sâmbătă, 31 ianuarie 2015

Asociația Avram Iancu Beiuș la 10 ani de existență



       
Avram Iancu – Crăişorul Munţilor

S-a născut în anul 1824 – nu se cunoaște data cu certitudine. Unii istorici susțin că s-ar fi născut pe 4 iunie dar Avram Iancu ar fi declarat unui contemporan că s-a născut “pe vremea cireşilor”.
Puiul de moț născut în “Casa Iancului” din Vidra de sus era ager la minte şi foarte cumpătat. Se spune că odată I s-a adresat tatălui său cu îndrăzneală: “Tată, nu-i bună rânduiala de acum. Trebuie schimbată! Nu-i drept ca unii să moară de flămânzi iar alţii să crape de sătui”. “Bine – zise tatăl – să se schimbe rânduiala, dar cum? Hei, măi băiete, Dumnezeu să ne ferească de sărmanul bogat şi de foamea săracului. Atunci e de rău …!”
Pare curioasă lipsa de date mai numeroase cu privire la viața lui Avram Iancu până la 1848 şi după 1852 până la moartea sa. Din 1841, când termină clasa superioară umanistică studiază filozofia, termină liceul piarist la Cluj iar în 1846 îşi termină cursurile academice de Drept, căpătând “ cele mai excelente atestate”, ce-I dădeau dreptul de a obţine imediat o slujbă dar guvernul de la Cluj l-a refuzat pentru că “era plebeu”. Deşi după terminarea studiilor s-a înscris “cancelist” la “tabla regească”, a rămas alături de popor. Adunarea de la Blaj, din 3/15 mai, avea să confirma valoarea de conducător a lui Iancu dar şi încrederea poporului în acesta. “Iancu a avut până la moarte – spune Ilie Macelariu – o popularitate de nedescris, fiecare moţ îi oferea cu drag tot ce avea”. Ca şi Horea, Iancu este ca un munte din munţii lor dragi, cu cât te îndepărtezi de el, cu atât poţi să-l vezi mai bine.
        Minţit şi trădat de împărat, după sugrumarea revoluţiei, Avram Iancu lasă sabia, luând fluierul, drept simbol al jalei ce cuprinse ţărănimea munteană nedreptăţită. Fugea de lume. Nu de lumea sa din munţi, ci de societatea de atunci. Întrebat de un seminarist “Dumneavoastră sunteţi Domnul Iancu?” acesta îi răspunde: “Nu. Sunt numai umbra lui. Iancu e mort.”


Iancului nu-i plăcea să vorbească despre revoluţie, şi întrebat , a spus doar atâta – “ că vaca lui cea neagră va făta peste 70 de ani”. ( Horia Ursu – Avram Iancu, Ed. Tineretului, 1966). Extraordinară premoniţie – exact peste 70 de ani, la 1 Decembrie 1918 se îndeplinea visul de veacuri al românilor – ROMÂNIA MARE.


Acum 10 ani, pe data de 5 februarie 2005, la inițiativa învățatorului Gheorghe M. David din Gurbești, lua ființă Filiala Beiuș a Societății Cultural Patriotice Avram Iancu. 
Cu un an înainte, la Cercul Militar Beiuș avea loc spectacolul Cântecele Iancului, spectacol ce a adunat mulți instrumentiști și soliști vocali care respectau memoria Crăișorului. Unul dintre aceștia a fost Gheorghiță David, cum îmi place mie să-i spun. După un an de la acest eveniment, cu ocazia unui parastas de pomenire la Capela Spitalului vechi, a avut loc, la Cercul Militar, adunarea de constituire a filialei. Care și-a început activitatea în forță, cu toate ca înafara de bunăvoință, pasiune și dăruirea membrilor, nu prea avea alte resurse. S-au organizat activități anuale - Concursul Avram Iancu - Crăișorul Munților, dedicat școlarilor din ciclul gimnazial, Expediția Pe urmele lui Avram Iancu, dedicată tuturor vârstelor, Pelerinajul la Țebea.




Pe de altă parte s-a insistat pe marcarea trecerii prin Beiuș a lui Avram Iancu. Asfel, la 6 februarie 2008 s-a dezvelit Placa Comemorativă ce marchează trecerea lui Avram Iancu prin Beiuș, pe peretele casei din Str, Burgundia Mare, nr. 21, unde Iancu, de câte ori ajungea în Beiuș, înnopta și se odihnea pe cuptor.



A urmat dezvelirea bustului Crăișorului, pe 30 septembrie 2010, moment foarte important atât pentru asociație cât și pentru Beiuș.

Dar, uneori nu toate funcționează așa cum ar trebui și atunci problemele trebuie rezolvate. Două sincope au fost în activitatea asociației și anume:
1. Desprinderea din Societatea Cultural Patriotică Avram Iancu din motive de divergență de idealuri, fapt pentru care Filiala Beiuș, conform statutului s-a autodizolvat și din acel moment a funcționat ca Asociația Avram Iancu Beius (13 decembrie 2009). Adica ”a murit regele”, ”trăiască regele” orim mai pe românește” aceeași Mărie, cu altă pălărie”. Transformarea filialei în asociație a fost benefică deoarece nimic nu-i mai scump ca independența. Meritul foștilor șefi de la Cluj, care au înțeles mișcarea beiușeană a constat în recunoașterea și aprecierea realizărilor asociației beiușene care, dacă ar fi rămas filială, ar fi fost mult mai slabe sau, poate că n-ar fi fost. Drept care le mulțumesc.
2. Dezvelirea bustului Crăișorului este o mare realizare mai ales că acest bust a fost ridicat prin contribuția a circa 300 de cetățeni. A existat și posibilitatea obținerii unor fonduri de la județ dar am preferat să facem lucrarea din banii noștri și cu sculptorul nostru, Sandu Crăciun, care a ridicat acest monument pentru o sumă modică. Eu, cel care a venit cu ideea, și nici Viorel Ianc, președintele asociației, și niciunul dintre membrii asociației nu am acceptat ca acest bust să fie umbrit de oarece intenții mercantile. Pentru că noi, demult, la școala din Șuncuiuș am fost învățați de profesorul Mircea Cosma că istoria nu se cumpără și nu se vinde. Și, de ce să nu recunosc că, la nivelul Beiușului, statuia Iancului e o pagina din istoria contemporană a urbei. Deci, am pus, oarecum carul înaintea boilor, adica am dezvelit bustul și după aceea am umblat după aprobarea amplasamentului. Care aprobare a venit mai repede de trei luni, atunci când ministrul Kelemen Hunor a pus ștampila pe documentul care atestă domiciliul lui Avram Iancu in Beiuș. Pe veci.
Mâine, la Beiuș va avea loc aniversarea a 10 ani de la înființarea Asociației Avram Iancu. Activitatea va începe la ora 12.00 la Stadion.
Ca membru fondator și fost vicepreședinte până în decembrie 2010 nu-mi rămâne decît să urez asociatiei și implicit membrilor său 
LA MULȚI ANI ȘI MULTE REALIZĂRI!

Și pentru că, prin ceața timpurilor, îmi amintesc de un căpitan al Armatei României care, acum 25 de ani a lăcrimat în mica bisericuță din Apuseni, unde portretul Iancului era așezat alături de sfinți, le dăruiesc și vă dăruiesc acest film.



Aflați mai multe accesând linkul  http://suciusiminfo.blogspot.ro/#uds-search-results

joi, 1 ianuarie 2015

Anul Nou va curge din izvoare sfinţite


Maria Diana Popescu   
Miercuri, 31 Decembrie 2014 23:00
Maria Diana Popescu, art-emisM-a prins Anul Nou la tablă scriind în intersecţia în care locuiesc de o veşnicie. Iarna îmi pare o piatră ascuţită sub epidermă. Universul miroase a smirnă şi colaci dulci scoşi din cuptoarele de lut ale Crăciunului - repetabilul ceas de sfînţenie al omenirii.  Prin văzduh trec mail-uri şi avioane, delfinii cîntă la pian în oceane, urechile îmi ţiuie de urletul lupilor şi mă strîng în mine de groază, la vederea urmelor pe zăpadă, a bucăţilor de an molfăite şi lepădate. La lumina unui felinar agăţat de tavanul lumii mă încăpăţînez să duc la adăpost alfabetul pentru păsări, ca nu cumva să uit zmeul de hîrtie legat de încheietura anului. Cu toată tristeţea de poet fatalist scriu cu linii transparente ca meduzele, înduioşîndu-mă în batistă prin somaţie biologică, la fel ca o salcie plîngătoare în care se bălăcesc vrăbii de zăpadă. Păstrez şi acum peştişorul de aur, ascuns în sacul cu zdrenţe al copilăriei ca într-o carnalitatea rubensiană. Trebuie să afli şi tu cum e să te prăvăleşti în deznădejde pe o iarbă fără ieşire, unde o coasă nevăzută taie fir cu fir linia subţire dintre libertate şi compromis. Trebuie să afli cum e cu dihotomia limită-dezamăgire, cu adevărul intim care se lasă aproximat, cu procustiana noţiune a vinei. Trebuie să înveţi să citeşti în golul fumuriu şi lucios al umbrei mele şi să te bucuri că pruncii mei nenăscuţi vor veni în fiecare Ajun să colinde cu clopoţei de serafimi umărul gol al clepsidrei.

În turnul vechi de hîrtie de dincolo de linii ferate, încorsetată în ceara de pe picioarele sfinţilor, ca o mireasă pusă pe plîns, mai aştept şi acum Magii din galaxia Cassiopeea, dialogînd cu infinitul din odaia de alături, abia auzindu-l după respiraţia cosmică. Îngerul păzitor deja a venit. L-am văzut cum îşi strînge aripile sub cămaşa albă de in şi se aşează pe laviţă, cu ochii la fereastra prin care anul vechi îşi va lua zborul. Mă poţi vedea în desişul din mine cum mă rostogolesc ca o piatră translucidă într-un zid de apă? Trebuie să afli cine întoarce sferele, cine îmi întinde paharul golit de îndrăgostiţii nebuni, cine mă stăpîneşte ca pe un tablou vîndut la licitaţie. Eu, biată vietate, între ghearele unei păsări de zăpadă, în ochii căreia îngerul meu agită o scînteie. Prăbuşită din strînsoare în cerneală plină de luceferi, te aştept în adăpostul de iarnă al cocorilor, ghemuită în propriul suflet, într-o pîndă încordată, ca o cămaşă de poplin apretat.

La intrarea în sine a orelor, iarna a dat în floare, lutul melancolic îmi deformează gravitaţia. Ninsoarea aceasta a mai nins în alt veac, din alt cer şi altundeva. Ştiind pe dinafară Pămîntul, rodeşte acum din nou şi îi cîntă. O ţin minte din copilărie, mai sfîntă atunci, mai adîncă. Plînsă azi, mai săracă, despletită în oraşul de stîncă. Iisus mă priveşte atent  din icoană şi mai stoarce în răstimpuri peste mine cîte o lumină. Anul vechi urcă în arborele Universului ca o insectă cosmică transmisă din vîrstă în vîrstă, pînă cînd nu va mai fi nimic între mine şi roata de foc. Timpul se întoarce în sine sfios, simt respiraţia lui ca un psalm de taină şi încerc, cu surîsul încremenit al lui Pic de la Mirandola, să ghicesc într-un glob de cristal, ca şi cum prin trupul meu ca o rană fierbinte, mîini nevăzute ar purta pe catafalc teatrul de comedie. În această teamă transsubstanţiată, inversînd cu prudenţă naşterea şi moartea, îmbăiez în apa uşoară a zăpezii holograma fiului meu se aude chicotind prin sînge, jucîndu-şi rolul cu răbdare de înger. Din ce în ce mai compact, cu vertebre rigide şi crispate, timpul se surpă din înalt şi aud scîrţîind pe obrajii bărbieriţi ai Domnului partea neîncepută a fiinţei mele se va ridica brusc pe vîrfuri, cînd, prin ciuturi albe, Anul Nou va curge din izvoare sfinţite, vom fi ajuns de unde am plecat. La clişeul-teorie al secolului-viteză: umbrele noastre, una lîngă alta pe şinele trenului de seară grele buruieni ni se urcă pe tălpi desculţe vin pădurile troienite pe jos, zăpada ţipă duios dinspre răni se preface sîngele în vin. Dintre toate, pe Pămînt, ne rămîne nimicul...sufletele - păsări cosmice- sînt strigate rînd pe rînd la catalog de Domnul...
 
Cam aşa închei anul, ascultînd, în salonul de concert, încă de la Facerea lumii, mersul timpului înspre mine… în spaţiul tăios dintre ger şi cuvînt mi se face dor de chipul lui Iisus, aşa cum îl vedeam în copilărie printre candele aprinse. Fecioara Maria se bucură veşnic. Bucură-te Marie!, Iisus este cu Tine! Binecuvîntată eşti Tu între femei! Pe Tine, Cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, se cuvine să te fericesc!