LA MULȚI ANI, PĂRINTE PROTOPOP POPA CĂLIN OVIDIU!

 

POPA, Călin Ovidiu*/**/***. Protopop de Tinca. S-a născut în 27 ianuarie 1983 la Oradea, având însă bunicii, atât cei paterni, cât și cei materni, în zona Beiusului, în satele Copăceni, respectiv Răbăgani.

A absolvit Liceul Economic ”Partenie Cosma” din Oradea (2001),  Facultatea de Teologie Ortodoxă din Oradea (2005) și Studiile Postuniversitare de Master în Teologie - Oradea (2007). A fost hirotonit preot, de către Preasfințitul Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, pe seama Parohiei Ortodoxe Bratesti (2007), unde, între anii 2009 - 2010 a reabilitat biserica monument istoric (1738), cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință” și a ridicat un altar de vara, realizând un frumos complex bisericesc. În anul 2009 a fost distins rangul de iconom, iar în anul 2010, cu rangul de iconom-stavrofor. Între anii 2012 – 2019 a activat ca secretar administrativ al Protopopiatului Ortodox Tinca. Pentru activități filantropice și de tineret, în vremea în care a păstorit Parohia Ortodoxă Bratesti, a primit din partea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Diploma Omagială Sfinții Martiri Brâncoveni (Bucuresti, 2014) și Diploma Omagială Sfântul Ioan Gura de Aur (București, 2015). De asemenea, în anul 2015, i-a fost acordat, de către Dr. Laurențiu Streza, Mitropolitul Ardealului, Ordinul „Sfântul Ierarh Andrei, Mitropolitul Transilvaniei". Între anii 2010 – 2014 a activat ca și membru cleric ales, în Adunarea Eparhială a Episcopiei Ortodoxe a Oradiei. Din anul 2015, este membru cleric, din partea Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, în Asociația „Părinți Pentru Ora de Religie" Bihor și activează în Coaliția pentru familie. In anul 2015, a desfășurat proiectul filantropic „Dăruind vei dobandi", în cadrul căruia,  o tânără grav bolnavă, studentă in Oradea, a fost sprijinită, în vederea tratamentelor, cu suma de 20734 ron. În 9 iunie 2016 a fost transferat în Parohia Ortodoxa Gepiu. Aici a demarat ample lucrări de consolidare, reparare și înfrumusețarea, la biserică și la casa parohială. În martie 2019 i s-au apreciat strădaniile și a fost numit protopop de Tinca. La inițiativa sa s-au desfășurat proiectul filantropic „Lumina lui Hristos luminează tuturor”, care s-a adresat copiilor, tinerilor și vârstnicilor aflați în centre de îngrijire, azile de bătrâni și spitale, în anul 2019 și „Să facem casă bună împreună”, proiect care și-a propus renovarea totală a casei unei familii care a fost afectată de foc, extinderea acesteia și utilarea cu toate cele necesare; a demarat o amplă campanie de strângere de fonduri în vederea îndeplinirii acestui deziderat, făcând apel, atât la preoții și credincioșii celor 62 de parohii din cuprinsul protopopiatului, cât și la alți donatori și societăți comerciale. După ce au fost strânse o bună parte din fondurile necesare, a fost contractată o firmă de construcții în vederea executării lucrărilor. Astfel, acestea au început, în luna mai a anului 2020. Lucrările au costat peste 200000 de lei iar în 21 decembrie 2020, casa a fost sfințită și dată în folosință.

A fost distins cu Crucea Patriarhală „Ordinul Sanctus Stephanus Magnus" (20 septembrie 2020). Este căsătorit și are doi copii.

Referințe: - Ionițe, Sorin, Oradea: La un an după ce și-au pierdut bunicul și casa, patru tineri au locuință nouă prin implicarea Bisericii, în: bisericiromania.org, accesat în 23 martie 2021, ora 21.33; - Proiect filantropic în Protopopiatul Tinca, Episcopia Oradiei, în: ”Ziarul Lumina”, 18 aprilie 2019; - Butișcă, Constantin, Bihoreni de ieri și de azi, Editura Brevis, Oradea, 2021, p. 268.  (S. S.)

MELENTIE ȘORA 1889-1956

 ȘORA, Melentie**. Preot, publicist. S-a născut în 19 ianuarie 1889 în localitatea Feneriș din Țara Beiușului. A încetat din viață în ziua de 15 octombrie 1956.  Este tatăl academicianului Mihai Șora,[1] născut în 7 noiembrie 1916 în localitatea Ianova, județul Timiș.

A urmat școala primară în localitatea natală, studiile secundare la Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuș, unde, în 1909, își ia bacalaureatul. Apoi urmează Teologia din Arad, între anii 1909-1912. După absolvirea Teologiei, pleacă la Universitatea din Budapesta pentru a urma Facultatea de Filosofie, între anii 1912-1913, iar după război, la Universitatea din Cluj, în perioada 1919-1921. Revenit de la Budapesta, după război se căsătorește cu Ana Bogdan.

În 1914 este hirotonit și devine preot în satul Ianova din județul Timiș. În satul Ianova rămâne până la sfârșitul războiului, în 1918, pentru ca mai apoi să se mute într-un sat vecin, la Izvin, unde a păstorit între anii 1918-1926, iar între 1926-1956, în cartierul Fabric din orașul Timișoara. În timpul războiului, în familia preotului Melentie Șora se nasc doi băieți - unul dintre ei avea să devină o personalitate a culturii române, filosoful Mihai Șora. Începând cu anul 1924 și până în 1940, când devine protopop, Melentie Șora este și profesor de religie la Școala Normală de băieți din Timișoara. Pe lângă aceste îndatoriri, preotul Șora este președinte al Asociației clerului „Andrei Șaguna” din Eparhia Aradului și membru al unor asociații culturale. El dă dovadă de un remarcabil talent de publicist. Îi sunt publicate articole în periodice precum: Biserica și școala, Mitropolia Banatului, Biserica Bănățeană, Vestul, Luceafărul, etc. Multă vreme a redactat revista Duh și adevăr, între anii 1941-1948. A fost profesor de religie la  Timișoara (1924-1940) și protopop din anul 1940. A fost “un bun mânuitor al scrisului bisericesc și un luptător vizionar” (preot T. Iova).

Scrieri: - Carnetul unui preot de la sate, Arad, 1925; - Biserica, familia şi natalitatea, Timișoara, 1934; - Momente din viaţa protopopului dr. Traian Putici; - Contribuţii la istoricul Parohiei Timişoara II, Timișoara, 1937; - Îndemnuri duhovniceşti, Timișoara, 1943; - Paharul cu otravă, Timișoara, 1945.

Referințe: - Degău, Ioan, Brânda, Nicolae, (coordonatori), Igna, Ioan, Beiușul și lumea lui. Studiu monografic. Vol. IV, Editura Primus, Oradea, 2009, p. 965; - Stănescu, Dorin,  Carnetul unui preot de la sat, Melentie Șora, În: Ziarul Lumina, 14 martie 2019.   (S. S.)

---

[1] Șora, Mihai. Filosof. Membru de onoare al Academiei Române. S-a născut în 7 noiembrie 1916 în localitatea Ianova, județul Timiș. Din 24 octombrie 2012 este membru de onoare al Academiei Române. A fost căsătorit cu scriitoarea Mariana Șora, care a părăsit România la sfârșitul anilor '70 și a decedat la München, în Germania, în anul 2011, la vârsta de 94 de ani. Din această primă căsătorie, Mihai Șora are trei copii: Alexandra, Andrei și Tom. Mihai Șora s-a recăsătorit pe 19 iulie 2014, la vârsta de 98 de ani, cu scriitoarea Luiza Palanciuc-Șora. Premii, distincții, decorații - 1978: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Sarea pământului; 1998: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Firul ierbii; 2011: Decorația regală „Nihil Sine Deo”; 2018: Cetățean de onoare al municipiului București; Premiul Cetățeanului European; Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Mare Cruce (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”; Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler (2016).

MIHAI EMINESCU ȘI ȚARA BEIUȘULUI

EMINESCU, Mihai (născut Mihail Eminovici) Luceafărul poeziei românești. Jurnalist, poet, prozator. Membru al Academiei Române post-mortem.

S-a născut la Botoșani în 15 ianuarie 1850. Este al șaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldești. Deși nu este pe deplin sigură – datorită disputei biografilor – data nașterii lui Mihai Eminescu se consideră a fi 15 ianuarie 1850 (după „registrul de nașteri şi botez“)[1]. A încetat din viață la 15 iunie 1889 în București, Regatul României.

Între 1858–1866 urmează școala la Cernăuți (nu sunt date despre locul unde a urmat clasele întâi și a doua primară). Absolvă clasa a IV-a, clasificat al cincilea din 82 de elevi după care urmează 2 clase de gimnaziu. Părăsește școala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. În această perioadă e angajat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani sau însoțește trupa Tardini-Vlădicescu. Între 1866–1869 pribegește prin țară, de-o parte și alta a Carpaților: Botoșani, Blaj, Beiuș, Sibiu, Banat, Giurgiu, Bucureşti. O perioadă stă ca bibliotecar la Cernăuți, la  Aron Pumnul care era foarte bolnav. Aici, Eminescu citește toate cărțile – cum afirmă „speriați“ mai târziu studenții de la Blaj. În ziua de 12 ianuarie 1866 moare Aron Pumnul, prilej pentru Eminescu de a scrie o poezie – ”La mormântul lui Arune Pumnul” care urma a fi publicată într-o broșură Laecremioarele învățăceilor gimnaziști de’n Cernaeuţi la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul. Urmează o colaborare cu revista Familia din Oradea, la care trimite câteva din poeziile lui de până atunci: „De-aşi avea…“ „O călărire în zori“ şi „Lanţul de aur“. Iosif Vulcan, cel care-i publică poeziile, îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu.

Într-o scrisoare către Iosif Vulcan, tânărul Mihai Eminescu scrie: „Mulțumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pe care l-am primit vreodată-n viață. (…) A fost pentru mine o rară mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de îndepărtat al României, din Oradea-Mare”.

În 1867 a fost sufleur şi copist în trupa lui Iorgu Caragiale din Bucureşti, iar în anul următor a colindat din luna mai până toamna, împreună cu trupa lui Matei Pascaly, prin Transilvania şi Banat (Braşov, Sibiu, Oraviţa, Timişoara, Arad).

În toamna anului 1868 a fost sufleur şi copist la Teatrul Național din Bucureşti, cutreierând cu trupa lui Mihai Pascaly, Moldova şi Bucovina. În această perioadă a locuit timp de o lună, în cursul anului 1868, împreună cu trupa lui M. Pascali, în casa lui Ioan Popovici Desseanu, absolvent al liceului beiușean. ”În casa familiei Desseanu erau primiți și studenții teologi arădeni, distinsul avocat arătând o atenție deosebită pentru școala teologică și pedagogică arădeană. Dar cel mai important oaspete al casei Desseanu a fost poetul național Mihai Eminescu”. [2]

În 1869, tatăl său îl trimite la Viena, să studieze filozofia. Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept.

În 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar ”Orientul”, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare şi a documentelor privitoare la istoria şi literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale ”Orientului”, care urmau să viziteze diferitele provincii. Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății ”Junimea” din Iaşi, prin poeziile publicate de acesta în ”Convorbiri literare”. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iaşi.

În 1870, împreună cu o delegație de studenți, îl vizitează, de Anul Nou, pe fostul domnitor Al. I. Cuza, la Döbling. La 7/19 și 9/21 ianuarie publică în Albina din Pesta articolul O scriere critică, în care ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva unei broșuri a lui D. Petrino[3] din Cernăuți. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

În 6 august 1871, i se adresează, din Ipotești, lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării de la Putna. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski şi compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor ”Junimii” din Iaşi. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește, cu începere din acest an, în Convorbiri literare. În 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în ţară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată şi de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii şi a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. De altfel, între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-şi ia doctoratul în filozofie. În aceste împrejurări a părăsit Viena şi s-a întors în ţară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care şi le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei şi dreptului. În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. C. A. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului.

În 8 decembrie 1873 s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă. În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu şi Eminescu, în care i se propunea poetului să-şi obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

În 1 septembrie a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoştinţa prin Al. Lambriuri că Eminescu nu poate pleca aşa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia, iar în 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital. Eminescu s-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunţat moartea lui Șerban, fratele poetului.

1875 - în prima parte a anului pune ordine în bibliotecă și propune îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. La 15 iunie primește scrisoarea lui Maiorescu prin care i se propune funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. La 1 iulie este invitat să-și ia în primire noul post, iar la 2 iulie predă biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Schimbându-se guvernul, Eminescu este pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013 din 3 iunie. Rămas fără slujbă, Eminescu primește postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de Iași. Frecventează cu regularitate ședințele “Junimii”.

1877 - Continuă activitatea ziaristică la Curierul de Iași.

1878 - Activitate ziaristică intensă. Nu răspunde scrisorilor primite de la Iași. Abia dacă participă la ședințele săptămânale de la Maiorescu și de la Mite Kremnitz.

1878-1879 - Trimite lui Negruzzi, la Iași, poezii care se publică în Convorbiri literare.

1880 - Într-o scrisoare către Henrieta se plânge că are mult de lucru și că-i bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei primește numai imputări, în special adresate de tatăl său.

1881 - Scrie la 18 martie, cerând iertare tatălui său, bolnav, că nu poate veni să-l vadă. “Negustoria de gogoși și de brașoave” îl ține strâns de “dugheană“. Se plânge că-i e “acru sufletul de cerneală și de condei”.

1882 - La gazetă, Eminescu este flancat, cu începere de la 1 ianuarie, de un director și un comitet redacțional, care urma să-i tempereze avântul său polemic. În câteva rânduri, Veronica Micle a fost pentru scurt timp în București. Dar curând raporturile dintre ei se strică.

În 24 ianuarie 1882, aniversând Unirea Principatelor Române, Mihai Eminescu fonda, împreună cu alţi militanţi pentru “Dacia Mare”, Societatea “CARPAŢII”, o organizaţie naţionalistă cu caracter semi-secret. Scopul declarat al societății a fost sprijinirea ardelenilor emigranți cu slujbe şi locuințe în capitala României, însă scopul real era eliberarea Transilvaniei şi refacerea „Daciei Mari”. În acest sens, programul Societății a fost subordonat pregătirii luptei de eliberare a românilor ardeleni de sub dominația austro-ungară. Societatea „Carpații” a fost considerată, chiar de la înființare, ca periculoasă pentru siguranța Imperiului austro-ungar. Se pare că imediat după înființare, serviciile secrete austriece au reuşit să o „penetreze” informativ.

  1883 - În ianuarie, Eminescu este internat pentru câtăva vreme în spital. În 20 octombrie, Eminescu este trimis de prieteni la Viena și internat în sanatoriul de la Ober-Döbling, fiind însoțit pe drum de Chibici, iar în 21 decembrie apare la Socec volumul cu poeziile lui Eminescu, având o scurtă prefață semnată de Titu Maiorescu, și portretul autorului. Impresie puternică. Pe lângă cele publicate anterior de poet, volumul cuprinde și 26 poezii inedite.

         În 26 februarie 1884, Eminescu părăsește sanatoriul și, însoțit de Chibici, face călătoria recomandată prin Italia. Sosește la București la 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. În ziua de 7 aprilie Eminescu pleacă la Iași cu același însoțitor, Chibici. În același timp continuă contribuțiile pentru întreținere. În 24 septembrie Eminescu e numit în postul de sub bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași.

1886 - Este menținut în serviciul bibliotecii, unde îndeplinește roluri șterse: scrie statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În timpul verii Eminescu devine din nou alienat. La 9 noiembrie este înlocuit în postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.

1887 - Primăvara, Eminescu pleacă la Botoșani, la sora sa, Henrieta, și este internat în spitalul local Sf. Spiridon. La 13 iulie merge la Iași pentru un consult medical Medicii recomandă trimiterea pacientului la Viena și Hall, unde și pleacă în ziua de 15 iulie, însoțit fiind de doctorandul Grigore Focșa.

 1888 - Eminescu are dorința de a-și termina unele lucrări pe care își amintește că le-a lăsat în manuscris. Pomenește Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată îi cere lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu dă niciun răspuns acestei scrisori.

1889 - În 3 februarie Eminescu este internat la spitalul Mărcuța din București și apoi este transportat la sanatoriul Caritas. La 13 aprilie se instituie o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului. În noaptea de 15 iunie, la ora 3, poetul încetează din viață în sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul ”Românul” din 16 iunie anunță la știri: Eminescu nu mai este. Înmormântarea are loc în ziua de 17 iunie.

Veronica Micle încetase din viață încă de la 3 august în chilia unor maici de la Mănăstirea Văratec. Tot în acest an se stinge din viață și Ion Creangă.

Mihai Eminescu, Beiușul și Țara Beiușului

Ioan Slavici precizează într-un articol din ”Tribuna”, din anul 1909: ”După testimoniul şcolar, pe care l-am găsit între hârtiile lui, el a trecut a treia clasă gimnasială la Sibiiu, de unde a trecut apoi Ia Blaj. În urmă, fratele său s'a mutat la Timişoara ca advocat şi nu mai încape îndoială, că Eminescu a trăit un timp oarecare şi în Banat. Mai târziu a stat câtva timp la  Beiuş.” Este cert că Mihai Eminescu a zăbovit în Beiuș, tot Ioan Slavici scrie în 1924: ”Deși tânăr de abia douăzeci de ani, el avuse până atunci o  viaţă sbuciumată, umblase ani de zile de-a rândul răsleţ ca  un copil pierdut, se sbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la  Beiuş şi ca suflor la trupe călătoare, în fel de fel de mizerii,  cunoştea în toate amănuntele ei partea urâtă a vieţii omeneşti  şi era oarecum copt înainte de vreme. Nu-şi urmase în mod  regulat studiile secundare, dar citise mult şi nu numai își  făcuse reputaţiunea literară, ci ştia totodată multă carte şi  judeca cu capul lui”. Tot în Amintiri, Slavici mai precizează: ”Copilărise în Moldova, îşi făcuse studiile secundare la Cernăuți, la Sibiu, la Blaj şi la Beiuș, stătuse la Timişoara, unde  avea un frate mai mare ; petrecuse timp îndelungat la Bucureşti, cutreerase tot pământul românesc şi ne considera pe toţi compatrioţi, ne era tuturora apropiat.” La Școala de Băieți din Beiuș, Eminescu se întâlnește cu ”… Miron Pompiliu din Șteiul Beiuşului (1847—1899) poet, folklorist şi publicist fecund, e prieten intim şi chiar sfătuitor şi îndrumător al lui Mihail Eminescu.” Prietenia Eminescu-Miron Pompiliu avea să dureze peste ani, la fel și cu Ioniță Bădescu Scipione, alt absolvent al Școlii de Băieți din Beiuș. 

Miron Pompiliu și Mihai Eminescu (editat)

 După „Nică al lui Ştefan al Petrii" din Humuleştii Neamţului, cel mai credincios şi drag prieten al lui Eminescu a fost ”bihoreanul Miron Pompiliu, feciorul popii ortodox din Șteiul Beiușului”. Prin prietenia sa cu Miron Pompiliu, prin legăturile sale cu Familia, prin hălăduirea sa pe unele plaiuri bihorene, Mihai Eminescu a cules folclor din satele bihorene, aşa cum a cules din nenumărate alte sate de pe cuprinsul patriei noastre. Mihai Eminescu a fost chiar în Ștei, satul de naştere a lui Miron Pompiliu, şi sub pomii din gradină, cei doi prieteni cântau şi citeau versuri. Unele din cântecele, strigăturile şi baladele culese de Eminescu ne indică nume de localităţi şi lexic din părţile Bihorului, ca: Holod, Tinca, Oradea, apoi cuvinte bihoreneşti ca: ruguţ, bărnace, lipiu, clop, mere în loc de merge şi me ca în părţile Vaşcăului, brâncă, oblac, pângă în loc de „pe lângă" cipcă, copârșeu, nădrag, biriş, răgută, păcurar, zadie, tenchiu, ortac, goz, lipideu, pălincă, haznă, ţucă şi altele. Eminescu şi Miron Pompiliu au locuit multă vreme împreună la Iaşi. În anul 1874, când Eminescu a fost numit director al Bibliotecii centrale din Iaşi, amândoi erau stabiliţi în casele din curtea bisericii Trisfetite (Trei ierarhi). Altă dată au locuit într-o cocioabă din Ţicău, de unde, împreună cu Ion Creangă, hoinăreau prin mahalalele Iașului, cu popasuri prieteneşti lângă un pahar de vin. În asemenea prilejuri, învăţase Eminescu, de la Miron Pompiliu, cântecul tânărului poet bihorean Dimitrie Sfura, Mai turnați-mi, şi-l cânta deseori, ca să-şi potolească inima.

Referiri: - Bradu, Ioan, Un prieten al lui Eminescu: scriitorul bihorean Miron Pompiliu (1847—1897), în: Țara Crișurilor Almanah literar, Editat de Cenaclul literar Flacăra și Casa Creației Oradea, 1956, p. 133-138; - Slavici, Ioan, „Eminescu și ardelenii”, în: Tribuna, An XIII, Nr. 129, Arad, 16/29 iunie 1909, p. 4; - Slavici, Ioan, Amintiri Eminescu-Creangă-Caragiale-Coșbuc-Maiorescu, Editura Cvltura Națională, București, 1924, p.  12, 47; -  Naghiu, G. Iosif, Prietenii și admiratorii bihoreni ai lui Mihai Eminescu, în: ”Societatea de mâine”, An XX, Nr. 5, București, mai 1943, p. 93; - David, Aurel V., „Eminescu – prima jertfă pe altarul Daciei Mari”, în: www.buletindecarei.ro, accesat 1 septembrie 2021, ora 20.31; - Pop, Ioan Aurel, „Eminescu, arhitectul spiritual al României moderne”, în: www.culturaromana.ro.

Fotografii: Mihai Eminescu - Fotografie făcută la Dresden în 1871, sursa: radiotasha.ro; Mihai Eminescu în 1887, sursa: photographystudio.ro  (S. S.)

---

[1] În 31 martie 1889, Mihail Chințescu susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova (Mihail Chințescu, Încercări asupra poetului Eminescu (conferință), ”Revista olteană”, II, 1889, p. 85-100). Într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849 (C. Iordăchescu, Locul și data nașterii lui Eminescu, ”Adevărul literar și artistic”, IV, nr. 217, 1 februarie 1925). În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850 (Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 43), iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie 1849 (Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuți, 1903). Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu, susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii, Ipotești.( I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, București, „Bucovina” V, 1934). Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăveni, iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru Mihai. (Mihail Eminescu, Poezii cu o notiță biografică de Căpitanul Eminescu, fratele poetului M. E., București, „L. Alcalay”, Biblioteca Academiei Române, I. 101830). Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani.

[2]Ioan Popovici-Desseanu, avocatul în casa căruia a locuit Mihai Eminescu timp de o lună, evocat de elevii Școlii ”Astra” Arad, în: glasulcetatii.ro, accesat în 13 septembrie 2020, ora 12.56.

[3] Dimitrie Petrino (1838-1878) – poet, membru corespondent al Academiei Române din anul 1877. Dimitrie Petrino l-a înlocuit pe Mihai Eminescu în postul de director al bibliotecii centrale din Iași, în data de 3 iunie 1875. Petrino îl dușmănea pe Eminescu pentru o critică pe care acesta o publicase în revista ”Albina” din Pesta, 1870, nr. 3 si 4, asupra cărții lui Petrino intitulată: Puține cuvinte despre conruperea limbei române în Bucovina, Cernăuți, 1869.

 

LA MULȚI ANI, ANAMARIA ROMAN!

 

ROMAN, Anamaria*.  Jurnalistă. S-a născut în 10 ianuarie 1983 la Beiuș.

”M-am născut în Beiuş. Dar acesta nu este nici de departe cel mai semnificativ eveniment  care merită menţionat într-o carte despre fiii Beiuşului şi care are legătură oarecum cu obârșia mea. Povestea mea este şi povestea Romaneștilor, familie din care provin, şi care are o istorie mult mai grozavă decât orice s-ar fi întâmplat în noaptea friguroasă de 10 ianuarie, la spitalul orăşenesc, când am venit pe lume eu. Poate doar faptul că tata, care fusese foarte fericit că are o fetiță, a făcut un chef uriaș, de care s-a vorbit vreme bună, şi cu ocazia căruia a reuşit să cheltuie toate economiile mamei pentru perioada de maternitate. Dar haideți să încep cu începutul.

Romaneștii s-au stabilit pe dealurile din Mizieș în urmă cu patru secole. Se pare că li s-a spus aşa pentru că veneau din regiunea Romanului. Nu se știu multe despre ei pentru că înscrisurile din vremea respectivă s-au pierdut. Ştim însă că principalul Romanesc, la venirea în Ardeal, a adus cu el şi cu soţia lui un molitvenic, pe marginile căruia aleasa inimii sale, o femeie învățată, ar fi notat istoria vieţii lor. Molitvenicul acesta a fost aşezat într-o cutie de lemn şi studiat, două secole mai târziu de preotul Theodor Balint din localitate. Toate informaţiile culese de părinte de pe paginile acestei cărţi valoroase au fost trecute pe foi şi împărtășite familiei mele. În focul din 1800 şi ceva, în care biserica din Mizieș a mistuit, foile s-au pierdut, însă nu şi cutia din lemn cu obiectul prețios. Ei bine, prin anii 60, tatăl meu, descendent al familiei Romanul, a văzut, însoţit de bunicul meu, acest molitvenic, care la acea vreme se afla în posesia Muzeului din Beiuş. După care, din lipsa de interes şi grijă a celor de-acolo, Molitvenicul s-a pierdut. Am reuşit să luăm urma familiei Romanul, documentată efectiv, de prin anii 1725. Ioanis Romanis era șpan local şi avea în jurisdicție 24 de sate.

I-au urmat strănepotul şi descendentul principal - Gheorghe Roman în 1800. Cu stră-stră-străbunicul meu începe, de altfel, şi arborele nostru genealogic care măsoară nu mai puţin de 3 metri lungime. Gheorghe Roman a avut 5 copii dintre care, cei mai importanți la care aș vrea să fac referire sunt stră-străbunicul meu, Daniil Roman, jude local în Mizieș (primar) şi ÎPS Miron Romanul, Mitropolitul Ardealului, o figură istorică excepţională, nu doar din punct de vedere spiritual ci şi politic. Daniil Roman este cel care a ridicat biserica din Mizieș, în 1888, pe care o vedem astăzi în vârful dealului şi care constituie lăcaş de cult şi rugăciune şi acum locuitorilor din sat. Din familia lui Daniil Romanul se trage bunicul meu, Mircea Roman senior, născut la Mizieș dar care a trăit în Satu Mare şi a lucrat ca inspector bancar. Tatăl meu, Mircea Roman, s-a născut tot la Mizieș, în prima clădire pe care o zărești atunci când intri în localitate. A  trăit în Satu-Mare până a cunoscut-o pe mama mea. S-au mutat în Beiuş şi acolo am venit pe lume eu. Ulterior, ne-am tot mutat, acolo unde era repartizat tata. Inginer în transporturi, a condus mai multe întreprinderi de transport auto, celebrele ITA.

Aşa am ajuns să locuim la Oradea, apoi la Tg Jiu, apoi lângă Zalău, la Cehu Silvaniei, loc în care se afla familia mamei mele. Liceul l-am terminat acolo, facultatea am făcut-o la Universitatea ”Babeş Bolyai” din Cluj, acolo unde am început să practic jurnalismul în calitate de învățăcel la TVR şi Naţional TV, încă din primul an. Am lucrat la un studio local până în 2007, când alături de colegii mei am venit la Bucureşti, la Realitatea, televiziune care căuta oameni şi care ne-a luat în probe. După o lună de activitate neremunerată, într-un final, m-au acceptat şi aşa a început aventura mea profesională în Capitală. Am activat ca jurnalist pe justiție timp de trei ani, apoi m-am mutat la Antena3, unde am făcut acelaşi lucru… mulţi ani. Sunt greu de numărat. Cert este că de trei ani am renunţat la teren şi am propria mea emisiune la miezul zilei. Daca a fost greu? Da, dar cred că puterea de muncă şi concentrare, moștenită de la străbunicii mei a fost cea care m-a ajutat să răzbat în toţi acești ani.

Ce vreau să spun în final... L-am pierdut pe tata în urmă cu doi ani. A fost cea mai dureroasă despărțire, pentru că el a reprezentat pentru mine reperul principal în viaţă, sprijinul şi stâlpul moral. L-am înmormântat, aşa cum a cerut, în faţa bisericii din Mizieș, la umbra statuii ÎPS Miron Romanul, lângă străbuni. Tatăl meu a iubit Mizieșul şi Beiuşul nespus şi s-a întors acolo, cu dor, în fiecare an iar in final, pentru totdeauna. Într-o zi, copil fiind, m-a luat cu el, pe jos, spre Mizieș. Mi-a povestit că atunci când era mic, şi venea cu bunicul cu trenul din Satu-Mare, drumul de la Beiuş la Mizieș era făcut ori cu trăsura, ori la pas. De fiecare dată însă, la vederea satului natal, bunicul îngenunchea şi săruta pământul strămoșesc. În plimbarea noastră  l-am văzut pe tata făcând acelaşi lucru. Acum fac drumul spre Mizieș singură. L-am făcut şi la pas, cu gândul la tata, am şi sărutat pământul din respect pentru străbunicii mei.

Vreau să le spun tinerilor beiuşeni, bihoreni, să îşi respecte zona în care s-au născut pentru că e  una specială cu o istorie uluitoare. Sunt zeci de poveşti şi legende care fac din Ţara Beiuşului un loc magic. Să îşi iubească obârșia şi meleagurile căci prin sudoarea şi truda celor de dinaintea lor, bunici, părinţi, străbuni, ele devin, pentru noi, sfinte”.

 

Referințe: - Degău, Ioan; Suciu, Simion; Laza, Ioan; Beiușul și lumea lui. Vol. VI. Oameni de seamă din Țara Beiușului, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2021, p. 839-841.