marți, 30 noiembrie 2010

Scrisoarea disperării unui fost ofiţer al Armatei Române


Ion Vlad, maior (r), a particpat la trei misiuni internaţionale de menţinere a păcii şi a fost chiar pe punctul de a-şi pierde viaţa. Veniturile lui s-au redus considerabil şi ne-a trimis o scrisoare deschisă despre modul cum este tratat de stat: 

Armata ca instituţie de bază a statului a fost privita întotdeauna cu respect şi consideraţie, constituind templul credibilităţii poporului român, înainte de 1989. M-am născut într-o familie de oameni simpli, harnici, cu frică de Dumnezeu iar una din primele mele amintiri este aceea a tatălui meu, fost subofiţer MApN, salutând, la o ceremonie militară, in poziţie de drepţi lângă tancul pe care mulţi ani din viaţă la condus şi la îngrijit prin poligoanele patriei, departe de casă, de familie, de copilul său drag. Când îmi întrebam mama „unde este tati?”, aceasta mă strângea în braţe cu duioşie şi îmi spunea că este departe, că se pregăteşte pentru a apăra ţara şi să nu-mi fac griji, că se va întoarce… Şi Doamne, cât de fericit eram când se întorcea şi când stând cu capul pe umerii săi, ascultam înmărmurit de uimire şi admiraţie poveştile sale despre tancuri, despre mitraliere şi ţinte, despre inamic şi grenade, despre o lume de basm, lumea copilăriei mele… niciodată nu m-am întrebat atunci de ce tata avea mâinile crăpate de ger şi bătături de la cazmaua cu care săpa adăpostul tancului, faţa arsă de soare, buzele crăpate şi o oboseală îngrozitoare săpată în ridurile apărute prea devreme pe faţa sa de apărător al patriei. Îl vedeam rar pe tatăl meu, cea mai mare parte a timpului fiind detaşat fie în poligoane de tragere, fie în campanii agricole sau pe şantiere din economia naţională. Cu toate acestea, n-am uitat niciodată poveştile sale şi n-am încetat niciodată să fiu mândru de tatăl meu aşa că singura mea dorinţă a fost să devin militar. Nu aveam nici 14 ani când am fost admis la Liceul Militar „Tudor Vladimirescu” din Craiova. Pentru 4 ani, mi-am lăsat părinţii cu lacrimi în ochi şi am păşit într-o lume plină de privaţiuni; era un drum fără întoarcere! Primele luni de liceu au fost incredibil de grele. Pas de defilare pentru jurământ, instrucţie şi trageri de zi şi de noapte, 3 ore de planton săptămânal păzind bocancii colegilor pe holuri teribil de sinistre şi pline de singurătate, kilometrii de parchet raşchetaţi cu cioburi de sticlă, sute de toalete, săli, geamuri, sectoare exterioare curăţate in fiecare zi, mâncare la cazan şi nu în ultimul rând, închişi între garduri păzite de santinele înarmate, prizonierii unui sistem creat pentru a pregătii tineri capabili să apere o ţară, un neam, un popor. După absolvire, am urmat Şcoala de Ofiţeri Activi de Transmisiuni de la Sibiu. Au fost alţi 3 ani de privaţiuni, cu o pregătire fizică şi profesională extrem de riguroasă dusă uneori până la limita de suportabilitate a unei fiinţe umane. Deşi am încercat tot posibilul să şterg din memorie acea perioadă de coşmar din viaţa mea, n-am să pot uita niciodată însă culoarea sângelui presărat pe zăpadă ce curgea prin masca de cauciuc mulată pe faţă la o temperatură de -20 de grade, n-am să uit niciodată că în perioada 1983 – 1986, pe timpul iernii, am purtat în picioare aceiaşi bocanci în permanenţă îmbibaţi de apă pe care nu puteam să-i usuc, căldura fiind oprită din dispoziţia lui Ceauşescu şi n-am să pot uita niciodată marşurile de zeci de km desfăşurate pe jos, cu raniţă de 25 de kg în spate şi armament, în nopţile în care dormeam pe rând în mers, sprijiniţi din lateral de doi colegi. În sfârşit, am absolvit această instituţie cu multe frustrări dar cariera mea militară a continuat în calitate de ofiţer în UM nr. 01013 Tg. Cărbuneşti, o unitate de elită a Armatei Române, cu un comandant de excepţie, actualmente colonel în rezervă, domnul Traian Neagu şi colegi mai mari de generaţie cu o pregătire profesională de invidiat. Timp de peste 20 de ani mi-am îndeplinit sarcinile de serviciu impecabil fără să mă plâng de dificultatea acestora, de faptul că asta a însemnat misiuni de tot felul, aplicaţii, cursuri de specialitate, detaşări în economia naţională la canalul Dunăre - Olteniţa, munci agricole, servicii de 24 de ore, trageri şi instrucţie de noapte, într-un cuvânt am fost  prezent 24 de ore din 24 la dispoziţia acestei ţări, departe de casă, de părinţi, de familie. Poveştile tatălui meu care îmi îndulciseră copilăria s-au transformat într-o altfel de trăire, una presărată de sacrificii şi privaţiuni pe care trebuia să le suportăm, ca parte integrantă a sistemului militar. Stresul prin care am trecut, presiunea importanţei misiunilor avute, uzură fizică şi psihică, responsabilităţile existente la fiecare pas, interzicerea desfăşurării altor activităţi decât celei de ostaş, reprezintă motivul pentru care militarul român a fost recompensat cu un salariu decent şi cu dreptul la o pensie ocupaţională.
În ceea ce mă priveşte, cariera mea militară a fost presărată şi de numeroase momente frumoase, de multe satisfacţii profesionale dar şi de momente critice şi vreau să menţionez doar 3 misiuni internaţionale, în care, riscul de a-mi pierde viaţa a planat pe parcursul a peste 2 ani si jumătate: Misiunea de menţinere a păcii UNAVEM III din Angola, misiunea de menţinere a păcii MONUC III din R.D. Congo şi misiunea „Enduring Freedom” din Afganistan. Am supravieţuit deşi, aşa cum bine ştiţi, au fost şi mulţi militari români care au murit la datorie, devenind eroi ai acestei ţări, militari al căror sacrificiu suprem merită recunoştinţa fiecărui cetăţean român. Din păcate, simbolul acestor eroi este azi în pericol. De aproape doi ani, armata activă şi în rezervă, este terfelită şi prezentată ca o mare dihanie devoratoare de resurse bugetare, aruncându-se  acuze de neconceput asupra tuturor celor ce o compun.  Printr-o campanie mediatică bine ţintită, iniţiată şi condusă cu o abjectitate ieşită din comun de către reprezentanţi ai guvernului, s-a urmărit  denigrarea şi în final distrugerea profilului şi statutului social al fostului şi actualului slujitor sub drapel. „Eliminarea salariilor şi pensiilor nesimţite” ale acestora au constituit promisiuni de campanie ale actualei clase politice, astfel, mândria de a fi oştean, corectitudinea si verticalitatea militarului de carieră, onoarea şi credibilitatea acestuia, fiind puse în pericol să dispară odată pentru totdeauna. De aceea, în numele tuturor celor care nu au curajul s-o facă, trebuie să menţionez faptul că prin apartenenţa ţării la NATO Armata Română a contactat numeroase obligaţii dar şi drepturi care nu se pot discredita de absolut nimeni, fie el preşedintele ţării sau Primul ministru. Într-unul dintre articolele sale, domnul Teo Palade scria:
„Cum a devenit posibil ca Armata să ajungă într-o asemenea situaţie? Voi încerca să explic mai jos, deşi sunt conştient că vorbele nu pot exprima exact proporţiile dezastrului. Încă din anii ‘90, în numele modernizării Armatei, cerută de alinierea la exigenţele armatele statelor NATO, au fost desfiinţate mari unităţi, unităţi militare tradiţionale, categorii întregi de forţe ale armatei. Zeci de mii de ofiţeri şi subofiţeri au fost disponibilizaţi. În paralel, prin decizii stranii de natură “economică”, a fost trecută la fier vechi o industrie militară performantă şi ca urmare au fost  condamnate la foame alte mii, zeci de mii de specialişti de înaltă clasă împreună cu familiile lor. Impactul acestor măsuri, pe care nu vreau sa le judec acum, deşi ar merita, a fost fatal pentru mii şi mii de ofiţeri şi subofiţeri activi. Oameni, în marea lor majoritate tineri, în putere, care aleseseră meseria armelor tocmai pentru că ştiau că, dacă sunt corecţi şi muncitori, vor avea o cariera predictibilă, cu paşi şi trepte ierarhice exact stabilite, cu salarii dacă nu mari, măcar sigure şi cu un drept la pensie neîndoielnic, au fost  aruncaţi afară şi acum îngroaşă lungul şir al celor ce nu ştiu ce vor mânca mâine. În spatele lor se află sutele de mii de familii. Iată datele, colectate din surse oficiale. În 1989 armata avea 235.000 de militari activi. Generali, ofiţeri, subofiţeri şi militari în termen. În 2007 ajunsese la circa 75.000 militari, iar pentru 2015 numărul acestora se va diminua la 65.000. Au dispărut, deci, 170.000 de oameni, inclusiv ca urmare a profesionalizării armatei. Nici o altă instituţie fundamentală a statului nu a mai cunoscut o asemenea dramatică transformare în anii de după revoluţie! Revine aceeaşi întrebare, cum a fost posibil să se întâmple fără nici o reacţie, fără urmă de protest? Pentru a înţelege, este emblematic ceea ce spunea în anul 2001 generalul de divizie Nicolae Păştinică, pe atunci Inspector General al Armatei:
“…începând cu anul 1990, aceasta (Armata României s.n.) se află într-o dorită, dar perpetuă reformă.  Acum, după 11 ani de numeroase experimente, încercări, renunţări, evaluări şi reevaluări, ambiguităţi de ordin conceptual sau normativ, consider că putem afirma, fără să greşim prea mult, că asupra organismului militar s-a acţionat plecând de la premisa că acesta prezintă “simptome de boală”.  Acest proces de însănătoşire s-a desfăşurat însă fără o cunoaştere permanentă a stării reale, fără o radiografiere atentă a bolilor, ca de altfel şi a părţilor sănătoase, fără a se analiza care este modul lor de manifestare şi care pot fi consecinţele lor pe termen scurt sau lung. În aceste condiţii, “tratamentele medicale” ca şi “operaţiile chirurgicale” la care a fost supus acest organism şi-au greşit ţinta şi au accentuat bolile sau au generat altele noi.” Este numai o parte din procesul atât de traumatizat suferit de corpul militarilor. De atunci, de la acele constatări, au mai trecut încă zece ani. Mult mai grei. Degradarea instituţiei militare a continuat în mod accelerat. Şi revine, iar, întrebarea. Cum a fost posibil să se întâmple toate aceste grozăvii fără nici o reacţie vizibilă, fără nici un protest. Răspunsul e simplu. Militarii au fost minţiţi. Minţiţi cu neruşinare! Li s-a promis un plan amplu de reconversie profesională.  ”Nimeni nu va rămâne fără un loc de muncă”. Aşa li s-a spus. ”O să fiţi angajaţi cu prioritate în funcţii publice. Pregătirea voastră vă recomandă pentru asta. O să primiţi salarii compensatorii, o să aveţi şi pensii cu care să supravieţuiţi până la ocuparea noilor funcţii. Apoi, pensia se va cumula cu noul salariu şi veţi trăi omeneşte”. Nu numai li s-a spus. Nu au fost numai vorbe. Au fost elaborate hotărâri de guvern, adoptate hotărâri ale CSAT, aprobate strategii pe termen scurt şi lung, au fost modificate legi şi regulamente. Amintesc aici Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat care la art. 26, stipula: „(1) Persoanele care beneficiază de pensie militară de serviciu pot fi încadrate în muncă, pe durată nedeterminată sau pe durată determinată, după caz, inclusiv în sectorul public, beneficiind de drepturile salariale corespunzătoare funcţiei în care sunt încadrate, inclusiv de sporul de vechime corespunzător vechimii în muncă, dobândite până la data pensionării”.
Totul ca la carte! Disciplinaţi, învăţaţi cu respectarea cuvântului dat, militarii au acceptat disponibilizarea. O cere ţara, şi-au spus ei. Şi s-au supus. Ce s-a întâmplat după? Iarăşi simplu. Nimic din ceea ce s-a promis nu a fost respectat! Toate promisiunile au fost date uitării. Toate! Cele scrise şi cele nescrise. Cu cinism, reconversia profesională s-a sistat, prin decizie politică, la jumătatea drumului.  Fusese planificată a se realiza numai cu fonduri obţinute din surse externe! Şi cum era de presupus, a sucombat. Era prea scumpă, banii nu veneau şi ministerul nu-şi mai putea permite să o susţină. Apoi, anul trecut, în numele restructurării statului, cumularea salariului cu pensia a devenit un delict.”
    Prin Legea 329/2009, doar cei cu valoarea pensiei sub nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat au putut cumula pensia cu salariul, restul fiind obligaţi să opteze pentru unul dintre cele două drepturi. Nici până acum n-am reuşit să înţeleg cum a fost posibil ca un număr de politicieni inconştienţi în cârdăşie tacită cu o parte din membrii Curţii Constituţionale, să „naţionalizeze” un drept prevăzut de lege, consfinţit de Constituţia României şi legislaţia europeana. Cum poate cineva să se uite în ochii mei şi să-mi spună că a fost o decizie politică corectă? Cum poate un singur ban la nivelul pensiei să facă diferenţa dintre menţinerea a două drepturi fundamentale? Ce raţiune putredă a putut să permită cumulul pensie salariu unor persoane care au muncit mai puţin decât altele care au muncit mult mai mult? Cum este posibil ca un magistrat din Curtea Constituţională să poată beneficia de cumulul pensie salariu sub pretextul că este ales? Cum poate să existe atâta ipocrizie şi lipsă de moralitate pe pământ la aceşti magistraţi care nu sunt aleşi de Dumnezeu ci de oameni, de noi şi sunt plătiţi tot de noi? Cum este posibil să-şi menţină drepturi pe care consideră cu neruşinare că alţii nu le merită pentru simplul motiv că aparţin altei categorii socioprofesionale? Cum s-a făcut economie la buget când unii cu pensii sub nivelul menţionat au rămas cu salarii de sute de milioane pe funcţii de directori sau membrii în consilii de administraţie iar cei cu un ban peste nivel au fost obligaţi să renunţe la locul de muncă? De ce atunci, în numele dreptăţii şi echităţii trâmbiţate cu atâta patos de către premier, nu s-a permis tuturor cetăţenilor să aibă dreptul la o pensie de valoarea unui nivel rezonabil şi la dreptul de a muncii în orice domeniu, în funcţie de pregătirea sa profesională? Dacă am studii superioare în administraţia publică de ce să fiu obligat să lucrez doar în sectorul privat unde nu se caută o astfel de calificare? Şi atunci, întreb actualii şi foştii guvernanţi, ce meserie pot să practic la o vârstă înaintată? Să descarc saci în piaţă? Să muncim cu ziua la săpat, coasă şi tăiat de coceni? Să săpăm şanţuri şi gropi? Atunci la ce bune facultăţi, masterate şi doctorate când se poate şi altfel, la munca de jos!? Atunci ce ne rămâne de făcut, să ne înfiinţăm firme de asasinat politicieni la comandă? Ce vină avem noi, că Statul Român ne-a pregătit să fim luptători la propriu şi nu altceva? Câţi dintre noi, la o vârstă înaintată mai pot să muncească pe şantier în construcţii? Şi până la urmă cui mă justific eu, naţiune… din moment ce, odată cu trecerea în rezervă, am primit dreptul la muncă în orice domeniu, inclusiv cel bugetar. În această situaţie, cum au putut magistraţii Curţii Constituţionale să declare constituţională o aberaţie legislativă de genul celei prezentate mai sus? Ei ştiu mai bine decât noi… iar ceea ce ştim noi este faptul că în timp ce toţi bugetarii pierdeau la salarii procente însemnate, alţii pensiile, etc. salariile magistraţilor creşteau la începutul anului 2009 cu 60%. Din acel moment am realizat că dreptatea în România a devenit o monedă de schimb între justiţie şi politicieni, un troc mizerabil prin care aplicarea unor măsuri politice să fie declarate constituţionale în schimbul unor salarii pe măsură. Presimţind că asanarea drepturilor militarilor disponibilizaţi abia începuse, personal, am optat pentru a rămâne la locul de muncă deşi salariul de 1300 lei era mai mic faţă de pensie cu 623 lei. Am sperat din tot sufletul că voi câştiga în justiţie pensia pierdută dar ultimele decizii date de Tribunalul Bucureşti au fost nefavorabile. Ca şi cum
n-ar fi fost suficient, prin legea 119/2010, guvernanţii vor şi recalcularea pensiilor aceloraşi militari disponibilizaţi pe baza unui principiu care n-a existat pentru această categorie profesională, al contributivităţii, deşi în toate ţările lumii pensiile militare sunt de fapt percepute ca o rentă oferită de societatea civilă pentru toate privaţiunile pe care le-au îndurat militarii pe parcursul carierei lor. Regretabil este că Ministrul Apărării, Gabriel Oprea, afirma pe data de 19 martie 2010, că: „Demisionez dacă scad pensiile şi salariile în sistemul de securitate al ţării”. Pe data de 13.09.2010, şi-a schimbat poziţia şi afirma: „Practic, mai puţin de 8% dintre pensiile fostelor cadre militare vor fi recalculate.„
În realitate însă, după părerea mea, diminuarea pensiilor militare de stat se va face cu până la 69%, legea respectivă încălcând aproape neverosimil, hotărâri de guvern, legi ordinare, legi organice, dispoziţii şi decizii NATO,  violând Constituţia! Oare cum poate cineva dintre cetăţenii acestei ţări să creadă că pensiile sub 3000 lei nu vor scădea, ba dimpotrivă vor creşte la unii?! Pai dacă ar fi adevărat de ce cele 80.000 de cadre militare în rezervă au fost obligate să întocmească cereri către Centrele Militare în vederea obţinerii unor centralizatoare cu veniturile obţinute de-a lungul carierei lor şi apoi să le trimită către MApN pentru recalcularea pensiilor? Nu era mai simplu ca printr-o ordonanţă de urgenţă, valoarea pensiilor care depăşeşte suma de 3000 lei să nu se mai dea? Nu se putea aplica acelaşi principiu ca şi la suspendarea dreptului cumul pensie salariu? Cu siguranţă că poziţia domnului ministru este doar de faţadă, de liniştire a spiritelor până la recalcularea efectivă a pensiilor. Mai mult, prin faptul că fiecare militar va cere cu mâna lui recalcularea pensiei, va absolvi Statul Român de orice acuzaţii şi în sprijinul acestei afirmaţii vine următorul argument: din moment ce toate dosarele cadrelor militare erau la dispoziţia MApN, oare de ce să fie nevoie de cererile acestora, pe de o parte către Centrele Militare şi pe de alta, către Casa de Pensii Militare, în vederea recalculării? Pur şi simplu, în baza unor prevederi legale, pensiile se puteau recalcula la nivelul instituţiei amintite fără ca militarii să mai fie implicaţi în vreun fel. Dacă pensiile nu scad, decât aşa, pe ici, pe acolo, cum este posibil atunci ca mii de cadre militare active din întreaga ţară să fie obligate să lucreze zi şi noapte pentru a recalcula pensiile foştilor colegi şi camarazi de arme, actualmente pensionari? Cum aş putea să cred în afirmaţiile domnului ministru când pur şi simplu, îmi sfidează raţiunea; oare programul informatic care calculează pensiile în baza Legii 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, după introducerea datelor cu veniturile obţinute de fiecare militar pensionar în parte, va lista pe toţi aceia care au pensii mai mari de 3000 lei şi doar acestora li se vor schimba deciziile de pensie, în timp ce cu ceilalţi, va fi îngăduitor pentru că aşa a „ordonat” domnul Oprea? De aceea, prin acest articol, vă cer domnule ministru, fost coleg de generaţie, să-mi spuneţi care au fost meritele dvs. profesionale pentru care actualmente aveţi 4 stele de general ţinând cont de faptul că aţi avut o foarte scurtă carieră militară şi de ce un militar ca mine şi ca alte sute sau mii, au rămas doar cu gradul de maior, în condiţiile în care au reprezentat ţara în unele dintre cele mai aspre şi riscante teatre de război din lume? Ca om raţional nu pot să nu mă întreb, după ce m-aţi disponibilizat, mi-aţi suspendat pensia, îmi recalculaţi şi ceea ce nu mai am, ce va urma? Oricum, aţi distrus tot ce aveam mai scump şi mai sfânt în mine: încrederea în Statul Român, încrederea în existenţa unui stat de drept! Stimaţi români! Prin mutilarea drepturilor noastre de către cei pe care i-aţi votat şi care vă reprezintă în conducerea acestei ţări, nu cred că mai aveţi dreptul, în caz de război, de a ne cere nouă, celor 80.000 de cadre militare în rezervă, să vă apărăm libertatea, locuinţele şi vieţile membrilor familiilor dumneavoastră.

„Jur să-mi apăr ţara chiar cu preţul vieţii…” – încă îmi inundă timpanele cuvintele jurământului militar depus de mine când nici nu împlinisem 14 ani. Ce vârstă frumoasă… câtă inocenţă… cât curaj… „Nu credeam să învăţ a muri vreodată“ spunea marele Eminescu… Voi aţi reuşit stimaţi guvernanţi şi politicieni să-mi demonstraţi că se poate – practic, eu mă declar decedat pentru ţară iar în ceea ce mă priveşte, această ţară a murit pentru totdeauna. Îmi este silă să mai trăiesc în graniţele ei, îmi este greaţă să vă mai aud şi să vă mai văd la televizor, pe voi, cei care nu vă pasă de miile de foşti militari activi, pensionaţi sau aruncaţi pe drumuri, de miile de cariere amputate, de miile de destine distruse… Doar chipul tatălui meu plin de bunătate îmi mai alungă tristeţea, amărăciunea şi umilinţa din suflet. Deşi nu mai trăieşte de mult, plecat din lumea celor vii la 64 de ani, prilej de bucurie pentru unii că încă o pensie „nesimţită” de 1600 de lei se duce la buget,  mâinile sale crăpate de ger încă îmi mângâie fruntea… De data asta, nu-mi mai povesteşte cu drag despre cariera militară… nici despre misiunile sale… Se răsuceşte în mormânt de ură şi dispreţ, cerându-şi parcă iertare că m-a încurajat să devin ofiţer al Armatei Române. Cu toate că îl consolez spunându-i că m-am dedicat armatei cu drag şi pasiune, nu pot să nu-i simt supărarea şi indignarea. Un singur lucru mai pot sa fac pentru el ca să stea liniştit în pământ… Îi promit că niciodată n-am să povestesc fiului meu de 12 ani, cum străbunicul său a fost rănit în al doilea război mondial pe frontul de Est, cum bunicul său „strunea” tancul prin poligoanele de instrucţie şi cum tatăl lui şi-a riscat viaţa prin ţări străine, pentru ca el, ca generaţiile viitoare să fie libere şi să crească într-o ţară democratică. Vreau ca nici măcar să nu audă de cariera militară. Este un preţ mult prea mare de plătit iar eu nu vreau să-mi condamn copilul la batjocorire, umilinţă şi nerecunoştinţă. Mai mult, voi face tot posibilul ca el să plece peste hotare şi să se bucure de adevăratele democraţii, de respectul pentru sine şi de drepturile şi libertăţile conferite de legislaţia internaţională. Dumnezeu să ne ajute! 

Scrisoare deschisa


Domnilor lideri politici,


Timp de peste douazeci de ani ati carmuit tara dupa cum v-au dictat constiintele si dupa cum v-au ajutat puterile si abilitatile. Stiti bine, sunt convins, ati carmuit tara prost - catastrofal, domnilor! Ati dezmostenit poporul de agoniseala a jumatate de secol de truda colectiva, ati indatorat Romania - fara vreun rezultat palpabil - cu de peste zece ori suma imprumutata si restituita integral de regimul comunist. Ati creat, aici, o falie de nesurmontat intre bogati si saraci si ati aruncat in hau scara de valori cu care sa se poata trece de pe un mal al abisului pe celalalt - astfel incat fiecare sa ocupe locul ce-l merita in societate. Cum este posibil ca dupa atata risipa de resurse sa nu mai aveti din ce va hrani poporul? Cum de nu mai sunt bani pentru salarii pensii, sanatate, educatie - dupa ce ati instrainat atata avere si ati facut asa imprumuturi?
Am ramas siderat de seninatatea cu care mai ieri seful statului afirma ca in Romania “avem 46.000 de investitii deschise” - deci, incepute cine stie cand si neterminate. Este infioratoare senzatia ce mi-o da gandul ca simpla deschidere a unei investitii inseamna alocarea de la bun inceput a cel putin 100.000 de Euro; sunt mult prea multe miliarde - si este pacat ca nimeni nu sta sa calculeze - aruncate pe furis in conturile unor firme infiintate si sustinute pe piata doar pentru a “cotiza” la guvernanti. In masura mai mare sau mai mica, toti v-ati bucurat de binefacerile acestui transfer de resurse din avutia comuna in cea privata, nu atat pe criterii de partid, cat mai ales dupa politica cercurilor de interese.
Cu aceeasi condamnabila seninatate presedintele evoca, printre cauzele insuficientei fondurilor pentru pensii si salarii faptul ca anul acesta, in loc sa scada, cheltuielile la acest capitol au crescut fiindca in anumite institutii s-a acordat al 13-lea salariu si s-au dat prime. Ce merite sa fi avut cei premiati, ca sa merite un astfel de transfer de fonduri din salariile celorlalti in buzunarele lor? Mai vorbea indarjitul nostru presedinte de sumele mari de la capitolul ajutoare sociale deturnate pentru obtinerea voturilor. Cine a platit mita electorala cu bani deturnati de la buget si cine a castigat alegerile? In tara asta chiar nu se mai pedepsesc delapidatorii?
Pe domniile voastre chiar nu va cuprind fiorii afland ca in perioada 2004-2008, de la 6,4 milioane de asistati sociali, s-a ajuns la 13,9 milioane - si cine stie ce s-a mai intamplat in ultimii doi ani? Adica, sa nu te ia cu fiori cand te gandesti ca daca pentru fiecare asistat se cheltuie - sa zicem - macar trei milioane de lei vechi (!?) pe an, rezulta alte multe miliarde risipite, intr-un serial de guvernari “cu gandul la viitoarele alegeri”- cum tot pesedintele declara, fara sa se arate prea indignat. Este oare posibil asa ceva, in conditiile in care ne-am imputinat cu mai bine de un milion si cand alte 3-4 milioane de romani au plecat la munca prin strainatati? V-ati perindat la putere si ati aplicat cu totii modelul, intr-o intrecere incomparabil mai paguboasa decat vechea intrecere socialista.
Stim, ati mizat si mizati in continuare pe nestiinta multimii, pe care o tot bombardati si o mituiti cu promisiuni toxice, inducandu-i acea stare de letargie in spatele careia sa va puteti interpreta rolurile - pentru care putini dintre actorii cu care v-ati inconjurat au chemare. Vi se pare imposibil sa va recunoasteti greselile - multe din ele, probabil, inerente si independente de vointa domniilor voastre. Ducand in carca stigmatul acesta nu facerti decat sa afundati si mai mult in mocirla intreaga societate.
Nu populatia l-a adus pana la Cotroceni pe acest presedinte care - auziti! - se lipseste de serviciile politiei si jandarmeriei, ci dumneavoastra, partidele prin care a colindat ori cu care s-a aliat, timp de doua decenii. Este timpul sa-i strigati, pe aleile acelea pavate cu bune intentii ale politicii, ca aceste doua institutii sunt eterne, acolo unde sunt, si ca doar el este cel la care se poate renunta fara a perjudicia eternitatea tarii si a natiunii. Maine poate ca Indarjitul va renunta si la armata si la tot si va proclama Republica Autonoma CotroCecenia, timp in care domniile voastre va veti zbate la fel de indarjiti sa aplanati cumva acutele disensiuni din interioarele partidele ce le conduceti si mai putin pe cele interpartinice, sperand ca astfel va veti spori capitalul electoral. Aveti datoria morala sa ne scapati de acest “vacar suparat pe sat” si sa puneti ordine in propriile curti.
Toate astea nu s-ar fi intamplat daca partidele dumneavoastra si-ar fi urmat doctrinele,
si-ar fi respectat electoratul si ar fi pus inainte de orice interesul general. N-au facut-o,  au abandonat inca din fasa principiile. Lupta pentru putere a capatat din ce in ce mai mult trista conotatie de “ciolaniada”. O biata primarie intr-un colt de tara devine mai importanta decat reduta Grivita; nu conteaza cine va e candidatul si de ce este el in stare, important este sa mai castigati o primarie - pentru care alegerile sunt un trist spectacol de tragicomedie, cu masini jegoase ori bengoase parcate pe la cotituri de sosele si ulite hopuroase, cu grupe de interventie electorala gata sa mai efectueze un transport de bani, obiecte de imbracaminte, de uz personal ori casnic, sau - mai nou - materiale de constructii, intr-o jalnica goana dupa voturi. Asa a ajuns tara pe mana cui nu stie sa o administreze altfel decat furand, furand si iar furand. Domniile voastre nu mai aveti nici macar curajul sa masurati cine si cat a furat, asa ca totul a devenit o intrecere de “cine fura mai mult”.
Oare tara asta mai are un viitor?
Cand veti vota o lege care sa interzica migrarea de la un partid la altul?
Care partid si cand va renunta definitiv si irevocabil la mita electorala?
Cine si cum va convinge saracimea tarii sa sanctioneze mita electorala?
Cand veti inlocui vechile garzi de politicieni corupti si compromisi cu oameni competenti si onesti, performanti, capabili sa puna inainte de orice interesul major al salvarii si propasirii tarii?
Care din partide va lua la puricat istoria ultimilor douazeci de ani si va explica natiunii greselile infaptuite, autorii si mobilurile lor? Cine si cum va inlatura consecintele si va indrepta greselile?
Care din partide va putea sa-i redea poporului roman demnitatea calcata in picioare, in aceasta epoca de adanca transformare a Lumii?
Care partid va avea curajul sa ia in serios proiectul propus natiunii prin Legea Cojocaru, fara teama ca prin aplicarea ei o parte din membrii sai isi vor vedea serios impozitate averile dobandite ilicit?
Cat anume din ce i s-a furat va mai putea fi restituit poporului roman?
Va mai ganditi, oare, la poporul roman? Aveti somn?
Asa sa va ajute Dumnezeu!

Diplomat militar in rezerva, Col(r) Marian Ilie

vineri, 26 noiembrie 2010

Noua hală de produse lactate la Beiuş


Târgul de la Binş, din fiecare joi a săptămânii, este renumit atât în judeţul Bihor dar şi în judeţele limitrofe. Este celebră, deja, zicala “Ne întâlnim joi, la târg”. Drept dovadă, în fiecare joi, populaţia municipiului Beiuş se triplează, ba, uneori chiar mai mult. Un astfel de aflux de populaţie impune, indiscutabil, asigurarea desfăşurării unui comerţ civilizat.
În consens cu acest imperativ, joi 25 noiembrie a.c., a fost inagurată noua hală de produse lactate, punând punct desfăşurării activităţii comerciale din locaţia veche necorespunzătoare. Investiţia, în valoare de peste 210.000 RON, a fost finalizată în  circa 4 luni, din fonduri provenite de la bugetul local şi veniturile proprii ale pieţei agroalimentare.
Situată la câteva zeci de metri de vechea hală, peste drum de intrarea în Piaţa Agroalimentară, nouă hală este dotată conform standardelor europene, cu vitrine frigorifice noi şi moderne, instalaţie de climatizare, grupuri sanitare şi vestiare; uşa de acces este prevăzută cu un sistem de acţionare cu fotocelule, atât pentru a menţine temperatura optimă în interior cât şi din considerente igienice.
La invitaţia primarului municipiului  Adrian Domocos, la festivitatea de inaugurare au participat senatorul Cornel Popa, deputatul Nicolae Jolţa, reprezentanţi ai Direcţiei  Judeţene Sanitar Veterinare, consilieri locali ai urbei. În alocutiunea sa, primarul Domocoş a arătat importanţa acestei investiţii atât de necesare, a mulţumit factorilor implicaţi în realizarea proiectului si a promis că va continua să se implice în modernizarea continuă a spaţiilor din piaţa agroalimentară a Beiuşului.
 Simion Suciu

GALERIE FOTO
Fotografii realizate de Kovacs Zoltan




joi, 25 noiembrie 2010

Delani - drum cu capcane

Scris de iv   
Joi, 25 Noiembrie 2010
altalt 










Pentru şoferii care circulă în direcţia Beiuş – Cluj-Napoca, trecerea prin satul Delani este o adevărată aventură – din suta în sută de metri sau chiar mai des, pe carosabil sunt adevărate capcane, mai ales noaptea.
Despre ce este vorba? În urmă cu doi ani, în acest sat se circula pe o singură bandă deoarece se lucra la amenajarea reţelei de canalizare menajeră. În vară, lucrările s-au încheiat şi bucuria şoferilor a fost mare – în sfârşit puteau să circule civilizat. Mare a fost bucuria dar de scurtă durată – după numai câteva luni drumul a devenit o pistă cu obstacole, de la intrarea în Delani, din direcţia Beiuş, eşti obligat să mergi pe contrasens, pînă la ieşirea din sat, datorită gurilor de canal fără capace, prost semnalizate, doar nişte pari cu pungi de unică folosinţă în vârf, puşi acolo de nişte săteni cumsecade, îţi indică pericolul. Nu mai vorbesc de circulaţia pe timp de noapte, când un şofer necunoscător al drumului este o victimă sigură.
Ce s-a întâmplat? Societatea comercială SC Romaro Impex SRL având ca administrator pe Edu Dorinel si Edu Floare, câştigătoarea licitaţiei (Contract nr. 7381atribuit în data de 14.11.2007, în urma licitaţiei pe S.E.A.P.) care a efectuat lucrările a construit prost gurile de canal, acestea nerezistînd traficului, lăsându-se sub nivelul carosabilului iar capacele de canal fiind fragile, au crăpat. Din discuţiile cu sătenii am înţeles că reprezentanţii SC Romaro Impex SRL au fost sesizaţi, au venit, au constatat, au promis că remediază şi… au plecat, nevăzuţi fiind de atunci, nici ei şi nici măcar un muncitor care să semnalizeze corespunzător obstacolele de pe drum.
Îmi pun întrebarea ca orice cetăţean – la 2612727,33 RON, cât a fost valoarea contractului, puteau măcar să facă nişte guri de canal corespunzătoare. Fără supărare, cam miroase a fuşerai…

vineri, 12 noiembrie 2010

Final de proiect la Beiuş


Proiectul "Diamante arhitecturale - biserici de lemn din Ţara Beiuşului" este un parteneriat realizat între Protopopiatul Beiuş, Primăria municipiului Beiuş şi postul de televiziune Naţional TV Beiuş, în valoare de 28.600 lei şi susţinut de Administraţia Fondului Cultural Naţional (AFCN). Are ca obiectiv principal evidenţierea şi promovarea elementelor unice de arhitectură şi pictură a unui număr de 33 de biserici de lemn dintr-un total de 40 câte sunt în evidenţele Protopopiatului Beiuş.
Proiectul, realizat de Gelu Hasan din cadrul Primăriei Beiuş şi coordonat de pr. protopop Ioan Nat Balint s-a derulat în perioada 26 iulie 2010 - 15 noiembrie 2010 având ca finalitate realizarea a 400 de broşuri promoţionale, 300 pliante, 40 de indicatoare trilingve pentru direcţionarea turiştilor spre biserici, realizarea unui film documentar de lung metraj şi a unei expoziţii itinerante în diverse centre culturale ale ţării, parteneriate media.
Prin acest demers s-a urmărit punerea în valoare a bisericilor de lemn din Ţara Beiuşului, introducerea lor într-un circuit turistic format din arealul geografic cuprins între staţiunea montană Stâna de Vale, Parcul Naţional Padiş, staţiunea montană Vârtop-Arieşeni şi staţiunea Băile Felix, valorificarea resurselor naturale din zona de influenţă a bisericilor, îmbunătăţirea situaţiei economico-financiare a locuitorilor din Ţara Beiuşului prin atragerea unui număr de cel puţin 5.000 de turişti pe an, implicarea tineretului în activitatea cultural-religioasă şi asigurarea dezvoltării durabile a localităţilor respective.
Joi, 11 noiembrie a.c., la Casa de Cultură „Ioan Ciordaş” din Beiuş a avut loc, într-un cadru festiv, în prezenţa a 100 de preoţi, intelectuali şi cetăţeni din Ţara Beiuşului, activitatea de încheiere a proiectului.
Manifestarea a fost onorata de prezenţa d-lui senator Cornel Popa, a primarului Beiuşului, prof.ec. Adrian Domocoş precum şi a d-nei dr. Aurelia Dumiter şi d-lui col.(r) ing. drd. Dan Poinar, consilieri la Compartimentul Deservire Regională din Direcţia Tehnică a Consiliului Judeţean Bihor.
Gelu Hasan a rostit cuvantul de bun venit. Pr. Prot. Ioan Nat Balint a aratat necesitatea acestui proiect pentru promovarea în circuitul turistic a bisericilor de lemn din Ţara Beiuşului, biserici vechi, unele de peste 300 de ani, cele în care se slujeşte fiind într-o stare bună iar celelalte având nevoie de reparaţii.
 A urmat Corul „Armonia” al Bisericii Ortodoxe „Sf. Dumitru” din Beiuş, dirijat de maestrul Panfil Buran, care, a interpretat cu sensibilitate „Nădejdea mea-i numai la tine, Doamne” şi „Miluieşte-mă, Dumnezeule”.
S-a proiectat filmul  „Diamante arhitecturale. Biserici de lemn din Ţara Beiuşului” realizat de ABC Plus Media;  scenariul - Dan Ispas, montaj – Egyed Peter şi Groza Adrian, imaginea – Damian Militaru şi Liviu Cionca.
Expoziţia de fotografii realizată de Kovacs Zoltan de la Primăria Beiuş a întregit manifestarea, de o înaltă calitate artistică. Participanţilor le-au fost distribuite albume şi pliante.

Simion Suciu




duminică, 7 noiembrie 2010

Astăzi, 5 noiembrie 2010...


de Dorin Tudoran
…prefer să-mi amintesc cum jucam ”Vaporașe” (A3, C7, H10) în timpul orelor de folclor din amfiteatrul Odobescu și cum ne-a invitat profesorul Mihai Pop la Catedră spre a ne dojeni că nu suntem atenți nici o clipă, să ne explice că autorul anonim este cel mai important dintre toți creatorii de cultură, pentru ca în final să ne întrebe surâzător ”Pot să sper că mai e vreo speranță cu dumneavoastră doi?”
…prefer să-mi amintesc cum jucam șah în Cișmigiu, un sport la care nici unul dintre noi nu era grozav – eu eram dezinteresat, el – prea grăbit — dar el făcea o şmecherie, mă punea să mă uit la ceva, pentru a-mi șterpeli  o tură, un cal, ba chiar regina. S-a ales cu nebunul.
…prefer să-mi amintesc cum băteam Stadionul tineretului, Ștrandul studențesc, cărând după noi o armată de prieteni, ca să încigem o altă revanșă de fotbal, fiindcă nu-i plăcuse scorul celei anterioare.
…prefer să-mi amintesc cum, abia scăpați de repetenție și luând o restanță la slavă veche ori gramatică istorică, ne-am dus la Gambrinus unde el, ca de obicei, a comandat doar o friprură şi doi mici, eu o friptură și patru mici, pentru ca eu să n-am timp nici să termin doi dintre mititei, în vreme ce el îşi terminase friptura, mititeii,iar acum se înfrupta și din ai mei. ”Dorinache, mănânci prea mult…” Apoi s-a prăpădit de râs.
…prefer să-mi amintesc cum, ajunși în față la CCA, l-a apucat din nou râsul și mi-a spus: ”Trebuie să punem şi noi, dracu’, mâna pe carte, că ne facem de râs. Şi mai suntem şi copii de dascăli…”
…prefer să-mi amintesc cum venea cu un poem ori altul al Constanţei, mi-l citea şi apoi făcea o moacă de marţian. ”Adică?”, întrebam. “Bă, tu tot nu înţelegi? Dacă e o poetă mai mare ca mine?” ”Păi, cam este…” ”Du-te dracu’… Ai înnebunit.” Fireşte.
…prefer să recitesc dedicația pe care mi-a dat-o pe Ulrasentimente, prima lui carte cu o prefață de Matei Călinescu și cum mi-a spus ”Până nu-mi dai și tu o dedicație pe prima ta carte, nu mă las. Dacă mă enervezi, ţi-o scriu eu…”  Am scris-o eu, până la urmă, dar a trebuit să aştepte vreo zece ani, el, care era tot timpul grăbit în legătură cu ceva.
…prefer să-mi amintesc cum ne-am dus în trei, studenţi – el, Ion Alexandru și eu – înainte de-un Crăciun, la o crâșmă de pe lângă Piața Unirii să bem țuică fiartă și să mâncăm şorici; cum Ion se învolbura din ce în ce mai tare și a luat-o iarăşi de la capăt că trebuie să tragem o revoluție și să izbăvim neamul românesc și cum Adrian, speriat că aude cineva ce trăncănim, i-a spus ”Ioane, până să facem revoluția aia, mai învață și tu ceva românește”, cum Ion a rămas încremenit, cu ochii săi îngereşti ţintiţi spre tavan și a izbucnit în lacrimi iar eu m-am enervat i-am vărsat  lui Adrian ceaşca de ţuică fiartă peste bucata de şorici.
…prefer să-mi amintesc cum am stat amândoi pe la poarta spitalului în ziua în care Constanța a născut-o pe Ioana şi cum seara am bătut oraşul ca şi cum era doar al nostru. Chiar era, în seara aceea.
… prefer să-mi amintesc cum, aflând de la maică-mea că la Școala militară de ofițeri de rezervă de la Bacău, de care el scăpase, eu intrasem într-o mare belea și eram cărat de la arest la toți generalii și pe la tribunalul militar,  l-a sunat în disperare pe poetul-militar Nicoale Tăutu și i-a spus că trebuie să facă pe dracu în patru și să mă scape de cei doi ani de batalion disciplinar care mă aşteptau: ”Domnu Tăutu, dumneavostă înţelegeţi – e vorba de prietenul meu…Ce tot vorbim aici? Cum, adică, să facă puşcărie şi batalion disciplinar?…”
…prefer să mi-l amintesc agitând pe toată lumea că trebuie apărată Reconstituirea lui Lucian Pintilie fiindcă e o capodoperă şi dacă i se face lui Pintilie nedreptatea asta, suntem cu toţi nişte nenorociţi.
…prefer să-mi amintesc cum, în așteptarea unei miuțe pe Stadionul tineretului m-a prevenit “Să nu te pună dracu’ să-i dai Șorțulețul (aveam damblau să strecor mingea printr picioarele adversarului) lui nea Jean, că ăsta e ranchiunos rău” și cum după ce nu m-am abținut să-i dau Șorțulețul lui nea Jean, mi-a spus “Dorinache, Barbu n-o să te iartă niciodată.” Barbu nu m-a iertat niciodată, dar nu din cauza Şorţuleţului. În seara aceea ne-a invitat pe toţi la masă, la Grădina Triumf.
…prefer să îmi amintesc cum m-a luat pe sus, a năvălit cu mine în biroul lui Marin Preda la Cartea Românescă și i-a spus că sunt un mare poet, în plus un om de caracter, și că e o porcărie că nu mi se publică volumul. Așa m-am împrietenit mai târziu cu ”domnul Preda”, care, când era certat cu Adrian, mă întreba, ”Nea Dorine, ce mai face prietenul ăla al dumitale?” ”Care prieten?” ”He, He, las că știi dumneata care.” ”Nu știu”, ziceam. Şi adăugam: “ Întrebați-l pe el, că e și prietenul dumneavoastră.” “He, he, he…”
…prefer să îmi amintesc cum ne-a luat pe Horia Pătrașcu (Reconstituirea), Eugen Seceleanu (Eternitate locală), pe mine, şi pe o fotoreporteră  extraoridinară, Elena Ghera, şi ne-a ne-a trimis pe Valea Jiului, ”că prea sunt amărâţi oamenii ăia pe-acolo, şi nenorociţii ăştia vor să-i îngroape de vii.” Când s-a trezit pe masă cu “marfa”, m-a chemat la el în birou, s-a uitat de jur-împrejur şi a zis: ”Dorine, voi vreți să mă bagați în pușcărie?…” Şi cum, când Cenzura, Secţia de Presă şi alţii au spus ”Aşa ceva nu se publică!” a pus mâna pe telefon și i-a sunat pe rând pe Cornel Burtică și pe Dumitru Popescu și repeta: ”Tovarășu’ Secretar, eu nu pot, domne, să-i oblig pe oamenii ăștia să mintă. Ce-or să creadă despre mine? Eu i-am trimis acolo și acum să le cer să mintă? Să se ducă tovarăşul Săndescu pe Valea Jiului, să scrie dumnealui numai de bine, că, aşa, de la Bucureşti, e uşor să tot taie ce scriu alţii, care nu vor să mintă. Auziţi, dumneavoastră, tovarăşu’ Secretar? Eu nu pot să-i pun pe oamanii ăştia să mintă…”
…prefer să-mi amintesc cum îmi  explica că e de datoria mea să am grijă de genialul inginer Ion Crișan, ”că doar stă în bloc cu tine și nenorociții ăștia de la Securitate și de la Partid nu înțeleg că ăsta e om de Premiul Nobel. Eugen scrie serialul, tu ai grijă de Crişan. Auzi, Dorine, fă-te că ai treabă cu el, că vrei să vorbeşti cu el, nu-l lăsa să iasă singur din casă, că nenorociţii ăştia sunt în stare să-l…”
…prefer să-mi amintesc cum mi-a telefonat şi cu un ton iritat m-a întrebat: ”Băi, e adevărat că de vreo săptămână te tot vezi cu Nichita”. ”Da”. ”Păi, Dorinache, băiatule, de ce te vezi tu cu cel mai mare duşman al meu?” ”Ca să scriu un articol, un medalion Nichita pentru revistă”. ”Ce să faci, mă?” ”Ai auzit.” A trântit telefonul. Am scris textul. L-a lăsat să apară. Când a apărut revista, mi-a spus: ”Băi, acu’, tu să nu profiţi că eu te iubesc şi să-mi faci toate porcăriile astea. Ai vorbit cu Nichita?” ”Da”. ”Şi ce-a zis despre articol”. ”Nimic”. ”Nimic, nimic? N-a zis nimic?” ”A zis ceva, dar nu despre articol”. ”Ce-a zis?” ”Să ne vedem diseară, pe la şapte, la Cina”. ”Adică, voi doi, nu?” ”Nu, noi trei.” ”Trec pe la tine, pe la şase, cu Sârbu şi te luăm. A dracu’ e pielea pe tine.” Da…
…prefer să-mi amintesc de prima seară a cenaclului, pe strada Slătineanu, și de primele luni ale acelui vârtej miraculos, de marii poeți sărbătoriți acolo, de marii artiști plastici invitați să expună de cei care aveau să devină apoi idolii unei generații – Mircea Florian şi Mircea Vintilă, Doru Stănculescu și Sorin Mingheat, Vali Sterian şi Dan Chebac, Erica Ioja şi Marcela Safciuc, de toți ceilalți, de noaptea când într-un motel din Alexandria, el, Moțu, Cornel Ionescu, ”Catenele” Ancăi Vijan cu a lor senzațională Păunița Ionescu au tradus ”Blowin’ in the wind” şi peste câteva săptămâni, mai toată lumea fredona “Vânare de vânt”. Cam asta a şi fost, vânare de vânt.
…prefer să-mi amintesc de seara în care muncind să facem o antologie Beniuc, de recitat, mi-a spus “Dacă m-ar lăsa pe mine Beniuc să-i fac o antologie de 50 de poezii, s-ar minuna și el ce poet bun este” iar eu i-am răspuns ”Și dacă tu m-ai lăsa să-ti fac o antologie de 30 de poezii și le-ai arunca pe toate celelate 700 sute…”  ”Bă, tu ai înnebunit?”. Probabil.
…prefer să-mi amintesc un decembrie 1974,  în care, împreună cu Gigi Stanca, am aşteptat Phoenicşii la Gara de Nord şi cum seara Nicu Covaci şi a lui ceată au aruncat Sala Floreasca  în aer, cum Andrii Popa s-a cântat de nu ştiu câte ori şi cum Ilie Năstase, venit să dea două premii, mi-a spus: “Domne, e nemaipomentit! Chestia asta chiar se întâmplă? E pe bune?” Da, era încă pe bune.
…prefer să îmi amintesc cum s-a prefăcut că nu înţelege când i-am spus ”Nici Florian, nici Cornel, nici Marcela n-or să mai calce pe-aici. Nici alţii. Ai luat-o razna cu totul…” ”Băi, ăsta mic, mai taci dracu’ din gură cu tâmpeniile tale. Nu pleacă nici unul. Pe mine nu mă părăsesc oamenii ăştia”.
…prefer să-mi amintesc cum o vreme n-a crezut, apoi n-a vrut să accepte în 1975 că ne despărțim, pentru ca în ziua  în care ne-am despărțit să-mi spună ”Băi, ăsta mic, dacă pleci acum, noi n-o să mai putem face ce plănuiam când eram studenți”. ”Băi, Grasule, tocmai de-asta plec, fiindcă nu mai vrei să facem de mult ce plănuisem să facem.” M-a strâns în brațe și mi-a spus: ”Pleacă, dracu’, până nu mă răzgândesc…” Nici unul dintre noi nu s-a mai răzgândit vreodată.
…trebuie să-mi amintesc că printe întrebările lui încuietoare, într-o zi a fost şi: “Pe tine, care dintre versurile mele te sperie?” Am rămas blocat. “Hai, mă, zi. Fii sincer, nu te gândi ce să-mi spui”. I-am spus: ”Adrian, mă sperie tare rău astea”:
În lumea plină de urmări
Eu sunt un om pe nişte scări,
În sus ce e, în jos nimic,
În jos ce e, în sus nimic.
Vorbesc cu ceilalţi care-au fost
Şi-n sus şi-n jos, şi nu-i dezic,
Eu însumi spun de locurile
Pe unde-am fost nu e nimic.
Vecinul meu prăseşte ciori,
Vecina mea prăseşte farduri,
Eu sunt un om pe nişte scări
Şi-un câine bulucind prin garduri.
O dată, de mai multe ori
Căci ce pot fi aceste garduri
Decât căzute, foste scări
Decât căzute, foste garduri.
Pe Păunescu l-am pierdut când a apucat-o pe nişte scări ce i se păreau că duc sus, foarte sus, în vreme ce eu am crezut că ele duc jos, foarte jos.
Pe Adrian l-am regăsit, vineri, 5 noiembrie 2010, acolo unde a stat pitit tot timpul după ce l-am pierdut pe Păunescu: în cutia de rezonanţă a sufletului meu.
Nu-mi fac nici o iluzie – posteritatea abia aşteaptă să bulucească şi ea prin garduri. A şi început.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Un cabinet medical la standard european în Beiuş


Programul “Împreună pentru Fiecare”, susţinut de Rompetrol a oferit ONG-urilor, autorităţilor locale şi persoanelor cu atitudine civică şi spirit antreprenorial posibilitatea de a înscrie în perioada 09 aprilie – 13 iunie 2010 proiecte pentru dezvoltarea comunităţilor din care fac parte. Astfel, au fost înscrise şi jurizate 509 proiecte (323 sănătate şi 188 mediu), iar 13 proiecte din domeniul sănătăţii şi 7 din domeniul protecţiei mediului au fost selectate pentru implementare. Activităţile propuse pentru proiectele din sfera sănatate sunt: reabilitarea şi dotarea unităţilor care asigură servicii medicale şi activităţi de sănătate publică auxiliare în mediul rural sau urban, iar în cazul proiectelor de protecţie a mediului: conservarea şi menţinerea/ îmbunătăţirea condiţiilor de mediu existente la nivel local prin diverse activităţi (amplasarea de panouri solare, construcţia de staţii de epurare ecologice, amenajări spaţii verzi etc.). Din cele 13 proiecte din domeniul sănătăţii, unul a fost câştigat de Primăria Municipiului Beiuş şi se află în derulare.
Dl. Inginer Gelu Hasan, prezent pe şantier, ne-a oferit câteva detalii în legătură cu acest proiect. Este vorba despre un parteneriat între Rompetrol şi Primăria Municipiului Beiuş – amenajarea unui cabinet medical, cu dotări la nivel european, la Şcoala cu clasele I – VIII „Nicolae Popoviciu”. Valoarea proiectului este de 47.725 RON. În această perioadă se desfăşoară lucrări de amenajare exterioară şi interioară dar şi demersurile pentru obţinerea autorizaţiilor necesare pentru buna funcţionare a cabinetului. Lucrările de amenajare se execută cu voluntari, atât din cadrul angajaţilor primăriei cât şi de la „Habitat pentru Umanitate” Beiuş. Recepţia finală va avea loc pe data de 24 noiembrie, a.c.
Simion Suciu

vineri, 5 noiembrie 2010

CONFESIUNE

Azi-noapte, în speranţa că bunul Dumnezeu o să mă asculte, am scris, după mulţi ani, câteva cuvinte meşteşugite, o rugăciune pentru Domnul Păunescu şi Domnia Sa Poporul Român. Le-am pus pe blog azi-dimineaţă, la prima oră, neştiind că Poetul a murit. Mi-a mai rămas jumătate din rugăciune, care sper să-mi fie ascultată...
Se pare că am primit un mic semn, un mail de la dl. Dorel Pietrăreanu, semnatarul Tabletei lui Dorel, rânduri pe care îmi permit să le public:

Adrian Paunescu s-a intâlnit cu vesnicia
De Dorel Pietrareanu
 
Fiecare muritor are dreptul sa scrie ce simte!
Se pare ca adevăratele genii, ca și sfinții, sunt apreciate după ce asfințesc!
Uriașii culturii românești, marile valori, se duc încet, încet, într-o lume a stelelor mereu strălucitoare, de unde ne vor veghea și poate ne vor îndruma către o mentalitate mai sănătoasă. Acum, a mai murit o bucata din noi, din România, și ne doare mult. Pleacă dintre noi toți cei buni, cei care ne-au îmbogățit spiritual și care ne-au luminat mințile. Ei pleacă, iar noi rămânem într-o Românie sărăcita pe toate planurile. Se pare ca și Dumnezeu are de gând sa-și facă un cenaclu...
 
Nu am avut șansa de a-l cunoaște pe  Omul  Adrian Păunescu, dar mă înclin cu admirație și respect în fata  Poetului  Adrian Păunescu. 

Paunescu era omul care respira cuvântul, poezia.
 
Fac parte din generația Cenaclului Flacăra. Atunci și acolo, în liceul militar și în școala militară, acest poet, prin Cenaclul Flacăra, mi-a adus o raza de lumină în adolescenţa mea cazonă, o speranță care, poate, la vremea aceea ar fi încetat să mai existe. Nouă cine ne mai oferă acea speranță, astăzi? A fost omul care a umplut nu doar stadioanele ci și inimile noastre în acele vremuri tulburi și a ținut tineretul conectat la cultura adevărată, la muzica buna, la viata frumoasa.
 
A fost un om angajat în toate evenimentele majore ale timpului său și prin aceasta a fost un exemplu. Cât a greșit, ce a greșit... sa arunce piatra cel care e complet inocent, cum zice Biblia. În anii aceia întunecați, poetul Adrian Păunescu a fost o Flacăra a spiritului liber. A avut o contribuție importantă, atât cât timpul său i-a permis, în a da identitate unei "generații în blugi" care, se știe, s-a răzvrătit contra comunismului în 1989. Se cuvine să nu mai aruncam cu noroi în acest patriot adevărat. Măcar în aceste zile!
 
Faptul ca nu și-a renegat niciodată convingerile politice de stânga și nu a făcut traseism politic după cum a bătut vântul, arată că era un om care avea curajul în a-și susține crezul! Consider că angrenarea lui Păunescu în politica nu avea de-a face cu spiritul artistic al poetului. Adrian Păunescu nu avea nevoie de funcții, deoarece el avea funcția - brandul  Adrian Păunescu. Asta vis-a-vis de valoare. Poetul rămâne poet, iar epigonii epigoni!
 
Consider ca a fost un geniu al culturii române într-o perioada neagră a istoriei române! Recunoașterea valorii artistice însa rămâne și va dăinui atâta timp cât fiecare dintre noi care citește o poezie a lui Adrian Păunescu, se va regăsi în străfundul sufletului.
 
România este și mai săraca și mai tristă, iar noi, tot mai singuri în faţa prostiei agresive, a subculturii și demenţei unei societăți profund bolnave.
 
Istoria o să-l așeze la locul cuvenit, în Panteonul Culturii poporului român, pe care atât de mult l-a iubit. Dacă și pentru cât a greșit - îl va judeca Dumnezeu. Păunescu va rămâne un strop de nemurire în istoria nefiresc de zbuciumata a romanilor.
 
Cu siguranță însa, a plecat supărat dintre noi, supărat pe vremurile pe care le trăim, pe imoralitatea care ne înconjoară, pe răutatea, avariția si aroganţa celor ce ne conduc astăzi, cei ce duc țara către nicăieri, cei care cu voie sau fără voie, distrug speranțele, viitorul și valorile autentice. Nu mai știm ori am cam uitat să iubim țara, oamenii.
Sper că de acum, undeva acolo sus, sa aibă parte în sfârșit de liniște sufletească și să continue sa creeze poezii nemuritoare, pentru îngeri. Acolo unde a ajuns poate reuseste sa facă o Constituție a Raiului, în versuri. Maestre, când vei ajunge în audienţă la Domnul, roagă-l te rog să trezească romanii din indiferenţă, prostie, manelism și mitocănie!
 
Probabil ca Maestrul ne-ar ruga sa fim optimiști. Am rămas cu poeziile lui, deci nu suntem încă singuri!
 
Dumnezeu să-i ierte greșelile și să-i liniștească sufletul, iar pe noi, romanii, sa ne facă mai buni!!

ÎNTR-O ŢARĂ


Ne mor valorile, se sting încet
Şi nimeni nu-i să le înlocuiască,
Ne mor bătrânii si ne ard copii
În biata noastră Tara Românească.

Piloții mor, în dureroase salturi,
Lăsând în urma lor doar dor și jale
Se lăfăie miniștrii, își dau stele
Şi Păunescu zace prin spitale.

Bătrânii noştri stau umili la coadă
Pentru un kil de zahăr sau ulei,
Au construit o ţară cu-a lor braţe
Şi-au devenit acuma sclavii ei.

Spitalele sunt pline, mor pe stradă
Românii, fără casă, fără masă
Iar guvernanţii umblă-n limuzine
Luxoase, de cei mulţi nici că le pasă.

O, Doamne! Uita-te un pic la noi
Săraci, umili, cu haina rupta-n coate
Şi dă un ordin sa fim iar ce-am fost
Şi dă-i lui Păunescu sănătate!

Simion Suciu