar nu în închisoare. În anul 1964 a fost deshumat și înmormântat la Câmpeni. 

CHIDIOȘAN, Ioan */**/*** Fierar. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând   Reuniunea meseriașilor români din Beiuș . Sa născut în anul 1856 la Beiuș. A urmat primele clase primare în localitatea natală. A deprins meseria de fierar. În data de 27 noiembrie 1918, ”Reuniunea Meseriașilor Români” din Beiuș a eliberat credențional pentru Ioan Chidioșan, ca delegat al Reuniunii la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. A încetat din viață în anul 1938 . 

Sa născut în anul 1856 la Beiuș. A urmat primele clase primare în localitatea natală. A deprins meseria de fierar. În data de 27 noiembrie 1918, ”Reuniunea Meseriașilor Români” din Beiuș a eliberat credențional pentru Ioan Chidioșan, ca delegat al Reuniunii la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. A încetat din viață în anul 1938 . 

 

CIOFLAN, Lăpădat  ****. Agricultor, Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. A fost delegatul Cercului electoral Beiuș-Vașcău. Sa născut în anul 1880, la Ghighișeni, A încetat din viață în anul 1935, în satul Ghighișeni. A studiat 4 clase primare în localitatea natală, fiind agricultor. 

    CORNEA, Teodor**** Primar în Meziad. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Sa născut în anul 1877 în comuna Meziad, județul Bihor. A încetat din viața în anul 1933 la Meziad. În perioada premergătoare Marii Uniri, el participă la Primul Război Mondial, luptând pe frontul din Galiția. „Numele lui este înscris între membrii Detașamentului român care să constituie la Viena înainte de 1 decembrie 1918, la solicitarea lui Iuliu Maniu („Înțelegându-și și menirea de bun român în acele vremuri născătoare de măreață istorie, să aplecat asupra trebuințelor obștii și rosturilor). ). satului” ). [2] Teodor Cornea a fost căsătorit cu Ana, având împreună 3 băieți și 2 fete. Unul dintre băieți era notar, altul era pădurar, iar altul mecanic. Una dintre fete era căsătorită cu un învățător, ceaaltă era ea însăși învățătoare. După lăsarea la vatră, a fost primarul comunei Meziad timp de 20 de ani. Din această postură, el luptă pentru construirea unei școli primare românești în satul său natal, reușind să fie inaugurată și dată folosință în anul 1927. Prin străduința lui, solicitând ajutor de la săteni și ajutor, Teodor Cornea reușește să cumpere un clopot nou la biserica. ortodoxă din sat. Numele său e astfel turnat în bronz și se poate citi pe clopotul din turla bisericii din Meziad. A primit ajutor și finanțare și de la C. Banu, ministru al Cultelor pe vremea aceea. Ca primar al comunei ținea sfaturi de împăciuire și nimeni nu ajungea la judecătorie înainte de a trece pe la primarul Teodor Cornea, asemeni vechilor juzi din Transilvania străbună. Prin străduința sa, a reușit a scoate (intabula) golul de pe muntele Munceii pe seama comunei Meziad, împădurindu-l după aceea. A fost apreciat de săteni, cuvântul său avea greutate și faptele sale erau grăitoare. 

 

COSMA, Gavril */**/***. Notar public, om politic, primar al orașului Beiuș. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, reprezentând Casinoul Român din Beiuș.

Sa născut la 25 ianuarie 1863, în Beiuş. A încetat din viaţă în Beiuş în 1942. 

Urmează școala primară și studiile secundare la Beiuş și Nyregyhaza (Ungaria). A fost auditor la Şcoala de Oeonologie şi Pomologie din Klosterneuburg (Austria de Jos). A urmat studiile universitare la Academia de Drept din Oradea şi Cluj, unde şi-a luat licenţa şi doctoratul. Cenzura de avocat a depus-o în Budapesta.

În anul 1894 şi-a deschis biroul avocaţial în Beiuş, unde profesează avocatura până în anul 1928, când a fost numit notar public în Beiuş. În două rânduri a fost mutat la Vaşcău şi readus în Beiuş, unde a desfăşurat o activitate politică socială şi culturală bogată. Bun creștin ortodox, român devotat, a luptat cu toată țaria să apere libertățile bisericești și naționale ale românilor. A iniţiat şi împreună cu vechii beiuşeni, a înfiinţat o şcoală primară de fete, pentru a le feri să frecventeze şcoala primară maghiară şi care puteau apoi continua la Liceul de fete din Beiuş; pentru încurajarea studiului limbii române în liceul din Beiuş, a donat 1000 coroane din care să se dea bursă unui elev sârguincios; a susţinut Internatul diecezan ortodox român pentru băieţi din Beiuş, în conducerea conducerii a activat; a luptat aproape singur pentru înființarea Școalei Normale de fete, de conducătoare (educatoare) pentru grădinițele de copii și așezarea în monumental edificiu rămas de la unguri. A organizat diverse activități care să ducă la primirea ajutoarelor necesare măririi clădirilor. Tot din inițiativa și stăruința lui a făcut o capelă în care se oficiază Sfânta Liturghie în duminicile și sărbătorile legale, iar elevele fac rugăciunile zilnice. A luat parte ca delegat al unor societăţi şi asociaţii din Beiuş la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. De asemenea, a activat în toate mişcările naţionale ce au urmat actului Unirii. Din anul 1892 a făcut parte activă din toate corporaţiile bisericeşti şi şcolare, a fost membru în diferite societăţi, reuniuni şi asociaţii create în sprijinul comunităţii, a colaborat la înfiinţarea principalelor institute româneşti de credit din Transilvania, Banat şi Crişana. Din 1919 a fost senator de Beiuş până în anul 1926. În calitate de parlamentar a militat continuu pentru a obţine sprijinul guvernamental necesar dezvoltării Beiuşului, instituţiilor şi şcolilor sale. A fost un avocat al cauzelor ţărăneşti pe care a încercat în permanenţă să îi ajute. La funeraliile lui au fost prezenţi un număr mare de ţărani din mai toată Ţara Beiuşului. Alături de alți fruntași beiușeni a contribuit cu fonduri       „pentru înființarea orchestrei militare” a Regimentului de Infanterie 101 – 102 „Dr. Ciordaş” . Rănit, în mai multe rânduri a fost decorat cu medalia Signum laudis , cu Medalia de argint, primind și Crucea Carol, obținând urcarea în gradul de sublocotenent.     

COSMA, Mihai */**/***. Protopop ortodox de Ineu (județul Arad). Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Cercul Ineu. Deputat în Parlamentul României.

Sa născut în 6 septembrie 1884, în Beiuș, fiul lui Mihai și Ecaterina (Catița). A încetat din viață, în urma unei cronice suferințe cardiace, în 6 noiembrie 1940, fiind înmormântat în Cimitirul din Deal din Beiuș, în memorialul familiilor Ilarie Crișan.

După absolvirea Liceului „Samuil Vulcan”, promoția 1902, va urma teologia la Arad. Om cu vocația studiului, Mihai Cosma avea să dobândească Diploma de Licență, eliberată în 3 februarie 1927, a Facultății de Drept din Cluj, cunoștințele dobândite aici-i de un real folos ca administrator protopopesc și ulterior protopop de Ineu, cât și în activitatea parlamentară. .

De la 1 septembrie 1905, trei ani la rând, tânărul teolog a fost prefect de studii al Internatului de băieți ortodox român din Beiuș.

În vara lui 1906, a fost împreună cu corul „Lyra” din Beiuș, alături de alte reuniuni de cântări din Regat și Ardeal, la concursul coral organizat la „Arenele Romane” din București, la împlinirea a 40 de ani de domnie a Regelui Carol. . UE.

Încă din anii studenției la Teologie, Mihai Cosma sa aflat în vâltoarea bătăliei de emancipare culturală și politică a românilor din Țara Beiușului, supuși unei furibunde deznaționalizări de către controlul statului dualist austro-ungar. A făcut parte din comitetul constituit pentru mobilizarea locuitorilor din zona Beiușului pentru a lua parte la impresionanta adunare organizată la 14 aprilie 1907 la Beiuș pentru a protesta împotriva pachetului de legi școlare din 1907, inițiată de ministrul Albert Apponyi, care intensifică politica de deznaționalizare a românilor. . . În august 1907, sa numărat între 9 și 9 de ani electorali responsabil implicați în campania pentru alegerea lui Vasile Lucaciu ca deputat de Beiuș în Parlamentul budapestan.

Într-un moment de cumpănă al Reuniunii de cântări „Lyra”, în programele căreia oficialii imperiale vedeau manifestări agitatorice, teologului Mihai Cosma ia fost încredințată conducerea corului, transformat într-unul bisericesc, pentru al proteja de furia autorităților și pericolul destrămării.

Prin căsătoria sa cu Lucreția Crișan, a treia dintre cele patru fiice ale lui Ilarie Crișan, primar al Beiușului între august 1921–mai 1923, a intrat într-o familie profundă atașată de aspirațiile românilor care trăiau vremuri urgisite sub stăpânirea străină. Cumnatul său, avocatul și omul politic Dr. Gheorghe Crișan, a fost, între altele, secretar al Consiliului Național Român Central, deopotrivă al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia și al Marelui Sfat Național Român, ministru al Ardealului, expert în delegația României la Conferința de Pace de la Paris (1919–1920). În încrengătura familii, avocatul beiuşean Augustin Ciavici, un alt cumnat de-al său, a fost senator în Parlamentul României. În același grad era înrudit Mihai Cosma și cu reputatul profesor Nicolae Mihulin, cel dintâi director al Liceului „Moise Nicoară” din Arad, dar și cu notarul Cornel Papp din Beiuș, fratele Veturiei Papp, căsătoria cu Ioan Lapedatu, ajuns Guvernator al Băncii Naționale a României.

Ilarie Crișan, Gheorghe Crișan, Mihai Cosma, Nicolae Mihulin au fost tuspatru delegați cu drept de vot la praznicul reîntregirii neamului românesc de la 1 decembrie 1918 din Cetatea Marii Uniri.

După hirotonirea, la 2 iulie 1908, ca preot pentru Parohia Răpsig (jud. Arad), satul de băștină al socrului său, Mihai Cosma sa învrednicit să răsplătească speranțele credincioșilor, dovedindu-se un om al faptei. A împlinit un amplu program de reparații exterioare la biserică, a înălțat o casă parohială, sa îngrijit de școala confesională, a demarat construcția „casei culturale” a satului, edificii care sunt trainice și azi.

În 12 ianuarie 1930 avea să fie instalat ca protopop de Ineu. Fire intransigentă, le cerea preoților să se ridice la „conștiința demnității lor” și să insufle celor ce trec pragul bisericii „dragostea de credință”.

Candidând pe listele Partidului Național Țărănesc, părintele Mihai Cosma, vicepreședinte al Organizației Județene Arad a acestei formațiuni politice, a fost ales deputat în Parlamentul României, în plasa Ineu–Sebiș, județul Arad, în legislațiile 22 decembrie 1928–30 aprilie 1931, respectiv iulie 1932–18 noiembrie 1933, presa socotindu-l „ unul dintre cei mai activi parlamentari ”.

Interpelările formulate de deputatul Mihai Cosma, notificările adresate diverselor ministere dau seamă despre râvna parlamentar în folosul alegătorilor: nedreptăți și ilegalități în aplicarea reformei agrare, în repartizarea terenului arabil, a pădurilor și pășunilor, cu deosebiri în comunele din Valea Deznei; tărăgănarea nepermisă a unor exproprieri; preluarea neîntârziată de către stat a unor întreprinderi industriale și miniere din Valea Deznei, precum și a liniei ferate Sebiș–Moneasa; protejarea salariaților români de la Fabrica de mobilă Ineu/Arad, concediați în detrimentul unor muncitori străini, deși erau „mai specializați cu lucrul” decât aceștia; deblocarea comerțului cu vite în urma restricțiilor pe piața europeană, explorand debușee alternative în Orient; soluționarea edificiului pentru școala din Bârsa/Arad și sancționarea unor afaceri de fraudare a banului public în această casă; reabilitarea moscheii din Ineu, monument istoric de secol XVI; reglementarea mai riguroasă, în beneficiul poporului român, a exploatării bogățiilor naturale etc.

Mihai Cosma sa bucurat de prietenie lui Vasile Goldiș și de prețuirea nemăsurată a lui Ștefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Sever Bocu ș.a.. Destinul lui rămâne exemplar pentru puterea credinței, conștiința datoriei și asumarea înălțătoarelor idealuri ale neamului românesc.

 

COSMA, Nerva Traian */**/***. Avocat, om politic, primar al Beiușului. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Este fiul notarului Gavril Cosma din Beiuș.

 Sa născut în anul 1897, în Beiuş. A încetat din viaţă în 17 septembrie 1939, în Beiuş.   

Şcoala primară şi studiile secundare le-a urmat în Beiuş, unde a susţinut şi bacalaureatul. A urmat studii superioare teologice la Arad, apoi     se urmărește la Academia de Drept din Oradea (1914-1919) și apoi la Facultatea de Drept a Universității din București.

Tânărul Nerva Cosma a contribuit, alături de tatăl său și celilalți fruntași, la organizarea Consiliului Naţional Român din circumscripţia Beiuş. La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia a fost delegat al Tinerimii universitare de la Academia de Drept din Oradea. În anul 1918 a fost numit secretarul Consiliului Naţional Român din Bihor, apoi secretar judeţean şi şef de cabinet în anii 1919–1922, apoi secretar judeţean şi şef de cabinet între 1919-1922. A fost președintele Comitetului județean Bihor al PNR și organizator al CNR Bihor. După 1918 a fost numit secretar al Prefecturii Bihor, până în anul 1921, când revine la Beiuş şi activează ca avocat. Şi-a deschis avocaţial în Beiuş integrându-se în viaţa politică, culturală, socială şi financiar-economică a oraşului. A fost primar al oraşului Beiuş în 1923-1926, 1928 şi 1933-1938 . Din punct de vedere politic, Nerva Traian Cosma sa încadrat în mişcarea liberală, devenind unul dintre liderii Partidului Naţional Liberal din judeţul Bihor. Îl va convinge și pe tatăl său să treacă de la Partidul Poporului la partidul condus de IIC Brătianu. A fost șeful de cabinet al lui Nicolae Zigre pentru în care acesta a făcut parte din perioada guvernului prezidat de IIC Brătianu (ianuarie - iunie 1922), ca secretar de stat cu problemele minorităților în Ministerul de Interne. Cu ocazia alegerilor din 1926 obține un mandat de deputat în Parlamentul României.

A fondat, finanţat şi condus în calitate de director ziarul Beiuşul , între anii 1921-1930. Ziarul apare în seria a II-a în perioada 1942-1945. Perioada de vârf a ziarului a fost între 1921 și 1925, când a apărut regulat, ca săptămânal. Nerva Traian Cosma a fost, după Unire, acţionar şi membru în conducerea ”Băncii Drăganul”, fondată în 1908. Sa numărat printre fondatorii Oficiului local de turism (iulie 1935), fiind ales cel dintâi preşedinte. În timpul mandatului său de primar al Beiuşului, sa ridicat monumentul dedicat celor doi eroi ucişi de bolşevicii maghiari în aprilie 1919 - dr. Ioan Ciordaş şi dr. Nicolae Bolcaş, dezvelit în mai 1935

Pe lângă faptul că a sprijinit activitatea multora dintre societăți și asociații culturale ale orașului, a fost și sufletul alături de activități artistice din oraș și în special de cea teatrală: În timpul mandatului său de primar al orașului au loc numeroase spectacole ale trupelor teatrale profesioniste . din Bucureşti şi Cluj, alte Teatrelor Naţionale din cele două localităţi şi tot atunci se dă în folosinţă „un teatru, Teatrul Aristide N. Demetriade , primul teatru din România care poartă numele unui actor în viaţă”. Tot atunci se consolidează cele mai benefice legi dintre Academia Română, Ministerul Culturii și Cultelor, Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Naţional din Cluj, alte teatre din Bucureşti şi din ţară, cu mari actori ai scenei româneşti, care au fost mereu prezenţi pe scena beiușeană. În anul 1924 Aristide N. Demetriade, actorul Naționalului bucureștean este rugat să primească, și primește, titlul de Cetățean de onoare al Beiuşului . De importanţă deosebită a fost şi fapt că Nerva Traian Cosma, cunoscând valoarea cuvântului scris, a cărţii în dezvoltarea culturală a unei comunităţi, a făcut tot posibilul şi a realiza realizarea în Beiuş, în bibliotecile acestuia, a unui număr mai mare de cărţi. româneşti şi publicaţii ale Academiei Române. ”          La 20 iunie 1924, primarul Nerva Traian Cosma se adresa Ministrului Cultelor și Artelor, Alexandru Lepadatu: „să binevoiți a nu dărui un număr mai mare din cărțile ce vă stau la dispoziție”, și mai târziu un referat adresat președintelui Academiei Române prin care . solicita donarea de cărți ce apăruseră din 1867 până la acea dată. Demersurile au succes și Biblioteca Comunală a orașului începe să funcționeze la sfârșitul anului, având un bibliotecar salariat” ( http://primariabeius.ro/).

De asemenea a fost directorul Băncii Populare ”Vintilă Brătianu” și a Cooperativei ”Beiușana” din Beiuș, vice-președintele Băncii Centrale Cooperative București, președintele Comitetului de Asanare de pe lângă Banca Centrală Cooperatistă București, membru în Consiliul Superior al Cooperației, președintele Federalei . Bihorul' Oradea.

 

COSMA, Valer ** . Preot. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Deținut politic. Sa născut la 2 noiembrie 1888, în satul Drăghia, comuna Coroieni, județul Maramureș. Tatăl său, Nicolae Cosma era preot și dispunea de o avea mare, respectiv ” 180 de jughere [3] de pământ și pădure ”. Mama sa, Terezia era casnică. A încetat din viață la 18 ianuarie 1970. A mai avut patru frați.   

A urmat cursurile școlii primare la școala reformată din Dej, în perioada 1895-1899. Tot la Dej a urmat și primele patru clase de liceu, în perioada 1899-1903. Clasele superioare de liceu le-a urmat la Beiuș în perioada 1903-1906, iar ultimele clase la liceul din Năsăud, unde și-a luat bacalaureatul, în anul 1908. În anul școlar 1908-1909 a fost înscris la Facultatea de Drept din Cluj. . , dar nu sa prezentat la cursuri iar în perioada 1909-1913 a urmat cursurile Facultății de Teologie greco-catolică din Gherla. După hirotonire a fost numit preot în parohia Dăbăceni, unde a păstorit până în anul 1930, când a fost numit protopop al districtului Ileanda și sa stabilit la sediul parohial. În Ileanda a păstorit până în anul 1940, când a fost expulzat din Ardealul cedat în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940. A fost numit paroh in Hisiaș, în Banat, unde a păstorit până în anul 1945, când sa reîntorți în parohia Ileanda. A mai păstorit aici până în ziua de 15 august 1952, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, când a fost arestat, la fel ca mulți alți reprezentanți ai generației Marii Uniri, care mai erau în viață. 

Se implică în evenimentele politice premergătoare Marii Uniri. În data de 27 noiembrie 1918 a avut loc adunarea alegătorilor din cercul electoral Ileanda Mare, care a avut ca principal punct pe ordinea de zi alegere a cinci delegați care să reprezinte circumscripția electorală la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Cu unanimitate de voturi, membrii adunării i-au ales ca delegați pe următorii fruntași politici: Dr. Victor Pop, avocat în Ileanda, Dr. Leonida Domide, medic în Dej, Valer Cosma, preot în Dăbăceni, Aurel Bilțiu, preot în Rus și Eugen Lazăr, proprietar în Lemniu. Preotul Valer Cosma a participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 reprezentând cercul electoral Ileanda Mare. După Marea Unire, Valer Cosma sa implicat activ și în viața culturală a Văii Someșului. În vara anului 1923, delegatul Comitetului central al Astrei, Victor Motogna, director al liceului „Andrei Mureșanu” din Dej, a convocat o adunare generală a tuturor intelectualilor din plasa Ileanda Mare. Adunarea sa ținută la Ileanda, pe date de 15 iunie, și a avut ca scop constituirea Despărțământului Ileanda al Astrei. Noul despărțământ avea în componență 52 de sate aparținătoare plasei Ileanda. Director al Despărţământului a fost ales preotul Valer Cosma. A fost director până în anul 1925, când și-a înaintat demisia. Continuă să facă politică activă în cadrul Partidului Național Român, conducătorii de Iuliu Maniu, iar apoi, după fuziunea cu Partidul Țărănesc, conducătorii de învățământ Ioan Mihalache, în cadrul Partidului Național-Țărănesc, cel mai mare partid de mase din România interbelică, care asigurarea . rotativa guvernamentală, alături de Partidul Național Liberal. Așa după cum declara în timpul interogatorilor la care a fost supus după arestare, a fost președintele organizației de plasă al PNȚ Ileanda. În anul 1935, după ce Alexandru Vaida Voevod părăsește PNȚ și înființează minusculul partid de dreapta Frontul Românesc, îl urmăresc pe liderul născut la Olpret și se ocupă de organizarea partidului în plasa Ileanda, până în anul 1938, când regele Carol al II-lea desființează . . partidele politice, în urma instaurării unui regim personal autoritar. război revine PNȚ Maniu în cadrul căutării după reorganizeze partidul în plasa Ileanda, în vederea participării la alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946. În anul 1948, după ce regimul totalitar comunist și ateu a desființat cultul greco-catolic, protopopul Valer Cosma a trecut. la ortodoxie, „ numai formal, pentru a-și scăpa avea ”.După dizolvarea Partidului Național-Țărănesc nu a mai activat pe linie politică, dar comuniștii îl considerau periculos pentru noul regim și l-au pus sub urmărire informativă.

În data de 15 august 1952 a fost arestat și dus la Securitate, la Cluj. A fost condamnat la 24 de luni la muncă silnică, dar a efectuat doar 8 luni în Coloniile de Muncă de la Canalul Dunăre - Marea Neagră. În primăvara anului 1953 a fost eliberat și sa întors la Ileanda, fiind urmărit în continuare de Securitate și încadrat cu informatori, care aveau sarcina de a afla ce gândește despre noul regim, așa-zis de „democrație populară”, în realitate dictatorială.

În urma notelor informative primite, Securitatea deschide un nou dosar de verificare a protopopului Valer Cosma, în 20 martie 1957. Verificarea a durat până la data de 16 iunie 1958, când a ajuns la concluzia că vârsta înaintată la care se găsea nu mai reprezenta un pericol pentru regimul comunist. Deși sa închis dosarul de verificare, a continuat să fie urmărit, prin informatori, până la sfârșitul vieții, în 18 ianuarie 1970.

CRIȘAN, Ilarie ***. Tăbăcar. Deputat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Primar al Beiușului.

Sa născut în localitatea Răpsig, comitatul Arad, în anul 1856. Urmează școala primară în localitatea natală. Rămânând orfan, învață meseria de argăsitor (tăbăcar) Ia un neamț din Sântana, județul Arad.

În 1882 se mută la Beiuș, practicând meseria de tăbăcar. Se căsătorește cu Elena Boțioc, sora lui Augustin Boțioc, învățător la Școala confesională ortodoxă română din Beiuș. Va avea patru fete și un fecior, acesta din urmă ajungând un reputat avocat penalist și om politic, dr. Gheorghe Crișan, ministru al Ardealului în cel ce-al treilea guvern prezidat de Iuliu Maniu. Rămâne văduv, în ajutor pentru creșterea copiilor venindu-cumnata sa, Sofia, căsătoria și ea cu un tăbăcar, Dimitrie Breancu.

Se implică în viața socială, sprijinind Biserica Ortodoxă și școala dar și în viața politică, în 1906 fiind membru în comitetul de alegeri dietetice și în 1907, în campania electorală pentru alegerea lui Vasile Lucaciu ca deputat de Beiuș. Tot în 1907 a participat la acțiunile de informare a preoților și țăranilor asupra păguboaselor consecințe ale adoptării și aplicării Legii Apponyi. De altfel, „a luat parte la toate luptele naționale și politice. Din această cauză a suferit bătăi, închisoare și percheziții la domiciliu din partea stăpânirii ungurești". Toamna anului 1918 a Declarației din 12 octombrie de la Oradea care proclama dreptul de autodeterminare și în 30 octombrie să constituie Consiliul Național Român Central, pentru unic al națiunilor. române din Transilvania. În 3 noiembrie, în localul Casinei române din Beiuș ” se semnă actul de naștere al Consiliului Național Român din urbe, în următoarea componență: dr. Ioan Ciordaș - președinte, dr. Gavril Cosma - vicepreședinte, prof. Constantin Pavel - secretar general, dr. Traian Amos Pinteru, ajutor de secretar, căreia li se adaugă ca membri avocatul Constantin Popoviciu, profesorii Camil Sălăgean și Alexandru Pteancu, meseriașii Ilarie Crișan și Cristian Roman, medic Cornel Nyeș ”( Martiri bihoreni ai Marii Uniri… , p . . .236).În  14/27 noiembrie 1918, în Cercul electoral Binș - Vașcău au fost aleși: ” 1.Dr. Ioan Ciordaș avocat în Binș 2.Ilarie Crișan argăsitor în Binș 3.Teodor Cornea econom în Meziad 4. Atanasiu Toader proprietar în Sidiștel 5. Lăpădat Ciofla econom în Ghighișeni, cu unanimitate de voturi. Dreptul ce sus’numiții delegați sunt prin această autorizație a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Națională Română, ce se va convoca prin Consiliu Central Național Român, în numele tuturor românilor din acest cerc electoral și la alte Mari Adunări Naționale Române care eventual o să mai fie convocat în decursul anului acesta ori în anul următor și a contribui cu votul lor la deciderea asupra sorții viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria și Banatul Timișan”. În noaptea de 4 spre 5 aprilie, Ilarie Crișan și N. Frugian sunt adăpostiți în casa preotului paroh din Finiș, Aurel Iluțiu, căutați fiind pentru ai omorî, de bandele bolșevico–secuiești. Au scăpat de prigoană, ascunzându-se în Codrii Finișului, până la sosirea trupelor românești. În 1921 este ales primar al Beiușului cu 57 din cele 70 de voturi. A fost primar până în anul 1923, apreciat de cetăteni. A contribuit pentru Monumentul Martirilor Dr. Ioan Ciordaș și Dr. Nicolae Bolcaș. În calitate depreședinte al Eforiei Școlii de stat a ucenicilor meseriași și comercianți români din Beiuș, donează pentru această instituție suma de 500 de coroane, contribuie la rezidirea bisericii din Seghiște, subscrie la acțiunea de cumpărare a unor instrumente pentru muzica militară a regimentului din Beiuș , prețonând un bariton, numele donatorilor fiind gravat pe instrumentul doritonat.

A apucat să vadă, în iunie 1935, Monumentul Martirilor, dar tot în acel an primește, în 23 iunie, cumplita lovitură a morții fiului său. După patru ani, se stinge din viață în Beiuș fiind înmormântat în Cimitirul din Deal.

 

CRIŞAN, Gheorghe ( George) */**/***. Avocat. Secretar al Consiliului Naţional Român. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. 

Sa născut la 7 noiembrie 1887, Beiuș, județul Bihor, în familia meșterului tăbăcar Ilarie Crișan, fiind unul dintre cei cinci copii ai acestuia. A rămas la o vârstă fragedă orfan de mamă.   A încetat din viață în 23 iunie 1935, la București. A fost înhumat în Cimitirul din Deal din Beiuș.

Şcoala primară şi liceul le-a urmat la Beiuş, unde şi-a luat bacalaureatul „fără egal”. A urmat   Facultatea de Drept la Budapesta, luându-și licența și doctoratul cu „magna cum laude". Censura de avocat a luat-o la Târgu Mureș cu cea mai mare distincție în fața unei comisii maghiare. A fost unul dintre cei mai buni penaliști. .din Ardeal. 

Tânărul aspirant sa înscris în Baroul Arad, efectuând stagiatura în perioada 5 februarie 1909-1 septembrie 1912. Începând cu 12 noiembrie 1912 se asigură ca avocat definitiv în baroul arădean și deschide propriul birou. Încă de la începutul carierei sale a atras atenția elitei politice românești din Ardeal, fiind unul dintre tinerii în care se puneau mari speranțe.  

Evenimentele din toamna anului 1918 îl găsesc foarte implicat. Fiind un colaborator al lui Ștefan Cicio-Pop, odată cu înființarea Consiliului Național Român Central, a fost mereu la dispoziția acestui pentru. Astfel, în timpul tratativelor româno-maghiare de la Arad, G. Crișan a fost desemnat secretarul părții române. Organizându-și propriul aparat de lucru, Consiliul Național Român Central îl avea președinte pe Ștefan Cicio-Pop, iar secretari pe G. Crișan, Sever Miclea și Petru Groza. G. Crișan va semna în calitate de secretar, iar Cicio-Pop în calitate de președinte al Marelui Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania, manifestul Către popoarele lumii (18 noiembrie 1918), precum și Convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Semnătura celor doi apare și pe convocatorul Adunării Naționale (20 noiembrie). A fost ales în comitetul de conducere al Consiliului Național Român din comitetul Arad, alături de Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș și alți trei reprezentanți ai Partidului Social Democrat. Bucurându-se de prestigiu în rândul conaționalilor săi, a fost ales delegat la Marea Adunare Națională din partea cercului electoral Aletea-Sântana, cu ocazia adunării ce a avut loc în 26 noiembrie.

“ În noiembrie 1918, când Ardealul era în plină revoluție, a pornit de la Arad în Banat (împreună cu Teodor Roxin – nn), a trecut printre regimentele sârbești de ocupație și după mari riscuri și nenumărate peripeții, a ajuns la Iași, înmânând MS regelui Ferdinand mesajul comitetului naţional de peste munţi, care în numele poporului din Ardeal şi Banat hotăreşte unirea cu Vechiul regat ”. De la Iași pleacă la Cernăuți, unde este trimis de către Consiliul Național Român să participe la Congresul General al Românilor din Bucovina. Aici a vorbit în numele Transilvaniei și Banatului (28 noiembrie 1918).

Dr. George Crișan a fost desemnat unul dintre secretarii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, alături de Silviu Dragomir, Laurențiu Oanea, Ionel Pop, Victor Deleu ș.a. De asemenea, a fost ales în Marele Sfat Național al Transilvaniei.

La începutul anului 1919 sa asociat cu Teodor Roxin, la Arad. ” Advocaţii Dr. Teodor Roxin şi Dr. Gheorghe Crişan şi-au asociat cancelariile. Arad. Strada Luther Márton nr. 1 ” .

După Unire a fost desemnat să facă parte din delegația română la Conferința de Pace de la Paris. Alături de IC Brătianu, primul-ministru al României, de Alexandru Vaida Voievod etc. a făcut parte din delegația română la Conferința de pace de la Paris din primăvara anului 1919; tot în anul 1919 a fost desemnat să facă parte din delegația română de la Conferința Internațională de la Haga. La alegerile parlamentare din noiembrie 1919 a obținut mandatul deputatului în circumscripția Vașcău. El a rămas un activist de marcă al PNR și apoi al PNȚ. Astfel, în timpul guvernării PNȚ a fost secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicații (1931-1932). A făcut parte din conducerea organizației Transilvania-Banat a partidului, fiind un colaborator apropiat al liderilor ardeleni Iuliu Maniu și Al. Vaida-Voevod. A îndeplinit chiar și funcția de secretar al acesteia. Pentru o lungă perioadă de timp a fost și președintele organizației județene Bihor a Partidului Național Țărănesc. La alegerile din 1931 a obținut un nou mandat de deputat de Bihor, când a fost ales și vicepreședinte al Camerei Deputaților. După Unire a fost ales în mai toate legislațiile în parlament, desfășurarea activității mult apreciată de cei în drept. A îndeplinit diverse funcții ministeriale: subsecretar de stat la comunicații și finanțare și ministru al Ardealului. A fost ministru de stat în guvernul Iuliu Mani ( 20 octombrie 1932–13 ianuarie 1933). În 1933 la însoțit pe Titulescu la conferința economică de la Londra. După 1930 a fost președintele Casei Naționale de Economii și Cecuri Poștale. Conform registrului avocaților definitivi din Baroul Arad a fost avocat practicant până în 30 decembrie 1920, apoi, revine după o pauză, din 5 august 1926 până în 18 ianuarie 1927.    

A publicat în presa românească articole politice, dar și studii de specialitate drept internațional sau de analiză politică. În anul 1929 a editat volumul Două politică , iar în 1930 Un nou program de finanțare publică .

 

DAN, Sever **. Avocat. ministru. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul Cojocna. Deţinută politică.

Sa născut la 23 februarie 1885 în familia medicului Ion Dan din Mociu, județul Cluj. A încetat din viață în 1961.

Școala elementară o urmează în localitatea natală, după care familia trimite pentru 3 ani la Liceul German din Bistrița, pentru ca după alți 3 ani petrecuți la Liceul Piarist din Cluj să ajungă la Liceul românesc greco-catolic din Beiuș, unde încheie studiile ( 1904) . A urmat studii juridice la Universitatea din Cluj (1904-1909), obținând aici și doctoratul în Științe Politice și Juridice.

Trecând prin toate etapele specifice pentru obținerea dreptului de liberă practică, Sever Dan și-a deschis birou avocațial. În anul 1904 participă la serbările de la Putna, închinate memoriei lui Ștefan cel Mare. Împreună cu studenții români din Regat face o excursie amplă prin Transilvania, iar după doi ani, împreună cu alți colegi ai săi, vor întoarce vizita, ajungând la cursurile lui N. Iorga de la Vălenii de Munte.

Ca student a fost atras și de presă, colaborând cu articole și informații la ziare românești din Transilvania, dar și la Neamul românesc (București) și Ramuri (Craiova) din Vechiul Regat. Această experiență este valorificată și după absolvire, continuând să scrie la diverse publicații. A fost director al publicaţiei Gazeta Transilvaniei (1910), secretar al Comitetului Executiv al PNR şi conducător al ziarului Românul din Arad (1914). A fost internat în lagărul de la Sopron de către autoritățile maghiare pentru activitatea sa politică (1916). 

Revenit acasă în toamna anului 1918, se implică în evenimentele ce au dus la preluarea puterii în circumscripția electorală Cojocna. Românii de aici îl desemnează ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. După Unire, Consiliul Dirigent îl deleagă ca reprezentant la Ministerul de Finanțe de la București. A participat, în 12 octombrie 1918, la memorabila ședință desfășurată în casa lui Aurel Lazăr, ” în prezența prezidentului Teodor Mihali, Nicolae Ivan, atunci asesor consistorial în Sibiiu, Alexandru Vaida, Aurel Vlad, Sever Dan, Vasile Goldiș, Ioan Suciu, Stefan C. Pop, Ioan Ciordaș și Aurel Lazăr” .

La alegerile din noiembrie 1919 este ales deputat în circumscripția Mociu, iar în 1920 în circumscripția Cojocna. A rămas membru al Partidului Național Român, apoi al Partidului Național Țărănesc, devenind unul dintre oamenii de bază, fiind ales secretar general. În guvernării naționale-țărăniste ocupă o serie de funcții ministeriale: subsecretar la Ministerul de Finanțe (iunie 1927), în guvernul Știrbey și ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale (noiembrie 1928 - noiembrie 1929). În aprilie 1931 a fost numit membru în Consiliul de administrație a Casei autonome a construcțiilor; de asemenea a fost administrator al Băncii Naționale Române (1932-1934). În urma conflictului dintre Iuliu Maniu și Al. Vaida Voevod, cel din urmă fondează un nou partid, Frontul Românesc (1935). Sever Dan sa înscris în noua formațiune politică. În timpul regimului carlist devine membru al Frontului Renașterii Naționale, ajungând membru în Consiliul superior, fiind numit deputat și apoi senator în Parlamentul României.

În 15 decembrie 1938 semnează, alături de Iuliu Maniu și alți 48 de fruntași ai PNȚ, Memorandumul românilor din Transilvania , prin care se cerea o schimbare radicală de regim și respectarea principiilor democratice conform hotărârilor de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. A fost membru al Consiliului Superior al Frontului Renaşterii Naţionale (1939) şi, în acelaşi an, senator.

Instaurarea regimului comunist a însemnat pentru Sever Dan arestarea și întemnițarea sa la Sighet, de unde este eliberat în iunie 1955, grav bolnav. Constantin C. Giurescu povestește în memoriile sale că Sever Dan a fost bătut de directorul închisorii pentru că a găsit asupra lui o cruce de lemn pe care și-o confecționase singur.

 

DEAC, Augustin ** . Avocat. Delegat la marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 2018, reprezentând cercul Orăștie. Sa născut în 12 noiembrie 1879 în localitatea Vădurele, județul Sălaj, în familia notarului comunal Elek Deacu. A încetat din viață în 1960 la Orăștie, județul Hunedoara. 

Este absolvent al Gimnaziului superior greco-catolic din Beiuș și al Facultății de Drept a Universității „Ferencz Jozsef” din Cluj (1897-1901).

După obținerea doctoratului și a diplomei de avocat se stabilește în Orăștie1903), unde deschide propriul birou. Activează în această calitate între anii 1905-1919, cu o muncă de întrerupere cât este mobilizat, în anii războiului. A fost implicat în toate activitățile organizate de Despărțământul Orăștie al Astrei, de Casina Română, de Reuniunea economică etc. A investit în băncile din ținut, fiind membru în conducerea acestora. A devenit membru în conducerea Băncii „Ardeleana”, a treia bancă românească din Ardeal, ajungând până în anul 1940 dintre unul dintre principalii acționari, alături de Aurel Vlad.

Ca ofițer în rezervă, participă pe front, la luptele din Italia. Demobilizat, revine acasă (la jumătatea lunii noiembrie) și se implică în evenimentele din toamna anului 1918. Contribuie la preluarea autorității în Orăștie și în comunele din jur, organizând consiliile naționale la nivelul tuturor localităților. Este ales în conducerea Consiliului Național Român din Orăștie și, totodată, delegat al circumscripției electorale Orăștie (oraș) pentru Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, alături de Constantin Sotir, Ioan Rob (țăran), George Silian (țăran). După Unire este numit cel dintâi român în funcția de judecător șef la Ilia (județul Hunedoara). După o perioadă revine la Orăștie în aceeași funcție de magistrat. Se pensionează cu grad de Consilier de Curte de Apel.

În noiembrie 1938, în timpul regimului carlist, este instalat primar al Orăștiei.

 

DESEANU P., Adrian ****. Preot, protopop. Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Sa născut în 29 august 1869 la Arad, în familia avocatului și luptătorului național român Ioan Popovici Desseanu. Mama sa a fost nepoată a episcopului Gherasim Raț. A încetat din viață în 31 ianuarie 1928 la Cluj și a fost înmormântat în 2 februarie la Vașcău, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ierarhul Andrei Crișanul.

A urmat școala primară la Arad, iar clasele secundare în Arad, la Szarvas (Ungaria) și Kesmark (Kezmarok, Slovacia). A susținut examenul de bacalaureat la Arad. După bacalaureat a urmat cursurile de teologie ale Facultății de Teologie din Cernăuți, unde sa înscris și la doctorat. În 16/28 aprilie 1892 tatăl său se stinge din viață și astfel rămâne orfan ” dimpreună cu 3 surori ”, nevoit să-și întrerupă studiile și efectuează stagiul militar la Regimentul 33 din Arad. ” Contimporanii vor aduce aminte, cum într-un moment de revoltă sufletească „voluntarul” Deseanu, în timp de 5 minute evacuare cafeneaua „Vaş”, (azi „Cornul Vânătorilor'”) de mulţimea străinilor, aceştia nu le conveneau cântecele româneşti şi nu. . observați ținuta cuvenită, când lăutarii intonară — la ordinul lui Deseanu,— imnul împărătesc ”. După efectuarea stagiului militar, ” la invitarea fruntașilor din Bănat intra în redacția ziarului „Dreptatea”, al regretatului Dr. Valer Braniște, din Timișoara. După întemnițarea fericitului Braniște ia asupra redactării acestui organ de apărare națională, în calitatea redactorului responsabil. Spunea adeseori căreia. timpul petrecut în redacția ziarului „Dreptatea" și în societatea luptătorilor naționali din Bănat, în fruntea cu Alexandru Mocsonyi, a fost cea mai frumoasă epocă din viața sa. După eliberarea lui Braniște, dimpreună cu el, la ziarul „Patria" din Cernăuți. şi-şi reia firul studiilor întrerupte. Pe acele vremuri Bucovina era terenul unor lupte aprige între elementul românesc și cel rutean, sprijinit de guvernul central din Viena. Partidul. .rutenilor tineri, în frunte cu cavalerul Vasilko și profesorul Smaistocki, pretindea înființarea unei episcopii rutene, împărțirea fondului religios, catedre la facultatea teologică și posturi în consistorul arhidiecezan.„Junimea”, în frunte cu Dr. Gheorghe Popoviciu Iancu Nistor, Adrian Deseanu. Victor Braniște, Dori Popovici, Slujanschi și publicistul și scriitorul Mihai Teliman, rolul său însuflețit de un înalt idealism și avânt tânăr. Șeful echipei combatante a tânărimei era studentul Deseanu — și prin felul său de a fi și de-a reacționa contra ținutei provocatoare a taberei contrare, la alegeri și manifestări naționale, deveni figura legendară („Sudu-mare”) din viața universitară, cunoscută în întreg ținutul Bucovinei și eternizată în foiletoanele („Adrian Sudul" „Arestarea lui Dreifuss" etc.) din „Patria" și „Sentinela”, scrise de regretatul Mihai Teliman. O demonstrație la gară, în primăvara anului 1899, contra bătrânului metropolit Aracadie Ciupercovici . , care nu apără cu destulă energie drepturile Românilor băștinași, contra veneticilor din Galiția, avu drept urmare expulzarea — dimpreună cu Braniște — și a studenților Deseanu și Victor Braniște de pe teritoriul Bucovinei.României — la Iţcani. Petrecu un timp în Bucureşti şi colabora la revista „Floarea Albastră" a lui Iorga, de unde se reîntoarce la Arad şi ocupă la Consistorul eparhial postul de referent ajutor în senatul epitropesc ” . În 1900 e ales paroh în comuna Jaca [ 4 ] , azi în Ungaria, unde prin activitate să câștige dragostea credincioșilor, pe cale de a fi pierduți pentru neam, admirația străinilor prin cuvintele sale frumoase și aprecierea superioară a vânzării eparhiale.. În 1909 este ales protopop al Vașcăului, rămânând în această funcție până la încetarea vieții. Aici a renovat complet biserica și a repictat-o, a construit o casă cu o bibliotecă protopopească.

În anul 1918 a fost președintele Secției Vașcău a Consiliului Național Român și a fost delegat al Protopopiatului Vașcău la Marea Adunare de la Alba lulia. După 1918, a fost președinte al Consiliului Național Local al plasei Vașcău, funcționând sub conducerea acestui Consiliului Național Român Central, până la 6 februarie 1919. Ulterior a fost ales deputat în Parlamentul României reîntregite.

Anul 1919 a debutat cu prigoana trupelor maghiare neregulate împotriva românilor, în special a preoților , învățătorilor, intelectualilor, trecuți pe ”listele negre”. Nici protopopul Deseanu nu a scăpat de prigoană: ” în 11/24 martie 1919 directorul Sovietului Maghiar a internat (închis) – între alții - pe prezidentul consistorului Roman R. Ciorogariu, asesor referentul Gheorghe Tulbure, pe protoprezbiterul Orăzii Mari Andrei Horvath, al Vașcăului , Adrian P. Deseanu și secretarul consistorului Dr. Aurelian Magier… Protopopul Adrian Deseanu din Vașcău, pe la începutul lui martie, a fost deținut, scos din pat bolnav, și târât la Oradea, unde petrece și acum internat (închis-nn) ” . Dacă armata română ar mai fi întârziat, măcar cu câteva zile intrarea ei în localități bihorene, sute de români trecuți pe ”listele negre” ar fi fost uciși. ” Dintre cei sortiți morți la Vașcău se află și preotul Vasile Sava, personalitate a vieții culturale din județ, cum sa dovedit și mai târziu, ca și Petru Popovici, comandantul gardei naționale și protopopul ortodox Adrian Deseanu. care au fost arestați și duși la Oradea / Debrețin ” (Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului, p. 18, 39).

Un veritabil portret al lui Adrian P. Deseanu găsim în revista Țara Noastră : ”Iată-l, așa cum l-am cunoscut înainte de război, cu figura lui de Hercule, cu trupul lui drept și înalt ca un brad, cu ochii lui mari. . . și negri ca păcatul, dar blânzi și dureroși, ca versul lui Eminescu. Îl revăd așa cum era: boem rătăcit în haina preoției, un Ahasver modern, plutind ca o barcă fără vâslă, în valorile vieții bisericești și politice din Ardealul subjugat și sorbind cupa de nectar a momentului. N'a fost un popă „după rânduiala lui Melchisedec". N'a fost un politician de periferie, ca atâţia din urmaşii apostolilor de astăzi. N'a fost nici un aşa numit „om de treabă". Pentru toate astea era prea inteligent, prea capricios și prea decepționat. A fost însă, și el, odată un om și jumătate. Un om „celebru" în felul său. Colegii lui de pe vremuri de la facultatea teologică din Cernăuți, contimporanii lui din ”Țara făgilor" păstrează și astăzi amintirea evocatoare a lui „Sudu mare"' — cum îl porecliseră pe acest pui de Baba Novac. . — de frică, tremurau toate liftele Bucovinei în ultimul deceniu al veacului trecut… secular. Arde-un foc de noi aprins,/ Las' să ardă și să se arate . joc/ La lumina celui foc… Așa cânta studentul Deseanu la Cernăuți… Cântecul patriotic îi învăluie pe toți ca o flăcără sfântă. Străinii o tuleau pe furiș din cafenea, cumpărături se fac surde, ca să nu trebuiască să intervină. Faima lui Deseanu, îndrăzneala lui fenomenală și tăria lui legendară băgase în răcori și pe bieții paznici ai ordinelor publice . apăruse 'n postura de unealtă a cârmuirii austriace… Într'o zi — era prin anul 1912 — vine la mine și-'mi spune: — Ca să vezi între cei oameni trebuie să trăiesc, ascultă ! Cum știi, avem în sat o bancă la care sunt și eu membru „în consiliu". Zile trecute primesc o scrisoare dela Ştefan Iosif, poetul, cu care mă împrietenisem pe vremuri la Bucureşti. La scrisorică era anexată și o polițăată de el, apoi de Chendi și Goga ca giranți. Mă roagă să-i acordăm un împrumut de 250 coroane de la bancă. Fericit că pot să-l servească, duc chestia la ședință. Când acolo - „filozofii din direcția" se opun. Ci-că literați, poeți, vezi Doamne, nu prezintă suficientă garanție materială. Nu și nu ! Atunci m-am indignat și le-am spus: sunteți niște dobitoace!  Ar trebui să fiți mândri, că au în arhiva băncii un astfel de document, cu numele acestor trei luceferi ai literaturii românești. Semnăturile lor singure valorează suma asta, chiar dacă n-ați mai vedea banii cât o fi lumea. Asta eo poliță istorică, neghiobilor! Și li-am trântit ușa 'n nas... Așa la găsită moartea: împăcat cu toate, în-afară de prostia și fățărnicia omenească. În anii din urmă era mai mult o ruină. Stejarul de demult se ținea încă falnic și majestuos, dar era uscat și scorburos. Ca ori ce ruină a fost însă și el odată o glorie. A fost, dacă nu mai mult, o flacără care a ars pentru un vis. Și a aprins și 'n alții dorul de libertate și idee de unire”… (Gheorghe Tulbure)  

 

DOBOȘI, Ioan **. Avocat. Persecutat politic. Delegat la marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1918, reprezentând cercul electoral Halmi (Halmeu, actual).

Sa născut la 30 noiembrie 1889 în Medieșul Aurit, județul Satu Mare. A încetat din viața în noiembrie 1966 la Satu Mare. Provine dintr-o importantă familie sătmăreană de intelectuali. Tatăl său, Ioan Doboși, a fost paroh greco-catolic în Medieșu Aurit, iar unchiul său, Andrei Doboși a fost unul dintre liderii marcanți a Partidului Național Țărănesc, prefect și parlamentar de Satu Mare. Cursurile școlii primare le-a urmat în localitatea natală, liceul la urmat la Beiuș, iar studiile universitare și le-a definitivă la Academia de Drept din Oradea și pe urmă la Facultatea de Drept din Cluj. În anul 1912 obține diploma de doctor în științe juridice la Târgu Mureș. Activitatea politică pe care a desfășurat-o înainte de Marea Unire a fost una importantă, implicându-se cu succes în mișcarea națională, mai ales în anul 1907, alături de tatul său. În anul 1918, împreună cu Sever Pop, avocat tot în Halmeu, organizează plasa și județul Ugocea, ținând adunarea unei constituie la 17 noiembrie 1918 în comuna Turț. În cadrul adunării de constituire din comuna Turț, ambii sunt delegați împreună cu alți 3 inși, pentru Adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Participă la Marea Adunare de la Alba Iulia, reprezentând cercul electoral Halmeu. După proclamarea Unirii a fost ales membru în Marele Sfat Național Român. După toamna anului 1918 a practicat în continuare avocatura în Halmeu, fiind numit și prim-pretor al acestei plăși. Sa remarcat ca un bun politician în cadrul Partidului Național Țărănesc din Satu Mare. Odată cu schimbarea sistemului de stat din România anul 1948, din pricina trecutului său politic (fusese membru în conducerea PNȚ.) a fost dat afară din Barou, iar biroul său de avocatură din Halmeu împreună cu toată lumea să aibă fost confiscat de stat. A fost trimis la domiciliu obligatoriu în Turda, în anul 1949, și mai apoi la Gherla, în anul 1950. În Satu Mare a revenit abia în anul 1964, la fosta locuință, unde a și încetat din viață, doi ani mai târziu. Pentru contribuția sa la dezvoltarea sistemului cooperatist bancar, a fost decorat cu Ordinul Steaua României.

 

 

 

 

FLOREA, Aurel Victor **** . Preot. Delegat la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Cercul electoral Beiuș-Vașcău. 

Sa născut în anul 1892 în localitatea Tiulești, județul Hunedoara. A încetat din viață în 21 ianuarie 1971, fiind înmormântat lângă altarul bisericii din Avram Iancu.

A urmat studii superioare la Facultatea de Teologie din Arad.

Din 20 decembrie 1916 a fost preot în localitatea Călugări, județul Bihor. Intrarea în parohie o face la Crăciunul anului 1916, iar instalarea oficială are loc mai târziu la 30 iulie/12 august 1917, conform dispozițiilor canonice date de Protopopul Vașcăului, Adrian Deseanu. Din anul 1920 administrează și Parohia Sohodol de Vașcău. La 1 Decembrie 1918, a participat ca președinte al CNR din Călugări la Marea Unire care să realizeze prin Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, împreună cu sfatul Pavel Matiuța a Petri și Ioan Tocoian a Burdaheții, alături de cei 1288 de delegați care au proclamat Marea Unire. Preotul Aurel Florea a conlucrat la împroprietărirea satului Călugări, prin reforma agrară din 1923, a reparat cele două biserici parohiale din Călugări și Sohodol, a succes să lămurească enoriași să-și cedeze și douăsprezece jugăre de pășunat pentru a-i ajuta să mănânc. lângă biserică în anul 1934, cumpărând cele două clopote; stăruie și primește în schimb locul de cimitir de la Savu Șerb pentru parohie. Pentru dragostea și devotamentul său pentru biserică și neam, în 3 mai 1928, Episcopia Ortodoxă Oradea numește pe preotul Florea, administrator al Mănăstirii Izbuc și îngrijitor al acestui minunat izvor, ca să avizeze cât va costa șopronul pentru pelerini și pentru prima construcție de lemn. a schitului. În urma reparațiilor la biserică, prin legarea ei cu două centuri de fier, în 15 august 1930 are loc evenimentul sfințirii bisericii din Călugări, la care au participat Atanasie Popescu, starețul Mănăstirii Izbuc, Andrei Popa din Crișcior și Mihai Popovici din Leheceni. În 16 aprilie 1930, preotul-apostol al satului, Florea, este numit membru al ”Ordinului Coroana României” cu grad de „ ofițer în numele Majestății Sale Regelui Mihai I al României ” pentru contribuția sa deosebită pe plan social, patriotic, cultural-misionar. . în pastorarea celor două sate.

În perioada anilor 1929-1935, când sa ridicat Mănăstirea Izbuc, a avut loc un conflict între săteni și starețul Atanasie Popescu pentru cedarea a 10 jugări din pășunea satului. În anul 1934 sa ridicat clopotnița pentru clopotul cel de 500 kg, adus de la Arad cu căruța cu caii de cantorul Șerb Savu. În 5 mai 1946, Episcopia Oradiei transmite Oficiului Parohial din Călugări, recomandarea cu privire la intabularea pe biserică a grădinii parohiale și a casei parohiale. În ciuda recomandări, enoriași nu au aprobat transcrierea pe biserică a casei parohiale ridicată de preotul Florea în anul 1922 și nici rezerva de cimitir, top 1804/1805, luată de la Șerb Savu, deoarece ei motivau că biserica avea în proprietate băcănia din centrul. . satului din anul 1928 cu brevet de licență. Toate aceste neglijențe s-au răzbunat la urmă, când comuniști l-au scos în drum pe preot după 40 de ani de folosință, în anul 1960, spre a se construi Școala Generală de 7 ani, iar Cimitirul nou, numai jumătate sa întabulat în anul 1947, iar ceaaltă jumătate a rămas la cantorul Savu Șerb. În 25 august 1956 părintele Florea înaintează Episcopiei Oradea cererea de pensionare de vârstă, având 65 de ani și 40 de ani de preoție, iar în 21 aprilie 1961 se depun ultimele trei acte de pensie la dosar.

După ce a murit preoteasa Lucreția, în 28 februarie 1963 a fost dusă la Avram Iancu, unde funcționează ca preot fiul său mai mic, părintele Roman, unde au înmormântat-o. A mai funcționat ca preot în Călugări, până în 1 aprilie 1963, când a predat gestiunea părintelui stareț Ioanichie Popescu de la Mănăstirea Izbuc. A mai slujit ca preot pensionar la Poiana și Avram Iancu, cu fiul său Roman, până în anul 1971, când a încetat din viață, fiind înmormântat lângă altarul bisericii din Avram Iancu. 

 

 

 

FLUERAȘ(IU), Nicolae **/***. Preot, profesor. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Protopopiatul greco-catolic Șimand.  [5] Sa născut în 19 septembrie 1890 în localitatea Chereluș, județul Arad. A încetat din viața în anul 1964.

A urmat Liceul ”Samuil Vulcan” din Beiuș, iar apoi studii superioare la Facultatea de Filosofie de la Universitatea din Viena, unde obține doctoratul în Teologie. După absolvirea studiilor a fost preot în Chereluș, protopop de Șimand, profesor la Școala Normală greco-catolică din Oradea, la Academia teologică din Oradea, iar apoi, din anul 1911, profesor și, ulterior, directorul Liceului Român Unitatea ”Samuil Vulcan ” din Beiuș. A fost ales președintele Consiliului Național Român din Chereluș. A fost membru al Consistoriului Episcopesc al Diecezei române unite de Oradea Mare și asesor și redactor responsabil al ziarului ” Vestitorul”. A colaborat la revista ” Flori de crin ”.

 

GAŞPAR, Mihail**. (pseudonim: Sorin, Socol Banc, Radu Roman, I. T. Mugur)  Prozator. Deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Protopopiatul Bocșa Montană. S-a născut la 24 ianuarie 1881 în localitatea Gătaia din judeţul Timiş, fiul preotului Gheorghe Gașpar (1853-1911) și al Elenei, născută Popovici, nepoata ”vicarului protopopesc din Sculea”, Nicolae Bolocan (1812-1877) . A încetat din viaţă la 27 noiembrie 1929 în Timişoara, fiind înhumat la Bocșa.

Urmează școala primară în localitatea natală, studiile secundare la Timişoara între 1892-1897, Becicherecul Mare, 1897-1898 şi Beiuş 1898-1900. În anul şcolar 1896/1897 la un concurs literar organizat de Ministerul Instrucţiunii a reuşit să obțină premiul I. Se păstrează un ”Testimoniu scolastec”, o matricolă a mediilor pentru ultimii doi ani petrecuţi la Beiuş: religiune – bun, limba română – eminent, limba maghiară – bun, limba latină – bun, istoria – eminent, geometria – eminent, etc. În 1900 este admis la Institutul Teologic din Banat, unde îl are ca diriginte pe ilustrul profesor Iosif I. Olariu, director al institutului. Tot în această perioadă este membru activ al Societății de lectură ”Ioan Popasu“ (1902). După absolvirea institutului teologic se căsătorește cu Livia Blajovan, cu care are doi copii: Titus și Ionel. Din 1903 până în 1911 funcţionează diacon la Biserica Ortodoxă din Lugoj. Tot în această perioadă audiază cursuri de drept la Facultatea de Drept din Budapesta.

În 19 martie 1911, Sinodul protopopesc al Bocșei Montane îl alege, cu toate voturile, protopresbiter tractual. Episcopul dr. Elie Miron Cristea al Caransebeșului îl hirotonește preot în 23 aprilie 1911, iar în 26 iunie este hirotesit protopop. Instalarea în scaun a fost făcută de secretarul consistorial Cornel Corneanu.

După împlinirea actului Marii Uniri este ales deputat în Parlamentul României. Din 1926 și până la moartea sa (1929) a fost deputat al Partidului Național Țărănesc. A continuat să scrie la „Drapelul”, dar şi la „Tribuna Poporului”, „Românul”, „Lupta”, „Poporul Român”, „Neamul Românesc literar”, „Convorbiri literare”, „Cosânzeana”, „Cuvântul românesc” etc. "Prozele scurte... un talent înrudit cu al povestitorilor din raza revistei Tribuna, inaugurată de I. Slavici şi continuată, în Banat, de I. Popovici-Bănăţeanul".[1] Între anii 1923-1929 scoate la  Bocşa Montană ziarul ”Drum nou”.

A fost decorat cu Ordinul ”Coroana României” în grad de ofiţer şi ”Steaua României” în grad de Comandor.

Debutează în literatură în anul 1902 citindu-și cea dintâi nuvelă, Moșu Dascălu, în Societatea de Lectură ”Ion Popasu” a studenților de la Institutul teologic-pedagogic din Caransebeș și tot în acel an, sub pseudonimul Sorin, publică proză  în  ziarul ”Drapelul”. Colaborează la periodicele: ”Banatul”, ”Cosânzeana”, ”Drapelul”, ”Neamul românesc literar”, ”Pagini literare”, ”Viaţa literară”. Debutul editorial se petrece în anul 1905 cu volumul Japonia apărut în Lugoj.  Mihail Gaşpar se integrează în lupta politică a românilor pentru împlinirea idealului naţional, ceea ce face ca în anul 1907 să fie condamnat pentru delict de presă şi închis la închisoarea din Seghedin. „Văzându-se fără stăpân la gazetă, Gaşpar şi colegii săi de redacţie au uitat de existenţa codului penal şi au publicat câteva articole atât de aspre şi vehemente în contra regimului maghiar, încât procurorul a  deschis acţiune împotriva lor. Procesul s-a dezbătut la Curtea cu juraţi din Timişoara în luna noiembrie 1906”, scrie dr. Aurel Cosma Junior, în cartea sa Bănăţeni de altă dată  publicată în 1933 la Tipografia „Unirea” din Timişoara. El adaugă cu o notă de umor că acuzaţii au fost condamnaţi… după vârstă. Pe lângă plata a 5.000 de coroane amendă cumulativă, acuzaţii au avut de ispăşit şase luni de temniţă (dr. Petrovici), opt luni (dr. Jurcă) şi 10 luni, Mihail Gaşpar.sub pseudonimul Sorin cu proză  anul 1902 în  ziarul ”Drapelul”. Colaborează la periodicele: ”Banatul”, ”Cosânzeana”, ”Drapelul”, ”Neamul românesc literar”, ”Pagini literare”, ”Viaţa literară”. Debutul editorial se petrece în anul 1905 cu volumul Japonia apărut în Lugoj.  Mihail Gaşpar se integrează în lupta politică a românilor pentru împlinirea idealului naţional, ceea ce face ca în anul 1907 să fie condamnat pentru delict de presă şi închis la închisoarea din Seghedin. „Văzându-se fără stăpân la gazetă, Gaşpar şi colegii săi de redacţie au uitat de existenţa codului penal şi au publicat câteva articole atât de aspre şi vehemente în contra regimului maghiar, încât procurorul a  deschis acţiune împotriva lor. Procesul s-a dezbătut la Curtea cu juraţi din Timişoara în luna noiembrie 1906”, scrie dr. Aurel Cosma Junior, în cartea sa Bănăţeni de altă dată  publicată în 1933 la Tipografia „Unirea” din Timişoara. El adaugă cu o notă de umor că acuzaţii au fost condamnaţi… după vârstă. Pe lângă plata a 5.000 de coroane amendă cumulativă, acuzaţii au avut de ispăşit şase luni de temniţă (dr. Petrovici), opt luni (dr. Jurcă) şi 10 luni, Mihail Gaşpar.

A încetat din viață fulgerător, la vârsta de 48 de ani, la doar două zile după ce a fost internat la Sanatoriul Bănăţean din Timişoara. A suferit de diabet, o boală care cu greu putea fi tratată în acea perioadă. A fost înmormântat cu onoruri militare.

---

[1] Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian şi Sasu, Aurel, Dicţionarul scriitorilor români D-L,  Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, p. 335-336.

 

GEORGESCU, Ioan ***. Profesor. Preot. Scriitor. Deţinut politic. A fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul electoral Nocrich, județul Sibiu.

Sa născut la 16 martie 1889 în localitatea Scoreiu, comitatul Făgăraș, azi în județul Sibiu. A încetat din viață pe stradă, în urma unui atac de cord, la 4 martie 1968 în București, fiind înmormântat la Săcădate, județul Sibiu, prin grija nepotului său, preotul Ioan Prie. A urmat Liceul din Blaj, încheindu-și studiile în anul 1907. A început studiile superioare de teologie la Oradea, pe care le-a continuat la Budapesta. A primit titlul de doctor în teologie la Universitatea din Viena în anul 1913. A urmat, în particular, facultatea de litere și istorie la Universitatea din Budapesta (1914–1916). 

În 1912 este numit profesor de religie pentru elevii greco-catolici de la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, unde funcţionează până la 21 septembrie 1918. A fost membru fondator al Despărţământului Beiuş al ASTREI, cum reiese din revista Transilvania din 1918, dar a și a colaborat la ”Observatorul” din perioada beiușeană (1928-1934). Pentru scurtă durată este profesor la Liceul de Băieți și Școala Normală Unitatea din Oradea. Tot din 1918 este profesor de teologie la Blaj. Din 1920 devine secretar literar al ASTREI din Sibiu și redactor la revista ”Transilvania”, până în 1923. În 1922, intră în conflict cu conducerea ASTREI, din motive confesionale și în anul următor va părăsi Sibiul. Începând cu 1923 este profesor la Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța, până în 1929. După 1929 devine subdirector al Ministerului Cultelor, cu detașare la Președinția Consiliului de Miniștri, în guvernul țărănist, la București. A fost hirotonit preot la 1 iulie 1931, iar în 1932 a fost numit canonic la Episcopia greco-catolică din Oradea. A fost profesor de Istorie bisericească la Academia Teologică Unitatea din Oradea. În perioada ocupației horthiste (1940-1944) a predat limba maghiară la Şcoala Normală Română Unitatea din Oradea.

Regimul comunist, impus de ocupația sovietică, a desființat, în decembrie 1948, Biserica Greco-Catolică, inclusiv Episcopia din Oradea. Urmărit permanent de Securitate și a rămas fără serviciu a reușit, după o vreme, să predea limba rusă la Cisnădie, ca suplinitor. A fost arestat la 29 septembrie 1961, pentru apărarea credinței sale catolice și deținută politică. A fost eliberat în 1964, ca urmare a Decretului de Amnistie din acel an.

Este unul dintre cei mai prolifici mânuitori ai condeiului din acea vreme. În scrierile sale îmbrățișează diverse domenii, preponderente fiind însă cele cu caracter istoric. 

 

 

GEORGEVICI, Lucian **. Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul electoral Recaș. Primarul Timișoarei. Sa născut la 16 ianuarie 1875 în Ictar-Budinț, județul Timiș. A încetat din viață la 9 februarie 1940 la Timișoara, județul Timiș.

A urmat cursurile școlii primare din localitatea natală, iar mai apoi cele ale Liceului Piarist din Timișoara și ale Liceului din Lugoj. Ultimul an de liceu îl face la Beiuș, unde susține și bacalaureatul, după promovarea faptelor devine student al Facultății de Drept din Oradea. După absolvirea facultăților, susține licența la Cluj, în anul 1901, devenind candidat de avocat. A susținut examenul pentru dobândirea calității de avocat la data de 17 noiembrie 1905, în localitatea Oșorhei (a primit diploma de avocat nr.147/17 noiembrie 1905).

A fost înscris ca stagiar în Baroul Timiș în 18 ianuarie 1902, efectuând practică în birourile avocaților dr. Petru Czegle și dr. Emanoil Ungureanu până în anul 1905, când va fi înscris pe tabloul avocaților definitivi. A exercitat de profesie în Timișoara până în anul 1922, când solicită trecerea pe tabloul avocaților incompatibili, deoarece a devenit primar al Timișoarei. În 22 aprilie 1926 solicită din nou trecerea pe tabloul avocaților, reluându-și activitatea avocațială, până în anul 1927, când redevine primarul Timișoarei, ocupând această demnitate până în data de 19 februarie 1929. Solicită trecerea pe tabloul avocaților pledanți. Își desfășoară activitatea în Timișoara, până la 16 august 1930, dată de la care mută biroul la Recaș, preluând biroul avocatului Sever Bugariu, trecut notar public. Exercită profesională până la data de 3 mai 1935, când va fi numit notar public în Reșița.

A fost un susținător al Astrei bănățene, participând la toate acțiunile acesteia. Începând cu anul 1905 va fi în primele rânduri ale luptelor electorale. A fost unul din inițiatorii și organizatorii protestelor împotriva legii Apponyi ce urmărea limitată învățământului în limba română.

Înrolat în armata austro-ungară, în perioada 1914-1918, având gradul de căpitan, a participat la luptele de pe frontul sârbesc și italian. După întoarcerea pe front, se implică în evenimentele din preajma Marii Uniri, fiind un apropiat al avocatului dr. Aurel Cosma. A fost însărcinat să înființeze și să organizeze Gărzile Naţionale în Timișoara și în judeţ. Publicarea Comunicatului în ziarul ”Românul”, în luna noiembrie 1918, adresa populației Banatului, prin care a îndemnat tineretul să se înroleze în gărzile naționale, a avut un ecou deosebit, mulți înrolându-se în aceste gărzi.

A fost delegat la Marea Adunarea Națională de la Alba Iulia, reprezentând cercul electoral Recaș, iar apoi membru în Marele Sfat Național. A contribuit la editarea, în 16 februarie 1919, a gazetei ”Banatul”, organ al PNR A făcut parte din Parlamentul României Mari, în calitate de deputat, reprezentând Plasa Recaș.

A fost primar al Timișoarei timp de 6 ani, implicându-se în activitatea bisericii, fiind membru al adunării eparhiale de la Arad, apoi în Congresul Național bisericesc din București. În ultima parte a vieții va activa ca notar public la Reșița.

 

 

GHERA, Alexandru *** . Preot. Deputat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918 din partea Societății pentru teatru Beiuș. Nu se cunoaște date nașterii și decesului. A fost preot greco-catolic, rectorul internatului greco-catolic, canonic onorar în Beiuș. Din Tribuna aflăm că în 1908 sa luptat ca în cadrul internatului greco-catolic de fete să fie primite și fete ortodoxe: ” Și astăzi un frumos număr de fetițe gr.-or. pentru o sumă bagatelă de 30 cor. la lună, primesc educaţie, provizie şi vestminte în internatul, unde dl Ghera e rector” . În 25 noiembrie 1918 a fost ales delegat la Marea Unire din partea Filialei fondului de teatru, Beiuș. ”     Credenţional / Subsemnaţii adeverim că din partea Filialei Fondului de Teatru din comuna Binş 1 , Com[itatul] Bihor, sa ales azi ca delegat al acestei filiale Dl. Dr. Alexandru Ghera, locuitor în Binş, cu unanimitate. Dreptul ce sus-numitul delegat este prin aceasta autorizat a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Nationala Româna ce se va convoca prin Consiliul Central National Român, în numele tuturor românilor din acest cerc electoral, și la alte mari adunări naționale române, care eventual o să mai fie convocate în decursul anului acestuia ori în anul următor, și a contribui cu votul lor la deciderea asupra sorții viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria și Bănatul Timișan. Dat din şedinţa plenară a acestei filiale, ţinută în ziua de 25 noiembrie 1918. / Dr. Cornel Nyer, prezident / TA Pinteru, notar .” După cum relatează ”Unirea”, în 1918 era canonic titular, iar în 1919 era canonic onorar în Beiuș. În 1927, în calitate de canonic și vicar foraneu al Careiului, primește corul Hubic din Beiuș, care era în turneu jubiliar la Carei. Face parte din comitetul care a organizat în 10 mai 1932 marea manifestație antirevizionistă desfășurată la Carei, iar în 1933, în fruntea unui sobor de preoți, sfințește biserica și clopotele din localitatea Ghenciu (actual Ghenci, comuna Căuaș, județul Satu Mare). Ultima informație despre Alexandru Ghera este din 9 februarie 1939, când Vicarul Alexandru Ghera a săvârșit slujba la înmormântarea lui Gheorghe Pteancu. 

 

 

HETCO (HEȚCO), Valeriu***. Preot greco-catolic. Protopop al Beiușului. Vicar general. A reprezentat Protopopiatul Beiuș la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. 

Sa născut la 29 aprilie 1877 în localitatea Fersig, comuna Satulung, județul Maramureș, fiul lui Vasile și al Mariei, născută Mets. A încetat din viață în 19 noiembrie 1959.

A urmat studiile primare în Bozânta Mare, a continuat la Baia Mare dar a fost retras din cauza unei boli, finalizând cursul primar la Șomcuta Mare. În anul 1887 încetează din viața tatăl său, rămânând fără sprijin o văduvă de numai 25 de ani și trei copii: Valeriu - 10 ani, Aurel - 3 ani și Veturia - 1 an.

După absolvirea claselor primare este dus de către unchiul său Petru, parohul din Abrămuț, la Liceul Premonstratens din Oradea.

În anul 1900 a absolvit Academia de Teologie Romano-Catolică din Oradea. Tot în aceeași căsătorie, la 5 iulie, cu Iolanda Amați (Amaczi)[6], iar în 1901 a fost hirotonit preot. În 1904 a fost promovat doctor de drept canonic la Universitatea din Budapesta, în 1913 – protopop al Beiușului, în 1923 a fost numit arhidiacon, iar în 1940 a fost ridicat la rang de vicar foraneu al Bihorului dar refuză funcția și rămâne în Beiuș, în anul următor episcopul VT Frențiu îl face canonic onorariu al Capitlului Central și vicar general episcopal pentru Eparhia Unității de Oradea-Beiuș. A participat ca delegat al Protopopiatului Beiuș la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Despre acest eveniment, Valeriu Hetco notează: „Marii viteji” din primele momente s-au eschivat să facă parte din delegație, scuzându-se fiecare cu motiv pueril. Dar când a fost vorba de reprezentarea bisericii românești, atunci li sa părut natural ca un preot cu noi copii să facă parte din delegație și să înfrunte orice risc. Am acceptat fără nici un murmur, punându-mi nădejdea în Bunul Dumnezeu și așa am făcut parte, ca deputat în Marea Adunare Națională de la Alba-lulia, din 1 decembrie 1918, între cei peste 1.200 deputați și semnătura mea apare pe Actul Unirii” .

  În notele sale autobiografice, Valeriu Hetco descrie întâlnirea cu episcopul Demetriu Radu, în gara Oradea: ” Când mă zărit în gara Oradea, bunul meu Episcop ma întâmpinat cu vorbele: - Ce cauți aici, Frăția Ta, om cu nouă copii? I-am răspuns că vreau să particip la Adunarea Națională. Mi-a zis atunci: - Îți dai oare seama de marele risc și de consecințe posibile? I-am răspuns: - Fie voia Domnului! și am plecat și eu cu delegația”. A fost decorat cu Ordinul "Steaua României" în grad de ofițer.

Sa pensionat în 1947.

Prin instalarea din 6 martie 1945 a guvernului Groza, a început planul pentru desființarea Bisericii Greco - Catolice, după un scenariu iu conceput la Moscova. Astfel că din 1948 a fost urmărit și persecutat de Securitate pentru faptul că nu a semnat pentru unirea Bisericii Greco-Catolice cu cea Ortodoxă. În 2 octombrie 1948, Direcțiunea Regională a Securității Oradea raportează: La Beiuş, protopopul Hetco Valeriu s - a exprimat: ” ... că câștigăm dacă nu vindem inimile, să nu alergăm după bogății și cuceriri prin care nu pierdem inimile ”. În 10 octombrie 1948, Biroul de Securitate Beiuş descrie atitudinea protopopului Hetco Valeriu şi a laicilor referitoare la „unificarea religioasă”: ” La biserica greco-catolică, slujba religioasă a fost făcută de către protopopul Hetco Valeriu, care când a ieșit cu Sfintele Daruri a numele Papei Pius, al Mitropolitului, iar corul bisericesc a cântat „Cristos ne este rege, noi îl urmăm și furia Satanei noi o înfruntăm”, iar susnumitul protopop a spus „rugăciunea să nu fie pentru pacea Bisericii” și îngenunchind în fața altarului a spus. . „Să‑l ierte Dumnezeu pe el păcătosul și Dumnezeu să fie cu acei care din anumite motive au aderat de la adevărata credință și iarăși să se reîntoarcă în sânul bisericii și să fie o singură turmă și un singur păstor. Pe anumiți credincioși i‑a luat Satan în putere, care persecută credința adevărată a lui Cristos”. Hetco Valeriu a refuzat semnătura. Nu a agitat deschis. La început în oraş a fost rezistenţă. Acum merge bine” . Într-o altă notă: preoți greco - catolici care nu au trecut sau „revenit” la ortodoxie ”Hetco Valeriu – fost protopop în Beiuş. În timpul unificării s - a pensionat. Întreaga sa familie este dușman de moarte a unificării. În prezent este în Oradea la o fiică a sa. Față de regim este ostil, dușmănos. La Bobotează este vizitat de preotul romano - catolic. Face servicii clandestine în familie, având familie mare ”. În fine, adresa nr. 13/7855 în 5 aprilie 1950 transmite că ” Hetco Valer – protopop în Beiuş, trecut la ortodoxie, retractat, pensionar, domiciliul în Oradea ”. În anul 2018 a fost onorat, post mortem, cu titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Beiuș ( HCL 256/28.11.2018) .   

 

 

 

HOSSU-LONGIN, Francisc **. Jurist. Politician. Publicist. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentant al Cercului electoral Deva. Fiul lui Mihai Lupu Hossu, funcționar, și al Luizei (sau Aloizei) născută Pandak.

Sa născut la 2 octombrie 1847, în localitatea Zam, județul Hunedoara. A încetat din viață la 12 februarie 1935, fiind înmormântat în Băsești, județul Sălaj.

Şcoala primară a urmat-o în Deva, studiile secundare la Beiuş, Cluj şi Orăştie, iar cele superioare la Facultatea de Drept din Pesta (între 1868 şi 1872), deşi avea mari greutăţi financiare, fiind orfan de ambii părinţi.

Membru al Societăţii Culturale Româneşti „Iulia” din Cluj şi „Petru Maior” din Pesta. Pentru atitudinea sa națională a fost închis la Vac (Ungaria).

A fost avocat în Deva . ”În anul 1882, pe data de 17/29 mai, la Deva a avut loc logodna Elenei Pop de Băsești cu avocatul Francisc Hossu-Longin, iar pe data de 12 octombrie, a aceluiași an, a avut loc cununia religioasă. Ei se cunoscuseră încă din vara anului 1877, când Francisc Hossu-Longin răspunde invitației pe care George Pop de Băsești io făcuse la Vacz, unde Francisc Hossu-Longin a fost închis o lună de zile pentru un articol de presă”. A participat la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, din 1881, fiind ales secretar şi apoi membru în comitet. A înfiinţat un club electoral român în Deva şi a fost cel care a iniţiat mari demonstraţii de protest împotriva legilor de maghiarizare a învăţământului, legi votate de parlament din Budapesta în anii 1879, 1883 şi 1907. A fost unul dintre apărătorii memorandiştilor în procesul lor din mai 1894. Între anii 1895 şi 1899 a fost director al Despărţământului Deva al ASTREI, desfăşurând o vastă activitate pe teren cultural şi economic, alături de românii hunedoreni, obţinând rezultate deosebite. În 7 noiembrie 1918 a fost ales membru în Consiliul Naţional Român din Deva şi delegat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. A fost ales ca membru în Marele Sfat Naţional al Transilvaniei. După Marea Unire a fost ales senator în două legislații. După moartea socrului său, Gheorghe Pop de Băseşti, în 1919, sa stabilit la Băseşti şi sa retras din viaţa politică. La 12 octombrie 1932 este distins cu ordinul Ferdinand, în grad de comandar. A publicat în cele mai importante periodice din Braşov , Sibiu, Arad, Cluj , Bucureşti etc. A mai colaborat the periodicele Calicul, Gazeta literară, Gazeta Transilvaniei, Transilvania. 

Între anii 1923 și 1932, la o vârstă înaintată scrie Amintiri din viața mea , consacrate biografiei sale, referindu-se mai mult la copilărie, la anii de școală. ” Manuscrisul a fost predat Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, fiind publicat în anul 1975 de Editura Dacia din Cluj-Napoca sub îngrijirea și „text stabilit, introducere, note and glosar de Georgeta Antonescu”. Memorii "reconstituie, fără pretenții literare, dar cu savoarea autenticității, moravuri și întâmplări caracteristice vieții transilvănene din a doua jumătate a veacului trecut [sec, 19. II], oferind și un interesant material istoric "  . Într-un articol din Adevărul , 21 februarie 1935, evocând personalitatea recent dispărutului Francisc Hossu Longin, Emil Isac spunea: ” Bătrânul Francisc Hossu Longin se duce dintre noi ca un păzitor al vremurilor trecute, autor al atâtor acte mărețe politice, pretutindeni prezent: la adunarea din 1881 din Mercurea, la procesul Memorandum-ului, în ”Congregația Hunedoarei” luptându-se cu acel amalgam de baroni, gentry și armeni maghiarizați, cari au făcut din Deva de odinioară, citadela celui mai feroce șovinism.” În Necrolog publicat în Gazeta Transilvaniei se spunea: ” Dacă Hossu și-a confundat viața cu datoria de a lupta pentru drepturile sale și aspirațiile neamului, soarta ia hărăzit fericirea ca la Adunarea Unirii din 1918 să fie delegat al județului Hunedoara la Alba Iulia; Astfel satisfacția să vadă cu ochii realizarea idealului pentru a avea grijă de a lupta o viață întreagă.”   

Cum a fost ”botezat” de profesorul Ioan Silviu Sălăgeanu: ” Întru o zi, venind rîndul pe mine, profesorul nostru de istorie zise zîmbind: „Acum să auzim pe Francise Hossu“, pronunțînd cuvîntul, respectiv numele de Hossu mai apăsat, ce știi. . de întîmplări de pe la noi, despre luptele dintre Traian și Decebal?“ Am spus eu căte și cum am știut și ce am putut învăța din ștudiul în manuscript, dar mai vîrtos m-am ocupat cu partea cum Decebal a lăsat să spînzure pe zidul. cetății Sarmiseghetusa trimisul lui Traian, cel mai iubit al lui beliduce, Longinus, adecă Longin, scoțînd în relief curajul, dar mai ales caracterul lui, ce-l ridica în ochii marelui imperator! „Foarte bine! esclămă voios domnul profesor, vedeți! așa erau strămoșii noștri și așa trebuie să deveniți și voi . . . așa și tu Longine!... Așa am devenit eu și Longin și am rămas pănă în zilele cînd scriu aceste amintiri.“

 

 

IACOB, Ioan ** . Avocat, publicist. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, reprezentând Cercul electoral Ceica.

Sa născut în anul 1876 în Peștiș, județul Bihor. A încetat din viață în anul 1951, la Beiuș.

Urmează studii secundare și obține bacalaureatul la Liceul "Samuil Vulcan" din Beiuș în 1896, apoi Dreptul la Oradea și Cluj. A practicat avocatura in Ceica si Oradea.

În 27 septembrie 1905 a participat la adunarea unei Reuniuni de cântări „Lyra”. "UE. Buşiţa, V. Fildan, Iosif Maioresu şi Aurel Papp primesc însărcinarea de a recruta membri. Redactarea statutelor o fac I. Buşiţa, Nicolae Fabian şi dr. Ioan Iacob".

Organizează și conduce filiala Ceica a Consiliului Național Român. Participă la Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, reprezentând Cercul electoral Ceica. În 3 aprilie 1919 a încercat să-l ferească pe dr. Ioan Ciordaș de furia ungurilor, așa cum arată Petru și Papp în Din trecutul Beiușului : „Câțiva Romani nu întrunisem în cafeneua Central și Ciordaș ne comunică îngrijorat, că dictatura militară și primejdia cea mai amenințătoare pentru noi. Ne sfătui să nu nu mai arătăm prin oraș. Dr. Ioan Iacob proprietar în Duşeşti, îl învită pe Ciordaş să plece imediat cu el. Îl refuză. Ne luăm cu toţii adio dela el şi plecărăm. 

După 1918 intră în politică, fiind membru al Partidului Poporului; este ales deputat în Parlamentul României între anii 1921 și 1922. Este ales din nou ca deputat între anii 1926 și 1927. A fost raportor în Camera Deputaților pentru reforma agrară din 1921. A publicat articole și studii despre reforma agrară, organizarea proprietăților etc. anul 1931 a fost unul dintre cei 1230 de semnatari ai Manifestului Partidului Poporului .

 

 

 

IANCU, Cornel **. Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentant al cercului Arad. 

Sa născut în 30 mai 1876 în localitatea Ciutei, județul Arad, în familia preotului Ioan Iancu, căsătoria cu Ana, încă doi frați, Iustin și Aurel, ambii îmbrăcând haina preoțească. Preotul Ioan din Ciutei a fost un apărător al drepturilor românilor, înscriindu-se printre membrii Partidului Național încă de la începuturile acestuia (1868). A încetat din viața în 1956, la Arad.

A absolvit Gimnaziul superior greco-catolic din Beiuș, după care urmează studii superioare la Academia Regală de Drept din Oradea (1895-1899), iar doctoratul îl susține la Facultatea de Drept a Universității ,,Ferencz Jozsef” din Cluj, la 25 mai 1901. . . . A beneficiat de bursă din partea Fundației „Faur”. În 6 ianuarie 1900 se găsește ca stagiar în Baroul avocaților din Arad, făcând practică în cancelariile avocaților Simion Popovici Desseanu și Ștefan Cicio-Pop.

După promovarea examenelor, obținerea licenței de practică și deschiderea propriului birou în Arad (8 iulie 1904), unde a profesat avocatura, fără întrerupere, până la 4 martie 1947, dată la care a fost radiat din Barou, la cerere. Se implică în viața politică și culturală a românilor din comunitatea Arad, dovedindu-se un apărător curajos al drepturilor românilor de aici. El se evidențiază ca apărător al țăranilor răsculați din Șepreuș (1904-1905). Făcând parte din generația tânără, este un susținător al activismului politic, atât în ​​​​​​​cadrul clubului comitete Arad, cât și la nivelul conducerii Partidului Național Român. El este desemnat, alături de alți lideri locali, să reprezinte comitatul Arad la Conferința națională din ianuarie 1905, care decide schimbarea tacticii PNR. Din această poziție va susține campaniile electorale din circumscripțiile comitatului Arad pentru alegerile din 1905, 1906 și 1910, la care au candidat Ioan Russu Șirianu, Ștefan Cicio-Pop, Ioan Suciu, Octavian Goga ș.a.

În 1907 a candidat pentru congregație în cercul electoral de la Grăniceri, unde lista Partidului Național a ieșit în întregime victorioasă, de asemenea la alegerile din 21 octombrie 1913, deși pe ansamblu rezultate au fost mai slabe decât în ​​​​​​​scrutinurile electorale anterioare.

În toamna anului 1918, este ales în circumscripția Arad să reprezinte alegătorii de aici la Adunarea Națională de la 1 Decembrie. Apropiat al lui Ștefan Cicio-Pop, dovedindu-și de-a lungul anilor spiritul de luptă și de sacrificiu, va fi ales ca membru al Marelui Sfat Național. După Unire, candidează la alegerile din noiembrie 1919, fiind ales deputate în cercul electoral Șimandu de Jos, în cel dintâi Parlament al României Mari. Beneficiind de apreciere și popularitate, Cornel Iancu va obține și alegerile din 1920 un mandat de deputat, dar candidând din partea Partidului Poporului. Se retrage treptat din viața politică, dedicându-se mai mult profesiei de avocat, dar și unor întreprinderi economice (acționar și membru în conducerea Societății de Agricultură „Corvin”, acționar al Societății „Reșița”, al Întreprinderii Forestiere Române ș.a.) . Organizează o fermă model la Iratoșu (Arad). Va funcționa ca avocat în Arad până în 4 martie 1947, dată la care este radiat la cerere. A fost parlamentar – deputat și senator – din partea Partidul Național Țărănesc. După instaurarea regimului comunist, este depus de proprietățile agricole, este naționalizat biroul avocațial, este trimis cu „domiciliu forțat” în Hațeg. După ce sa întors din deportare a locuit o vreme în Arad pe strada Tribunul Buteanu, unde a și murit, îngrijit fiind până la sfârșitul vieții de nepoata Cornelia, fiica lui Iustin Iancu. Inițial a fost îngropat la Arad, dar după câțiva ani a fost deshumat, iar rămășițele pământești au fost depuse în pământul Cinteiului, alături de părinții săi, conform dorinței exprimate pe când trăia.

 

 

 

ILLE, Andrei **. Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul Tinca. Sa născut în anul 1870, în comuna Ursad, județul Bihor. A fost fiul preotului Gheorghe Ille și al Anei, născută Herman. Urmează școala primară în localitatea natală, iar liceul la Beiuș. Studiile   universitare le-a absolvit la Academia Regală de Drept din Oradea (1891-1893, 1894-1895) și la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității Regale Maghiare din Budapesta (1893-1894). Tot aici obțineți și doctoratul în Știi Juridice la 2 iunie 1899. Andrei Ille a fost organizatorul și conducătorul Despărțământului Astra din Tinca, județul Bihor. Avocatul a activat pe tărâm cultural, politic, social pentru a menține aprinsă flacăra românismului în timpul ocupației maghiare. A fost președintele Comitetului eparhial din comuna Tinca, a sprijinit biserica. A fost membru al Sinodului eparhial, membru al Consistoriului Ortodox din Oradea și membru al Congresului Național Bisericesc din Sibiu. La Adunarea de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918 a fost delegat oficial al românilor din circumscripția Tinca. A fost ales membru în Marele Sfat Național. După Unire, la 29 ianuarie 1929 a fost numit președinte de secție la Curtea de Apel Oradea, iar la 29 ianuarie 1930 a fost avansat prim-președinte al aceleiași Curți de Apel. A fost timp de trei ani profesor suplinitor la Facultatea de Drept din Oradea și în mai mulți ani membru în comisia de admitere în corpul de avocați. În Oradea sa implicat în continuare în viața culturală a orașului, fiind o perioadă președintele „Casei Naționale” din același oraș. Pentru activitate și implicarea sa în viața socială și culturală a fost decorat cu Coroana României în grad de comandă.

 

 

 

LAPEDATU, I. Ion. Economist. Profesor universitar. Ministru de Finanțe (1926-1927). Guvernator al Băncii Naționale a României (1944-1945). Membru de Onoare al Academiei Române (din 1936). Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918.

S-a născut în 14 septembrie 1876 în Cernatul Săcelelor/Brașov, fiind fratele geamăn al lui Alexandru I. Lapedatu, reputat istoric și om politic, președinte al Academiei Române. Tatăl lor, Ioan Alexandru Lapedatu, a fost un cunoscut profesor de limbi clasice la Gimnaziul Superior Ortodox din Brașov (azi Colegiul Național „Andrei Șaguna. Mama sa, Maria-Amalia, născută Circa, urmase la Brașov o școală particulară pentru educația fetelor, fiind coborâtoare dintr-o familie cu multe ramuri și rosturi însemnate în Cernat și împrejurimi. Naș de cununie le-a fost Aron Densușianu (tatăl lui Ovid Densușianu), avocat în Brașov și ulterior profesor la Universitățile din Iași și București.

A încetat din viață în 24 martie 1951, fiind imobilizat la pat în urma unui accident de autobuz petrecut în 1947. Este înmormântat în cimitirul „Groaveri” din Brașov.

După școala primară și gimnaziu, frecventate în Cernat, Iași și Brașov, și-a continuat studiile la Școala Comercială Superioară din Brașov, unde avea să susțină bacalaureatul în iunie 1898. Beneficiind de burse acordate de Fundația Gojdu și Societatea „Transilvania”, s-a înscris la Academia Orientală Comercială și la Facultatea de Drept și Științe Politice a Universității din Budapesta, promovând în 1902 examenul fundamental și obținând, în 1904, Diploma de profesor pentru școlile comerciale superioare.

Declinând oferta de a rămâne profesor la Buda, se întoarce în Transilvania, ocupând postul de secretar secund la ASTRA Sibiu (1904-1905) . În 1 noiembrie 1905, va prelua postul de secretar la banca „Ardeleana” din Orăștie, condusă de venerabilul avocat dr Ioan Mihu. După o aprofundare a practicilor bancare la Sibiu, Cluj, Budapesta și Viena, în 1906 va fi avansat director al băncii „Ardeleana”, post în care va activa până în 1911. În mai 1911 devine director al Băncii Generale de Asigurare. Ion I. Lapedatu „este creditat ca fondatorul sistemului de asigurări pentru românii din Transilvania”. Ca secretar al „Delegațiunii băncilor române” care activa între Conferințele directorilor institutelor românești de credit, el a avut un rol decisiv în constituirea Asociației Băncilor Române „Solidaritatea” în 1907 (președinte - Partenie Cosma, secretar  - Ion I. Lapedatu), „un adevărat <<consiliu economic>> al societății române din Transilvania”. „De pe acum, energicul manager devenise o referință în lumea bancară din răsăritul european, studiile și pragmatismul său atrăgând atenția vârfurilor finanțelor din Austro-Ungaria și România”, scrie Ioan Opriș.

Ion I. Lapedatu a participat ca delegat cu drept de vot la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Fiind ales în Marele Sfat Național Român în Transilvania, i s-a încredințat resortul finanțelor în Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Ținuturilor Românești din Ungaria. I s-a oferit, astfel, „în acele excepționale împrejurări, un câmp foarte mare de acțiune, fiind vorba despre reorganizarea unei întregi suprastructuri instituționale, ca și de un larg proces de integrare economică regională și națională”, notează Ioan Opriș.

În ianuarie 1922 avea să fie numit profesor la Catedra de finanțe publice și private din cadrul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale din Cluj, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1938, contribuind la formarea unei noi generații de economiști.

Expertiza sa l-a propulsat în noiembrie 1921 între membrii delegației României la Comisiunea de Reparațiuni de la Paris, care analiza repartizarea datoriei publice austro-ungare, iar ulterior în delegația română la Conferințele Statelor Succesorale ale fostei monarhii habsburgice - Roma, 1922 și Praga , 1925. În martie 1920 fusese numit președinte al comisiei mandatate să lichideze chestiunile publice și private dintre România și Ungaria în urma încorporării Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Sătmarului și Maramureșului între fruntariile României Mari, aspecte care și-au găsit soluționarea la Conferința româno - ungară de la București din 1923-1924. Prezent la forum, Ion I. Lapedatu a făcut parte din Comitetul Economic și Financiar al Conferinței. „Considerat un mediator reputat, intransigent cu interesele naționale, a fost trimis în 1927, la Berlin, pentru a trata stingerea litigiilor financiare româno – germane”.

Ion I. Lapedatu a fost desemnat președinte al delegației române angajată în rezolvarea chestiunii Fundației Gojdu, izbutind să ajungă la o soluție amiabilă, care n-a mai putut fi pusă în aplicare din cauza Dictatului de la Viena (1940).

Între 1923-1931 a fost ales de patru ori deputat și de două ori senator în Parlamentul României Mari. A făcut parte din Partidul Național Român, pe care l-a părăsit împreună cu Vasile Goldiș și Ioan Lupaș în 1926, înainte de fuziunea cu Partidul Țărănesc. La 30 martie 1926 a fost numit ministru de Finanțe în guvernul generalului Averescu, demnitate din care avea să demisioneze la 18 martie 1927, din motive principiale.

Din 1928 până în 1944 a fost director în Banca Națională a României , apoi viceguvernator și guvernator al BNR (1944-1945), funcție din care a fost îndepărtat la instaurarea Guvernului Dr. Petru Groza.

Ca o recunoaștere publică a meritelor sale, în 1936 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

A desfășurat o susținută activitate publicistică și culturală. A fost cofondator al revistei Luceafărul la Budapesta, în 1902, făcând parte din comitetul de redacție, alături de Octavian Goga, Ioan Lupaș, Octavian C. Tăslăuanu ș.a. A avut o colaborare consistentă și de durată la Revista Economică, începând din 1904. A publicat 18 cărți de specialitate, 2 monografii, aproape 300 de studii și analize economice etc.

A fost un pasionat montaniard, fiind membru în numeroase asociații și societăți turistice.

Relația lui Ion I. Lapedatu cu Beiușul a fost una specială, motivată de căsătoria sa cu Veturia Papp, fiica protopopului ortodox din urbe, Vasile Papp.

Memorialistica lui Ion I. Lapedatu, sugestiv izvor documentar, reînvie, prin prisma acestei legături de familie, crâmpeie din lumea Beiușului de la începutul veacului trecut. „Auzisem vorbindu-se de ea (n.n. Veturia Papp) încă din 1898, pe când mi-am început studiile la Universitatea din Budapesta. Colegii de prin părțile bihorene și cei care trecuseră pe la școalele din Beiuș vorbeau cu entuziasm de fiica protopopului ortodox de acolo. Vorbeau nu numai de frumoasa ei înfățișare, ci și de spiritul său vioi, de cultura ei aleasă și de admirabilele calități sufletești. Pentru lumea mare românească de dincoace de Carpați, se făcuse cunoscută cu deosebire în toamna aceluiași an 1898, când <<Asociațiunea>> (n.n. ASTRA) de la Sibiu își ținuse adunarea generală la Beiuș și când, în cadrele diferitelor festivități, recitase cu mult talent versuri mi se pare din Coșbuc. A fascinat și cucerit lumea, venită din toate părțile țării, nu numai cu înfățișarea ei frumoasă și simpatică, ci și, mai cu seamă, cu admirabila ei dicțiune și melodioasa limbă românească ce curge de pe buzele ei. Un frumos foileton, scris în <<Unirea>> de la Blaj de redactorul ei, Aurel Domșa, cu meritate elogii, i-a dus faima până în cele mai îndepărtate ținuturi locuite de români.”

Aflăm apoi că Veturia a absolvit cu calificativul eminent pedagogia de stat din Budapesta, fiind numită învățătoare la Școala Primară de fete din Beiuș. În anul următor o întâlnim la Școalele Primare Confesionale Române din Săliște de lângă Sibiu, gazetele scriind cu entuziasm și simpatie de distinsa și „frumoasa dăscăliță”.

Amintirile lui Ion I. Lapedatu ne poartă în atmosfera din casa beiuşeanului Partenie Cosma, mutat la Sibiu, director al băncii „Albina”. Veturia era găzduită de această cunoscută familie, mama ei fiind verișoară primară cu Partenie Cosma. În acest mediu o cunoaște tânărul Lapedatu, în 1904, pe viitoarea sa soție, imaginea ei întipărindu-i-se în suflet: „Purta o haină, o rochiță, pe cât de simplă, pe atât de elegantă. Pe cap o beretă drăguță, de bleu închis. Avea o siluetă ca trasă prin inel. Înfățișarea ei întreagă era elegantă și distinsă. Ochii ei mari, frumoși și buni, părul ei bogat, negru, bătând o idee în castaniu, era împletit și strâns în jurul capului. Fața ei, fragedă și albă ca spuma. Mișcările ei elegante și vioaie, vocea melodioasă și claritatea cu care se exprima, toate acestea făceau din ea o ființă excepțională”.

În noiembrie 1904, Veturia Papp pleca la Viena, cu bursă, pentru cursuri de care mai avea trebuință ca viitoare directoare a Școalei de Economie Casnică, pe care avea să o deschidă la Sibiu Reuniunea Femeilor Române.

Ziua logodnei este și prima întâlnire cu părinții Veturiei. „Nu pot spune ce impresie plăcută și duioasă mi-a făcut această casă de preot, cu o familie atât de numeroasă și nespus bun simț”, remarcă memorialistul. Pentru săvârșirea slujbei logodnei venise de la Oradea protopopul Toma Păcală cu soția Terezia, „unii dintre cei mai buni prieteni ai familiei Papp de la Beiuș”. Veturia trăise multă vreme în casa lor, pe când era elevă la școlile din Oradea. O priveau și o iubeau ca pe copila lor.

Căsătoria civilă și cununia s-au oficiat la Beiuș, duminică, 17 martie 1907. Mireasa, într-o „splendidă toaletă albă”, „a întrecut orice închipuire”. Nași din partea miresei – Viora și Ioan Ciordaș. „Era o duminică frumoasă, cu soare cald. O vreme ca în povești. Pe la ora 5 am ieșit să mergem la biserică, care, fiind foarte aproape, drumul l-am făcut pe jos. Lume multă, îngrămădită în jurul casei și pe amândouă părțile aleei ce ducea la biserică. Casele protopopești, înțesate de invitați, intelectuali din Beiuș. Biserica era plină de lume. Acolo așteptau protopopul Păcală și Lelu (n.n. Aurel Papp, fratele miresei, preot în Socodor / Arad), care aveau să facă slujba. Aștepta și corul mixt al bisericii, condus de simpaticul absolvent de teologie, Mihai Cosma (viitor protopop de Ineu și parlamentar, cumnat al omului politic Gheorghe Crișan). El făcuse repetiții toată săptămâna cu coriștii și coristele lui. Au cântat splendid. În biserică și afară lumea nu vorbea decât de mireasă. Opinia era că o așa mireasă splendidă n-a mai avut și nu mai văzuse tot Beiușul!”, spun amintirile lui Ion I. Lapedatu.

Și tot ele vorbesc de anii Primului Război Mondial, când Veturia și copii veniseră la Beiuș. „Pe Nelu l-am înscris în școala din Beiuș, la învățătorul Roșu”. Părtaș ca delegat cu credențional la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, Ion I. Lapedatu îl întâlnește acolo pe cumnatul său, Cornel Papp, notar public în Beiuș, care-l asigură că de aici pleacă la Sibiu, să-și vadă sora. „Am găsit-o pe Veturia fericită că venise fratele ei, iar pe cei doi copii așezați pe genunchii lui, ascultându-i poveștile. Telegrafiaseră la Beiuș să vină și Tina (n.n. Constantina Papp, soția lui Cornel Papp, fiica lui Ilarie Crișan, fost primar al Beiușului și delegat la Alba Iulia), care a sosit a doua zi dimineața”.

Amintirile vorbesc de sfârșitul tragic al fiului lor, Nelu, la doar 21 de ani și de înmormântarea lui, la dorința Veturiei, în Cimitirul din Deal de la Beiuș, de popasurile care le mai fac soții Lapedatu la casa „reparată și transformată”, la grădina și via ce o cumpărase Veturia de la protopopul unit Hetco și troița înălțată acolo, sfințită în mai 1931, de cei doi protopopi, Petru E. Papp, ortodox, și Valeriu Hetco, unit, invitați fiind „aproape toți intelectualii din Beiuș”. Copleșitoare este rememorarea pierderii Veturiei, la 30 martie 1933, și înmormântarea lângă fiul ei, în cimitirul din Beiuș.

 

L AZĂR, Cornel**. Preot. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, reprezentând Protopopiatul Hălmagiu. Sa născut în comuna Beliu, din Bihor, în anul 1863. A încetat din viață în 19 noiembrie 1931, la Timișoara.

A urmat liceul la Beiuș, obținând bacalaureatul la Oradea. Ulterior a absolvit Academia Teologică din Arad.

După absolvire, a fost preot în comuna Almaș timp de 17 ani, între 1888–1905, în acest an fiind ales de către preoțimea protopopiatului Hălmagiu ca protopop-presbiter al acestui ținut, funcție pe care a exercitat-o ​​până la încetarea din viata. În timpul stăpânirii ungurești, Cornel Lazăr a fost și inspector al tuturor școlilor confesionale din protopopiatul său. I sa cerut de către autoritățile ungurești să așeze pe frontispiciul școlii confesionale din Hălmagiu o tablă cu denumirea școlii în limba maghiară. Nesupunerea însemna pierderea drepturilor de congruă (un ajutor bănesc) din partea statului Austro-Ungar. A renunțat la congruă, dar și-a păstrat întreaga sa demnitate de cap bisericesc, de inspector școlar cu un caracter integru, românesc. A edificat și renovat mai multe școli confesionale și biserici, a renovat și pictat biserica din Hălmagiu. A fost membru pe viață al Societății   Astra și al Reuniunii învățătorilor din Arad. Liceul Av Iancu din Brad, Episcopia Aradului, Mitropolia Ardealului, unde membrul va avea titlurile lui deputat sau va pastreaza in arhivele lor multe acte doveditoare despre activitatea publica româneasca a acestui înțelept cap bisericesc de pe Valea Crișului Alb. A fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918 ca reprezentant al protopopiatului Hălmagiu. O întâmplare memorabilă este aceea când trupele roșii ale bolșevicilor lui Kuhn Bela au năvălit în Hălmagiu, unde protopopul Cornel Lazăr oficia o căsătorie pentru tânăra pereche Nina Costina și Partenie Lupșa. Protopopul nu-și întrerupe slujba religioasă, insuflând curaj în sufletele tinerilor și reușind să-și îndeplinească întregul ritual creștin ortodox al tainei sfinte a căsătoriei. Văzând trupele ungurești care se apropiau de biserică, a preferat să nu moară de gloanțele ungurești, ci să o ia la fugă prin grădini, sărind garduri, ascunzându-se în șoproane, de unde peste noapte sa refugiat în munți, ieșind afară din Hălmagiu. Astfel a scăpat cu viață, pentru că jendarii roșii n-ar fi avut milă de el. Cu ocazia vizitei generalului Berthelot la Arad, o ceată de gardiști maghiari au invadat sediul Seminarului Teologic, sub pretextul că ar fi arme și muniții, au spart ușile, iar la retragere au tras foc asupra locuinței părintelui Cornel Lazăr: ” Ieri între orele 1-2 o ceată de gardiști maghiari — după cum suntem informați — dintre gardiștii delă școala izraelită vecină — a invadat seminarul nostru diecezan ”pentru a desarma sentinela gardei naționale române, ce păzea seminarul”. Au bătut și maltratat pe gardistul Andreica și după aceea au început devastarea. Sub pretextul că în seminar ar fi arme și muniție au spart ușile. Uşa dela cancelaria direcţiunii şi locuinţa directorului au făcut-o ţăndări cu băionete şi patul puştilor. Abia intervenirea directorului a putut împiedeca devastarea bibliotecii și a muzeelor. Au resfirat actele direcțiunii și au furat sigilul institutului. La retragere au tras foc asupra locuinței păr. Cornel Lazar și a casei dnei Vasilon din apropierea seminarului .”

 

 

 

MAGHIAR (Magyar), Augustin **/***. Preot, profesor. Delegat la Marea Adunare Națională din Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Despărțământul ASTRA Oradea Mare.

Sa născut la 23 martie 1880 în Sanislău, județul Satu Mare, din părinții Paul Petru Maghiar și Terezia Dragoș. (Tatăl său a fost învățător și cantor în Sanislău). A încetat din viață la 16 august 1951, în închisoarea din Sighetu Marmației.

Şcoala primară sau urmăreşte în localitatea natală, studiile secundare la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, iar cele teologice la Oradea şi Budapesta, unde o licenţă la Facultatea de Litere.

În 11 mai 1905 a fost hirotonit preot, funcționând în această calitate în parohiile Galșa (Arad) și Petea (Satu Mare). La 1 decembrie 1907 a fost numit profesor de religie la Liceul Premonstratens din Oradea, fiind în același timp preot de studii și vicerector al Seminarului diecezan din localitate. În 1 decembrie 1909 a fost numit profesor de religie și limba română la Liceul Preomonstratens din Oradea și a ocupat și funcția de vicerector la Seminarul Leopoldin. În 8 iunie 1914 a fost ales vicepreședinte în comitetul de conducere al Despărțământului din Oradea al ASTRA. A fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. De la 1 septembrie 1919 a funcționat ca rector al Internatului Pavelian și profesor suplinitor la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, iar din 1921, profesor titular. Pentru activitatea deosebită desfășurată și pentru calități sale intelectuale, la 30 martie 1927 fu numit canonic capitular și apoi rector al Seminarului Leopoldin și al Academiei Teologice din Oradea. În 1928 este ales senator de Bihor în Parlamentul României. Ulterior, pe 31 decembrie 1939 a fost numit prepozit capitular. În 1947 a fost pensionat. Evenimentele istorice ale anului 1940, cedarea Ardealului, îl găsesc în fruntea Capitlului Canonical, fiind Prepozit capitular, fiind numit apoi Vicar general diecezan. “ Dorind să-și îndeplinească cu cea mai mare conștiinciozitate obligații impuse de funcție de Vicar general al diecezei, după arestarea episcopului Frențiu, a căutat să cunoască starea diecezei, după acțiunile întreprinse de comitetul din toamna 1948, a cerut preoții declara privilegiate atât la starea. . parohiilor cât și a lor personală, declarațiile lor fiind apoi făcute cunoscute Sfântului Scaun prin Nunția apostolică. La această acțiune un rol important l-au avut călugării franciscani aparținători diecezei. Augustin Maghiar a făcut cunoscute numele celor care au luat parte la adunarea de la Cluj, 36 de preoții greco-catolici care au semnat pentru trecerea la ortodoxie, care au fost excomunicați de episcopul Vasile Hossu ” . Pe 1 iulie 1950, la 70 de ani, a fost arestat, iar pe 17 iulie a fost întemniţat la Sighetu Marmaţiei.        Augustin Maghiar a încetat din viață pe 16 iulie 1951, iar trupul său a fost aruncat într-o groapă comună, fără cruce, în Cimitirul Săracilor (Sighet), „ primul martir al ii greco-catolice din Dieceza Oradea, lui urmându- i . , tot la Sighet, episcopii Frenţiu şi Suciu, aruncaţi, fără slujbă religioasă, în „cimitirul săracilor” undeva în apropierea vărsării Izei în Tisa ”.

 

 

MANGRA, Demetriu **. Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul electoral Uifalău. Sa născut în 10 mai 1881 în localitatea Săbolciu, județul Bihor.        

A urmat studiile Gimnaziului Superior greco-catolic din Beiuș și ale Academiei Regale de Drept din Oradea (1900-1902). Se transferă la Cluj, între anii 1902-1904 urmând cursurile Facultății de Drept la Universitatea „Franz Jozsef” Cluj. În luna aprilie 1907 dobândește titlul de doctor în Științe juridice.

Și- a deschis cabinet de avocatură deschis cu anul 1909 la Oradea. În data de 12 decembrie 1918 la Oradea a avut loc ședința Comitetului executiv al Consiliului Național Român din Oradea și Bihor, în care, pe lângă alte probleme pe ordinea de zi, sa discutat și formarea Gărzilor Naționale din Bihor. Demetriu Mangra a fost numit comandant în Oradea, primind și gradul militar de locotenent. În 26 noiembrie a fost ales delegat al cercului electoral Uifalău la Marea Adunare de la Alba Iulia, în unanimitate. A fost prim-secretar al Baroului din Oradea, iar pe lângă această funcție a mai fost și secretar al comitetului eparhial ortodox. În Oradea sa implicat în viața socială a urbei, susținând mai multe activități culturale.

A contribuit semnificativ la înființarea Casei Naționale din Oradea, „pentru ocrotirea intereselor românești din toate domeniile vieții sociale”, în data de 23 iunie 1929. ” La 23 iunie 1929, în Sala mare a Prefecturii Bihor, a avut loc ședința de a constitui a Casei. Naţionale. De față a fost un număr public reprezentând toate clasele sociale. Oficial, Casa Naţională şi-a început activitatea la 26 ianuarie 1930, în frunte cu dr. Andrei Ille – preşedinte. Conform adresei nr. 74/1930, instituția va avea personalitate juridică din data de 26 martie 1930 și va grupa toate instituțiile culturale din Bihor și nu numai.        .

 

MARȘIEU, Iustin **. Avocat. Prefectul Arad. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Deținut politic.   

Sa născut în 19 iunie 1879 la Socodor, județul Arad. A încetat din viață la 19 decembrie 1955 în Sighetul Marmației, județul Maramureș. Sa născut în familia meseriașului croitor Ioan Marșieu căsătorie cu Ana (n. Bulboacă). 

A urmat școala confesională din Chișineu-Criș, studiile gimnaziale la Liceul greco-catolic românesc din Beiuș, iar studiile superioare la Academia de Drept din Oradea (1897-1900), absolvindu-le la Universitatea din Cluj (1900-1901). A beneficiat și de bursă din partea Fundației „ Emanuil Gojdu”. La Cluj vă va susține și teza de doctorat în științe juridice (1903).

Iustin Marșieu desfășoară stagiatura în cancelaria avocatului arădean Alexandru Nagy în perioada mai 1901-decembrie 1904. După depunerea censurii de avocat, deschide biroul propriu în 18 martie 1905 în Arad, unde va activa până la 24 august 1919. Primul 24 august 1919. se afirmă ca un activist pentru apărarea drepturilor românilor din această parte a țării. Îl găsim implicat în activitățile organizate de asociații culturale, în organizarea instituțiilor de credit din comitetul etc.

Forul suprem al Transilvaniei îl va numi la 27 martie 1919 prefect al județului Arad. În anul 1920 (30 octombrie) deschide birou avocațial, în Arad, alături de cumnatul său dr. Aurel Raicu (se căsătorie cu sora acestuia, Hortensia Raicu, fosta soție a lui Mihai Veliciu). Figurează înscris în Baroul Arad până în 3 noiembrie 1942. A făcut parte din consiliul de conducere al Baroului din Arad. Este unul dintre fondatorii, alături de Dem Dobrescu, Istrate Micescu ș.a., a Buletinului Uniunii Avocaților , care apare din aprilie 1924. În plan politic, Iustin Marșieu continuă să fie un apropiat al liderilor ardeleni, Iuliu Maniu și Alexandru Vaida- Voevod. . . El reușește să obțină un mandat de deputat la Șimand, la alegerile din martie 1922, organizate și câștigate de liberali. Va obține un mandat și în 1926 împotriva candidatului Partidului Poporului. În anii 1928-1932, în timpul guvernării PNȚ, este numit prefect al județului Arad.

Este arestat de autoritățile comuniste în februarie 1952, fiind internat la început pentru 24 de luni (14.08.1952-14.08.1954). Figurează în fișele penale ca eliberat la 27 octombrie 1953, la propunerea unei comisii. În opinia unor surse, a încetat din viața la Sighet, conform altora a încetat din viața acasă, în 19 decembrie 1955

 

 

MIHULIN, Nicolae **. Profesor. Director de liceu. Preot. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1018. Sa născut în 29 martie 1878, în satul Prăjești, azi cartier al orașului Sebiș / Arad, în familia parohului Augustin Mihulin și a preotesei Persida. A încetat din viața la 20 februarie 1941, în urma unei congestii pulmonare, cu puțin timp înainte de a împlini 63 de ani. A fost înmormântat provizoriu în cimitirul din Mânerău/Arad, unde se retrăsese după pensionare. Osemintele sale aveau să fie aduse ulterior la Beiuș și reînhumate în memorialul familiilor Ilarie Crișan, socrul său, din Cimitirul din Deal.

A absolvit în 1896 gimnaziul ctitorit de vlădica Samuil Vulcan în 1828 la Beiuș. A studiat la Universitatea Regală Maghiară din Budapesta, Facultatea de Litere și Filosofie (1896-1897), apoi la Universitatea „Francisc Iosif” din Cluj, Facultatea de Matematică și Științe Naturale (1897-1901), respectiv la Academia Regală de Agricultură Cluj- Mănăștur (1901-1902).

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) desfășura în sfârșitul lui august 1898, la Beiuș, una dintre adunările sale generale. Spectacolul muzical – teatral, organizat în cadrul manifestărilor, a debutat cu piesa „Prolog”, din creația lui Iosif Vulcan, revista Familia remarcând prestația domnișoarei Veturia Papp și a lui Nicolae Mihulin, student pe-atunci. Din 1907 încoace, Nicolae Mihulin, profesor preparandial la Arad, avea să facă parte din comitetul director al ASTREI din orașul de pe Mureș.

Sa căsătorie în 1901 cu Sofia Crișan, cea mai mare dintre fiicele beiuşeanului Ilarie Crișan, care urmase cursurile unei pensii în Elveția. Au avut un fiu, Mircea, decedat de tânăr.

Îndată după absolvirea studiilor superioare va ocupa postul de profesor de științe naturale la Preparandia din Arad, unde avea să desfășoare o bogată activitate metodologică și științifică. În 1910, a fost nominalizat într-o echipă de valoroși profesori cu misiunea de a elabora un nou plan de învățământ „pentru școlile românești ortodoxe din Ardeal și Țara Ungurească”. Nicolae Mihulin sa numărat între autorii de manuale de pregătire din Arad, Blaj și Caransebeș.

A fost cel dintâi director român al Liceului „Moise Nicoară” din Arad, fostul liceu regesc din urbea de pe Mureș. În discursul inaugural susținut în 5 octombrie 1919 în sala festivă a liceului, în prezența lui Vasile Goldiș, ministru și reprezentant al guvernului, directorul Mihulin a insistat asupra misiunii instituției: „să crească elevi care să devină buni cetățeni români și oameni de caracter”.

1 Decembrie 1918 la găsit pe Nicolae Mihulin la Alba Iulia, ca delegat al Societății fondului pentru ajutorarea ziariștilor români din Transilvania, Banat și părțile locuite de românii din Ungaria.

În 1920 va prelua directoratul Liceului de fete „Elena Ghiba-Birta” din Arad, el însuși fiind în tinerețe beneficiar al unei burse oferite de Fundația „Elena Ghiba-Birta”. A elaborat Anuarul liceului, care consemna pentru posteritate date de referință din cartea de vizită a școlii.

Va părăsi Aradul în 1929, an în care i se va încredința conducerea Școlii Normale de Stat „Iosif Vulcan” din Oradea, înființată în septembrie 1920. Cântărise mult în desemnarea sa experiența pe care o să acumuleze la Preparandia din Arad vreme de două decenii ( Institutul). Pedagogic – Teologic, 1902-1919) și, ulterior, în conducerea liceelor ​​„Moise Nicoară” și „Elena – Ghiba Birta”.

După doi ani avea să fie numit la cârma liceului comercial „Partenie Cosma”, întemeiat în 1927. Era un liceu în plină dezvoltare, stimulat și de noul cadru legislativ al învățământului practic, găsind în profesorul Nicolae Mihulin nu doar un om cu vocație de dascăl. . . , ci și un director cu viziune, pragmatic. De aici se va pensia șapte ani mai târziu, în 1938, când se va stabili la Mânerău (Arad), la o aruncătură de băț de Prăjești, satul în care a văzut lumina zilei.

Între 16 februarie–5 martie 1938 avea să îndeplinească și funcția de președinte al Camerei de Comerț și Industrie Oradea.

Nicolae Mihulin avea să desfășoare sau prodigioasă activitate publicistică în Biserica și Școala, Tribuna poporului, Vatra școlară ș.a., susținând, bunăoară, o campanie veritabilă de preză împotriva alcoolismului.

Pe când era profesor la Institutul Pedagogic–Teologic din Arad, Nicolae Mihulin a decis să urmeze și cursurile de Teologie, studii pe care le-a finalizat în 1905, activând ca diacon la Catedrala Ortodoxă din Arad. În 1916 avea să fie hirotonit preot pe seama Bisericii ortodoxe din Vinga/județul Arad, funcționând în același timp și ca profesor.

Școala și Biserica au fost pilonii în jurul căreia și-a găsit împlinirea Nicolae Mihulin, un om cultivat, care a înțeles rostul acestor instituții fundamentale în consolidarea statului român între noi și legitime sale fruntarii după Marea Unire.

A fost membru corespondent al ASTREI din Sibiu și al Societății Române de Geografie din București, aflăm din „Monografia Almanah a Crișanei”. Aceeași sursă menționează că pentru meritele sale i-au fost conferite ordinele: „Răsplata Muncii” pentru Biserică, clasa I, și „Coroana României”, în grad de Ofițer.

 

 

 

MUNTEANU, Alexandru al lui Vasile **/***. Preot, protopop. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918, reprezentând . Sa născut în Lipova în anul 1871. Sa stins din viață în 28 august 1929.  A urmat liceul la Beiuș și la Brad, iar apoi Teologia la Caransebeș. În anul 1897 a fost preot în comuna Bogoltin [7] , din eparhia Caransebeşului  . Între anii 1898-99 și-a completat studiile la facultatea teologică din București, audiind în paralel și cursurile Facultății de Litere. Tot în acest timp, preotul Munteanu ocupa și un post de funcționare a Ministerului de Culte. În anul 1900 se reîntoarce acasă și este ales preot în Cherechiu, județul Bihor. Din 1906 trece în calitate de protopop la Tileagd, eparhia Oradea. Prin documentul nr. 1271 eliberat pentru Alexandru Munteanu, protopop în Tileagd, Bihor, din partea Consistoriului român greco-catolic din Oradea se confirmă credința sa. În 1 Decembrie 1918 este unul dintre preoții care participă la Adunarea Națională de la Alba Iulia. 

Interesant este faptul că el participă alături de Elena Munteanu* , soția sa, născută Călniceanu, care are credențional din partea Reuniunii Femeilor Române din Beiuș și jur , împreună cu Elena Ardelean. Ele au reprezentat pe beiușeni, din aceeași Reuniune a Femeilor Române din Beiuș și jur . Datorită activității sale, a fost atacat de bandele secuiești, la începutul anului 1919. Iată cum descrie acest episod: „ În 15 Februarie 1919 aud la poartă zgomot și zăresc sau ceată de săcui roșii înarmați. Știind ce caută, am fugit așa cum eram prin gradină, sar gardurile de la vecin la vecin, o iau la fugă peste câmp, trecând peste apa „Megișei"; se rupe ghiața și mă înfund pânâ la piept. Mă smulg din apa și fug . Aud o pușcătură, glontul trece peste capul meu. Al doilea ma lovit în braț și ma rănit. Am fugit până în Săcădat, unde oamenii mi-au legat rana. Reculegându-mă, am plecat la Arad, Lipova și Sibiu, de unde m'am întors acasă în 15 Mai, cu armata română.Acasă mi-au jefuit Ungurii tot ”.

                După Marea Unire, protopopul Alexandru Munteanu a fost ales senator. Din 1925, el va fi numit protopop la Biserica Albă din Oradea. Sa stins din viata la varsta de 58 de ani. ” Trista ceremonie a înhumării defunctului a avut loc Vineri în 30 August 1929 la ora 10 am în Biserica Garnizoanei din Oradea-Cetate, de unde cortegiul Funebral a plecat la Cimitirul din Calea Dorobanţilor . ” A fost distins cu: Coroana României în grad de Comandor; Coroana României în grad de Ofițer; Steaua României în grad de Ofițer; Răsplata muncii pentru Biserică; Medalia Bene Merenti cl. UE.

 

 

 

 

NICHI (NIEKY), Eugeniu **/***. Avocat. Primar al Beiușului. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 reprezentând cercul Ceica. Sa născut în anul 1882 în localitatea Virtiș, comitatul Bihor (actual orașul Leta Mare-Letavertes, în Ungaria). A încetat din viața în anul 1940.   

Face parte dintr-o veche familie românească, Nichi de Preluca din Medieșu Aurit, înnobilată în anul 1629, pentru merite militare.

Urmează studii medii la Liceul din Beiuș, iar cele superioare la Facultatea de Drept din Oradea.

După finalizarea studiilor, a practicat avocatura la Beiuș. Sa implicat în mișcarea de emancipare a românilor din Transilvania încă din anii studenției. A participat la Marea Unire ca delegat din partea cercului electoral Ceica. A fost un apropiat al martirului Dr. Ioan Ciordaș. După Unire a activat și în domeniul administrației locale, mai precis în cadrul primăriei Beiuș. A fost primarul orașului Beiuș în perioada 19 decembrie 1928 – 30 mai 1930.

Având în vedere activitatea sa de-a lungul vieții, a fost decorat cu Ordinul Coroana României în grad de ofițer.

NONU, Maxim ****. Contabil. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Sa născut în anul 1866 în comuna Vașcău. 

”Având numai șase clase primare, studiază mai departe și ajunge la o bună stare, prin propriile-i forțe. Bun român. Încercat, persecutat și supravegheat de aproape de conducătorii fostei Ungarii”. A fost prieten bun cu dr. Vasile Lucaciu, dr. Nicolae Bolcaș și dr. Ioan Ciordaș, cu care a muncit pentru idee națională și ziua mult dorită a eliberării de sub jugul unguresc. A fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, reprezentând Societatea comercianților din Vașcău și „Șoimul”, societate pe acțiuni, Vașcău. 

A crescut 5 fii și 2 fiice, care sa silit a le da o cultură aleasă. Unii din fiii săi au ajuns în situații importante în serviciul statului (Ioan Mircea Nonu).

A fost director și contabil al Băncii ”Bihoreana”, filiala Vașcău. A fost în mai multe rânduri primar și consilier al comunei Vașcău.

 

 

 

NOVAC, Aurel **. Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul electoral Biserica Albă. Sa născut în 12 aprilie 1856 la Șomoșcheș, județul Arad. A încetat din viață în 22 septembrie 1932 la Ciacova, județul Timiș, Tatăl său a fost preot ortodox în comuna Șomoșcheș din comitul Arad. 

A urmat cursurile primare în satul natal, iar apoi cele gimnaziale la Beiuș și Oradea. Facultatea de Drept a absolvit-o la Universitatea din Budapesta. Examenul de doctorat la promovat la Academia de Drept din Oradea în 2 februarie 1889. În anul 1885 și-a deschis biroul avocațial la Biserica Albă, unde va profesa până în anul 1925. A făcut parte din Marele Sfat Național. Încă din tinerețe a intrat în rândurile mișcării naționale românești bănățene. În scurt timp a devenit unul din liderii organizației comitese a Partidului Național Român. A participat activ la desfășurarea întrunirilor legat de introducerea votului universal. Datorită prestigiului de care sa bucurat a reușit să obțină mandatul de deputat în Dieta din Budapesta, în urma alegerilor din circumscripția electorală Sasca Montană. A fost ales la 26 ianuarie 1905 cu 914 voturi din 1301 votanți. A făcut parte din grupul neoactivist de la Orăștie din jurul ziarului Libertatea , împreună cu alți tineri, precum Aurel Vlad, Victor Bontescu, Vasile C. Osvadă etc. A participat la Alba Iulia din partea cercului electoral Biserica Albă, unde a votat Unirea alături de celilalți delegați. După despărțirea Banatului a desfășurat o activitate intensă pentru constituirea unui partid politic al românilor rămași să trăiască în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor. La 10 februarie 1923, la Alibunar, va avea loc primul congres al Partidului Național Român. Ales în funcția de președinte el va activa până la 23 decembrie 1924, când va demisiona și va lua hotărârea de a se repatria în România. ” A fost mai mulți ani președinte al Corului vocal român, în perioada 1902−1905 și din 1920−1925, când, constrâns de împrejurări, trece la Ciacova ca notar public. Avocatul dr. A. Novac a testat încă în timpul vieții casa și viile sale din Biserica Albă, Bisericii române din loc. Un şir de ani a fost deputat în Congresul naţional bisericesc şi în Sinodul Eparhial. În perioada 1885−1925 s−a afirmat ca lider politic al românilor bănăţeni ”. În anul 1926 sa stabilit în Ciacova, unde va locui până în sfârșitul zilelor.

 

 

 

Pap, Petru E .**/*** Protopop. Iconom stavrofor. Delegat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918 , având credința din partea Consistoriului Eparhial Arad  .

Sa născut 1 2 aprilie 1881 în  Lupoaia, comitatul Bihor.  A încetat din viața în anul  1945 , la Beiuș 

A urmat studiile liceale la Beiuș, iar apoi, în 1902/1903, a început să studieze teologia ortodoxă la Arad. După absolvire, în perioada 1905-1907, a fost redactor al ziarului "Tribuna" din Arad, în timpul în care Sever Bocu sa aflat în detenție. În perioada 1907-1908, a fost preot în Pocola. După 1918, funcționează ca protopop de Beiuș. De asemenea, a fost președinte al Consiliului pentru ridicarea monumentului martirilor români din Bihor. Petru E. Pop a decedat în 1945 la Beiuș.

A editat schița monografică „Din trecutul Beiușului”. De asemenea, a colaborat la periodicele „Tribuna”, „Biserica și Școala”, „Românul”, „Luceafărul”, „Revista Teologică”, „Lumina”, „Voința”, „Universul”, „Legea românească”, „Gazeta de Vest" și "Beiușul".

În 2 decembrie 1918, a fost ales membru al Marelui Sfat Național. Ca deputat în Adunarea Națională din 1 decembrie 1918 a reprezentat, ca delegat de drept, Protopopiatul Beiuș. În Marele Sfat Național, a luat cuvântul în privința reformei agrare. După 1918, a fost ales deputat, pentru a reprezenta circumscripția Răbăgani. În 1926, a fost din nou ales deputat din partea Partidului Poporului, pentru a reprezenta județul Bihor.

A fost distins cu „Coroana României” și cu „Steaua României” în grad de ofițer. De asemenea, a fost decorat cu "Răsplata muncii pentru Biserică", clasa I. Episcopul Aradului la ridicat la rangul de iconom stavrofor în 1936.

 

     

PAPP, Constantina ( născută Crișan )**/***. Profesoară. Președinte al Filialei Beiuș a Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, vicepreședinte și membru fondator al Reuniunii Femeilor Române din Beiuș și jur[8]dar a participat ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, din partea Reuniunii Femeilor din Beiuș și din jur.

Sa născut în 4 martie 1884, în familia lui Ilarie Crișan și a Elenei Crișan (născută Boțioc). A fost a doua născută în familia Crișan dintre cei cinci copii.

A încetat din viață în 23 noiembrie 1951 la Beiuș, fiind înmormântată în Cimitirul din Deal din Beiuș, în Memorialul familiilor Ilarie Crișan.

A urmat cursurile unei pensiuni din Elveția.

Sa căsătorie în 12 martie 1910 cu notarul Cornel Papp, de care avea să divorțeze, după o iubire mistuitoare, în 26 mai 1939.

Pentru Constantina Papp, ca și pentru surorile sale, Sofia Mihulin și Florica Ciavici, entități asociate la începutul veacului trecut au reprezentat, dincolo de misiunea culturală și socială, cadrul de afirmare și asumare a unor inițiative și acțiuni cu o evidentă componentă identitară, de formare. și dezvoltare a conștiinței naționale. Împreună cu sora sa, Florica Ciavici, soția avocatului și parlamentarului Augustin Ciavici, a făcut parte din Comitetul Reuniunii Femeilor Române din Beiuș și jur, fiind aleasă și vicepreședinte al acestei organizații. În vreme ce Sofia Mihulin era președinta Filialei Oradea a Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române, Constantina Papp îndeplinea aceeași funcție la nivelul orașului Beiuș. Membrele acestei societăți, „în jur de 50”, se întâlnesc, mai ales duminica, la Protopopiatul Ortodox Român din Beiuș, unde aveau și sediul, desfășurând activități cultural-artistice și educative de profundă trăire creștină, cu invitații care aparțineau unei palete largi. de profesii. Pentru Constantina Papp credința ortodoxă era elanul bucuriei și drumul jertfei. Ea a fost sufletul acțiunilor de atragere a resurselor financiare de trebuință pentru derularea unor activități caritabile, ajutorând familiile strâmtorate, copiii sărmani din școli, bolnavii din spitale, cu medicamente, alimente, îmbrăcăminte, jucării. Era cunoscută ca și Tina dr. Papp.

La inițiativa acestei societăți, menționează documente ale vremii, a fost întemeiat și Internatul Ortodox de Fete din Beiuș.

Istoricul Titus Roșu amintește de prezența Constantinei Crișan și a lui Cornel Papp la ședința de înființare a Reuniunii de cântări „Lyra”, din 2 octombrie 1905, în cadrul Departamentului ASTRA din Beiuș, numărându-se între membrii activi ai acestor forme de coral.

Numele Constantinei Papp îl regăsim și în comitetul de subscripție pentru înălțarea monumentului martirilor Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș.

În 27 noiembrie 1918, la consfătuirea care a decis înființarea unei organizații a femeilor, Reuniunea Femeilor Române din Beiuș și jur, „constituită provizor”, a hotărât să fie reprezentată la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de către doamnele Elena dr. Muntean, Tina dr. Papp și Elena Ardelean ”, după cum consemnează cărturarul Petru E. Papp. Chiar dacă ulterior s-a decis ca delegat să fie Elena dr. Muntean și Elena Ardelean, potrivit mai multor surse, Constantina Papp ar fi fost de față în Cetatea Marii Uniri, acolo unde se aflau, ca delegați cu drept de vot, fratele ei, Dr. Gheorghe Crișan, secretar al Marii Adunări Naționale, tatal ei , Ilarie Crișan, cumnații ei - prof. Nicolae Mihulin și preotul Mihai Cosma, viitorul protopop ortodox de Ineu.

Constantina Papp a fost părtașă la manifestările organizate în 1919 în favoarea înaintării trupelor române peste linia demarcațională Sighet-Ciucea-Zam pentru curmarea atmosferei de teroare instituită de unități ale armatei de ocupație ungare în părțile vestice ale pământului românesc.

În 1928, la serbările centenare ale Liceului „Samuil Vulcan”, Constantina Papp, vicepreședinte al Reuniunii Femeilor Române din Beiuș și jur, a fost nemijlocit implicată în organizarea „conductului etnografic”, moment „foarte apreciat” de oaspeții deosebiți sosiți la manifestări, de toată asistență, după cum consemnează prof. Gavril Hădăreanu. Din lucrarea sa „Torțe arzânde în Țara Beiușului” reținem și prezența marcantă a Constantinei Papp la adunarea antirevizionistă desfășurată la Beiuș în 6 decembrie 1932, cadru în care a luat cuvântul, ridicându-și „glasul de protest față de uneltirile noștri ” :

 

 „ Cuvântarea d-nei Tina dr. Papp, în numele Reuniunii femeilor române

 

Femei române din Beiuş și ținutul său, în plină conștiință a datorințelor lor naționale, protestează împotriva îndrăzneței idei de revizuire a tratatelor de ritm, înfierând totodată meschinăriile dușmanului nostru de veacuri.

Afle deci cei cari unaltesc împotriva țărilor noastre, că rănile sufletești ale trecutului de chinuri încă nu s-au vindecat și cartea fărădelegilor lor deschisă încă, stă în fața generației de astăzi. Pe fiecare filă vedem chipurile însângerate și crispate de durere ale celor mai buni ai noștri, ale scumpilor noștri fii și frați uciși de ei.

Noi vrem pace, dar hotarele ni le vom ști apără pe viață și moarte. Noi vrem pace, dar din pământul nostru străbun de aci nu vom ceda nici o brazdă. Mai bine murim !

Strâns uniți cu toții mic și mare, având încredere deplină în cei care sunt chemați să conducă destinele scumpe ale noastre Patrii, respingem cu indignarea ideilor revizuirii”.[9] 

Un număr însemnat de membre ale Reuniunii Femeilor Române din Beiuș și jur, precum și ale Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor Române din Beiuș aveau să fie prezente la amplele manifestări antirevizioniste organizate la Oradea în 27 noiembrie 1932, respectiv 28 mai 1933.

În noiembrie 1933 a avut loc, la Oradea, constituirea subsecțiilor „Frăției Ortodoxe Române” în Bihor: „ După constituirea „Frăției ortodoxe române” a județului Bihor sa trecut acum la constituirea acestei asociații pe subsecții. Astfel, zilele trecute s-au făcut constituirile pe subsecții din protopopiatele Tileagd, Aleșd și Beiuş... La Beiuş adunarea a fost prezidată de d. insp. pensionar Pompiliu Dan, delegatul comitetului secţiei eparhiale Oradea. D-sa activitate a scopului și programul de al frăției ortodoxe. Sa ales apoi cu unanimitate și mare însuflețire următorul comitet de conducere a cercului protopopesc Beiuş-Răbăgani: Nerva Traian Cosma preşedinte, Emil Popovici vicepreşedinte, Gheorghe Ioniță secretar, Gherasim Pop casier, Victor Bocu, Nicolae Ciavici, d-na Tina dr   . Pop (Papp – na), președinta femeilor române ortodoxe, Gheorghe Fediuc, Ştefan Costea, membri[10]. 

Tot în anul 1933 se ridică, prin grija Societății Ortodoxe a femeilor Române din Beiuș, troița din Cimitirul din Deal, cu următoarea inscripție: 

„RIDICATU SA ACEASTĂ SFÂNTĂ CRUCE 

PREAMĂRIND PE DOMNUL

ȘI ÎNTRI IERTAREA DE PĂCATE A CELOR CE AICI ODIHNESC

SOCIETATEA ORTODOCSĂ A FEMEILOR ROMÂNE

ANUL 1931”.

 

 

PAPP, Ioan I[gnatie] **. Episcop. Important militant pentru Unire. Ca deputat în Adunarea Națională din 1 Decembrie 1918 a fost delegat al Aradului și cel mai în vârstă dintre chiriarhii ortodocși ardeleni. Copreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

Sa născut în 1 ianuarie 1848 în localitatea Pociovelişte comuna Curăţele, din apropierea Beiuşului, fiul lui Ilie, cântăreţ la biserica din sat, şi Raveca. A încetat din viață în 21 ianuarie 1925 la Arad, fiind înmormântat la Pocioveliște. 

Şcoala primară urmează în satul Curăţele şi în Beiuş, studiile secundare la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, absolvite în anul 1868, fiind coleg de clasă cu Caius Brediceanu şi Ioan P. Papp. Urmează studii superioare teologice la Arad.

La absolvire episcopul Pr. Ivacioviciu al Aradului îl ia în cadrul Consistoriului. În 1875 este numit arhivar iar din 1876 până în 1891 funcţionează ca referent în Senatul bisericesc al Consistoriul diecezan Arad. Slujirea preoțească o începe în 1879, când pe 14 iulie 1879 este hirotonit diacon, iar preot în 1890. În anul 1899, intra în cinul monahal primind numele Ioan, ajungând până la treapta de protosinghel. Timp de 30 de ani serveşte eparhia Aradului sub episcopii Procopie Ivacivoviciu, Miron Romanul, Ioan Meţianu şi Iosif Goldiş. La 21 aprilie 1900 a fost tuns întru monarh în mănăstirea Hodoş-Bodrog primind numele de Ioan. În anul 1902 se desfășoară alegeri pentru scaunul episcopal al Aradului câștigate de Vasile Mangra, care nu este ratificată de guvernul maghiar, astfel că în 30 ianuarie 1903 se desfășoară noi alegeri de episcop care au fost câștigate de Ioan I. Papp cu 36 de voturi. din 57 posibile. Alegerea lui fiind ratificată de autorităţi, la 24 aprilie 1903 are loc instalarea oficială ca episcop de Arad, unde păstoreşte timp de 22 de ani.   Hirotonirea ca episcop a avut loc la Sibiu în data de 23 aprilie 1903, prin punerea mâinilor celor doi ierarhi români din Transilvania: Mitropolitul Ioan Meţianu şi Episcopul de la Caransebeş, Nicolae Popea. Activitatea arhierească a început-o în condiții deosebite de grele, trebuind să o desfășoare în două bune direcții: restabilirea înțelegerii între eparhioți, împărțiți în tabele în cele două runde de alegeri, și reducerea progresivă a deficitelor bugetare. La acestea se mai adugă și neînțelegerile, tot mai adâncite, dintre vicarul de Oradea Vasile Mangra și episcopul Ioan I. Papp. Vasile Mangra conștient de contribuția sa determinantă la alegerea lui Ioan I. Pap și foarte dornic de independență în cele bisericești ca vicar al Oradiei, a ajuns în conflict cu episcopia Aradului, al cărei supus era. This încordare a continuat și după alegerea lui Mangra ca mitropolit al Ardealului. Ioan I. Papp a fost și un ctitor: a ridicat o clădire mare și modernă pentru școală civilă ortodoxă de fete terminată în anul 1913, prin munca, ajutorul materialului și stăruințele lui s-au ridicat și sfințit peste 60 de biserici pe teritoriul eparhiei, iar în satul natal, Pociovelişte, a ridicat pe cheltuiala lui o biserică. Având în vedere situația politică existentă în Ardeal prin accentuarea de zi cu zi a luptei de eliberare națională și socială a românilor, Ioan Ignatie Papp sa implicat și în luptele politice, fiind un militant important pentru unirea tuturor românilor. El a trebuit să facă față și să anihileze tendințele autorității austro-ungare de a știrbi autonomia bisericii ortodoxe române.  Episcopul de Arad a protestat în mod repetat prin memorii și delegații la autorități, demonstrații. La fel a procedat și în cazul Legii școlare a lui Apponyi. Ca biserică membru de drept în Casa Magnaților, analizează și combate proiectul de lege al guvernului privind acordarea de gradații preoților constatând ” cu adâncă durere că acest proiect de lege a umplut de amărăciune sufletul preoților sale. De ani de zile aceasta preoțime așteaptă cu paciință și încredere ameliorarea stării ei materiale, iar acum după o lungă așteptare și silită să se convingă că toate speranțele i-au fost zadarnice ”[11]. Atunci când sa hotărât ţinerea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, episcopul de Arad a afirmat cu toată tăria: “ Unde merge poporul, mergem şi noi, vlădicii ”. După moartea mitropolitului Vasile Mangra, demnitatea este suplinită de episcopul de Arad, Ioan I. Papp. Pe vremea revoluţiei în 23 noiembrie 1918, Ioan I. Papp convoacă la Arad sinodul episcopesc şi pe toţi demnitarii şi „teologii” din mitropolie. Cu acest prilej sa redactat circulara prin care sa cerut preoților omiterea pomenirii Regelui Carol al IV al Monarhiei din liturgie și sa redactat noua formulă: „ Pentru înalta noastră stăpânire națională și pentru Marele Stat al Românilor - Domnului să ne cerem ”. A fost în mijlocul evenimentelor care au pregătit Marea Unire și a celor care au urmat după actul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia și până la semnarea tratatului de pace.   Bisericile românești, ortodoxă și greco-catolică, au avut o contribuție semnificativă la realizarea Marii Uniri. România intrase în primul Război mondial pentru ” împlinirea dezideratului fundamental al desăvârșirii statutului național ” - cum preciza CC Giurăscu. Slujitorii Bisericii Românești, Ortodoxe și Greco-Catolice, s-au aflat în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate națională, deziderat pentru îngrijirea militară și periodicele religioase din Ardeal. Ca exemplu al fraternității Ierarhilor români din Transilvania - ortodocși și greco-catolici, menționăm și faptă că la 21 Noiembrie 1918, cei cinci Episcopi români, ortodocșii Ioan Papp al Aradului și Miron Cristea al Caransebeșului și apoi greco-catolicii Gărește Iulian Hossurilor. cardinal), Dimitrie Radu al Oradei și Valeriu Traian Frențiu al Lugojului, au semnat o " Declarație de adeziune" la CNR prin care-l recunoșteau ”ca singurul conducător politic al națiunii române ”. Actul a avut un eco pozitiv în rândul clerului și credincioșilor celor două Biserici surori. La 15 Noiembrie 1918, la propunerea profesorului Bălan, CNR hotără convocarea unei Mari Adunări Naționale, cu deputații aleși și reprezentanți ai tuturor organizațiilor românești. Duminică 1 Decembrie 1918, a avut loc la Alba Iulia, Adunarea Naţională care a decis Unirea cu România. Erau prezenți 1228 deputați și delegați oficiale, alături de 100 de mii de români veniți din toate părțile unde se vorbea românește, de la Maramureș la Dunărea bănățeană, din Țara Bârsei până-n cea a Crișurilor. Între cei prezenți se aflau și reprezentanții Bisericii. Sa început prin slujbe urmate de Te Deum-uri în bisericile ortodoxă și greco-catolică din Alba Iulia, după care delegații s-au reunit în sala Cercului Militar, sub președenția lui Cicio-Pop. În biroul adunării au fost aleși trei presedinți - George Pop de Băsești, episcopul Dimitrie Radu al Oradei (unitate) și episcopul Ioan Papp (ortodox). Adunarea a ales Marele Sfat Naţional - 212 membri - în care au intrat cei cinci episcopi români, teologi, protoierei şi preoţi. La 23 februarie 1920 prezidează la Sibiu cel dintâi Congres Național Bisericesc al Mitropoliei Ardealului după realizarea Marii Uniri. La Congres sa discutat despre reforma școlilor normale, înființarea facultăților de teologie, problema reînființării episcopiilor istorice și organizarea Bisericii Ortodoxe Române în noile condiții politice. Episcopul creează din banii proprii un fond pentru Şcoala de fete din Arad şi altul pentru Orfelinatul din Beiuş, sumele cumulate din cele două fonduri ajungeau în 1922 la suma de 195 de mii lei. Asta în condițiile în care o pâine de un kilogram costa la aceea vreme 2 lei. La îndemnul său au fost edificate și renovate în total aproximativ 200 de școli pe întreg cuprinsul eparhiei care se întinde peste actualul teritoriu al județului Arad cuprinzând zone bihorene și timișene. Episcopul Ignatie a fost cel care a inițiat înființarea unui fond preoțesc de ajutorare a văduvelor și orfanilor din familiile preoților decedați. Acest fond ajunsese, la moartea inițiatorului său, cel mai mare din întreaga mitropolie a Ardealului. Ignatie Papp se ambiează și deschise 1 milion de lei pentru Fundația ce avea să educe viitorii preoți. Mulți au fost cei care râdeau pe la colțuri de inițiativă episcopului, care umbla cu reverenda cârpită și se hrănea modest. La doar săptămâni după ce strânge aceste două se stinge din viață.   A murit la vârsta de 77 de ani. „ Prohodul a fost oficiat de episcopul Dr. I. Bădescu al Caransebeşului şi Roman Ciorogariu al Orăzii, înconjuraţi de 35 preoţi şi protopopi şi 2 diaconi. Asesorul Mihai Păcăţianu, consilierul P. Ionescu, generalul Scărişoreanu, sub-prefectul şi primarul oraşului au tălmăcit durerea obştei româneşti pentru pierderea episcopului Ioan Papp. Sicriul în sunetele tuturor clopotelor din Arad şi ale muzicelor militare, a fost dus la gară şi de aici transportat în satul său de naştere: Pociovelişte din Ţara Beiuşului. În Beiuş ţăranii din Nimăieşti, cu prapori, au dus sicriul până la marginea comunei Pociovelişte, unde a fost preluat de credincioşii acestui sat. „Drumul de la Beiuş până în Pociovelişte a fost o mare albă de straie ţărăneşti cari încadrau minunata ceată a celor 12 preoţi îmbrăcaţi în ornate”, în frunte cu protosincelul Andrei Magier, viitorul episcop al Aradului.S-au coborât în ​​​​pământul satului său osemintele aceluia care în vârstă de 12 ani plecase la școli înalte, ducând cu sine o minunată comoară de însușiri neaoșe, românești, păstrate neprihănite până la moarte ” . Locţiitor de mitropolit al Ardealului (oct. 1918-mai 1920), copreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, îndrumător şi apărător al şcolilor Româneşti din eparhia sa împotriva încercărilor de maghiarizare a lor, în poporul bisericii. întemeietorul unei fundaţii pentru acordarea de burse studenţilor teologi.

 

 

 

PINTEA, Augustin Nicolau **. Avocat. Delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul Zalău. Prefect al județului Sălaj.

Sa născut pe data de 14 decembrie 1885 în localitatea Cozla, actual sat în comuna Letca, județul Sălaj. Este fiul preotului din localitate, Simion Pintea si al Ecaterinei.

A urmat cursurile școlii primare la școala de stat din Baia Mare, patru clase la liceul minoriților din Șimleu Silvaniei, iar cele patru clase superioare de liceu le-a urmat la liceul românesc din Beiuș, absolvit în anul 1903. A fost coleg cu avocatul martir. . Nicolae Bolcaș, Ștefan Mărcuș, avocat și fost prefect de poliție, cu preoți și avocați care au contribuit la realizarea Marii Uniri. Apoi a urmat Dreptul la Cluj, obținând la 2 mai 1907 diploma de doctor în Drept, iar la 3 octombrie 1911 a obținut diploma de avocat la Budapesta. Începând cu luna mai 1907 și până în ianuarie 1912 a făcut practică, ca stagiar, în Șimleu Silvaniei, la avocatul Dr. Victor Deleu, la avocatul Dr. Roth Hago din Zalău și la avocatul Dr. Gheorghe Duleșiu din Hunedoara. În luna ianuarie a anului 1912, Augustin Pintea sa înscris ca avocat cu titlu definitiv, cu sediul în Crasna, unde a funcționat până în anul 1919.

Ca tânăr avocat stagiar la Șimleu se implică alături de Victor Deleu în mișcarea cultural națională românească. Participă la adunarea de protest împotriva legii electorale elaborate de Andrassy, ​​​​care a avut loc la Hidig (Măieriște), în data de 29 noiembrie 1908 (stil nou), alături de fruntașii politici din Șimleu, Victor Deleu, Coriolan Meseșianu, Nicolae Munhiu , Eugen Boroș. etc. În luna ianuarie a anului 1912, Augustin Pintea sa înscris ca avocat cu titlu definitiv, cu sediul în Crasna, unde a funcționat până în anul 1919. Între timp a izbucnit Primul Război Mondial, iar Augustin Pintea a fost mobilizat, în anul 1917. . , si repartizat la Regimentul de honvezi, precum si la Parchetul honvezesc din Cluj, unde a oferit gradul de sergent.

Evenimentele revoluționare din toamna anului 1918 l-au surprins la Tribunalul militar din Oradea. La sfârșitul lunii octombrie 1918, a părăsit Oradea și sa stabilit la Cluj. De aici a luat legătura cu intelectualii din Zalău, Șimleu Silvaniei și Crasna, „ în vederea organizării politice și militare a românilor sălăjeni ". cu mandatul de răspundere istorică, ” am luat parte la adunarea ținută în Casina militară din cetatea Albei Iulii, la 1. decembrie 1918, unde, votând pentru unirea Transilvaniei cu România, am îndeplinit voința celor care care m-au ales. Transilvaniei unite cu Patria Mamă ”. După Marea Unire, între anii 1919 și 1936, a îndeplinit funcția de prim jurisconsult la Primăria orașului Zalău. , iar din anul 1936 a fost avansat primul jurisconsult la prefectura județului Sălaj, funcție care a deținut-o până la în anul 1940. În anul 1923 sa înființat Baroul de avocați din Zalău, iar Augustin Pintea a fost ales ca prodecan, secundându-l pe Gheorghe Pop de Oarța, decanul Baroului. În anul 1932, Gheorghe Pop a fost numit pentru un nou mandat de prefect al județului Sălaj și astfel a fost nevoit să renunțe la funcția deținută în cadrul baroului. Augustin Pintea a fost ales în funcția de decan, pe care a îndeplinit-o până la cedarea Ardealului, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940. În urma evenimentelor care au succedat anul 1940, Augustin Pintea a rămas în zona Sălajului, chiar daca Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei. Odată cu revenirea teritoriului României, în data de 12 octombrie 1944 a fost numit prefect al județului Sălaj, funcție pe care a păstrat-o până la data de 10 martie 1945. Dezastrul produs de cei patru ani de război se vedea și în infrastructură, foarte mult. mult. multe poduri și șosele fiind distruse. Mare parte din ele-a dat în lucru.

A trebuit, sa faca fata cererilor tot mai mari ale Comandamentului sovietic pentru a sustine frontul. Astfel, în momentul demiterii el afirma ca a dat Comandamentului militar sovietic 10.250 vite și 700 vagoane cereale, în mare parte rechiziționate din sălăjene. A reuşit să scutească judeţul de predare a încă 110 vagoane de grău. Era în derulare predarea a 5.000 porcine și 30 vagoane de ulei: „ Tot sa făcut cu micul aparat și cu bunăvoința populației ” – spunea el. După ce a fost epurat politic din funcția de prefect, Augustin Pintea revine în avocatură ca jurisconsult al județului Sălaj, cu gradul de avocat consilier, până la 1 ianuarie 1946, când a fost trecut la pensie, dar a rămas pe mai departe avocat particular. Cu ocazia revizuirii pensiilor, în luna octombrie 1948 i sa suspendat plata pensiei de 9.500 lei, apoi i-au fost naționalizate imobilele și confiscate cele 51 jugăre de pământ pe cere le avea în Panic, acestea trecând în proprietatea statului comunist, respectiv a Gospodăriei Agricole. . de Stat.

Rămas fără nici un mijloc de existență, în vara anului 1951 Augustin Pintea reuşeşte să plece la Turda, cu ajutorul unor prieteni și rude. Astfel, el scapă momentan din vizorul Securității, care probabil l-ar fi arestat în august 1952, când a urmat un nou val masiv de arestări. La 1 noiembrie 1951 reuşeşte să se angajeze, ca administrator de cantină şi internat, la Şcoala Zootehnica din Tur unde a primit şi locuinţă de serviciu. În vara anului 1953, pentru motivul că din personal școlii, nou venit în Turda a căutat să-i ia locuința, în urma unor demersuri făcute la București, spune un informator al Securității, Augustin Pintea a succes să se transfere la școala pe cineva profesional. de tractoriști din Huedin, ca secretar al școlii. Datorită faptului că directorul școlii avea locuință proprie, a primit și aici locuință de serviciu în incinta scolii, motiv de invidie și ură pentru informatorul „Gavrilă”, care probabil îi vânează funcția și locuința de serviciu.

Din nota informativă a delatorului aflăm ca prin anii 1955-56, Augustin Pintea a dat în judecată statul comunist pentru ai plăti pensia. Jurist de profesie, el motivează argumentat ca din moment ce a „predat” să aibă nici statul, nu mai există un motiv prin care să-i fie oprită pensia. După mai multe demersuri, în vara anului 1956 i sa recunoscut dreptul la pensie și atunci a primit lunar, prin intermediul Colectivului avoca din Huedin, o pensie mizeră de 450 lei.

În urma notelor informative primite, în data de 19 martie 1957 Securitatea a trecut la deschiderea unui dosar de verificare a lui Augustin Pintea. În planul de măsuri informativ-operative adoptate cu această ocazie se afirma, printre altele: „ Din materialele care se găsesc la dosar rezultă că acesta a avut strânse relații cu foști miniștri și deputați PNL, iar la alegerile din anul 1946 a făcut agitație printre alegători. . să voteze cu PNL, aducând o serie de calomnii și injurii la adresa PCR-ului ”. După mai multe verificări, dosarul a fost clasat.

Simțindu-și probabil sfârșitul aproape, în data de 11 august 1958 Augustin Pintea se reîntoarce la Zalău, împreuna cu soția sa, Pintea Eugenia Iulia, cu care, din păcate, nu a avut nici un copil.

Din extrasul de moarte reiese că a decedat la Zalău, de cancer pulmonar, pe data de 27 mai 1959, la vârsta de 73 ani.

În urma activității sale prestate și implicării sale în manifestările care au dus la formarea României Mari, a fost decorat în anul 1922 cu Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler.

 

 

POP, Cornel **. Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul electoral Carei. Sa născut în 14 decembrie 1883, în Vezendiu, județul Satu Mare. A încetat din viața în anul 1950 la Carei, județul Satu Mare. Provine dintr-o importantă familie românească, fiind fiul lui Demetriu Pop, care era proprietar și avocat și al Iuliei Spura. Nașul său de botez a fost Gavril Lazăr de Purcăreți, cel care a făcut parte din delegația memoranditoare.

A frecventat cursurile primare în satul natal, apoi Liceul din Oradea și Liceul greco-catolic din Beiuș (absolvit în 1908), iar studiile universitare le-a absolvit la Ungvar. Diploma de avocat a obținut-o la Târgu Mureș, în 8 iulie 1912. Cariera de avocat a început-o la Carei. Practica avocațială a făcut-o în cabinetele de avocatură ale lui Aurel Lazăr, apoi în cabinetul lui Aurel Vlad. În anul 1911 și-a deschis cabinet propriu în Carei. Sa implicat în lupta de emancipare a românilor transilvăneni, fiind și membru al Partidului Național Român.

A participat la Adunarea de la Alba Iulia ca delegat al Consiliului Național Satu Mare, din cercul electoral Carei. În toamna anului 1918 a fost numit și comandantul gărzilor naționale din plasa Carei. După un an, în anul 1919, la alegerile electorale pentru Parlamentul României Mari, a fost ales deputat. Din pricina unor neînțelegeri în interiorul partidului, a decis să treacă în Partidul Național Liberal. În plan cultural a fost membru în diferite asociații și reuniuni profesionale. În perioada interbelică sa remarcat ca jurisconsult al orașului Carei și primar delegat al aceluiași oraș între 1939 și 1940. A deținut din anul 1924 și funcția de procuror principal. Sa implicat în viața politică a României interbelice, fiind șeful organizației a Partidului Poporului din Oradea. Odată cu cedarea Ardealului de Nord Ungariei, a fost expulzat cu întreaga familie la 3 octombrie 1940 și sa stabilit la Arad. Aici a deținută funcția de avocat principal al județului și Prefecturii Arad.

Pentru activitatea desfășurată a fost decorat cu Ordinul Coroana României în grad de ofițer, distincție primită în luna decembrie a anului 1924.

 

 

POP, Gheorghe (George) D .**. Preot. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul Biharea, Oșorhei. Sa născut în anul 1887 în comuna Popești, județul Bihor. A încetat din viață în anul 1971. 

Urmează liceul la Șimleu, Oradea și Beiuș, unde obține bacalaureatul, apoi urmează Institutul Teologic din Oradea.

Obține absoluttorul teologic și este ales paroh în Oșorhei, în același an fiind hirotonit preot. A păstorit, de asemenea, și filia Fughiu, care în 1933 a devenit independentă.

În anul 1918 participă la Marea Adunare de Alba Iulia, ca delegat al circumscripției electorale Biharea, Oșorhei. Pentru atitudinea sa românească a fost prigonit de armatele secuiești din Oradea. Prins fiind, scapă și se refugiază în satele vecine. Casa sa este devastată, iar el căutat pretutindeni spre a fi omorât. În fruntea unei delegații, a așteptat avangarda armatei române salvatoare la 4 km. distanță de la comună. Oficiază slujba Sfintei Liturghii, fiind prima zi a Paștilor (20 Aprilie 1919), la care asistă ofițerii avangardei, care îi spun că de trei ani nu au putut asculta Sfânta Liturghie a Învierii Domnului, fiind în campanie. Sa îngrijit de bisericile din Fughiu și Oșorheiu, străduindu-se pentru împroprietărirea lor cu sesie parohială.

 

 

 

POP, Sever (de Băsești) **. Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, reprezentând cercul Halmi (actual Halmeu). Sa născut în 25 august 1884 în localitatea Băița, județul Sălaj. Provine dintr-o familie de intelectuali români ardeleni, tatăl său, Dumitru Pop, fiind preot, iar mama sa, Maria, născută Frâncu, era din comuna Ciolt, județul Satu Mare (actual în județul Maramureș), fiica preotului Găvrilă Frâncu din localitate.  

Studiile liceale le-a urmat la Sibiu și Beiuș, apoi sa înscris la Academia de Drept din Oradea. Prin testament, unchiul lui Sever Pop ia lăsat o sumă de bani pentru finalizarea studiilor universitari, mai ales că acesta urmărește specializarea lui, cea juridică.

În anul 1912 și-a susținut doctoratul la Universitatea din Budapesta, și în același an a deschis un birou de avocatură în Halmeu, comitul Ugocea unde a practicat avocatura până în anul 1921.

Se căsătorește în anul 1915.

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, a luptat pe frontul din Serbia. Este luat prizonier și dus într-un lagăr de prizonieri din Sardinia.

În Italia sa înscris în „Legiunea Română” cu care revine în Transilvania. La finalul anului 1918, împreună cu avocatul Ioan Doboși, a organizat plasa și județul Ugocea, adunarea de constituire având loc în datele de 17 noiembrie. În aceeași perioadă el a fost și cel care a organizat Gărzile Naționale.

A participat la Adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, unde a fost ales și membru în Marele Sfat Național. A fost delegat din partea cercului electoral Halmeu. În contextul politic al anului 1919, în ziua de 30 ianuarie a fost urmărit de un detașament militar maghiar și pleacă din județ, reușind să scape cu ajutorul preotului Aurel Dragoș din Vama. În primăvara anului 1919, la 1 aprilie, a fost numit judecător la Cluj, apoi, la cererea lui, a fost transferat la Șomcuta Mare. Din această postură a demisionat și-a deschis un birou de avocatură în aceeași localitate, unde a activat până în 3 septembrie 1940. Odată cu cedarea Ardealului de Nord sa refugiat, numit inspector de control a două fabrici în Timișoara, iar din toată lumea. . anului 1941 a fost delegat ca administrator general al bunurilor expropriate de la evreii din județul Timiș-Torontal. Părăsește Timișoara și se mută în 3 septembrie 1943 la Baia de Arieș, județul Cluj-Turda, unde fiica lui era căsătorită cu avocatul Sabin Cioară, și deschiderea și el cabinet de avocatură aici. 

 

POPESCU, Alexandru, Nicolae **. Notar cercual. Ofițer. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentant al Gărzii Naţionale Române din Plasa Ceica. Sa născut în anul 1883 în comuna Lăzăreni, județul Bihor.   

Urmează Liceul ”Samuil Vulcan” din Beiuș. După obținerea bacalaureatului se află la Academia Teologică din Sibiu. După un an și jumătate este nevoit să renunțe la teologie, din cauza morții tatălui său. Nu mai era cine să-i întrețină pe frații săi. 

Se rezervă la Școala Specială Administrativă din Târgu-Mureș, unde obține în scurt timp diploma de notar și este numit în locul tatălui său, notar în comuna lui natală, Lăzăreni. În perioada 1915-1918 este mobilizat pe front în armata austro-ungară, în Primul Război Mondial. Obține trei decorații pentru vitejie în luptă, dar este luat prizonier în Italia. În 1918 este lăsat la vatră, ca invalid de război. Ajuns acasă, în primele zile din noiembrie 1918, Alexandru   Popescu, fire dârză și întreprinzătoare de român, preia organizarea Gărzilor Naționale Române din plasa Ceica și a sfaturilor naționale comunale, depunând jurământul de credință regelui Ferdinand și sfințind drapelele pentru fiecare comună. Cu acestea în mână, românii din Bihor vor participa la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918 pentru înfăptuirea Marii Uniri. Este desemnat ca delegat în calitate de ofițer, cu funcția de comandant al gărzilor naționale din plasa Ceica, pentru a lua parte la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. „ Ofițer de gărzi și comandan gărzilor pe toată plasa Ceica am fost subsemnatul, până la plecarea mea la Alba Iulia. … La marea adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, în plasa Ceica … din partea gărzilor naționale, ca ofițer, am fost subsemnatul delegat. Primind în scris autorizația și biletul de intrare în sala de unire din Alba Iulia … stând acolo două zile ” Patriot în cel mai bun sens al cuvântului, Alexandru Popescu luptă cu însuflețire pentru înfăptuirea idealului național: Marea Unire.

La Alba Iulia este repartizată în Comisia specială pentru dezarmarea armatei generale Mackensen. El îi dezarmează pe cei din garda germană (sașii), dar și pe maghiarii din Făgăraș, preia armamentului acestora și-l expediază la București, conform ordinii primite. Apoi execută serviciul de curierat la Marele Cartier General din Brașov, timp de patru luni, în care restabilește și menține ordinea din Făgăraș. Alungă de acolo pe jendarii unguri, rămânând pe post până la sosirea armatelor române pe teritoriul Transilvaniei. La reîntoarcerea în Lăzăreni, după înfăptuirea Marii Uniri și după îndeplinirea ordinelor primite, ofițerul Alexandru Popescu este declarat spion de către unguri și condamnat la moarte. Aflând de aceasta, el reușește să fugă din Lăzăreni și să se refugieze: „ Mă gătai cu 2 revolvere militare cu gloanțe și ceva albituri în raniță și la drum gata, să plece. … împreună cu dr. E Nyeki, fugit de trei zile de secui, prin fereastră, ne luăm calea spre păduri, în direcția Rîpa și de acolo la Cociuba, la părintele N Popescu; el, bolnav, nemâncat de 3 zile, abia l-am trage după mine prin puteaduri, noaptea pe la orele 1-2 după miezul nopții … câteva zile, m-am retras în pădurile din jur și, mai târziu, la pădurile din spre. Beliu …” Va prelua funcția de notar al comunei Lăzăreni, ducând al vieții liniştită și fericită alături de soția sa Mărioara (Maria) Popoviciu, fiică de preot ortodox din Vărășeni-Răbăgani, născută la 10 august 1892. Alexandru Popescu a fost membru în Uniunea Notarilor Comunali din România, la care în 1930 devine președintele secției Bihor; este membru fondator al Frăției Ortodoxe Române, membru în comitetul director al Băncii Drăganul din Beiuș, membru în Sinodul Eparhial Oradea-Beiuș, membru în Comitetul Camerei Agricole Bihor, nu doar titlul, ci activând eficient și implicat. În momentul în care profesorul Ioachim Crăciun de la Institutul de Istorie Națională Regele Ferdinand I, aflat pe atunci la Sibiu, adună date despre participarea, ofițerul Alexandru Popescu se află în Lăzăreni, comuna sa natală, și oferă personal aceste date.

 Prin întreaga sa activitate, Alexandru Popescu a fost un model de om devotat cauzei poporului său: a construit biserici, școli comunale. A contribuit la îndeplinirea prevederilor reformei agrare, a adusi bisericilor, școlilor și a ajutat românii din zonă.

 

 

 

 

PORUMB, Nestor **. Avocat. Om de cultură. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul electoral Biserica Albă, județul Timiș (actualmente în Serbia). Sa născut în 19 noiembrie 1880 în localitatea Tulca, județul Bihor. A încetat din viață în anul 1973. Părinții săi au fost preotul Nestor Porumb din Tulca și soția sa Iustina, născută Lungu. 

A urmat cursurile și primare și gimnaziul la Beiuș, promovând examenul de bacalaureat în anul 1897. Pentru continuarea studiilor a beneficiat de o bursă acordată de Fundația „Emanuil Gojdu”, astfel că se oferă Academia de Drept din Oradea, după anul 1898 și până în 1898. în anul 1901. Între anii 1901-1902 îl găsim înscris la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Cluj, unde a obținut doctoratul în științe juridice la 20 septembrie 1902.

Sa înscris ca stagiar în Baroul Bihor în anul 1902, iar după susțirea examenului de avocat a apărut pe tabloul avocaților definitivi la 13 iulie 1907. Va profesa aici până la 6 martie 1909, după care se va transfera în Baroul Timiș.

A activat într-o primă etapă la Timișoara, iar mai apoi se va muta la Biserica Albă, unde sa implicat în viața culturală a regiunii, desfășurând o activitate intensă în cadrul Despărțământului local al Asociației Astra; a fost membru al Corului Vocal Român din localitate, program cu anul 1912, în perioada 1913-1914 conducând efectiv această trupă corală în calitate de președinte.

În toamna anului 1918 sa implicat alături de alți reprezentanți ai românilor din regiune în pregătirea adunării de la Alba Iulia. A fost ales delegat la Adunarea din 1 Decembrie din partea cercului electoral Biserica Albă din comitatul Timiș. După Marea Unire, la 9 aprilie 1919, va hotărî să intre în magistratură, pe perioada unui an, cu motivația după cum suba cu mândri mai târziu, că ” am dat o mână de ajutor în justiția română la Tribunalul Lugoj ” . A revenit la profesia de avocat, pe care o părăsește la în mai 1948, fiind propusă pentru pensionare din cauza vârstei.

A fost căsătorie cu Emilia (Emiți) Avramescu, având patru copii: Olimpia Porumb, Nerva Porumb, Ovid Porumb și Mioara (Miorița) Porumb.

 

 

 

ROXIN, Florian **. Preot. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Sa născut în 25 noiembrie 1874 în comuna Ciumeghiu, județul Bihor. A încetat din viață la 7 martie 1930, la Buteni, județul Arad.

A urmat studii secundare la Liceul ”Samuil Vulcan” din Beiuș, absolvite în 1896.

A urmat Teologia în Arad și a funcționat ca învățător confesional în comuna Gurbediu, județul Bihor, în perioada 1 septembrie 1898 — 1 septembrie 1899. În 12 septembrie 1899 a fost hirotonisit preot în Lipova, până la 25 martie 1913. În anul 1912. protopop al tractului Buteni, pe care la administrat până la moartea sa, în 1930. După sosirea în Buteni, odată cu începerea războiului, protopopul Florian Roxin, a fost pus sub strictă supraveghere a jandarmeriei, alături de avocatul doctor Aurel Grozda, învăţătorul Şcolii. confesionale, Corneliu Vodă, și preotul Iuliu Bodea. În anul 1916, fiind considerat indezirabil, sa pus la cale arestarea sa. „În timp ce cite Evanghelia a șaptea, în Joia Mare a Săptămânii Patimilor, în biserică sa creat mare tulburare, venind în fugă un trimis al primarului de atunci al Buteniului, Petru Ruja, ca să-l anunțe să fugă și să se ascundă, că a venit o patrulă ungurească, să-l prindă și să-l piardă. Credincioșii au făcut zid de apărare a preotului lor, exemplul cunoscut și de către cei de astăzi, iar acesta a părăsit biserica și a fost ascuns de enoriași săi.” A reprezentat protopopiatul Buteni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

La întoarcerea acasă a fost persecutat de bandele maghiare și secuiești. Sa remarcat prin activitate sa ca membru PNR, bucurându-se de susținerea lui Vasile Goldiș, în ceea ce privește construirea Catedralei din Buteni, catedrala care a fost sfințită la 10 noiembrie 1929. Preotul Florian Roxin, împreună cu soția sa Irina, a fost un inițiator de credință și un model de românitate, desfășurând ample activități culturale și sociale pentru românii din zona Butenilor. În perioada 1926-1927, a fost senator PNȚ. în Parlamentul României.

 

 

SELĂGIANU, Camil ***. Profesor, preot. Directorul Liceului ”Samuil Vulcan”. A fost delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Gimnaziul din Beiuș.

Sa născut în 8 aprilie 1873 în localitatea Moftinu Mic, județul Satu Mare. A încetat din viață la 25 ianuarie 1932, la Beiuș.

A urmat studiile secundare la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, Facultatea de Teologie la Universitatea din Budapesta și literele la Universitatea din Cluj.

„Anul școlar 1901/2 e numit profesor suplinitor, iar la 1904, dând mai înainte examenul de capacitate, e promovat profesor definitiv de limba latină și istorie ”. În 1914 este numit director al școlii civile și, mai pe urmă, al Liceului de fete român unit Mihail Pavel din Beiuș. Tot în acest an timp e promovat protopop și arhidiacon onorific. În 1 Decembrie 1918 participă ca delegat din partea     Școlii civile gr.-cat. române din Beiuș, la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

“ În 1922 este decorat cu Coroana României în grad de ofițer și Steaua României în grad de cavaler .” Începând cu anul 1924 este numit director al Liceului ”Samuil Vulcanian”, iar în 1928 organizează Centenarul liceului, cu participarea generalului Berthelot. Cu această ocazie îi este conferit Ordinul „Steaua României” în grad de comandar. Totodată este avansat canonic onorific al capitlului Episcopiei Române Unite din Oradea”.

 

 

SFÂRLEA (SFERLEA)[12], IOAN **/***. Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918 reprezentând cercul Aleșd. Sa născut în 11 februarie 1885 la Beiuș, județul Bihor. Nu se cunoaste data decesului.    

Studiile universitare le-a absolvit la Universitatea „Franz József” Cluj, Facultatea de Drept și Științe Politice, beneficiind de o bursă a fundației „Emanuil Gojdu” timp de două semestre, în anul universitar 1905-1906 (sem. I-II). A obținut diploma de doctor în științe juridice la 16 octombrie 1909.

A practicat avocatura în Aleșd. Participă la campania războiului mondial, luptând în Carpați. În toamna anului 1918 era candidat de avocat în Aleșd, implicându-se în evenimentele premergătoare Unirii de la 1 Decembrie. La data de 17 noiembrie, Ioan Sfârlea, alături de notarul din Măgești, Coloman Stupariu, și de alți delegați din aproape 49 de comune din cercul Aleșd, s-au întrunit pentru a înființa Consiliul Național Român cercual. Avocatul Ioan Sfârlea a fost ales președinte al ședinței. A participat la Marea Unire din 1 Decembrie 1918 în calitate de președinte al Consiliului Național Român al plasei Aleșd și membru al Consiliului Național Român pentru județul Bihor. Pe lista credenționalelor eliberate de județul Bihor apar și membrii supleanți, între care și Ioan Sfârlea, avocat din Aleșd. După război ocupă postul de primpretor la Barcăul Nou. 

După înfăptuirea Unirii, Ioan Sfârlea a fost numit primpretor al plasei Aleșd, iar apoi a devenit chiar primar al Aleșdului. În 1920 e numit primpretor la Ceica, unde, în decurs de 14 ani dezvoltă o activitate intensă, mai mult pe terenul administrativ. A activat și pe terenul economic, cultural și bisericesc. Sa distins pe teren bisericesc prin contribuția dată la ridicarea a cinci biserici între care se numără și cea din Ceica, pe alții perete, numele susamintitului primpretor este eternizat, din îndemnul și porunca ep. Roman Ciorogariu. De asemenea și-a dat tot concursul pentru ridicarea celor 25 școli noi în plasa Ceica. A activat de asemenea pentru înzestrarea comunelor cu păduri, și a înființat în Ceica un ambulator.

Din 1934 e mutat la Beiuș ca primpretor. A fost decorat cu Ordinul ”Coroana României” în grad de cavaler.

 

STEER, Coriolan**. Avocat. Președinte al Despărțământului Tășnad al „ASTRA”. Director al Băncii „Vulturul” din Tășnad. Delegat la marea Adunare Națională de la Alba–Iulia din 1 Decembrie 1918.

Sa născut la 11 iunie 1879, în Santăul Mare, județul Bihor. A încetat din viață la 18 iunie 1924, la Tășnad, județul Satu Mare. Face parte dintr-o familie de intelectuali români, tatăl său, Vasile Steer, a fost preot paroh greco-catolic, iar mama, Iuliana Ardelean, era la rându-i fiica preotului George Ardelean din Terebești.

Studiile gimnaziale le-a absolvit la Oradea, precum și primele clase de liceu, la Liceul „Premonstratens”. Liceul la absolvit în anul 1897 la Beiuș. A început să studieze dreptul la Oradea, însă din cauza viziunilor sale pro-românești a fost exmatriculat din mai multe instituții de învățământ, atât din Oradea cât și din Cluj. În din urmă reușește să finalizeze studiile superioare, obținând doctoratul în 26 septembrie 1903 la Budapesta. De pildă, un moment care a pricinuit probleme pentru, pe atunci studentul, Coriolan Steer, a fost depunerea pe mormântul lui Avram Iancu a unei cununi cu lauri și tricolor, în noaptea dintre 31 decembrie 1899 spre 1 ianuarie 1900. A fost exmatriculat și condamnat. . pentru acest lucru, împreună cu Ioan Scurtu și George Novacovici.

S- a implicat în viața politică a Ardealului, fapt pentru care, în anul 1906, a fost unul dintre candidații români din partea cercului electoral Tășnad, însă fără succes. Anul următor, la 7 aprilie 1907, se alătură intelectuală transilvăneni care au protestat împotriva legii învățământului Apponyi și a participat la adunarea din 19 aprilie a Șimleului Silvaniei. În ceea ce este în curs de dezvoltare culturală, a propus încă de la înființarea Despărțământului ASTREI la Tășnad (16 noiembrie 1906), crearea unei biblioteci care să fie abonată la periodice românești. În data de 23 noiembrie 1907, Coriolan Steer se căsătorește cu Elena Pop, fiica lui Nicolae Pop, director financiar în Oradea. A făcut parte din comitetul de constituire, în anul 1908, la Tășnad, a băncii „Vulturul” alături de alți intelectuali din regiune , înființată în data de 12 martie. Activitatea profesională și-a desfășurat-o în biroul avocațial propriu din Tășnad. În aceeași locație, la 22 noiembrie 1918, a avut loc constituirea Comitetului Național Român din Tășnad. În organizarea comitetului în sediul băncii „Vulturul”, un rol important l-au avut Coriolan Steer, Domițian Cupșa, George Filip, Vasile Mocan, Virgil Băliban și Ioan Matei. La Marea Adunare de la Alba Iulia a participat ca delegat din partea cercului electoral Tășnad, fiind ales membru în Marele Sfat Național la 2 decembrie. Din cauza evenimentelor care s-au succedat în zona Tășnadului după Unirea Transilvaniei cu România (represiunea soldaților secui), Consiliul Național Român din Tășnad a fost nevoit să se dizolve, iar Coriolan Steer silit să se refugieze. A făcut parte din primul Parlament al României Mari, fiind ales senator al cercului Tășnad în anul 1919, cu unanimitate de voturi. În aprilie 1920 este ales în comitetul electoral al Partidului Național Român, ca deputat al circumscripției Tășnad.

În urma unor supărări, în anul 1922 sa îmbolnăvit, trecând la cele veșnice în anul 1924. În cinstea acestui mare om, la 30 noiembrie 2000 ia fost dezvelit bustul realizat de Radu Ciobanu și amplasat în parcul din centrul orașului Tășnad.

 

TĂMĂIAN, Petru ***. Preot. Protonotar apostolic. Delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Institutul pedagogic greco-catolic român din Oradea-Mare. 

Sa născut la Crucișor, în 26 iulie 1875, în familia țăranilor Dimitrie și Floarea. A încetat din viață în anul 1952, fiind înmormântat la Crucișor.

A urmat cursurile Seminarului greco-catolic din Oradea, fiind bursier al Fundaţiei Regale. Peste ani va scrie istoria acestei prestigioase instituţii.

În 1899, a fost numit prefect de studii la Internatul Pavelian din Beiuş. A fost hirotonit la 3 martie 1901 ca preot celib, pentru ca la 1 septembrie a aceluiași an să fie încadrat ca profesor la Școala normală (Preparandia) orădeană, deținând și funcție de prefect de studii la Seminarul Unit din orașul pe Crișul Repede. Din 1904 este catehet la Preparandie și consilier (îndrumător, spiritual) în cadrul aceleiași instituții. Va conduce chiar destinele celor două instituții orădene, fiind director al Preparandiei între 1919-1923 și rector al Seminarului în perioada 1925-1927. A fost mereu apreciat pentru erudiția sa în dieceză, în 1929 făcând parte din comisia care a lucrat la revizuirea cărților liturgice. Asesor în cadrul tribunalului matrimonial, preşedinte al Exactoratului diecezan, inspector catehetic al şcolilor secundare din Oradea, canonic lector al Bisericii catedrale române unite din Oradea, controlor al Fundaţiunilor diecezane, canonic custode în cadrul Capitlului Catedral al Diecezei Române  Unite  din  Oradea  Mare . Acesta a fost și președintele Exactoratului diecezan. A fost implicat trup și suflet în bunul mers la „Astrei”. În 9 octombrie 1910 a fost ales vicesecretar al „Astrei” orădene, alături de alte personalități care vor desfășura activitatea la Oradea, precum dr. Aurel Lazăr, dr. Valer Hetco, dar și sătmărenii Augustin Maghiar sau Corneliu Abrudan, iar în 8 iunie 1914 în comitetul de conducere al respectivului despărțământ. În adunarea generală din 20 iunie 1926, canonicul Petru Tămaian este din nou ales în comitetul de conducere. În anul 1934 este numit, prin decret papal, protonotar apostolic.

A scris mai multe studii, publicate în diferite publicaţii, precum periodicele blăjene “Unirea” ( Naţionalismul creştinesc , 1912) şi Cultura creştină ( Importanţa reuniunilor bisericeşti , 1912), sau revista orădeană Vestitorul ( O pagină din suferinţele noastre , 1929). Sunt remarcabile lucrările sale de istorie ecleziastică dar și cele didactice. Dintre cele didactice amintim cursul litografiei Magnetismul şi electricitatea. Compendiu fisic , (Oradea Mare, Litografia lui Josif Mişac, 1904); Manual de fizică pentru şcoalele normale (Oradea, 1914). În 1931 ia apărut la Oradea Viaţa sfântului Nostru Părinte Ioan Gură de Aur . În 1935 a tipărit Așa a iubit Dumnezeu lumea (Ev. Ioan 3, 16) sau Inima lui Isus, focar de dragoste dumnezeească față de oameni (Tipografia Românească, Oradea). În toamna lui 1918 este reprezentantul Institutului Teologic din Oradea la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. În 30 noiembrie 1918, aflat probabil la Blaj, pregătindu-se pentru Ziua cea mare a românilor, expedia surorii sale dragi din Crucişor o ilustrată cu următorul text: „ Terică dragă, plecăm spre Alba-Iulia; mâni va fi Adunarea cea mare, în care se va decide soarta neamului nostru întreg. D[umne]zău ajute, să fie în ceas bun lucrul ce se va decide. Vă rugați lui D[umne]zău și voi! Vă sărut pe toţi cu drag, iubitor Petru. Blaj, 30/XI 918 ”.

 

 

 

TĂRĂU, Iosif **. Preot, Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Sa nascut în 1882, în comuna Săcadat, judetul Bihor. A încetat din viață în anul 1969.  

Liceul la urmat la Beiuș, unde a susținut și bacalaureatul. După absolvirea liceului a urmat cursurile Universității din Cluj-Napoca. După obținerea licenței în drept, a urmat Institutul Teologic din Arad. După absolvirea Teologiei, a fost chemat la Consistoriul Ortodox Român din Oradea, unde i sa încredințat să conducă resortul școlar și apoi a condus secretariatul consistoriului. A fost membru în toate corporaţiile bisericeşti, de la Sinodul Protopopesc până la Congresul Naţional Bisericesc de la Sibiu. A fost în congregaţia comitensă, azi Consiliul judeţean.

În timpul revoluţiei din 1918, a organizat Gărzile Naţionale din sectorul Tileagd. A pregătit deplasarea la Alba Iulia: „ Am colindat satele. În micii întruniri le-am comunicat sătenilor termenul definitiv de 1 Decembrie. Eu am plecat în ziua de 27 Noiembrie cu trenul, în tovărășia tinerilor intelectuali din Săcădat, Pavel Malița și Aurel Matei, cum și a preotului Nicolae Malița și a învățătorului Gh. Bordaș(iu), din Săbolciu. Trenurile erau neîncălzite, cu geamurile sparte; am fost reținuți ceasuri întregi pe linii laterale. La Alba Iulia am găsit un adevărat furnicar de oameni. Marele și întinsul platou al orașului Alba Iulia sa dovedit neîncăpător pentru impresionatul număr de participanți. Cât cuprinde ochiul, numai om și om în continuare mișcare, producând un freamăt, un vuet, de parcă ar fi fost talazurile mării în vreme de furtună ”. A luat parte la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia ca reprezentant cu delegaţie al sectorului Crişul Repede. După Unire, după perioada vidului de putere, în care a fost maltratat și batjocorit de secui și bolșevici, ia fost încredințată aprovizionarea județului Bihor. După dizolvarea acestui oficiu, a fost trimis ca prim-pretor la Cefa. Deoarece în 1922 a fost ales deputat în Parlamentul României, a demisionat din funcţia de prim-pretor de Cefa şi sa mutat la Bucureşti, unde a rămas până la sfârşitul zilelor. În 1928 a fost ales din nou deputat. A făcut parte din ”plasa centrală” a Despărţământului Bihor al ASTRA.

A fost căsătorie de două ori. Prima soţie a preotului a fost profesoara de franceză Viorica Sălăjan, din Sălaj. A venit la Săcădat, cu un geamantan de galbeni, bani din care, împreună cu Iosif Tărău, au construit o clădire impozantă pe grădina preotului Iosif Tărău, clădire care a avut rol de casă parohială. În acest conac, după 1922, deputatul Iosif Tărău a fost vizitat de generalul Moşoiu. Din documente aflăm că, în 1910, sa născut unicul fiu, Marţian Teodor Tărău, care a rămas în Săcădat, îndeplinirea şi funcţia de referent la Primărie. După încetarea din viață a primei soții, juristul Iosif Tărău, „a furat-o” pe frumoasa Veronica Palii, de la fruntașul satului, Pavel Bonta, cu care sa căsătorie legal, în timpul Primului Război Mondial. Sa retras din activitatea ecleziastică, dedicându-se trup și suflet politici.

După ce sa stabilit la Bucureşti, i s-au născut două fete, Felicia-Minerva şi Aurora-Veronica. Soţia sa, Veronica, sa stins în 1956, iar Iosif Tărău şi-a dus bătrâneţele, uitate de lume, la familia fiicei sale, Felicia-Minerva, până în 1969, când retrăiesc în eternitate. Fiicele l-au incinerat la Bucureşti şi racla cu cenuşă, aşa cum spuneam, este în Cimitirul Orăşenesc din Oradea.

 

 

 

TIBIL, Ioan **. Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul Șomcuta Mare. Persecutat politic. Sa născut în 14 octombrie 1883 [13] în localitatea Pusta Finteuș (actualmente Posta) , comuna Remetea Chioarului, județul Maramureș. A încetat din viața în 1957 în Posta, comuna Remetea Chioarului, județul Maramureș.

Studiile primare le-a urmat in satul natal, dupa care sa inscris la Gimnaziul din Baia Mare. Liceul la absolvit la Beiuș, după care sa înscris la Facultatea de Drept din Budapesta, pe care a absolvit-o. Tot aici și-a susținut și doctoratul în Științe Juridice în anul 1916.

A profesat ca avocat în Șomcuta Mare, timp în care sa implicat și în viața politică, fiind membru activ al Partidului Național Român. În toamna anului 1918 a avut un rol important în organizarea Sfatului Național Român al plășii Șomcuta Mare. Datorită acestui fapt a fost ales președinte al acestuia. Un rol covârșitor la avut și în organizarea Gărzii Naționale Române din Șomcuta Mare. După înfăptuirea de la 1 decembrie 1918, unitatea națională și schimbarea orientării politice se apropie în Partidul Național Liberal de a ajunge la organizarea județene Satu Mare, funcție de care rămâne în anul 1934. Se implică și în alegerile parlamentare, ajungând deputat în Parlamentul României Mari pentru trei mandate, respectiv între anii 1922-1926, 1927-1928 și 1934-1937. Între anii 1925-1929, a fost ales și a făcut parte din Consiliul Centralei Băncilor Populare din România. În 7 noiembrie 1928 a fost ales, în cadrul Congresului Partidului Național Liberal de la Satu Mare, vicepreședinte alături de Aurel Dragoș, dar și membru în delegația permanentă. După moartea lui Teofil Dragoș în anul 1934, îl va urma pe aceasta la conducerea PNL Satu Mare. Din anul 1937 se reîntoarce de la București în zona administrației și politicii locale, fiind numit consilier de drept al Consiliului Județean Satu Mare. Ioan Tibil a deținută funcția de jurisconsult al orașului Baia Mare între 1934-1940. După 15 decembrie 1944 a contribuit la instaurarea administrației civile românești în timpul ocupației militare sovietice. Odată conducerii comunității cu instanța de stat, poziției politice avute, va pierde proprietatea din Șomcuta Mare și toată averea confiscată conform decretului 83 din anul 1949. În anul 1948, din motive politice, a fost epurat din Baroul Satu Mare.

A fost ani de zile prigonit de Securitate, trăind ascuns, până în momentul încetării din viață, dar nefiind prins niciodată. ” Na fost prins viu de Securitate, pentru că avea un prieten, șef de post la Satulung, care-i dădea de veste când se punea la cale vreun control ... Pe el, nu a avut cine să-l îngrijească. No fost căsătorit niciodată. Așe că lo îngrijit surorile. Și noi. Dar în ultima vreme, prin 1956, so îmbolnăvit rău. Era și bătrân, avea vreo 70 de ani și o paralizat. Un an și jumătate o stat în beci, paralizat”. Apoi, prin toamna anului 1957, bătrânul sa prăpădit. Rudele i-au trimis vorba lui Augustin Cardoș, o rudă din Finteuș, să vină de urgență, să-l înmormânteze... L-au pus pe Tibil într-un „lădoi”, au bătut cuie de lemn, să nu facă zgomot. și au săpat o groapă lângă staulul oilor. Au turnat pământ încet, dintr-o coșarcă, să nu trezească vecinii și au fugit rapid pe la casele lor. Înmormântat în taină, peste o an Securitatea a descoperit secretul și a dispus să fie înmormântat în cimitir, ” rapid, fără „mizilicuri” gen: cruce sau slujbă de înmormântare. Aurelia Tibil (urmașă nn) povestește că: „tata so dus să-i sape groapa și mama lo dus cu caru’ la groapă. Lo băgat acolo, fără cruce, fără popă”. Astăzi, nici măcar familia nu mai știe unde e înmormântat cu exactitate Tibil, deși, de câteva zile, în curtea bisericii-monument istoric, stă o cruce pe care scrie „Tibil Ioan” ... Familia deputatului mai păstrează o copie a unui buletin . de bine la Biroul Populație, care conține datele lui Ioan Tibil. Potrivit documentului, deputatul sa născut în 14 octombrie 1883, în Posta, dar locuia în Baia Mare, județul Satu Mare. La 63 de ani, când i sa întocmit buletinul de înregistrare, avea următoarele semnalmente: „statura – înalta, părul – castaniu, fruntea – potrivită, ochii – căprui, sprâncenele – cărunții”

Pentru merite deosebite a fost decorat cu Coroana României și Vulturul României în grad de ofițer.

 

 

TOADER, Atanasiu(e) **.   Proprietar. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând „ cercul Binș-Vașcău” . Sa născut în comuna Sighiștel în 8 aprilie 1880. A încetat din viață în 26 septembrie 1921, în spitalul județean din Oradea.

Toader Atanasie a studiat la gimnaziul din  Beiuș  și a fost proprietar de  mine  de  cărbune  și de terenuri agricole.

A fost unul dintre intelectualii români din plasa Vașcău, care a luat parte la toate mișcările naționale românești în perioada stăpânirii maghiare. A fost delegat oficial din partea plasei Beiuș-Vașcău la Marea Unire din 1 Decembrie 1918, conform credenționalului din 14/27 noiembrie 1918 “ Subsemnații adeverim că în cercul electoral Binș-Vașcău din comitul Bihor s-au ales azi ca delegați ai acestui cerc dnii. : 1.Dr. Ioan Ciordaș avocat în Binș 2.Ilarie Crișan argăsitor în Binș 3.Teodor Cornea econom în Meziad 4.Atanasiu Toader proprietar în Sidiștel 5.Lăpădat Ciofla econom în Ghighișeni, cu unanimitate de voturi. Dreptul ce sus’numiții delegați sunt prin această autorizație a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Națională Română, ce se va convoca prin Consiliu Central Național Român, în numele tuturor românilor din acest cerc electoral și la alte Mari Adunări Naționale Române care eventual o să mai fie convocate în decursul anului acestuia ori în anul următor și a contribui cu votul lor la deciderea asupra sorții viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria și Banatul Timișan. Dat din colegiul electoral al cercului electoral Binș-Vașcău ținut în ziua de 14/27 noiembrie 1918 ”. Pentru atitudinea sa românească, pentru faptul că era proprietar de pământuri moștenite de la părinți, dar și achiziționate din câștigurile proprii, Atanasiu Toader a fost în vizorul jendarilor unguri. Din dorința de a se răzbuna pe el, aceștia au provocat masacru oribil în Sighiștel, în care au fost uciși consătenii săi, fapt despre care să preia românească a vuit în aprilie 1919, înaintea venirii armatei române să elibereze pe românii din zona Vașcăului. În iarna din 1918-1919 a fost obligat să se refugieze din fața urgiei săcuilor în două rânduri, împreună cu familia sa, peste muntele Biharia, prin zăpadă de un metru, până la Sibiu, unde a stat până la intrarea armatei române în Ardeal. La întoarcere, toată munca sa de viață a găsit-o făcută scrum, casa rasă de pe fața pământului, iar familia sa, formată din 8 membri, între care cinci copii minori rămăsese pe drumuri. Deși era un om robust, în urma acestui dezastru și a răcelii contractate în timpul refugiului sa îmbolnăvit grav și a încetat din viață în 26 septembrie 1921 la Spitalul Județean din Oradea, la doar 41 de ani, lăsând în următorii cinci copii orfani și o văduvă. neconsolată. “ Calvarul de la Sighiștel. Amănunte senzaționale asupra barbariilor de la 11 oct, 24 febr. și 28 martie .În legătură cu barbariile săvârșite de soldații unguri în comuna Sighiștel, am primit azi la redacție noi și importante amănunte, care au darul de a dezvălui și natura acestor porniri bestiale ce s-au îndreptat în trei rânduri populație asupra bietului românesc. Persoana căreia îi datorăm aceste amănunte e dl. Atanasiu Toader, proprietarul fabricii de scânduri și olei din Sighiștel, român bun și cu trecere în comună, care ajutat în întreprinderile sale de iubirea și încrederea poporului român, ajunsese la o frumoasă stare materială și se află în plăcuta poziție de-a face concurență fabricanților. ovrei din Lunca, Băița și Sudrigiu. Aceștia erau: Saosy Darvas, Berger și proprietarul de la Keletmagyarorsragyi Erdelyi. Neputându-și atrage clientela românească și simțindu-și atacate interesele, firmele sus numite s-au pus în legătură cu bandele ungurești. Au plătit suma de 300 de mii coroane ca preț al sângelui nevinovat din Sighiștel... În ziua de 11 octombrie 1918, bandiții unguri au înconjurat satul. O parte dintre săteni s-au refugiat pe drumuri ascunse, rătăcind ceasuri întregi prin pădure, prin zăpadă până la genunchi. Printre aceștia se află și Atanasie Toader cu nevasta și doi copilași. Tot rodul agoniselii lor (circa un milion de coroane) a căzut pradă focului și lăcomiei jefuitorilor. În ziua aceea au fost împușcați românii Teodor Pele, Maxim Zorica, Șandru Zoica și Sofroniu Baia. Sătui de jaf și de beția crimei, bandiții s-au retras și liniștea sa reașezat peste sat. Refugiații ce se află prin împrejurimile comunei s-au întors la vetrele lor, care deși pustiite îi adăposteau de furia iernii. În 24 februarie, bande înarmate au înconjurat sătul din nou. Bieții oameni surprinși de năvală aceasta cu greu și-au salvat viața, ascunzându-se care unde au putut. Panica din noaptea aceea de groaza nu se poate descrie. Bandiții unguri au închis pe oameni în propriile lor case și le-au dat foc, ca să ardă de vii. Următorii români au murit atunci în chinuri groaznice: Anisiu Pașca de 52 de ani, Nicolae Baia de 65 de ani, Ileana Dronce de 58 de ani, Zorinca Haniș de 18 ani, Costan Tuduce de 56 de ani, Vasile Boldor de 63 de ani și Măriuca Roman de 55 de ani. Împușcat a fost doar Ilie Pașca. Jendarii unguri au adunat suma de 63280 de coroane, din jaf. În data de 28 martie au năvălit iarăși asupra satului cu furie și mai aprinsă. De data aceasta au cutreierat satul, umblând din casă în casă. Au împușcat 17 săteni: 4 bărbați, 8 femei și 5 copii; dintre aceștia 14 au și murit. În urma acestor știri dureroase ne punem întrebarea: sătule sunt oare fiarele acestea de sânge românesc, ori pretind de la slujile lor ungurești tot alte victime? (...) Suntem un popor blajin, un popor de ordine, da. E frumos, înălțător chiar să constați despre tine o ca asta. Dar există în fire popoarelor izbucniri pe care să-și arate anumite momente de viață și să pretindă în mod imperios, și să se îngrijească de totdeauna duc mai repede la scop. Noi însă cerem cu politeță, așteptăm. Până când?! (Semnează EP). “ Un nou măcel în Sighiștel (lângă Vașcău, județul Bihorului) Ieri seară s-au prezentat în birourile redacției noastre un membru fruntaș al Consiliului Național din Arad, comunicându-ne un raport demn de încredere, în care se spune că soldații unguri au intrat. . în satul Sighiștel, au jefuit pe locuitorii din sat, omorând dintre ei cam 50 de oameni. Ceilalți care au scăpat, s-au refugiat în păduri. De acolo, bandiții au plecat în satul Sârbești. Situația românilor din acest ținut e disperată .” “ Ce se petrece în Bihor Măcelul de la Sighiștel Aflăm că autorul moral al măcelului este sublocotenentul Eugen Karacsonyi; acum este reținut și se află chiar în Sibiu. Se confirmă cu siguranță că numărul morților se urcă spre 80-90. Cei mai mulți au fost legați cu sârmă de telefon la un stâlp și așa au fost împușcați ” 

 

 

 

 

---

[1]Pentru a nu se crea confuzii – este vorba de Mădăras, actual localitate componentă a orașului Ardud, jud. Satu Mare.

[2]Papiu, Miheș, Livia, Amalgam , Editura Brevis, Oradea, 2013. pag. 120. 

[3]1 iugher (iugăr) = 5775 m ² sau 1600 de stînjeni pătrați.

[4]Jaca (în maghiară Zsáka) este un sat în districtul Berettyóújfalu, județul Hajdú-​Bihar, Ungaria.

[5]Gazeta Oficială, Nr. 7, Sibiiu, 19 ianuarie/1 februarie 1919, p. 35.

[6] Amați (Amaczy), Iolanda - sa născut la Amați, (sat în comuna Păulești, județul Satu Mare), fiind unicul copil al lui George Amați, notar in Roit și al Aloisiei, născută Barna, fiica notarului din Amați. A urmat timp de trei ani cursurile școlii conduse de către călugăritele vicențiele la Satu Mare, după deschiderea Gimnaziului de fete din Beiuș - ctitoria episcopului Mihail Pavel, părinții, dorind ca să studieze și în limba română, o înscriu aici în anul 1886. După absolvirea Gimnaziului, în 1888, și-a completat educația la Oradea, frecventând, ca toate fetele „de familie”, cursuri particulare. A născut nouă copii, șase fete și trei băieți: Maria-Aloisia, Octavia-Antonia, Valeriu-George, Fabiola-Veturia, Viorica-Magdalena, Vasile-Alexandru, Irina-Hortensia, Virgil-Aurel și Eleonora-Livia. A încetat din viață în 1959.

[7]Bogoltin – Bogâltin, sat în comuna Cornereva, județul Caraș Severin.

[8] „ Anuarul Femeilor Române din Beiuș și jur” , Editura Reuniunii. Tipografie și Librărie Doina Beiuș, 1928 , p 32, 34.

[9] Marea adunare revizionistă din Beiuș , în: „Universul”, 10 decembrie 1932, p. 10.

[10] „Universul”, 19 noiembrie 1933, p. 10.

[11]Protocolul Sinodului Eparhial din Arad pe anul 1914 , p. 123.  

[12]SFERLEA - conform Tripon, Aurel. Monografia Almanah a Crișanei . Tipografia Diecezană. Oradea, 1936. pag. 457.

[13]Conform altor surse, 13 ianuarie 1883 (http://dspace.bcucluj.ro/), accesat 17 decembrie 2019, ora 13.10 .