MIHAI EMINESCU ȘI ȚARA BEIUȘULUI

Astăzi sărbătorim 171 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu, născut Mihail Eminovici, Luceafărul poeziei românești. Iosif Vulcan de la revista ”Familia” l-a ”botezat” Mihai Eminescu iar poetul a acceptat, păstrând acest nume. 

Jurnalist, poet, prozator, ales post-mortem membru al Academiei Române. Este al șaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldești.

În 31 martie 1889, Mihail Chințescu susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova (Mihail Chințescu, Încercări asupra poetului Eminescu (conferință), ”Revista olteană”, II, 1889, p. 85-100). Într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849 (C. Iordăchescu, Locul și data nașterii lui Eminescu, ”Adevărul literar și artistic”, IV, nr. 217, 1 februarie 1925). În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850 (Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 43), iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849 (Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuți, 1903). Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu, susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii, Ipotești.( I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, București, „Bucovina” V, 1934). Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăveni, iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai. (Mihail Eminescu, Poezii cu o notiță biografică de Căpitanul Eminescu, fratele poetului M. E., București, „L. Alcalay”, Biblioteca Academiei Române, I. 101830). Deși nu este pe deplin sigură – datorită disputei biografilor – data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani.

A fost Eminescu în Țara Beiușului?

Ioan Slavici precizează într-un articol din ”Tribuna”, din anul 1909: ”După testimoniul şcolar, pe care l-am găsit între hârtiile lui, el a trecut a treia clasă gimnasială la Sibiiu, de unde a trecut apoi Ia Blaj. În urmă, fratele său s'a mutat la Timişoara ca advocat şi nu mai încape îndoială, că Eminescu a trăit un timp oarecare şi în Banat. Mai târziu a stat câtva timp la  Beiuş.” Este cert că Mihai Eminescu a zăbovit în Beiuș, tot Ioan Slavici scrie în 1924: ”Deși tânăr de abia douăzeci de ani, el avuse până atunci o  viaţă sbuciumată, umblase ani de zile de-a rândul răsleţ ca  un copil pierdut, se sbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la  Beiuş şi ca suflor la trupe călătoare, în fel de fel de mizerii,  cunoştea în toate amănuntele ei partea urâtă a vieţii omeneşti  şi era oarecum copt înainte de vreme. Nu-şi urmase în mod  regulat studiile secundare, dar citise mult şi nu numai își  făcuse reputaţiunea literară, ci ştia totodată multă carte şi  judeca cu capul lui”. Tot în ”Amintiri”, Slavici mai precizează: ” Copilărise în Moldova, îşi făcuse studiile secundare la Cernăuți, la Sibiu, la Blaj şi la Beiuș, stătuse la Timişoara, unde  avea un frate mai mare ; petrecuse timp îndelungat la Bucureşti, cutreerase tot pământul românesc şi ne considera pe toţi compatrioţi, ne era tuturora apropiat.” La Școala de Băieți din Beiuș, Eminescu se întâlnește cu ”… Miron Pompiliu din Șteiul Beiuşului (1847—1899) poet, folklorist şi publicist fecund, e prieten intim şi chiar sfătuitor şi îndrumător al lui Mihail Eminescu.” Prietenia Eminescu-Miron Pompiliu avea să dureze peste ani, la fel și cu Ioniță Bădescu Scipione, alt absolvent al Școlii de Băieți din Beiuș. 

După „Nică al lui Ştefan al Petrii" din Humuleştii Neamţului, cel mai credincios şi drag prieten al lui Eminescu a fost bihoreanul Miron Pompiliu, feciorul popii ortodox din Șteiul Beiușului. Prin prietenia sa cu Miron Pompiliu, prin legăturile sale cu „Familia", prin hălăduirea sa pe unele plaiuri bihorene, Mihai Eminescu a cules folclor din satele bihorene, aşa cum a cules din nenumărate alte sate de pe cuprinsul patriei noastre. Mihai Eminescu a fost chiar în Ștei, satul de naştere a lui Miron Pompiliu, şi sub pomii din gradină, cei doi prieteni cântau şi citeau versuri. Unele din cântecele, strigăturile şi baladele culese de Eminescu ne indică nume de localităţi şi lexic din părţile Bihorului, ca: Holod, Tinca, Oradea, apoi cuvinte bihoreneşti ca: ruguţ, bărnace, lipiu, clop, mere în loc de merge şi me ca în părţile Vaşcăului, brâncă, oblac, pângă în loc de „pe lângă" cipcă, copârșeu, nădrag, biriş, răgută, păcurar, zadie, tenchiu, ortac, goz, lipideu, pălincă, haznă, ţucă şi altele. Eminescu şi Miron Pompiliu au locuit multă vreme împreună la Iaşi. În anul 1874, când Eminescu a fost numit director al Bibliotecii centrale din Iaşi, amândoi erau stabiliţi în casele din curtea bisericii Trisfetite (Trei ierarhi). Altă dată au locuit într-o cocioabă din Ţicău, de unde, împreună cu Ion Creangă, hoinăreau prin mahalalele Iașului, cu popasuri prieteneşti lângă un pahar de vin. În asemenea prilejuri, învăţase Eminescu, de la Miron Pompiliu, cântecul tânărului poet bihorean Dimitrie Sfura, şi-l cânta deseori, ca să-şi potolească inima.

Referiri: - Bradu, Ion, Un prieten al lui Eminescu: scriitorul bihorean Miron Pompiliu (1847—1897), în: ”Țara Crișurilor Almanah literar”, Editat de Cenaclul literar Flacăra și Casa Creației Oradea, 1956, p. 133-138; - Slavici, Ioan, Eminescu și ardelenii, în: ”Tribuna”, An XIII, Nr. 129, Arad, 16/29 iunie 1909, p. 4; - Slavici, Ioan, Amintiri Eminescu-Creangă-Caragiale- Coșbuc-Maiorescu, Editura Cvltura Națională, București, 1924, p.  12, 47; -  Naghiu, G. Iosif, Prietenii și admiratorii bihoreni ai lui Mihai Eminescu, în: ”Societatea de mâine”, An XX, Nr. 5, București, mai 1943, p. 93.  (S. S.)

A ÎNCETAT DIN VIAȚĂ GENERALUL DE ARMATĂ DAN GHICA (1955-2021)

                                                         De câteva minute am primit trista veste că dl. general Dan Ghica, generalul cu cel mai înalt grad, pornit din Beiuș de la gradul de căpitan, nu mai este printre noi. Am rămas stupefiat, nu îmi venea să cred așa ceva. Fostul meu șef și vecin de scară în Z3, la Beiuș, mai mare doar cu doi ani decât mine, a plecat spre alte tărâmuri. Cuvintele sunt de prisos, nu-și au locul și nici nu știi ce să spui. Bunul  Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească! Sincere condoleanțe familiei îndoliate!

            GHICA, Dan Radu***. General de armată cu patru stele. S-a născut la 13 septembrie 1955 la Topoloveni, județul Argeș. A încetat fulgerător din viață în 13 ianuarie 2021. A urmat  Liceul militar “Dimitrie Cantemir”, Breaza, absolvit în anul 1974, ulterior Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Infanterie “Nicolae Bălcescu”, Sibiu, 1977. În anul 1980 a urmat un curs intensiv de limba rusă iar în 1982 cursul de comandanţi companie cercetare, anul următur absolvind cursul de perfecţionare ofiţeri încadraţi în companii de cercetare în dispozitivul inamicului. În anul 1985 susține examenul de admitere la Academia de Înalte Studii Militare, Facultatea de Arme Întrunite şi Tancuri, specialitatea Arme Întrunite, pe care o absolvă în anul 1987.  În anul 1988 urmează un curs de specializare în domeniul organizării–mobilizării, iar în 1995 absolvă Colegiul Superior de Stat Major. Curs intensiv de limba turcă, 1998; Curs terminologie militară în limba turcă, Istanbul – Turcia, 1999; Curs de Joint şi Operaţii Multinaţionale, 2001; Colegiul Naţional de Apărare, 2002; Curs de Relaţii Publice, 2002; Masterat “Puterea executivă şi administraţia publică” la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Bucureşti, între anii 2003 – 2005; Curs scurt de limba engleză, Borden – Canada, 2005; Curs la Institutul de Apărare al Managementului Asistenţei de Securitate, Bucureşti, 2005; Colegiul de Apărare NATO, Roma, 2005. Din 14.08.2009 este doctor în ştiinţe militare şi informaţii.

Funcţii îndeplinite: 1977–1980 – comandant pluton cercetare şi comandant grup cercetare în dispozitivul inamicului la Batalionul 336 Cercetare al Diviziei 57 Tancuri; 1980–1983 – ofiţer de stat major şi cenzor militar (şef al pregătirii pentru luptă) la Batalionul 336 Cercetare al Diviziei 57 Tancuri; 1983–1985 – comandant companie cercetare în dispozitivul inamicului la Batalionul 336 Cercetare al Diviziei 57 Tancuri; 1987 – 1988 – ofiţer de stat major în biroul cercetare la Divizia 11 Mecanizată; 1988–1990 – şef de stat major (prim locţiitor al comandantului) la Regimentul 23 Mecanizat Beiuș; 1990–ofiţer de stat major la Secţia Operaţii a Comandamentului Armatei 1; 1990–1992 – comandant al Batalionului 117 Cercetare al Diviziei 57 Tancuri; 1992–1994 – şef al operaţiilor şi pregătirii pentru luptă la Comandamentul Diviziei 1 Mecanizată;  1994–1996 – şef al Secţiei Operaţii la Corpul 1 Armată; 1996–1998 – ofiţer specialist în Direcţia Informaţii Militare a Statului Major General; 1998–2000 – şef al Secţiei Informaţii la Comandamentul Armatei 1; 2000–2003 – şef al Serviciului Operaţii la Statul Major al Forţelor Terestre; 2003–2004 – comandant al Brigăzii 282 Mecanizate “Unirea Principatelor”; 2004–2006 – director al Statului Major al Forţelor Terestre; 2006–2007 – comandant al Comandamentului Forţelor Terestre; noiembrie 2006 – iunie 2007 – locţiitor pentru operaţiile coaliţiei al şefului de stat major al Forţei Multinaţionale – Irak (MNF-I DCOS); 2007–2008 – şef al Direcţiei Structuri şi Planificarea Înzestrării din Statul Major General; 16 mai 2008–17 martie 2009 – comandantul Comandamentului Operaţional Întrunit “Mareşal Alexandru Averescu”. A fost șeful Statului Major al Forțelor Terestre din perioada 17 martie 2009-16 ianuarie 2011. În 16 ianuarie 2011 a fost investit locțiitor al șefului Statului Major al Forțelor Terestre. Dan Radu Ghica este primul general român care a deținut o funcție de comandă într-un teatru de operații multinațional. La Bagdad, generalul Dan Radu Ghica a fost locțiitor al șefului statului major al Coaliției Multinaționale (pentru toate trupele mai puțin cele din UK si USA). Vârsta de 58 de ani nu i-a mai permis să rămână general activ cu trei stele. Prin decret prezidențial, la 28 noiembrie 2013, Dan Radu Ghica a mai primit o stea si a fost trecut în rezervă.

Misiuni şi exerciţii internaţionale:

Exerciţiul “EURASIAN 2004”, Turcia; Misiunea “IRAQI FREEDOM”, Irak – 2006–2007.

Ordine, medalii, premii şi diplome: Medalia “Meritul Militar” clasa a II-a; Medalia “Meritul Militar” clasa I-a; Ordinul “Meritul Militar” clasa a III-a; Ordinul “Meritul Militar” clasa a II-a; Ordinul national “Pentru Merit” în grad de Cavaler; Ordinul “Virtutea Militară” în grad de “Cavaler”; Ordinul National “Steaua Romaniei” in grad de “Cavaler”; Semnul onorific “În Serviciul Armatei”; Legiunea de merit a S.U.A.; Emblema de onoare a Armatei României; Emblema de onoare a SMG; Emblema de onoare a SMFT; Emblema de onoare a SMFA; Emblema de onoare a SMFN; Emblema de onoare a Comunicaţiilor şi Informaticii; Emblema de onoare a Informaţiilor pentru Apărare; Emblema “Onoarea Armatei Romaniei” cu însemn de razboi.

Referințe: - ”Revista Forțelor Terestre”, Nr. 1, 2011; ”Observatorul Militar”, Anul XXII Nr. 16 (1203) 24 - 30 aprilie 2013  - http://www.roarmy.ro/loctiitor-al-sefului-statului-major-general-generalul-locotenent-dan-ghica-radu/ accesat în 23 iulie 2019, ora 17.00. (S. S.)

ERNEST NEUMAN (1917-2004)

NEUMANN, Ernest**.  Rabin. S-a născut la 12 ianuarie 1917, în localitatea Ceica, județul Bihor. Părinții săi, Wilhelm Neumann și Berta, au fost salariați la o moară de ulei. A încetat din viață la 21 aprilie 2004 în Timișoara.  A fost rabin și conducător comunitar și spiritual evreu în România, îndeplinind funcția de prim-rabin, apoi mare rabin al comunității evreilor din Timișoara (1949-2004). De mic era poliglot, vorbind maghiara, româna, idiș, ebraică și încă de la vârsta de patru ani a învățat să citească și să scrie în ebraică.

A urmat clasele primare în localitatea natală, iar apoi gimnaziul izraelit ortodox din Oradea, unde a luat și ore de Talmud. Și-a continuat studiile la liceul român unit „Samuil Vulcan” din Beiuș, clasându-se pe primul loc la examenul de bacalaureat, din cei 50 de absolvenți. Ulterior, a studiat între anii 1935-1940, la Institutul Seminarului Rabinic Superior Országos Rabiképzõ Intézet Budapest din Budapesta, la care, încă de la înființare, s-a pus condiția ca, paralel, seminaristul, după trecerea examenului de admitere, să fie totodată student al Universității de Științe Pázmlány Péter din capitala Ungariei, la facultățile de filosofie, limbi semite și istorie orientală. A obținut, în 1940, titlul de doctor în filologie și istoria antică. După Diktatul de la Viena a reușit să ajungă în țară, cu ajutorul unor contrabandiști, și a stat o perioadă la sora sa, la București. Începând cu 3 aprilie 1941 a fost angajat al comunității evreiești timișorene, lucrând atât ca rabin la sinagoga din Fabric, cât și ca profesor la Liceul Israelit și ziarist. Sub pseudonimul „Năuneanu" a colaborat la revista „Lupta patriotică", periodic al Uniunii Patrioților (din care făcea parte și George Călinescu). A scris articole pe teme de politică externă, comentarii, opinii despre evoluția lumii și despre necesitatea modernizării postbelice. Neumann s-a căsătorit în 9 mai 1948. Soția sa, Edit Fuchs, era originară din Sighetu Marmației, a supraviețuit deportării la Auschwitz. Între timp ”Lupta Patriotică” s-a transformat în cotidianul „Banatul", dar rabinul, căsătorit și având un copil, a renunțat la activitatea ziaristică, deși i-a fost aproape de suflet. La 1 septembrie 1949, a dobândit, în alegeri, titlul de prim-rabin al comunității evreiești neologe din Timișoara, ca urmaș al prim-rabinului dr. Iacob Singer. A fost, totodată, un adept al ecumenismului, fiind în relații foarte bune cu ceilalți capi ai bisericii din Timișoara. Era un apropiat al mitropolitul Nicolae și al episcopului catolic Sebastian Kräuter, cu credința ca „prin mijlocirea credinței în același unic Dumnezeu, să facem pe toți păstoriții noștri să devină o familie unitară, ținând seama de adevărul evidențiat de profetul Maleahi: «Oare nu avem cu toții același Părinte ceresc, oare nu același Dumnezeu ne-a creat pe toți?»”. Motto-ul său a fost o frază a profetului Amos: „Căutați binele și nu răul, ca să trăiți”.

Referințe: Crăciun, Petrișan, Ioan, Icoane de pe Crișuri,  Editura Eurostampa, Timișoara, 2003, p. 213, 214.   (S. S.) 

General de brigadă ARISTIDE LECA ( 1867-1926)

 

LECA, Aristide***.  General de brigadă.  Comandantul Diviziei I Vânători, cu reședința în Beiuș în perioada 1919-1921. S-a născut la 27 octombrie 1867. A încetat din viaţă în 13 octombrie 1926.

Viitorul general şi-a început cariera militară la 8 ianuarie 1886, înrolându-se voluntar, ca simplu soldat, la vârsta de 18 ani. La 12 mai 1890 a devenit elev al Şcolii militare de infanterie şi cavalerie, pe care a absolvit-o doi ani mai târziu. Grade militare: sublocotenent (30 august 1892), locotenent (1 aprilie 1896), căpitan (10 mai 1903), maior (10 mai 1910), locotenent-colonel (1 aprilie 1914), colonel (1 iulie 1916) şi general de brigadă (1 septembrie 1917). 

În anii premergători Primului Război Mondial a fost şeful statului-major al Diviziei 5 Infanterie (de la 28 noiembrie 1910) şi a condus Biroul IV Operaţii din cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat Major (de la 11 aprilie 1911). În anii 1912-1914 a fost profesor la Şcoala Superioară de Război, unde, alături de locotenent-colonelul Nicolae Rujinschi, a predat cursul de topografie. La 1 aprilie 1914 a devenit comandant al Batalionului 4 Vânători din Iaşi, iar peste exact doi ani, la 1 aprilie 1916, a preluat comanda Regimentului 37 Infanterie „Alexandru cel Bun”, cantonat la Botoşani. Cu acest regiment, colonelul Aristide Leca a participat la luptele duse în Carpaţii Orientali de Armata de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan. La 5 octombrie 1916 a preluat conducerea Brigăzii 13 Infanterie, pe care a condus-o până la 1 decembrie 1916. În cursul lunii noiembrie 1916, timp de aproape două săptămâni, a comandat, cu titlu provizoriu, Divizia 7 Infanterie. În perioada 10-20 decembrie 1916, Aristide Leca s-a aflat la dispoziţia Grupului Apărării Dunării „pentru reorganizare”. 

La 20 decembrie 1916 a fost numit şef al statului-major al Corpului 5 Armată, În această calitate a deţinut un rol important în cadrul Bătăliei de la Mărăşeşti (24 iulie-3 septembrie 1916), în conducerea acţiunilor de luptă ale diviziilor din compunerea corpului (9, 10 şi 13 Infanterie), care au avut o contribuţie de prim ordin la marea victorie asupra Armatei a 9-a germane conduse de feldmareşalul August von Mackensen, „spărgătorul de fronturi”. Între 10 şi 22 ianuarie 1918, Alexandru Leca a deţinut comanda Brigăzii 7 Infanterie din cadrul Diviziei 4 din compunerea Corpului 3 Armată/Armata 1. La 22 ianuarie 1918 este numit comandant al Diviziei 2 Vânători, subordonată direct Marelui Cartier General. Totodată de la 25 martie până la 1 iunie 1918 a îndeplinit şi funcţia de inspector general al centrelor de recruţi „care depindeau direct de Marele Cartier General”. La 1 iunie 1918 a preluat comanda Brigăzii 16 Infanterie, pe care a comandat-o până la 12 noiembrie 1918. Aşa cum se consemna în foaia calificativă, această perioadă s-a caracterizat astfel: lunile iunie şi iulie 1918 au fost „o epocă de demobilizare a trupelor şi de punere a întregului material în bună stare”. August, septembrie şi octombrie (până la 24 octombrie) 1918 a fost „o epocă de concedii pentru munci agricole şi pentru aprovizionarea trupelor cu cele necesare pe anul următor, precum şi cu oarecare timp pentru revederea şi menţinerea instrucţiei individuale pentru ofiţeri şi trupă”. Tot în perioada iunie-noiembrie 1918 generalul Leca a îndeplinit şi funcţia de comandant militar al judeţului Botoşani. De la 24 octombrie la 12 noiembrie 1918, generalul Aristide Leca a luat parte cu Brigada 16 Infanterie, în cadrul Diviziei 8 Infanterie, la eliberarea Bucovinei. Generalul Iacob Zadic, comandantul Divizie 8 Infanterie aprecia astfel activitatea generalului Leca în această perioadă: „În acest timp, deosebit de comanda brigăzii sale, Domnia Sa a mai îndeplinit şi funcţia de comandant al unei regiuni din Bucovina (un sector compus din 4 judeţe) pentru a supraveghea şi menţine ordinea şi siguranţa în această regiune. În toate aceste atribuţiuni, generalul Leca şi-a îndeplinit îndatoririle cu o competenţă desăvârşită şi în condiţiile cele mai bune. Ca comandant de brigadă şi-a luat unitatea repede în mână, a dovedit cunoştinţe militare superioare şi o aptitudine deosebită în conducerea ofiţerilor şi trupei. A organizat programele necesare pentru instrucţia lor, foarte bine întocmite; nu a avut însă posibilitatea de a le aplica întrucât concediile pentru muncă şi răspândirea trupei pentru asigurarea aprovizionărilor nu au dat răgazul de a putea aduna trupa în cazarmă. Ca comandant al unei regiuni din Bucovina, însărcinat cu menţinerea ordinii şi a liniştii, cu stabilirea bunelor raporturi între populaţia bucovineană şi trupe, pentru redeşteptarea sentimentelor naţionale a lucrat cu râvnă şi cu un patriotism desăvârşit”. 

La 12 noiembrie 1918, generalul Aristide Leca a fost numit comandant al Diviziei 1 Vânători, mare unitate cu care a participat la luptele pentru eliberarea Transilvaniei. Într-un raport special, din 16 aprilie 1920, al comandantului trupelor din Transilvania, generalul Gheorghe Mărdărescu, privind înaintarea lui Aristide Leca la gradul de general de divizie, se consemna: „Primind însărcinarea de a ocupa cu divizia sa regiunea cea mai ungurească a Transilvaniei, s-a achitat într-un mod desăvârşit de această însărcinare, izbutind să menţină liniştea netulburată şi, în acelaşi timp, reuşind să echipeze, să hrănească şi să instruiască trupa în cele mai bune condiţiuni. În timpul primei ofensive contra ungurilor, care a avut loc între 22 aprilie şi 5 mai 1919, a luat parte la luptele de la Kis Jeno până la Tisa, iar în timpul celei de-a doua ofensive a luat parte la toate luptele ce s-au dat până la ocuparea Budapestei. După ocuparea Budapestei, Divizia 1 Vânători a rămas ca trupă de ocupație a teritoriului ungar din dreapta Tisei, până când acest teritoriu a fost evacuat. În toate luptele la care a luat parte cu divizia, generalul Leca a dovedit că este un ofiţer bine pregătit pentru conducerea unităților mari, iar în timpul cât divizia a ocupat teritoriul ungar, trupele diviziei s-au prezenta în cele mai bune condiții de disciplină, instrucţie şi serviciu, graţie energiei şi controlului exercitat de generalul Leca”. 

Prin Înaltul Decret Regal nr. 159 din 2 ianuarie 1920, generalul Aristide Leca a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a „pentru energia şi priceperea cu care a condus trupele Diviziei 1 Vânători în luptele de la Segvar, Zentes, Misdzent şi Homedzo, Vasarhely din iulie 1919, înfrângând trupele ungare, pe care le-a împins pe malul stâng al râului Tisa”. La 1 iulie 1923 generalul Aristide Leca a fost numit comandant al nou-înfiinţatei Divizii 1 Vânători de Munte, iar la 1 octombrie 1924 a fost numit comandant al Diviziei 2 Vânători de Munte. Totuşi, generalul Aristide Leca nu a fost înaintat la gradul de general de divizie din cauza unor disensiuni avute în anul 1921 cu generalul Nicolae Petala, care comanda Corpul 6 Armată, în a cărui compunere se afla Divizia 1 Vânători. Acesta îi reproşa generalului Leca atitudinea îngăduitoare faţă de unele acte de indisciplină ale militarilor din subordine. Deşi în anii următori, toţi superiorii ierarhici ai generalului Leca (inclusiv principele-moştenitor Carol, în calitate de comandant al Corpului Vânătorilor de Munte) îl recomandau stăruitor pentru avansarea la gradul de general de brigadă, generalul Petala, în calitate de inspector general de armată, se opunea acestei avansări.

Referințe: - Avram, Valeriu, Drăghici, Lucian, Pătrașcu Gabriel-George, Rîșnoveanu, Ion, Războiul de Întregire (1916-1919) Comandanţi militari români, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2016, p. 108-110;  - Papp, Petru E., Din trecutul Beiușului, Librărie și Tipografie ”Doina”, Beiuș, 1928, p. 260. (S. S.)