1 august - ZIUA ARMEI TANCURI

      

 În 1 august 1919 se înfiinţa, prin ordin al regelui Ferdinand I, prima subunitate de tancuri din armata română. Ziua tanchiștilor români este marcată, anual, la 1 august. Sărbătoarea a fost instituită la 1 august 1919, prin ordin al regelui Ferdinand I, avându-se în vedere faptul că la garnizoana militară din Mihai Bravu (județul Giurgiu) s-a înființat un batalion de „care de asalt”, act ce a marcat apariția armei tancuri în Armata României.  

        Prima unitate blindată în Armata Română nu a fost constituită din tancuri ci din autoblindate, sau mai pe înţelesul tuturor, din maşini blindate. Această unitate a purtat numele iniţial de Grupul de Automitraliere ce a fost înfiinţat în 1916 şi pus la dispoziţia Marelui Cartier General. Din noiembrie 1916, grupul a fost redenumit Grupul de Autoblindate şi a fost pus la dispoziţia Diviziei 1 Cavalerie. De altfel, maşinile blindate ale epocii erau afectate cavaleriei, fiind considerat că tactica operativă a acestei arme este cea mai potrivită pentru utilizarea noilor vehicule de luptă.Totodată, a apărut şi al doilea tip de vehicul mecanic înarmat, şi anume motomitraliera. Aceste motomitraliere, în martie 1917 în număr de 32, au intrat în componenţa Companiei de motomitraliere ce se găsea afectată Regimentului de Tracţiune Automobilă.

         Pe perioada războiului mai sunt de menţionat şi primele autotunuri ce ajung în uzul armatei noastre. Conform aceleaşi statistici din martie 1917, acestea erau în număr de 5, fiind afectate câte unul la Batalionul 2 şi 3 automobile şi trei afectate Companiei de motomitraliere.

      Tancurile și-au dovedit rapid utilitatea, contribuind la accelerarea acțiunilor de luptă.Acestea și-au justificat întrebuințarea preponderentă în acțiunile ofensive prin mobilitate, putere de izbire și de foc, dar și prin eficiență în protecția echipajelor. România a fost printre primele țări din Europa care și-a înzestrat armata cu acest tip de armament.

     Încă din primăvara anului 1919, Ministerul de Război îşi propusese să înfiinţeze atât o şcoală, cât şi un batalion de care de luptă, lucru consfinţit prin contractul încheiat de guvernul român cu cel francez.Sediul şcolii a fost la Giurgiu iniţial, spaţiul hotărât pentru Mihai Bravu, fiind considerat insuficient.Cazarma aleasă a fost cea a Regimentului 5 Infanterie, iar comandatul şcolii a fost locotenent-colonelul Pandele Predescu.

      Materialul utilizat pentru instrucția iniţială era luat iniţial din Compania 302 Care de Asalt franceză, parte componentă a Armatei de Dunăre, ce se găsea la Reni. Aceste vehicule de luptă erau tancuri uşoare franţuzeşti Renault FT-17 atât varianta „mascul” cu tun de 37 mm, cât şi varianta „femelă”, armat cu o mitralieră “Hotchkiss” de 6 mm. Numărul iniţial al blindatelor folosite a fost de 6 din care unul era demontat, pentru demonstraţii tehnice.

         Pentru formarea cadrelor armei carelor de luptă în Armata Română, de fapt şi de drept au funcţionat două şcoli.Prima şcoală este efectuată de ofiţeri şi subofiţeri francezi, a cărei funcţionare a început la 21 iulie 1919 şi al cărei rol era acela de a pregăti instructorii români, ofiţeri, subofiţeri şi mecanici asimilaţi în armată. Din cadrele formate în această primă şcoală a fost formată la 1 august, prima şcoală românească.

       Dacă la 1 august se înfiinţează prima şcoală românească, la finele lunii începe recepţionarea comenzii de material, compusă din 72 care de luptă şi vehicule conexe, iar la 1 noiembrie 1919, se înfiinţează prima unitate combatantă de tancuri din Armata Română: Batalionul de Care de Asalt, cu cazarma la Târgovişte, în cazarma Regimentului 10 Roşiori.La 1 ianuarie 1921, prin Înalt Decret nr. 5488 din 25 decembrie 1920 s-a trecut la înfiinţarea primei unităţi de tancuri de tip regiment din armata română, prin transformarea Batalionului Carelor de Asalt în Regimentul Carelor de Luptă, garnizoana acestei unităţi fiind în oraşul Târgovişte.

       Un moment important în dezvoltarea acestei arme în România a fost atunci când era şef al Marelui Stat Major generalul Ion Antonescu. La acea vreme, el studia în Germania şi avea legătură strânsa cu ideile de dezvoltare a armatei germane, aducând această armă şi la noi.

      Vârful gloriei acestei arme s-a întâmplat în perioada 1968, după invadarea Cehoslovaciei, când România a înfiintat a doua divizie de tancuri, care a dispărut apoi în 1994, prin înfiinţarea corpurilor de armată, iar tancurile au fost introduse ca brigăzi în cadrul acestora. În zilele noastre au rămas puţine unităţi de tancuri. Probabil pentru costurile financiare destul de ridicate pentru acest tip de maşini de luptă dar….si vis pacem para bellum e un dicton care, în societatea modernă, e încă, din păcate, valabil!… 

TANCURILE ARMATEI ROMÂNE ( conform mediafax.ro):

La mulţi ani tanchiştilor români, atâţia câţi mai sunt!…

Referiri:https://jurnalspiritual.eu/, Facebook, mediafax.ro.

MARIA BOCȘE (1939-2020)

 

BOCŞE, Maria Thalia Emilia**/***. Etnograf, etnolog, publicist. S-a născut la 21 august 1939 în Târgu Mureş. A încetat din viață la 20 august 2010. Se trage dintr-o familie de intelectuali ardeleni: tatăl, Ioan Călugăru și mama, Ana. Și-a petrecut copilăria la Beiuș, unde tatăl său era profesor de limbă latină și greacă la Liceul "Samuil Vulcan", devenit ulterior "Liceul de băieţi". Urmează studiile elementare şi secundare la Beiuş situându-se în toţi anii de şcoală printre cei cu cele mai bune rezultate. Absolvă ”Liceul de fete” în 1956. Urmează studii universitare la Facultatea de Filologie a Universităţii  din Cluj (1961). Îşi ia doctoratul în istoria artei (1979).Urmează cursuri de specializare în Italia (bursă “Tempus”, 1991).

A fost profesoară de limba română în învăţământul mediu la Nucet și Ştei, județul Bihor. În anul 1963 este numită directoare a proaspăt înfiinţatului Muzeu etnografic Beiuș. După un nou stagiu de câţiva ani la Beiuş se mută muzeograf–etnograf la Muzeul Banatului din Timişoara. Revine în Bihor ca muzeograf principal la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea, de unde este transferată în interesul serviciului cercetător–etnolog la Institutul de Etnologie şi Folclor al Academiei Române, Filiala Cluj (1970–1975),  apoi muzeograf (1975) şi şefă de secţie (1980–1993) la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj. Revine în învăţământ, de data aceasta cadru didactic asociat la Academia de Arte Vizuale “Ion Andreescu” din Cluj-Napoca. Datorită meritelor sale profesionale devine  membru în Comitetul Internaţional de Arte şi Tradiţii (ICV) de pe lângă UNESCO (1982), al  Societăţii Europeniştilor din Bruxelles. Publică studii şi articole în mai toate revistele de specialitate din ţară. Participă cu comunicări la un mare număr de sesiuni şi simpozioane din ţară şi din străinătate. Activitatea publicistică a Mariei Bocşe însumează peste 700 de articole apărute în presa centrală și locală, zeci de emisiuni radio și apariţii tv.

În 1998 i s-a acordat titlul de  Cetăţean de onoare al municipiului Cluj Napoca. De asemenea i s-a acordat Diploma "Femeia anului" pentru activitatea de cercetare şi educaţie a tinerilor prin intermediul mass-media - American Biographical Institute de Raleigh, North Carolina, SUA.

Scrieri: - Ţesături populare  româneşti din Bihor. 1968;

- Contribuţii la cunoaşterea medicinei populare din bazinul Crişului Negru, 1970;  

- Probleme de etnologie medicală,  (coautor), 1974; - Dicţionar de artă populară românească, (coautor), 1985; - Colinda crăciunului, 1995; - Ţara Bihariei, Vol. 1., 2000; - Ţara Bihariei, Vol. 2.,  2001; - Istoria gândirii şi a creaţiei ştiinţifice şi tehnice româneşti (1982), - Colinde (1995),  - Ceramica habană din Transilvania (2003); - Colinde străvechi de pe Valea Someşului (2005), - Obiceiuri tradiţionale din Transilvania (2006);

Volume îngrijite: - Vasile Bărean, "Poezie adevărată" - Memorii din război 1916-1917, Cluj-Napoca (1999); - Grigoriu Crăciunaş, La fântâna soarelui - colinde vechi (2001); - Gheorghe Pavelescu, Colinde din Transilvania (2005);

Referințe: - Clujeni ai secolului XX –dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000; - Mărgineanu, Ion. Oameni din Munţii Apuseni. Început de dicţionar fără sfârşit… p. 253; - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor -dicţionar sentimental-  Vol. 1… p. 497.   (I. I., S. S.)

LA MULȚI ANI, RAMONA NOVICOV!

                                                                                Fiică a Țării Beiușului, Ramona Adela Novicov își                                                                                 aniversează, astăzi, ziua de naștere. Îi doresc ani                                                                                      mulți și fericiți, sănătate, bucurii și împliniri!

 

            NOVICOV, Ramona Adela****. Critic de artă. Profesor universitar dr. Este nepoata pictorului Niculiță Papp.             S-a născut în 10 iulie 1960 în orașul Dr. Petru Groza, actualul Ștei. 

        Bazele educației umaniste i-au fost formate în mare măsură, de școala din orașul natal. A urmat cursurile liceelor de artă din Brașov și Oradea, apoi a devenit studentă a Institutului de Arte Plastice din București, secția Istoria și Teoria Artei Muzeologiei, absolvit în 1983. În 2001 și-a susținut doctoratul la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj Napoca, teza Arta de avangardă din România, deceniile 7-9. 

            Pe lângă toţi cei care şi-au pus amprenta asupra ei ca şi om în primul rând, dar şi în ipostaza de critic de artă, Ramona l-a avut alături şi pe unul dintre cei mai cunoscuţi pictori bihoreni, care de altfel era unchiul ei, Niculiţă Papp. După cum spune artista, el a fost acela care a învăţat-o să deseneze, să picteze, dar şi să schieze şi să iubească muntele. 

        Apropierea de arta contemporană dar mai ales de direcția ei avangardistă a fost prilejuită de organizarea unor expoziții de artă contemporană românească la Muzeul Țarii Crișurilor. A participat în calitate de critic de artă în cadrul cenaclului național al tinerilor artiști, „Atelier 35”. A plecat la Cluj-Napoca, unde a fost profesor la catedra de istoria artei a Liceului de Artă „Romulus Ladea”. A revenit în Oradea la Colegiul Național „Emanuil Gojdu”, iar apoi la Universitatea din Oradea, la Facultatea de Arhitectură și Construcții. 

        Este autoarea a două cărți despre arta experimentală românească contemporană, a unui album despre catedrala „Sf. Nicolae” din Oradea, precum și a unui dublu album pe suport electronic despre arhitectura anilor 1900 din Oradea. A scris numeroase studii și articole despre arta românească, a prefațat cataloage de autor, a organizat expoziții de artă contemporană. Este colaborator permanent al revistelor Photomagazine și Arta și realizator de emisiuni la TTV sau producător (TVS Oradea). A scris cărți și studii în domeniul tendințelor și curentelor de artă, concentrându-se în principal pe fenomenul artistic al avangardei românești din anii '70 și '80 (Arta de avangardă în România între 1968-1974, Studio 35. Experiment Cluj – Oradea. Face parte din următoarele fundații și asociații profesionale și sportive: Asociația Internațională a Criticilor de Artă, Uniunea Artiștilor Plastici din România, Asociația „Ars Transilvaniae”, Fundația de Protejare a Monumentelor Istorice din 699 județul Bihor, Asociația Artiștilor Fotografi din Romania, Federația Română de Tir cu Arcul. În calitate de curator de artă a organizat expoziții individuale și colective în România și în străinătate. În anul 2019 a primit titlul de Cetățean de Onoare al Orașului Ștei, iar din anul 2019 este membru în Comitetul Științific al Asociației Reseau Art Nouveau Network. 

            Între anii 2000-2006, alături de mama sa, doamna Zorița Novicov, au colaborat cu Cercul Militar Beiuș, realizând împreună mai multe activități, cum ar fi: Aniversarea a 50 de ani de teatru în Beiuș (2003), Seri culturale „Niculiță Papp” (2002, 2004), Proiectarea filmului pe peliculă de 16 mm. Niculiță Papp (realizat de Cineclubul „Crisia din Oradea în anul 1984), în 2003, Proiecții video cu aspecte din viața și creația pictorului beiușan, Inaugurarea Galeriei de artă „Niculiță Papp” a Cercului Militar Beiuș (2004), realizarea filmului (video) Niculiță Papp (2005), Festivalul Național de Poezie „Nichita Stănescu” (2003-2006 inclusiv) ș.a. Reproducem comentariul filmului Niculiță Papp, scris de Ramona Novicov: „Cu fiecare an, cu fiecare anotimp, golul lăsat de cei a căror viaţă a fost orientată imperturbabil de o idee, mai mult, de un ideal, se amplifică pe măsura nevoii noastre de a avea repere. Nicu Papp a fost şi a rămas un astfel de reper pe care timpul nu-l şterge. Timpul şterge doar însemnele memoriei noastre înscrise pe reperele esenţiale. Asemeni marcajelor din munţi (deloc întîmplător, una din pasiunile pictorului şi profesorului exceptional care a fost Nicu Papp, cel ce iubea şi cunoaştea Apusenii ca nimeni altul, se putea numi “pictarea” de marcaje turistice!) semnele orientării noastre, ale drumului cel bun, se fac pe muchii de stîncă sau pe copaci puternici, nu pe garduri sau tulpini plăpînde, ce cad repede sub vremelnicia meteorică sau sub efectul capriciilor omeneşti. Nicu Papp a fost puternic şi datorită firii sale libere, de artist înnăscut, şi datorită educaţiei aspre din copilărie şi adolescenţă, dar şi pentru că a făcut parte dintr-o generaţie puternică , care încă ştia şi respecta preţul şi ierarhia valorilor şi îşi asuma cu demnitate responsabilitatea deciziilor. De aceea astăzi, cînd pare că plutim în derivă, grăbiţi şi năuci, liberi să navigăm pretutindeni şi nicăieri, avem nevoie mai mult ca oricînd de modele umane care şi-au împlinit vocaţia, de oameni care au ştiut să meargă pînă la capăt, care au ştiut să găsească şi să urmeze cu pas egal, apăsat şi neşovăielnic, aşa cum e pasul urcuşului la munte, drumul marcat de providenţă al destinului lor. Compoziție, Niculiță Papp 700 Dar sunt încredinţată ca Nicu Papp, unul din stirpea acestor înaintemergători, nu şi-a încheiat urcuşul pe versanţii munţilor. El îl reface nevăzut, dar prezent, asemeni unui înger păzitor al locului, cu fiecare generaţie şi cu fiecare solitar, visător şi curajos, născut pe vatra Beiuşului. Dacă am fi puţin atenţi, poate am vedea dimineaţa, pe bocancii, rucsacul şi schiurile sprijinite de peretele atelierului său, chiar lîngă şevalet, roua celestă de pe vechile cărări ale munţilor Apuseni”. 

        Referințe: - Bradu, Mircea, Stanik Istvan, Monografia județului Bihor. Vol. III. Oameni din Bihor, Editura Arca, Editura Universității din Oradea, 2010, p. 198; - PORTRET: Criticul de artă Ramona Novicov îi învaţă pe tineri să iubească arta, în: ”Adevărul” (Oradea), 14 decembrie 2009; - Degău, Ioan, Suciu, Simion, Laza, Ioan, Beiușul și lumea lui (VI). Oameni de seamă din Țara Beiușului, Editura Academiei Române, Cluj-Napoca, 2021.

LA MULȚI ANI, FANFARA DIN BEIUȘ!

 Vineri, 1 iulie, la Restaurantul „Principesa Margareta” din Beiuș s-au întâlnit membrii Fanfarei Militare din Beiuș, cei care au mai rămas, dar și colaboratorii fanfarei și, desigur, suporterii. Întâlnirea a debutat cu o rugăciune pentru cei care nu mai sunt, dar și pentru cei care, încă, mai există. Apoi s-a cântat „La mulți ani!” pentru cei în viață, au urmat discuții, fotografii, s-au depănat amintiri...

Artizanul acestei întâlniri a fost, ca de obicei, neobositul lt. col. rtr. Zoli Boldiș, secondat de plut. adj. șef  rtr. Miron Trașcă.

Și iată că și în 2022, Fanfara Militară din Beiuș (ce a mai rămas din ea), a trecut, de data aceasta cu pas rar, rememorând vremurile trecute...