OVID CIORDAȘ CIURDARIU 1903 - 1986

CIORDAȘ, CIURDARIU, Ovid */**  Avocat. S-a născut în data de 31 martie 1903 în Beiuș. A încetat din viaţă la data de 14 februarie 1986, în București. Este fiul martirului dr. Ioan  Ciordaș. A avut doi frați: Amos Tiberiu Viorel (născut în anul 1905 - decedat în anul 1906) şi Xenia (Scumpa, născută în anul 1906). A urmat clasele primare în Beiuș. Apoi Liceul Samuil Vulcan, tot în beiuș. În anul aprilie 1919, presimțind drama ce a urmat, și-a trimis familia cu fratele său la Oradea[1] iar de acolo au plecat la Brașov. Astfel că Ovid Ciurdaru Ciordaș finalizează clasa a VIII a de liceu la Brașov. A urmat cursurile facultății de Drept la București și la Cluj, finalizându-le în anul 1926 și obținând diploma de avocat. ”Beneficiind de o bursă acordată de statul român copiilor martirului dr. Ioan Ciordaș – cărora li se acordase și distincția de “COPII AI NAȚIUNII” – Ovid Ciordaş Ciurdariu a studiat la Facultatea de Drept, la Universitatea din Paris. A obţinut, în anul 1929, Diploma de studii superioare în Drept Public și Economie Politică.”[2] Între 1930 – 1938 a fost avocat la BNR, apoi, între 1938 – 1940, director administrativ la Uzina de vagoane Astra – Vagoane București. În anul 1939 participă la Conferința de la Oslo iar, începând cu 1 august 1940 a fost delegat de către Ministerul Propagandei Naționale ca și Consilier de Presă cl. I, pe lângă Legația Română Regală din Berlin. La Berlin s-a comportat ca un demn urmaș al tatălui său. ”Dacă unii s-au întrebat cum de am reuşit să leg în aşa de scurt timp atâtea relaţii importante, într-o vreme când legaţia română era complet ignorată, răspunsul este foarte simplu: din prima zi m-am informat şi am aflat cum procedează omonimul meu de la legaţia maghiară şi am făcut la fel, căutând să-l depăşesc, sacrificând bani, timp şi având mereu în faţa ochilor interesul Ardealului.”[3] Activitatea în folosul națiunii a displăcut guvernului Antonescu, Ovid Ciurdaru Ciordaș fiind retras și trimis pe front. În 1943 revine director la Astra până în 1945. În anul 1948, a lucrat ca statistician șef la Direcția Generală de Statistică. În 1949 a fost arestat fiind bănuit de ”activitate în cadrul reorganizării ilegale a PNȚ Maniu. După eliberare a fost strungar la Fabrica Semănătoarea, până în anul 1952 când  a fost arestat din nou pentru că între anii 1940-1942, când a fost atașat de presă la Legația Română din Germania, a desfăşurat o activitate intensă pentru lărgirea legăturilor româno - germane.  A fost încadrat într-o colonie de muncă (1953), pentru 60 de luni, fiind eliberat în 1955. După eliberare, pentru a-și întreține familia a practicat diverse meserii: strungar, lăcătuș, impregnator, etc. S-a pensionat în anul 1963. Ani de zile s-a luptat pentru recunoașterea luptei pentru realizarea Marii Uniri și a meritelor tatălui său, reușind să susțină în fața secției de istorie contemporană a Institutului de Istorie Nicolae Iorga comunicarea ”Aspecte din viața dr. Ioan Ciordaș”. De asemenea, în luna decembrie a anului 1977 a organizat un simpozion omagial la Beiuș, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea martirului Dr. Ioan Ciordaș.

         Referiri: Degău , Ioan (coordonator). Iancu, Diana. Contribuţii la cunoaşterea activităţii lui Ovid Ciordaş Ciurdariu.În: Crişana tradiţională, VII. Pagini de istorie, etnografie şi folclor Editura Primus. Oradea, 2016. pag. 9-20.   (S.S.)

---

[1] Monografia Almanah a Crişanei, Tipografia Diecezană. Oradea, 1936. pag. 380.

[2] Degău , Ioan (coordonator). Iancu, Diana. Contribuţii la cunoaşterea activităţii lui Ovid Ciordaş Ciurdariu. În: Crişana tradiţională, VII. Pagini de istorie, etnografie şi folclor Editura Primus. Oradea, 2016. pag. 11.

[3] Ciurdariu Ciordaș, Ovid. Notă privind activitatea mea de la Berlin în cadrul Legaţiei Române în legătură cu arbitrajul de la Viena. În: Degău , Ioan (coordonator). Iancu, Diana. Contribuţii la cunoaşterea activităţii lui Ovid Ciordaş Ciurdariu. În: Crişana tradiţională, VII. Pagini de istorie, etnografie şi folclor Editura Primus. Oradea, 2016. pag. 26.

Generalul Leonard Mociulschi Saint-Cyr 1889

           MOCIULSCHI, Leonard***   General de corp de armată. Generalul Leonard Mociulschi Saint-Cyr, personalitate militară de excepție, strălucit comandant al Vânătorilor de munte, erou al Primului și al celui de al Doilea Razboi Mondial. S-a născut pe 27 martie 1889, în Bucecea, în familia harnicilor agricultori Gheorghe şi Elena Mociulschi,  însă a fost înregistrat la primăria din comuna Siminicea, care se afla atunci în plasa Burdujeni, judeţul Botoşani. A încetat din viață la 15 aprilie 1979, în vârstă de 90 de ani. A fost cel mai mare dintre cei zece copii ai lui Gheorghe şi ai Elenei Mociulschi. După absolvirea liceului, la îndemnul dirigintelui şi al profesorului de istorie a îmbrăţişat cariera militară. În 1908, la  19 ani, a devenit recrut în Regimentul 13 „Ştefan cel Mare“. Peste un an a ieșit din regiment cu gradul de caporal. În anul 1909 a reuşit printre primii candidaţi la examenele de admitere în Şcoala Militară Ofiţeri de Infanterie, pe care a absolvit-o cu rezultate bune, la data de 1 iulie 1911, fiind avansat la gradul de sublocotenent şi numit în funcţia de comandant de pluton în Regimentul de Infanterie „Dragoş” nr. 29, din oraşul Fălticeni. În anii 1914-1915 ofiţerul a căpătat încredere în posibilităţile sale pentru instruirea ostaşilor din subordine, afirmându-se ca un bun trăgător cu pistoletul, în exerciţiile de scrimă, în folosirea calului pe câmpul de instrucţie şi grija atentă pentru cunoaşterea necazurilor şi bucuriilor subordonaţilor, prelungind mult timpul de lucru peste cel stabilit prin programul unităţii. Pentru perseverenţa şi dăruirea în muncă Leonard Mociulschi a fost avansat la gradul de locotenent, la data de 1 august 1915. Mobilizat la data de 15 august 1916, locotenentul Leonard Mociulschi a participat la războiul pentru întregirea statului românesc, comandând, succesiv, o companie şi un batalion. A fost avansat, înainte de termen, la gradul de căpitan, la 1 aprilie 1917, afirmându-se în luptele din Transilvania şi de la Oituz, în campania din toamna anului 1916 şi în vara anului 1917. După demobilizarea armatei, căpitanul Leonard Mociulschi a fost mutat, la data de 21 mai 1918, la Regimentul 35 Infanterie Constanţa. Remobilizarea armatei la data de 28 octombrie 1918 îl găseşte pe căpitanul Leonard Mociulschi în funcţia de comandant de companie puşcaşi, în aceeaşi unitate. La data de 1 martie 1920 ofiţerul a revenit în Regimentul 29 Infanterie din Fălticeni, fiind avansat la gradul de maior, la 1 aprilie 1920, şi numit comandant de Batalion Instrucţie. La 13 decembrie 1921 maiorul Leonard Mociulschi a solicitat mutarea în arma vânătorilor de munte, fiind numit comandant secund în Batalionul 6 Vânători de Munte iar de la data de 1 noiembrie 1924, într-o funcţie similară în Batalionul 12 Vânători de Munte. În această perioadă a absolvit cursurile de schi şi alpinism de vară, în Centrul de Instrucţie Zărneşti. După cinci ani de activitate în această unitate, ofiţerul a fost mutat pentru cinci luni de zile (1 noiembrie 1929 – 1 aprilie 1930) în Regimentul 69 Infanterie Dorohoi (dublura Regimentului 29 Infanterie Fălticeni). A fost rechemat în arma vânătorilor de minte iar la data de 1 aprilie 1932 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel şi numit comandant secund în Batalionul 8 Vânători de Munte, din Bistriţa-Năsud. După un an şi şase luni, la 1 ocotmbrie 1933, Leonard Mociulschi, apreciat pentru eforturile depuse în instruirea efectivelor, a fost numit comandant al Batalionului 9 Vânători de Munte din oraşul Sighetul Marmaţiei, judeţul Maramureş. Timp de patru luni (1 octombrie 1933 – 1 februarie 1934), Leonard Mociulschi a condus, cu fermitate şi mult tact, unitatea de vânători de munte din Sighetul Marmaţiei, îngrijindu-se de asigurarea mijloacelor materiale necesare traiului şi de instruirea efectivelor, obţinând în Foile de Apreciere calificative bune şi foarte bune. Fiind un ofiţer de nădejde, Leonard Mociulschi a fost numit, la data de 1 februarie 1934, la comanda Batalionului 4 Vânători de Munte din oraşul Predeal, dovedind aceeaşi pasiune pentru instruirea complexă a efectivelor unităţii. La 1 aprilie 1937 a fost avansat la gradul de colonel şi apoi numit la comanda Grupului 5 Vânători de Munte din Sighetul Marmaţiei (1 noiembrie 1937), având în subordine Batalioanele 9 şi 10 Vânători de Munte şi Divizionul 5 Vânători de Munte. Până în august 1940 colonelul Mociulschi, s-a ocupat de instruirea efectivelor pentru apărarea graniţei de nord împotriva unei invazii străine. La 7 august 1940 colonelul Mociulschi a fost numit la comanda Grupului 4 Vânători de Munte din Bistriţa-Năsăud. La 10 februarie 1940 a fost numit comandant secund al Brigăzii 1 Mixte Munte Brașov, al cărei comandant era generalul Mihail Lascăr. Împreună au întreprins măsuri pentru instruirea pentru luptă a unităţilor din subordine: Grupurile 1 şi 2 Vânători de Munte, Grupul 1 Artilerie Munte, cu Divizioanele 1 Obuziere Munte şi 2 Tunuri Munte, şi Batalionul 2 Pionieri Munte. În preajma intrării României în război efectivul brigăzii s-a ridicat la 11.628 de militari, pregătiţi în aplicaţii şi exerciţii metodice efectuate pe crestele Munţilor Bucegi. În fruntea acestei unităţi a participat la eliberarea părţii de Nord a Bucovinei - Brigada 1 Mixtă Munte a trecut la ofensivă, în zorii zilei de 3 iulie 1941, eliberând, în aceeaşi zi, oraşul Ştorojineţ şi, la 5 iulie, oraşul Cernăuţi (capitala Bucovinei), după care a trecut Prutul, respingând inamicul spre Nistru, râu pe care l-au forţat, în ziua de 17 iulie, în zona localităţilor Voloscova - Korzlov. Brigăzile de vânători de munte au fost dirijate către Bug şi Nipru. Brigada 1 Mixtă Munte a desfăşurat lupte crâncene între Nistru şi Bug, reuşind să traverseze Bugul la 20 august. După trecerea Niprului, în septembrie, cu mari pierderi în oameni şi tehnică de luptă, colonelul Leonard Mociulschi, din ordinul comandantului Brigăzii 1 Mixtă Munte, a editat Ordinul de zi din 11 octombrie 1941: „Ostaşi ai Brigăzii 1 Mixtă Munte! După trecerea Niprului aţi înlocuit trupele Diviziei 1 Munte germană pe poziţia din faţa satului Timoşevka, îndurând cele mai înverşunate atacuri date de sovietici pe care le-aţi zdrobit prin bravura şi eroismul vostru legendar. Sub focul ucig ător al aviaţiei inamice, atacaţi  necontenit de forţe superioare şi de care de luptă, aţi rezistat cu îndârjire sub bombardamentul violent al artileriei sovietice. Atacurile repetate ale inamicului din zilele de 25-28 septembrie 1941 au fost oprite cu vigoarea şi sângele vostru… În faţa mormintelor proaspăt deschise, în care zac bravii ostaşi din Brigada 1 Mixtă Munte, căzuţi în lupta eroică şi dârză susţinută timp de 11 zile şi nopţi contra celor mai vijelioase atacuri moscovite, mă înclin cu smerenie. La 24 ianuarie 1942 a fost avansat la gradul de general de brigadă. La 29 octombrie 1941 Brigada 1 Mixtă Munte a pătruns pe frontul din Crimeea pe la Ciongar, împreună cu Brigada 8 Cavalerie română. La 7 noiembrie efectivele brigăzii au ajuns pe aliniamentul jalonat de localităţile tătăreşti: Uskut, Sudak, Kuciuk, Otusi şi Uzek. Colonelul Mociulschi a introdus Grupul 1 Vânători de Munte pe frontul de la Sevastopol, luptând alături de Divizia 72 Infanterie germană până la 20 decembrie, reuşind să cucerească Dealul Carela de la periferia Sevastopolului. Avansat general de brigadă, la data de 24 ianuarie 1942, Leonard Mociulschi a fost comandant secund al Diviziei 1 Munte şi după plecarea în altă funcţie a generalului Mihail Lascăr. La 10 martie 1942 generalul Mociulschi a fost numit comandant secund la Brigada 3 Mixtă Munte (la 15 martie 1942 brigăzile de munte şi cavalerie s-au transformat în divizii) şi apoi, la 25 aprilie 1942, comandant secund la Divizia 4 Munte, comandată de generalul de divizie Gheorghe Manoliu, divizie care se afla în apărarea litoralului Mării Negre, între localităţile Sudak şi Aluşta. Ajutat de ofiţerii din statul major, generalul Leonard Mociulski a îmbunătăţit sistemul de apărare şi minare a direcţiilor probabile de debarcare a inamicului. În luna iunie 1942 Divizia 4 Munte a fost introdusă pe frontul de la Sevastopol, remarcându-se în luptele de la Wald Kruze, Wald Nohe şi Kegel. În septembrie 1942 generalul Mociulski a organizat apărarea litoralului Mării Negre, între Feodosia şi Kerci, cu efectivele diviziei. Experienţa acumulată în conducerea trupelor de vânători de munte şi capacitatea sa organizatorică i-au îndreptăţit pe şefii direcţi să-l 18 19 promoveze pe generalul Leonard Mociulschi la comanda Diviziei 3 Munte, la 6 octombrie 1942, după numirea generalului Radu Korne în funcţia de comandant al Diviziei 8 Cavalerie. Divizia 3 Munte se găsea în Kuban, în apropiere de Krasnodar Abinskaia, având în compunere Grupurile 3 şi 6 Vânători de Munte, cu Batalioanele 5, 6, 11, 12, 21 şi 22 Vânători de Munte, precum şi Grupul 23 Artilerie Munte, cu Divizioanele 1 Tunuri Munte şi 3 Obuziere Munte. Divizia a primit misiunea să interzică pătrunderea inamicului în Bazinul Kuban şi a apărat cu străşnicie comunicaţia Krimskaia - Krasnodar. Împreună cu unităţile Diviziei 9 Infanterie germană, Divizia 3 Munte a constituit Grupul „Abin”. Sub conducerea generalului Mociulschi, Divizia 3 Munte a apărat eroic sectorul încredinţat, respingând toate contraatacurile inamicului. În nopţile de 21/22 şi 22/23 februarie 1943 Divizia 3 Munte s-a repliat la vest de Abinskaia, în capul de pod Kuban. În perioada septembrie 1942 - februarie 1943 militarii diviziei au primit 7 ordine „Mihai Viteazul” şi 384 ordine „Crucea de Fier” germană, clasa a II-a. Divizia a pierdut în acea perioadă 4.506 bravi militari. De la data de 16 iulie 1943 Divizia 3 Munte a fost trecută în Krimeea, ocupând dispozitiv de luptă pe coasta de nord a Peninsulei Kerci. După retragerea de la Kerci, Divizia 3 Munte a luptat, de la 15 aprilie 1944, pentru apărarea Sevastopolului, luând în subordine, de la 25 aprilie, şi resturile Diviziei 19 Infanterie. La 10 mai efectivele rămase în viaţă au fost evacuate în ţară, stabilindu-se în garnizoanele de pace. Avansat la gradul de general de divizie Leonard Mociulschi a condus, după 23 august 1944, efectivele Diviziei 3 Munte (subordonate Corpului 7 Armată, comandat de generalul Nicolae Şova) la apărarea văilor Crişului Negru, repliindu-se, la 13 septembrie, la circa 15 km sud-est de Beiuş, pe care l-a pierdut la 17 septembrie. La 22 septembrie, prin lupte avântate, marea unitate a eliberat Beiuşul şi a continuat înaintarea spre Oradea, pe direcţia Uileacul de Beiuş - Mocraz - Tinca - Cheresig, ajungând la 27 septembrie pe aliniamentul Iclod - Sântandrei - Traian - Toboliu - Roit, unde a trecut în defensi vă. La 2 octombrie efectivele diviziei au ajuns pe aliniamentul Cefa - Berechiu. La 11 octombrie Divizia 3 Munte a început luptele pentru eliberarea oraşului Oradea, acţionând între calea ferată şi Crişul Repede. 

         La 13 octombrie a depăşit frontiera româno-maghiară, contribuind la eliberarea Ungariei, fiind oprită, la 16 octombrie, de o puternică rezistenţă inamică la Koyar, pe care l-a eliberat, prin mari sacrificii, în noaptea de 16/17 octombrie. În seara zilei de 19 octombrie 1944 a intrat în Debreţin, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi 337 Infanterie sovietică. Prin atacuri succesive Divizia 3 Munte a ajuns, până la 31 octombrie 1944, pe malul drept al Tisei, la sud de Tiszadada. Forţând Tisa, Divizia 3 Munte a ajuns, la 21 noiembrie, în apropiere de Miscolc. De la 23 noiembrie a acţionat ofensiv pentru cucerirea munţilor Bukk, eliberând localităţile Homor, Nagyvisnyo, înăţimea Balvany, şi ajungând, la 16 decembrie, în valea râului Szilvas. Înaintând şi eliberând alte localităţi ungare a ajuns, la 1 ianuarie 1945, la râul Ipel, realizând capete de pod în localităţile Ipolitarnok şi Kaonda. În pofida rezistenţei inamicului, pe teritoriul Slovaciei Divizia 3 Munte a eliberat, la 4 ianuarie 1945, localitatea Velika. Împreună cu trupele sovietice a eliberat, la 12 ianuarie 1945, oraşul Lucenec. Ajunsă pe pantele munţilor Javorina, la 29 ianuarie, a desfăşurat lupte extrem de grele pe direcţia Abelova - Homy - Tisovuk - Neresnice (18 februarie 1945), Divizia 3 de Munte, condusă de el, a înfipt tricolorul românesc pe cel mai înalt vârf al Javorinei, îndreptându-se spre Hron, pe care l-a forţat la 28 martie 1945. După 4 aprilie 1945, efectivele diviziei au ajuns în munţii Nitra, grupându-se în apărare. Înaintând prin lupte foarte grele a traversat Râul Vah, la 6 aprilie. La 8 aprilie 1945, generalul de divizie Leonard Mociulski a fost chemat în ţară, lăsând comanda Diviziei 3 Munte generalului Pompeius Demetrescu, care comandase Divizia 2 Infanterie. Generalul de corp de armată Ion Boiţeanu, comandantul Corpului 4 Armată, sub ordinele căruia a acţionat Divizia 3 Munte în nord-vestul Ungariei şi pe teritoriul Cehoslovaciei, l-a notat pe generalul Leonard Mociulschi, în primăvara anului 1945: „Comandant de război prin excelenţă, care şi-a condus cu competenţă marea unitate în toate operaţiile din munţii Ungariei şi din munţii Slovaciei”. Sosit în ţară, generalul de divizie Leonard Mociulschi a fost numit, la 8 aprilie 1945, la comanda Corpului de Munte, funcţie îndeplinită până la 12 mai 1945. Apoi a îndeplinit alte funcţii în Marele Stat Major, până la 9 mai 1946, când a fost trecut în rezervă. Dar conform principiului ”Orice faptă bună va fi pedepsită” în 1946, pentru acest Erou în două războaie mondiale începe calvarul, bătaia de joc a noii orânduiri, răzbunarea puterii sovietice umilită de vânătorii de munte, trupele de elită ale României, fiind citat pentru a fi judecat de Tribunalul Poporului pentru crime de război. După multe cercetări a fost achitat „în unanimitate”, apoi eliberat. Eliberarea s-a datorat faptului că Iuliu Maniu şi Regele Mihai au intervenit la Lucreţiu Pătrăşcanu în favoarea sa. După trecerea în rezervă s-a stabilit la Codlea, ocupându-se de cultivarea celor 5 ha de pământ ce-i fuseseră atribuite la acordarea ordinului „Mihai Viteazul”. Nu s-a bucurat prea mult de libertate deoarece a fost din nou acuzat că, în perioada 1945-1946, „a lucrat împotriva regimului democratic atât în domeniul politic cât şi în domeniul militar”. A fost închis la penitenciarul Jilava, apoi trimis, la 7 august 1951, la canalul Dunăre-Marea Neagră şi în diferite colonii de muncă forţată (Oneşti, raionul Târgu-Ocna). Cercetările au continuat până în toamna anului 1955, când în urma Decretului 421, a fost eliberat (10 oct. 1955), după şapte ani şi două luni de detenţie.

 Pe scurt:

- 24.04.1946 - Prin actul de acuzare întocmit de acuzatorul public Dumitru Săracu, gl. Mociulschi Leonard, comandant al Diviziei 3 Munte pe frontul de Est, este trimis in judecată pentru „crime de război".

- 31.05.1946 -Prin Hotărârea nr.18, Tribunalul Poporului achită pe gl. Mociulschi Leonard și condamnă pe gl. Iliescu Mihail la 20 ani detenție grea.

- 10.10.1955 - Gl. Mociulschi Leonard este eliberat de la Jilava după 7 ani și 2 luni de detenție.[1]

După şapte ani şi două luni de detenţie, la data de 10 octombrie 1955 generalul Mociulschi a fost eliberat. După ieşirea din închisoare s-a stabilit la Blaj. Cu sănătatea distrusă, cu averea confiscată, cu pensia suspendată, generalul şi soţia sa au început o nouă viaţă în Blaj, pe strada Micu Klein, la numărul 33. A fost nevoit să se angajeze muncitor la CFR, la descărcare vagoane, iar soţia mergea zilier la depozitul de lemne din oraş şi muncitor sezonier la sera de flori. Treptat, au început să apară primele semne de mai bine: în august ’56, a început să primească o pensie de 590 de lei – care va ajunge în 1977, la 3.600 de lei; în 1960, a putut să se mute în judeţul Braşov, în satul Purcăreni, iar peste patru ani, chiar în oraş, unde a primit un apartament din partea statului. În 1964, a fost repus în drepturi, i s-a dat înapoi uniforma militară şi a fost avansat la rangul de general locotenent în rezervă, iar în 1966, la intervenția lui Charles de Gaulle, a fost reabilitat. În primăvara lui ’68, a avut parte de o altă bucurie: generalul de Gaulle, care era în vizită oficială la Bucureşti, s-a interesat personal de soarta militarului român, pe care mărturisea că îl preţuieşte. Inima sa a încetat să mai bată la 15 aprilie 1979, într-o căsuţă modestă din Braşov, fiind incinerat la Crematoriul Uman din Bucureşti. Cenuşa corpului său a fost presărată pe cele mai înalte piscuri montane din România, pentru gloria şi nemurirea trupelor de vânători de munte pe care le-a iubit. A fost decorat cu ordine militare şi civile: „Coroana României”, „Steaua României”, „Tudor Vladimirescu”, clasa a III-a, Crucea Germană de Aur, în 1942, şi Crucea de Cavaler a Crucii de Fier, în 1943, oferite de Al Treilea Reich, Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a , în 1941, pentru acţiunile pe Frontul de Est, Ordinul Crucea Libertăţii, clasa I, în 1943, conferit de mareşalul Finlandei, Carl Gustaf Emil Mannerheim, „Steagul Roşu” (ordin maghiar), Crucea de Razboi a Republicii Franceze (Croix de Guerre cf. Brevet Nr. 834/1918, Ministerul Afacerilor Străine) și Ordinul “Mihai Viteazul” în grad de cavaler (Decretele Regale Nr. 382/1944 si Nr. 805/1945), aflate astăzi la Muzeul Militar Național din București şi alte medalii româneşti şi străine, militare şi civile. Este cetățean de onoare al municipiului Brașov.[2] 

Scrieri: Asaltul vânătorilor de munte. Editura Militară. Bucureşti, 1967.

           Referiri: - Razba, Maria. Personalități hunedorene. Oameni de cultură, artă, ştiinţă, tehnică şi sport (sec. XV - XX) Dicţionar. Editura Emia. Deva, 2004; Chiper, Constantin.Veterani în slujba patriei, Vol. II. Editura Buratino. Ploiești, 2006. Pag. 14-20; 

https://adevarul.ro/cultura/istorie/portret-despreeroi-sentinte-generalul-mociulschi-fata-represiunea-comunista-1_59d8948f5ab6550cb8e5f086/index.html

https://adevarul.ro/locale/constanta/cum-devenit-bravul-general-roman-mociulschi-dusman-poporului-inchis-comunisti-lagare-cenusa-fost-imprastiata-crestele-carpatilor-1_58c3cdd35ab6550cb8393fa3/index.html

---

[1] Buletinul Arhivelor Militare – an I, Nr. 1. 1998. pag. 19, 20, 32.

[2] România Eroică nr. 3-4 (40-41) - Serie nouă 2010. Pag. 36.

BARTOK Béla Viktor János

BARTOK, Béla Viktor János*** Compozitor. S-a născut la 25 martie 1881, în localitatea Sânicolaul-Mare, într-o familie care avea și preocupări muzicale. A încetat din viață la 26 septembrie 1945. Tatăl (decedat în 1888), directorul Școlii de agricultură din localitate, cânta la violoncel într-o orchestră de amatori, mama, Paula Voit, învățătoare, era o pianistă bună. Încă de timpuriu s-au manifestat predispozițiile sale muzicale: la 11 ani apărea pentru prima dată în fața publicului, cu ocazia unui concert organizat în scopuri filantropice; a interpretat, alături de alte piese, un fragment dintr-o sonată a lui Beethoven și propria compoziție, Cursul Dunării. ”M-am născut la 25 martie 1881 la Sînnicolau Mare, judeţul Torontal [azi: judeţul Timiş], şi la vîrsta de 6 ani am început să învăţ a cînta la pian de la mama. Tatăl meu, care era directorul unei şcoli agricole, avea un talent muzical de înalt nivel, cînta la pian, a organizat o orchestră de amatori şi a încercat chiar să compună muzică de dans. Aveam 8 ani cînd a murit. După moartea lui, mamei i-a revenit grija să ne cîştige pîinea cea de toate zilele, muncind ca învăţătoare la o şcoală populară. Ne-am mutat la Nagyszőllős, apoi la Bistriţa, în Ardeal, în sfîrşit, în 1893, la Bratislava. Deoarece chiar de la vîrsta de 9 ani am început să compun piese mici pentru pian, ba în 1891, la Nagyszőllős, am apărut şi în public în calitate de „compozitor“ şi „pianist“, a fost foarte important pentru noi să ne mutăm, în sfîrşit, într-un oraş mai mare. Între oraşele maghiare din provincie pe atunci, fără îndoială, Bratislava avea cea mai intensă viaţă muzicală, şi în felul acesta am avut posibilitatea pe de o parte să iau lecţii de pian şi să învăţ armonia pînă la 15 ani, de la Erkel László, fiul lui Erkel Ferenc, şi pe de altă parte, să ascult cîteva concerte simfonice şi reprezentaţii de operă – deşi în interpretări nu prea reuşite. Am mai făcut şi muzică de cameră şi, în felul acesta, pînă la vîrsta de 18 ani, am ajuns să cunosc destul de bine literatura muzicală de la Bach la Brahms. La Wagner însă am ajuns doar pînă la Tannhäuser. Între timp, compuneam cu hărnicie, influenţat de Brahms şi de opus 1 al lui Dohnányi, o compoziţie de tinereţe a acestuia, care era cu 4 ani mai mare decît mine. După terminarea studiilor de liceu, urmînd sfatul lui Dohnányi, am venit la Budapesta, la Academia de Muzică, unde de la 1899 la 1903 am fost elevul lui Thomán István (pian) şi Koessler János (compoziţie)”.[1]

Viața și creația: Din 1894 până în 1899 a studiat la Bratislava, centru cultural cu o tradiție culturală remarcabilă în Imperiu. își continuă desăvârșirea în domeniul muzicii prin studii la Academia de Muzică din Budapesta, în octombrie 1901, în cadrul concertelor organizate de această instituție, s-a prezentat pentru prima dată publicului budapestan, interpretând Sonata în si minor a lui Liszt Ferenc. S-a angajat în puternicul curent antihabsburgic pornit în Ungaria în 1903. Pe colile de corespondență scria Jos Habshurgii!, iar la cursurile de la Academia de Muzică vine îmbrăcat în haine maghiare, în semn de sfidare a spiritului german dominant acolo. La 8 septembrie 1903, exprima într-o scrisoare această nobilă și  neexclusivistă profesiune de credință: „Eu personal voi servi din toată viața mea, în toate domeniile, întotdeauna și cu toate mijloacele mele, un singur scop: binele poporului și al patriei mele.”[2] În 1904 a notat pentru prima dată melodii populare maghiare. în 1904 a notat pentru prima dată melodii populare maghiare. O expediție de cercetare muzicală, întreprinsă de Kodaly Zoltan în anul următor, a avut rezultate atât de bune încât i-a convins pe amândoi să gândească sistematic această muncă. Cercetările din 1906 ale celor doi muzicieni în pusta Ungariei și în partea de nord a țării s-au finalizat printr-o culegere: Douăzeci de cântece populare maghiare, cu acompaniament de pian. în același an, Bartok se interesa de folclorul muzical slovac, iar trei ani mai târziu, în aria preocupărilor sale, intra melosul popular românesc. Investigațiile și interesul dublat de satisfacția reușitei, dincolo de impedimentele de orice fel, au împins tot mai mult granițele de studiu: în 1913 se afla în nordul Africii, ocupându-se de înregistrarea muzicii arabe; în 1932, era prezent la Cairo; în 1936, parcurgea Anatolia, pentru a studia folclorul turc; în 1942 prelucra la Universitatea Columbia de la New York folclor sârbo-croat. Concomitent cu cercetările pe teren, cu punerea la punct a unui sistem riguros de notare, de clasificare și de restituire tipografică a materialului cules, a publicat lucrări care au devenit repere în cercetarea etnomuzicală universală: Cântece populare românești din comitatul Bihor (1913), Cântece populare ardelenești, împreună cu Kodaly Zoltan (1923), Muzica populară a românilor din Maramureș (1923), Cântecul popular maghiar, tipărită și în limbile germană și engleză (1924), Muzica populară maghiară și a popoarelor învecinate, apărută și în limbile germană și franceză (1934), Melodiile colindelor românești (1935). în 1935, în Editura Societății Compozitorilor Români, a fost tipărit studiul Muzica populară și însemnătatea ei pentru compoziția modernă. în jurul anului 1910 au loc câteva evenimente care-i stabilizează poziția socială și emoțională, creându-i un sentiment de siguranță, din păcate nu durabil. în 1907 a fost numit profesor de pian la Academia de Muzică din Budapesta; în 1909, s-a căsătorit cu Martha Ziegler; în anul următor s-a născut fiul lor, Bela. în 1920, concertează ca pianist în Europa; în 1927 în S. U. A, iar în 1929 în U. R. S. S. Societatea „Melos” din Berlin a consacrat trei zile unor concerte cu compoziții de cameră ale lui Bartok. în 1927 a primit premiul Societății „Musical Found Society”, pentru Cvartetul de coarde nr. 3. în planul vieții familiale s-au produs însă dereglări: în 1923 s-a despărțit de Martha Ziegler și s-a căsătorit cu Ditta Pasztory, pianistă, cu care va avea un fiu, Peter. în atmosfera politică tensionată din jurul anilor 1930, Bartok se consacră unei activități creatoare fervente. Compune Cantata profana, pe textul unei balade românești despre cei nouă cerbi năzdrăvani; compoziția a fost interpretată, pentru prima dată, la Londra, în 1934. Din cauza agresiunii fasciste în Europa, ia hotărârea să se stabilească în S. U. A.; la 8 octombrie 1940 susține ultimul său concert la Budapesta; la sfârșitul aceleiași luni sosea cu soția și cu fiul la New York. începând cu anul 1943, situația lui s-a ameliorat simțitor: avea posibilitatea urmării unui tratament, să beneficieze de o perioadă de refacere, primise comenzi de lucrări și i se executau compoziții. Starea sănătății s-a agravat însă continuu -  a încetat din viață la 64 de ani, la „West Side Hospital” din New York. S-a stins compunând: ”Strigătele și apelurile lor (păsărilor – n.n.) pot fi auzite în măsura a doua a „Concertului nr. 3 de pian” pe care l-a schițat la Asheville și l-a completat, cu excepția a șapte bare, într-o cursă sumbră cu moartea în vara anului 1945. În ultimele pagini scrise de el vreodată, maghiarul, europeanul, marele cetățean al lumii a pus la dispoziție un mic monument minunat - păsări din Carolina de Nord.” [3] 

Prietenia Bartok – Bușiția: Cea dintâi scrisoare a lui Bartok Bela către Ioan Bușiția datează din 14 august 1909 și este ulterioară timpului petrecut de muzicianul maghiar în zona Beiușului, pentru a culege folclor românesc. Între 18 și 31 iulie 1909, Bartok Bela a fost găzduit și călăuzit de către Ioan Bușiția, căruia îi adresa mulțumiri pentru ospitalitate și servicii. O boală manifestată pe neașteptate a întrerupt expediția în zona Beiușului, lăsând neparcursă partea cuprinsă între Beiuș și Vașcău, unde l-ar fi putut găzdui învățătorul și folcloristul amator Vasile Sala. A revenit curând în Bihor, în jurul datei de 29 august 1909. În ianuarie 1912 îi expedia lui Bușiția prima scrisoare redactată exclusiv în limba română. Scrisoarea este ulterioară unei deplasări în zona Cociuba și înaintea alteia, proiectate pentru zona Aleșd. Relațiile prietenești stabilite cu Bușiția sunt evidențiate și de cererea pe care i-o adresează de a avea bunăvoința să pregătească câteva scrisori 79 de recomandare pentru următorul său periplu bihorean, în care intrau localitățile: Aleșd, Groși, Telechiu, Luncșoara, Borod, Aștileu, Măgești, Șuncuiuș, Bratca, Ciucea ca localitate de margine a teritoriului vizat; întrucât avea la dispoziție 10 zile solicita recomandări pentru șase sau șapte localități. Conștient că cererea adresată lui Bușiția nu era ușor de rezolvat, tot el sugera să-i parvină măcar o recomandare pentru preotul din Aleșd. în 1913, Bartok Bela se afla în Algeria, la marginea Saharei, de unde-i trimitea lui Ioan Bușiția o ilustrată; venise în urmă cu două săptămâni acolo și neadaptarea organismului său la căldura excesivă l-a obligat să se întoarcă la Alger, în căutarea unui medic, dar abandonând o zonă interesantă. Nu i se părea însă că temperatura de care avusese parte în Bihor, cu prilejul expediției sale etnomuzicale din 1909, ar fi fost mai mică decât căldura nord-africană. La 24 martie 1914 îl informa pe Bușiția despre româncele invitate la Budapesta, la Academia de Muzică, pentru a cânta. Pe străzi au atras atenția, probabil datorită portului și, într-o mai mică măsură, datorită limbii, care nu reprezenta un fenomen inedit în capitala maghiară: „Ce senzație am produs pe stradă! E de necrezut. Nu a fost om care să nu se fi uitat după noi. Și ce mulți știu aici românește. Aproape în fiecare stradă au fost acostate în limba lor maternă.”[4] În vara lui 1917, Bartok Bela intenționa să efectueze o excursie în Bihor; întrucât sănătatea soției sale nu se restabilise complet și, ca atare, nu-i permitea să-1 însoțească, în locul ei urma să vină dirijorul italian Egisto Tangou. Prima parte a scrisorii din 7 iunie 1917, expediate de la Keresztur, a fost redactată de către soția lui Bartok, în intenția de a-i prelua ceva din obligații. Soția se arăta a fi extrem de preocupată de toate implicațiile acestei excursii, pe care o dorea, dacă se constată că lui Bartok îi priește, de durată. Dar conștientă de starea precară a fiecărei familii în asemenea timpuri și de nevoia generală de bani, insista ca Bușiția să discute cu familia Marele, unde avea să fie gazda, toate aspectele financiare conexe: „despre problema remunerației, pentru că este, bineînțeles imposibil, ca în lumea asta scumpă și în care nu găsești nimic, să facem apel la bunăvoința lor, numai așa fără nici un contraserviciu”.[5] In rândurile adăugate de Bartok la textul soției sale se dau câteva detalii despre dirijorul italian, menite să înlăture orice complicație a prezenței sale. O personalitate reală, dar fără pretenții și mofturi; prevenit din vreme de simplitatea locurilor unde vor merge, acesta va accepta totul așa cum există; dar, din prudență, se va înarma cu un baton de salam și o cutie cu macaroane. La seria bucuriilor și a binefacerilor personale pe care le poate provoca o asemenea deplasare, se mai adăuga una: „faptul că în sfârșit pot să prezint unui mare muzician, chiar la fața locului, neîntrecutele cântece bihorene”.[6] în finalul scrisorii se produce o invitație frumoasă din partea unui spirit tot atât de frumos: „Mi-am adus aminte, când citeam ultima dv. scrisoare, că de fapt de ce nu mi-ați scrie și în limba română? Deci pe curând, până la răspunsul scris - sper - în românește vă salută de multe ori credinciosul dv. Bartok”[7] Excursia proiectată nu a decurs conform așteptărilor și pregătirilor. Dirijorul italian s-a îmbolnăvit de tifos la câteva zile după demararea expediției și a fost nevoit să se retragă la Beiuș, adăpostit și îngrijit la soții Bușiția. loan Bușiția i-a făcut oaspetelui neprevăzut un portret în creion, pe care a notat: „Egisto Tangou dir. la Opera din Bpesta a zăcut la mine bolnav de tifos. A venit și a stat câteva zile și la 82 Isaia Marele - cu Bela Bartok compozitorul la Urviș. Beiuș, 29/ VII 1917, Bușiția”14[8] în timp ce Tangou se afla în convalescență la Beiuș, Bartok a continuat culegerile sale muzicale la Dumbrăvița de Codru. în august 1917, Bartok îi trimite lui Bușiția o scrisoare pentru a-și exprima gratitudinea pentru felul în care au fost primiți în Bihor și pentru ajutorul dat, mai ales în cazul dirijorului italian. Deși dansurile românești n-au putut fi executate la Viena, orchestrarea lor a rămas un lucru bun, întrucât Bartok se aștepta să le prezinte la Pesta (în primă audiție, s-au și cântat la Budapesta, la 11 februarie 1918). în scrisoarea din 28 ianuarie 1918, Bartok Bela îl întreabă pe Bușiția dacă este de acord ca această lucrare, redactată în trei limbi: germană, maghiară și română, să-i fie dedicată în acest fel simplu: „Domnului Profesor loan Bușiția”. Cât de apropiat se simțea de loan Bușiția o dovedește și mărturisirea făcută într-o scrisoare expediată din Berlin, la 30 martie 1920 Venise în capitala germană pentru a tatona terenul în vederea plecării din Ungaria: „La noi acasă situația este deznădăjduită. Am venit aici să mă orientez ce s-ar putea face. Am constatat cu bucurie că cei de aici mă stimează mult. în orice caz ar fi posibil să mă stabilesc aici”.[9] Dacă l-ar împiedica ceva ar fi un motiv de natură sufletească: „Dar - cum bine știți - muzica populară cu greu mă lasă în apus; degeaba totul, ea mă trage spre răsărit”.[10] În 1921 starea materială a familiei Bartok era dintre cele mai îngrijorătoare: locuia în două camere din vila unei cunoștințe de la 85 Budapesta; întreținerea celor trei persoane depășea câștigul dintr-un an; trebuia să accepte fel de fel de lucrări pentru a face față cheltuielilor: concerte de pian, articole pentru publicații străine, cărți despre muzica populară maghiară și nemaghiară; evident, în aceste condiții, nu se mai putea ocupa de activitatea componistică. O nouă excursie în Bihor, o vilegiatură la Stâna de Vale ar fi fost de natură să-l refacă sufletește și trupește. De aceea, în scrisoarea din 8 mai 1921, îl roagă pe loan Bușiția să se intereseze de costul unor asemenea acțiuni. Din cauza deselor deplasări prin Europa, a grijii zilei de mâine pentru familie (problema locuinței), s-a văzut obligat să decline o invitație a lui Bușiția, din 1928, pentru un concert. Dar în eventualitatea participării lui Enescu la acesta, îi sugerează totuși lui Bușiția să-i propună acestuia „să-mi cânte dansurile populare românești (transcrise de Szekely și editate de Universal Edition). 2 dintre ele sunt dansuri românești din Bihor care s-ar încadra foarte bine într-un concert la Beiuș.”[11] În 1931 i-a trimis lui Bușiția Sonatina scrisă pentru pian, apărută în transcripție pentru vioară, „căci și în ea, precum poate știi, sunt prelucrate dansuri populare românești”. O altă lucrare despre care îi vorbește, terminată la data expedierii scrisorii din 20 decembrie 1931, este 44 duouri pentru două viori, în care integrase melodii maghiare, slovace, românești, rutene, chiar și arabe, a apărut în 1933. Gândind retrospectiv asupra intențiilor, pasiunii științifice și puterii sale de muncă, puse față în față cu caracterul timpului în care a trăit, constată cât de opuse au fost acestea: „Ce multe lucruri frumoase aș mai fi putut realiza -înțeleg prin aceasta culegerea de cântece populare - dar m-a împiedicat nebunia lumii”[12]

Referiri: - Bartok, Bela. Academia Română. Cântece Populare Românesti Din Comitatul Bihor. București. Leipzig. Viena. 1915. Pag. V-VIII.- Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde. Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea 2003. Pag. 74-88; - Enciclopedia României; - Béla Bartók, promotor al folclorului muzical românesc şi influenţa sa asupra sculptorului Vida Gheza.În: Graiul Maramureșului. 19 decembrie 2015; - Vilmos, Juhasz. Bartok s Years in America (Anii lui Bartok în America de Nord). Washington DC, SUA, 2006. Pag. 40; - Kosa, András, László. - 135 de ani de la naşterea compozitorului Bartók Béla. În: Observator Cultural. Supliment Bartok Bela. 28 aprilie-11 mai 2016. (S.S.)

---

[1] Kosa, Andras, Lazslo. Bartók Béla, autobiografia. În: Observator Cultural. Supliment Bartok Bela.  28 aprilie-11 mai 2016.

[2] Bence Szabolcsi, Bela Bartok. Viața și opera, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din R. P. R., București, 1962, p. 28. În: Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde. Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. Pag. 87.

[3] Vilmos, Juhasz. Bartok s Years in America (Anii lui Bartok în America de Nord). Washington DC, SUA, 2006. Pag. 34.

[4] Bela Bartok, Scrisori, I. Ediție îngrijită de Ferenc Lâszl6. Traducerea textelor: Gemma Zimveliu. Prefață de Zeno Vancea, Editura Kriterion, București, 1976, p. 94. În: Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde. Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. Pag. 87.

[5] Ibidem. Pag. 112.

[6] Ibidem, Pag. 113. Pag. 87.

[7] Ibidem. Pag. 113. Pag. 87.

[8] Nota 3 a lui Laszlo Ferenc, lucr. cit., p. 114. În: Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde. Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. Pag. 87.

[9] Bela Bartok, Scrisori, I. Ediție îngrijită de Ferenc Lâszl6. Traducerea textelor: Gemma Zimveliu. Prefață de Zeno Vancea, Editura Kriterion, București, 1976, p. 94. În: Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde. Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. Pag. 87.

[10] Ibidem.

[11] Bela Bartok, Scrisori, I. Ediție îngrijită de Ferenc Lâszl6. Traducerea textelor: Gemma Zimveliu. Prefață de Zeno Vancea, Editura Kriterion, București, 1976, p. 160. În: Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde. Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. Pag. 88.

[12] Nota 3 a lui Lăszlo Ferenc, lucr. cit., p. 194. . În: Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde. Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. Pag. 88.

LA MULȚI ANI, DAN ISPAS!

ISPAS, Dan-Mugurel**/***  Profesor, jurnalist. S-a născut la Oravița, județul Caraș-Severin, la 7 martie 1970. In anul 1984, familia acestuia s-a stabilit la Beiuș, unde Dan Ispas a absolvit, în 1988, Liceul Samuil Vulcan. Din septembrie 1988 și până în ianuarie 1990, și-a satisfăcut stagiul militar în cadrul unei unități de pază obiective speciale. După perioada de pregătire, a fost repartizat pe aeroportul Otopeni, unde a participat activ la luptele din timpul Revoluției decembriste, fiind înaintat la gradul de sergent. A urmat cursurile Facultății de Istorie din cadrul Universității București. A susținut examenul de licență în anul 1995, după care a devenit profesor titular al catedrei de istorie de la Colegiul Tehnic „loan Ciordaș" din Beiuș, unde lucrează și în prezent. In anul 2002 a câștigat concursul pentru funcția de director adjunct al școlii menționate, activând în această calitate până în anul 2006. În perioada cât a fost director adjunct, Dan Ispas a inițiat demersurile prin care instituția de învățământ amintită a primit statutul de colegiu tehnic. În paralel cu activitatea didactică, și-a continuat pregătirea, urmând studii aprofundate la Facultatea de Istorie-Geografie a Universității din Oradea și un masterat în management educațional în cadrul aceleași universități, precum și munca de cercetare, publicând, în anul 1999, lucrarea intitulată „Neam și lege românească în Țara Beiușului". Totodată, din 1995, Dan Ispas este membru al colectivului de redacție al revistei „Buna Vestire" a Protopopiatului Ortodox Român Beiuș, publicând numeroase articole și studii de specialitate în această revistă. A mai publicat și în alte publicații, precum „Vestitorul Ortodoxiei" - revista Patriarhiei Ortodoxe Române sau „Crisia", din Oradea. Cu mai bine de un deceniu în urmă, își începe activitatea de ziarist, devenind corespondentul ziarului „Crișana". Din 1998 este colaborator al ziarului „Crișana". Din 2001 este redactor la cea de-a treia serie a publicației „Beiușul", o replică palidă a ziarului Beiușul, editat de Primăria municipiului Beiuș. Din anul 1998, a condus câteva dintre posturile media din urbea de pe Crișul Negru: Radio Prompt Beiuș (1998-2000), Radio Vest Beiuș (2000-2003), director Radio Național FM Beiuș - din 2003, director Național TV Beiuș din 2004, director Radio Favorit FM Beiuș - din 2005.

Scrieri: Neam și lege românească în Țara Beiușului. Editura Buna Vestire. Beiuș. 1999. 

Referiri: Ioan Degău. Nicolae Brânda. (coordonatori), Ioan Igna. Beiușul și lumea lui. Studiu monografic. Vol. IV. Editura Primus. Oradea, 2009. pag. 876   (I.I.  S.S.)