GENERALUL GHEORGHE RASOVICEANU - ELIBERATORUL BEIUȘULUI 19 aprilie 1919

    ”… nu ştiu dacă primul soldat pe care    l-am văzut era călare pe un cal alb, aşa cum l-am văzut între icoane, în casa tatii la Beiuş, pe Mihai Viteazul, dar mulţi din cei care au urmat maiorul Razoviceanu, după câte am înţeles, erau moţi de-ai lui Horea şi Avram Iancu, şi încă în opinci, dar cu puşti mitraliere în mâini” (Titus Roşu)

RASOVICEANU, Gheorghe (Vicus, pentru prieteni).[1] General de corp de armată, general „à la suite”, adică „cap de regiment pe toată durata vieţii beneficiarului”, titlu primit de la regele Carol al II-lea. S-a născut la 12 decembrie 1877 în comuna Arcani din judeţul Gorj. A încetat din viață în anul 1954, fiind înmormântat în cimitirul bisericii din satul natal, Rasoviţa, comuna Leleşti, judeţul Gorj În perioada 1895-1897 Gheorghe Rasoviceanu a fost elev al Şcolii Militare de Ofiţeri, în aceeaşi perioadă activând în Batalionul VI Vânători de Munte.

La 1 iulie 1897, elevul Gheorghe Rasoviceanu a fost avansat la gradul de sublocotenent, primind comanda unui pluton din Batalionul VI Vânători. Avea să activeze în acest batalion până în 1902, când devine comandant de pluton în cadrul Regimentului Nr. 18 Gorj. În 1903 a fost transferat la Regimentul 2 Infanterie, în aceeaşi calitate, comandant de pluton. În acelaşi an, Gheorghe Rasoviceanu a fost transferat la Batalionul I Vânători. A fost avansat la gradul de locotenent în mai 1903, iar în mai 1908 a devenit comandant de companie în cadrul Batalionului I Vânători. În acelaşi an a fost transferat la Regimentul 26 Infanterie. Între anii 1912–1914 a urmat Şcoala Superioară de Război, iar în perioada 23 iunie–31 iulie 1913, a făcut parte, în calitate de comandant de companie, din Regimentul 52 Infanterie. După încheierea studiilor la Şcoala Superioară de Război, Gheorghe Rasoviceanu a fost numit comandant de batalion în Regimentul 40 Infanterie. La 1 noiembrie 1914 a fost avansat la gradul de maior, iar la 15 august 1916 maiorul Gheorghe Rasoviceanu se afla  la comanda Batalionului I din Regimentul 9 Vânători, îndeplinind şi funcţia de şef de stat major al regimentului.

În 1 noiembrie 1916 a fost avansat la gradul de locotenent–colonel şi numit comandant al Regimentului 9 Vânători. Pentru faptele de vitejie săvârşite în Dobrogea de soldaţii şi ofiţerii Regimentului 9 Vânători, această unitate a fost denumită „Regele Ferdinand I“ şi decorată cu Ordinul „Mihai Viteazul“, clasa a III–a. Locotenent-colonelul Gheorghe Rasoviceanu avea să se distingă în luptele de la: Mustafa, Amzacea, Nazarcea, Topraisar, Stâlpu şi Bălăriile. Ulterior, a luat parte la luptele eroice de la Mărăşeşti, în calitatea sa de comandant al Regimentului 9 Vânători de Munte. Ca urmare a faptelor de vitejie din iulie 1917, locotenent-colonelul Gheorghe Rasoviceanu a fost decorat cu ordinul „Mihai Viteazul“, clasa a III – a, printr-un decret regal semnat la Iaşi de către regele Ferdinand I în 18 august 1917. Ulterior, la 1 noiembrie 1917, Gheorghe Rasoviceanu a fost avansat la gradul de colonel, primind comanda unei brigăzi din Corpul Vânătorilor de Munte. După proclamarea Republicii Sfaturilor, condusă de Kun Bela şi Garbai Sandor, provocările şi crimele se înteţesc pe întregul front (inclusiv trenuri blindate din care desantau trupe). La începutul lunii martie, col. Rasoviceanu organizează la Ţebea depunerea jurământului de către Corpul Voluntarilor „HORIA”, format din 4 000 de oameni (înfiinţat la 15-16 februarie 1919 de dr. Ioan Suciu şi cpt. Florian Medrea prin recrutarea moților din regiunea Zarandului şi a Munţilor Apuseni - plăşile Baia de Criş, Brad, Abrud şi Câmpeni), serviciul divin fiind oficiat de 12 preoţi la steagul zdrenţuit în lupte al regimentului său. Urcat pe o masă, îi anunţă pe moţi în urale că ies de sub jurisdicţia Consiliului Dirigent şi se subordonează Diviziei 2 Vânători, ca avangardă în viitoare lupte. Trupele regale române din regiune îşi dublează astfel efectivul (12 000 oameni). După proclamarea Republicii Sfaturilor, condusă de Kun Bela şi Garbai Sandor, provocările şi crimele se înteţesc pe întregul front (inclusiv trenuri blindate din care desantau trupe). În aceste condiții, armata română este obligată să declanșeze ofensiva generală la 16 aprilie 1919. În Săptămâna Patimilor, Divizia 2 Vânători atacă prin defileurile văilor Crişului Alb şi Crişului Negru. În numai două zile, inamicul este rostogolit din munți şi se retrage în dezordine spre Tisa. Printre localităţile eliberate prin luptă de regimentele înfrăţite 9 Vânători şi „Horia” (grupate în Detașamentul Rasoviceanu) se numără Vaşcău, Beiuşul, Tinca şi Salonta. După eliberarea Beiuşului (19 aprilie), regimentul voluntarilor moți preia acest nume (Regimentul "BEIUŞ"). În 22 aprilie sunt eliberate în totalitate fostele comitate Bihor şi Arad, nitrându-se pe teritoriul Ungariei. Ieşirea din defileuri impunea întărirea avangărzilor. Se constituie Grupul de Sud (gen. Dabija) pentru fixarea forțelor inamice superioare din zona Bekescsaba (30 000 oameni, faţă de cca.12 000). Efortul principal al campaniei revine acum Grupului de Sud, întărit cu Divizia 18 ardeleană, iar comanda o preia generalul Ştefan Holban. La 28 aprilie, Divizia 2 Vânători ocupă zona Szarvas-Gyoma. Manevrele Grupului de Sud taie liniile de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobind rezistența la Mezötur, iar până la 1 mai 1919 trupele române controlează malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile Armatei Roșii maghiare. În Sâmbăta Mare, armata regală română eliberatoare pătrundea în Beiuş. Entuziasmul populaţiei a fost pe măsură. I-a ieșit în cale delegaţia formată din avocatul Traian-Amos Pentera (Pinter), secretarul Consiliului Naţional Local, şi profesorul Vasile Ștefănică, directorul Liceului greco-catolic „Samuil Vulcan”. Regimentele înfrăţite, moții şi vânătorii, au celebrat Sfintele Paști la Beiuş, unde recent numitul protopop ortodox Petru E. Papp a oficiat prima slujbă în libertate a Învierii Domnului, ajutat de bătrânul preot Moise Popovici şi de părintele Gheorghe Cotenescu, de la Regimentul 9 Vânători. Atmosfera evenimentului este descrisă emoționant de protopopul Petru E. Papp: „Ziua Paştilor avu o îndoită însemnătate. Înviase Fiul lui Dumnezeu şi adusese Învierea de mult aşteptată şi neamului românesc. Părintele Cotunescu (corect Cotenescu – n.a.) din 9 Vânători împreună cu părintele Moise Popoviciu şi cu mine săvârșirăm sfânta slujbă a Învierii în Beiuş. Biserica împrejmuită de soldaţi cu luminițe aprinse în mâini, cari ca la mormântul Domnului vestesc Învierea. Au fost cele mai înălțătoare şi mai frumoase Paști din câte am avut vreodată”. În timpul campaniei din Ungaria din vara anului 1919, Regimentul 9 Vânători de Munte, comandat de către colonelul Gheorghe Rasoviceanu, a fost primul care a trecut Tisa. ”Emoționați, Regele Ferdinand şi Regina Maria sunt de faţă, aşa cum au participat pe 29 mai şi la sădirea simbolică a doi pui de goruni la Țebea, câte unul pentru fiecare”.

Împreună cu voluntarii moţi din Ţara Zarandului şi din Munţii Apuseni, ofiţerii regăţeni Gh. Dabija, Gh. Rasoviceanu şi Gh. Cotenescu (toţi trei purtători cu cinste ai numelui Sfântului Mare Mucenic care a biruit balaurul biblic) şi toţi ceilalţi militari ardeleni şi regăţeni, şi-au trecut numele pe răbojul istoriei dezrobirii Ardealului, făuririi şi apărării României Întregite. Ei n-au luptat pentru recompense, tinichele şi onoruri, ci pentru demnitatea numelui de român. Dar slăbiciunile umane şi cinismul noilor vremuri au afectat nemeritat şi destinele acestui trio. Generalul Mărdărescu, influenţat de un vechi conflict personal, îi ia comanda generalului Dabija, răpeşte neînfricaţilor săi vânători – opriţi la porţile Budapestei - şansa de a defila pe Bulevardul Andrassy, îl obligă să-şi dea demisia şi îl supune unei anchete. Ieşit cu fruntea sus dintr-o anchetă de ani de zile, acesta devine unul din cei mai buni istorici militari ai ţării.

În 24 ianuarie 1922, colonelul Rasoviceanu a fost nașul prințului Mihai. În Memorii, vol. 3, p. 266, 267 , Nicolae Iorga spune: ” Seara, colonelul Rasoviceanu mă roagă în zadar să asist la botezul Prințului Mihai, pe care-l botează el și vânătorii de munte… Take Ionescu a luat parte la botez (unde colonelului Rasoviceanu, nașul" de formă, i s'a creat o situație ridiculă, stând numai lângă Rege, care ținea copilul în brațe)”.

Sursa: LITUA, nr. 16, Târgu Jiu
 2014, p. 2016

În data de 14 ianuarie 1924, Gheorghe Rasoviceanu a fost înaintat la gradul de general de brigadă, îndeplinind funcția de comandant de brigadă în cadrul Corpului Vânătorilor de Munte. Generalul Gheorghe Rasoviceanu avea să activeze în calitate de comandant al Comandamentului I Teritorial de la 1 iulie 1933 până la finele anului 1936, când s-a pensionat. ”După 1940, informațiile, pe care le-am putut găsi, despre eroul din Marele Război sunt rare. În 1948, „Prezidiul Provizoriu al Republicii Populare Române”, a aprobat „trecerea din pozițiunea de rezervă în pozițiunea de retragere, pentru limită de vârstă”, începând cu 1 ianuarie, a generalului de corp de armată în rezervă, Rasoviceanu Gheorghe. O altă informaţie, care ar trebui adâncită, o găsim într-una dintre cărțile lui Cicerone Ionițoiu, care îl pomenește pe generalul Rasoviceanu printre victimele terorii comuniste şi întemnițat la Jilava” (Istorie, Tom LXIV, p. 696) .

Generalul Gheorghe Rasoviceanu, unul dintre cei mai capabili generali români din perioada Primului Război Mondial, avea să se stingă din viață, după ani de zile de suferință și uitare, în anul 1954 în casa fratelui său Solomon Rasoviceanu din satul Romanești, în apropierea orașului Târgu-Jiu. A fost înmormântat în cimitirul satului Rasoviţa, unde se născuse, ceremonia funerară fiind realizată fără pompă, de către fratele și nepoții săi.

Generalul Gheorghe Rasoviceanu a fost angajat în 54 de grele bătălii, „de la Nistru până la Tisa”

Prin HCL Iași 297/29 august 2019, bravului general-patriot Gheorghe Rasoviceanu i s-a acordat titlul de ”Cetățean de Onoare” al Municipiului Iași, iar prin HCL Beiuș 132/24 iulie 2019, titlul de ”Cetățean de Onoare” al Municipiului Beiuș.

Scrieri: - Colonizarea şi organizarea frontierelor României Mari, Tip. Curierul Judiciar S. A., Bucureşti, 1923; - Cuvântul unui ostaş la moartea Reginei Maria, în: „Frontul Mărăşeşti”, anul III, nr. 13-14, august – septemvrie 1938, p. 9-10; - Înainte ... şi după ce bubue tunul. Psihologia comandamentului, I, Bucureşti, 1940;

Referințe: - Mărdărăscu, G.D., Campania pentru desrobirea Ardealului ocuparea Budapestei (1918-1920), Editura ”Cartea Românească” S.A., București, 1921, p. 45-60; - Iorga, Nicolae, Memorii (Tristețea și sfârșitul unei domnii), Editura Național, București 1931, p. 267; - Sclifos, Tudor Eugen, Recenzii și note bibliografice, în: ”Analele științifice ale Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași (serie nouă), Istorie”, Tom LXIV, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2018, p. 691-702; - Petrescu, Ion, Un trio purtător de biruinţi: generalul Gh. Dabija, colonelul Gh. Rasoviceanu şi preotul căpitan Gh. Cotenescu, în: ”Forțele Terestre”, Anul III, nr. 2 (10), București, 2011, p. 385-390; - Rasoviceanu, Gheorghe, Cuvântul unui ostaș, în: ”Frontul Mărășești”, an II, nr. 4, București, februarie 1936, p. 9-10; - Bușe, Gheorghe, Urna cu pământ din Gorjul eroic a plecat de la Rasoviţa către Catedrala Încoronării din Alba Iulia, în: ”Gorjeanul”, Târgu Jiu, 13 noiembrie 2018.  (S. S.)

---

[1] Potrivit memoriilor unui subordonat, Vasile Ionescu, porecla s-ar fi desprins din forma, oarecum latinizată, a numelui satului: Rasovicus (Rasoviţa), unde îşi avea ofiţerul baștina (cf. Constantin Ispas, Nemuritorii, Editura Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj, Târgu-Jiu, 2004, vol. III, p. 59.)

STAN VASILE (1875-1945)

 

STAN, Vasile**.  Episcop. S-a născut la 30 ianuarie 1875, în Sohodol, județul Alba-Inferioară. A încetat din viață în 13 aprilie 1945.

A urmat cursurile primare în Sohodol, studiile secundare în Brad, Beiuș și Brașov, unde a obținut, în anul 1897, bacalaureatul. A urmat studii superioare la Seminarul “Andreian” din Sibiu, între 1893-1896. Din septembrie 1897, până în februarie 1898, a fost învățător în Sohodol, iar de la 1 septembrie 1898 a fost practicant consistorial la Sibiu. Între 1898-1901 a urmat cursurile de filozofie și filozofie modernă la Universitatea din Budapesta, iar în mai 1908 i s-a conferit doctoratul în filozofie. Din septembrie 1902 a fost profesor la școala de fete a Astrei, apoi la Seminarul “Andreian”, până în anul 1918. Din acest an a funcționat ca profesor la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu (1902-1919), profesor şi director al Şcolii normale „Andrei Şaguna” din Sibiu (1919-1927), diacon, apoi preot, călugărit la Cozia în 1925, vicar al Arhiepiscopiei Sibiului (1927), apoi arhiereu-vicar al Mitropoliei Ardealului la Sibiu, cu titlul „Răşinăreanul” (1928-1938).  Prin Înaltul Decret Regal nr. 3913 din 10 noiembrie 1938 al M.S. Carol al II-lea, în ziua de 16 decembrie 1938 a fost învestit episcop al Maramureşului, cu sediul la Sighet, înscăunat în 29 decembrie 1938, rămânând în această demnitate până la încetarea din viață (între 1940-1944, în timpul ocupaţiei horthyste, a fost refugiat la Sibiu). A fost redactor al revistei ”Vatra Școlară” și al colecției ”Biblioteca Școlarilor”. A publicat mai multe studii în „Revista Teologică” şi „Telegraful Român”, „Anuarele Şcolii normale” din Sibiu, traduceri etc.

Referințe: - Degău, Ioan, Brânda, Nicolae, (coordonatori), Igna, Ioan, Beiușul și lumea lui. Studiu monografic. Vol. IV, Editura Primus, Oradea, 2009, p. 962; -  Batin, Laurențiu, Sfințirea clopotelor nou-ănființatei Episcopii a Maramureșului. Sighet, 15 octombrie 1939, în: diacronia.ro, accesat 28 noiembrie 2020, ora 22.11. (I.I.  S. S.)

LA MULȚI ANI, DOMNULE GENERAL DOREL PETRILA!

 

PETRILA, Dorel***.  General de brigadă cu o stea. S-a nascut în 12 aprilie 1953 în localitatea Husasău de Tinca, județul Bihor,  fiul lui Petru și Maria. Părinţii lui erau absolvenți de 7 clase, un fapt rar întâlnit pe vremea aceea, când copiii erau opriți de la școala, pentru a lucra pământul, care urma să le revină moștenire. Tatăl său a fost încadrat pe funcția de pedagog, la internatul școlii  din Husasău de Tinca, apoi în  anul 1958 a fost trimis la un curs de 6 luni la Arad pentru secretari de sfaturi populare, după care a fost repartizat secretar de sfat popular în comuna Ateaș, județul Bihor.

A terminat 4 clase in Ateaș, după care, pentru ciclul 2, a trebuit sa revină în Husasău de Tinca, pentru că la Ateaș nu exista decât ciclul I primar. A absolvit clasa a VIII-a în anul 1968 și a fost admis la Liceul “Emanoil Gojdu” din Oradea. Era stabilită și o anume taxă pentru cazarea în internat, dar dacă elevul obținea o medie anuală peste 9, era cazat gratuit. Așa că s-a pus pe învăţat și în toți cei 4 ani de liceu a avut bursă de merit.  A susținut examenul de bacalaureat, pe care l-a trecut cu media 9,66. După bacalaureat a plecat la Sibiu, unde a susținut examenul de admitere la Școala Militară de Ofițeri Activi “Nicole Bălcescu”.  Așa se face că la 13 septembrie 1975 tânărul locotenent de infanterie Petrila P. Dorel intra pe poarta Regimentului 30 Gardă, unde a făcut serviciul timp de 7 ani. În această unitate a parcurs trepte ale ierarhiei militare, de la comandant de pluton (1975-1978), comandant de companie (1978-1981) până la șef de stat major de batalion (1981-1982). Această unitate de elită a armatei române a fost și rămâne interfața României cu armatele străine. În luna mai 1976 se căsătorește cu Marioara, fată din sat, studentă în ultimul an la Institutul Pedagogic Oradea, care îl urmează la București. Din această căsătorie au rezultat 2 copii – Adrian - inginer și Anca - economistă, care la rândul lor le-au dăruit și nepoți - Ioana, Vlad  și Ana.

În anul 1982 a susținut examen de admitere în Academia Militară (azi Universitatea Naționala de Apărare Carol I), examen pe care l-a trecut cu media 9,13, fiind admis al 3-lea. Datorită rezultatelor foarte bune la învățătură obținute în cei 2 ani de studii, în 1984 a fost repartizat pe funcția de asistent universitar la Catedra de Tactică Generală Nr.2 (unde se studiau eșaloanele Divizie Mecanizată, de Infanterie Moto, de Tancuri, Brigada de Vânători de Munte). În anul 1987 a fost promovat lector universitar la aceeași catedră din cadrul Facultății de Comandă și Stat Major, iar în 1989 a fost numit conferențiar universitar la aceeași catedră, în urma unui foarte riguros și dur examen. Și-a desfăşurat activitatea în Academia Militara, întocmind un număr de 24 de aplicații tactice cu toate documentele aferente acestora, a fost autorul a numeroase articole și studii publicate în revistele de specialitate (Buletinul și revista trupelor de uscat, Buletinul Academiei militare), a fost coautor la unele manuale pentru uz intern în Academie (Manualul pentru întocmirea aplicațiilor tactice, Manualul pentru studierea formelor de luptă la eșalon Divizie și Brigadă) pana în martie 1990, când a fost numit locțiitor al șefului U.S.P.P. (denumirea inițială a Serviciului de Protecție și Pază), iar din 1994 a fost numit la comanda unității militare de la Beiuș.

Perioada 1994-2000, cât a comandat unitatea militară de la Beiuș, a fost, poate, cea mai plină de satisfacții din întreaga sa carieră militară. A întâlnit aici un colectiv de oameni muncitori, care știau să facă foarte bine treburile, doar că trebuiau să fie capacitați, iar el a știut să facă acest lucru, astfel încât unitatea sa ajunsese una dintre cele mai bune din Corpul 7 Armată, din care făcea parte. Aceasta este aprecierea comandantului C.7A general Florian Caba, a Comandantului A.4 “Transilvania”, general Dorin Gheorghiu, precum și a unei comisii din Statul Major General, care, în 1995, la un control specific, a acordat calificativul Foarte Bine, doar că trebuiau să fie respectate legile lui Murphy, astfel că în 2000 se desființează C.7 A., iar unitatea de la Beiuș se restructurează, bineînțeles nu în sus ci în jos, ambele structuri militare fiind sacrificate pe altarul “reformelor” cerute de NATO. În aceste condiții  a plecat de la comanda acestei unităţi, fiind numit la comanda unei unități de “millitary intelligence” la 1 mai 2000, unde și-a desfăşurat activitatea până în anul 2005, când a fost trecut în rezervă la cerere. A fost un comandant vertical, cinstit, corect și omenos, drept dovadă, de câte ori ajunge în Beiuș, este primit cu bucurie de către foștii subordonați, activi ori în rezervă.

Referințe: Interviu 20 ianuarie 2020. (S. S.)

 

CEI DOISPREZECE ACADEMICIENI CARE AU FĂCUT ȘCOALA LA BEIUȘ SUNT... PATRUSPREZECE

PAPP, Ioan Paul */**/***. 

Membru de onoare al Academiei Române (din 1946).  Jurist. S-a născut în 6 august 1878 în Beiuș, județul Bihor, fiul al avocatului Paul Papp, care s-a remarcat ca un susținător al elevilor săraci. A încetat din viață la 10 aprilie 1959 la Beiuș.

Ioan P. Papp a urmat studiile primare și a absolvit Liceul românesc din Beiuș, apoi a urmat Facultatea de Drept a Universității din Cluj. Tot aici își obține și doctoratul în științe juridice. La absolvire i se propune un post de funcționar în Ministerul Justiției, la Budapesta. După trecerea examenului de avocat și obținerea titlului de doctor în științe juridice se va căsători cu Veturia Bontescu, nepoata marelui George Barițiu, fiica avocatului Mihai Bontescu din Hațeg și sora a cunoscutului avocat, apoi ministru, Victor Bontescu. În urma căsătoriei se stabilește pentru o perioadă în Hațeg, apoi în Deva și Beiuș. La propunerea lui Partenie Cosma, Ioan Paul Papp a convocat pentru ziua de 19 august 1897, Ia o adunare „frăţească", intelectualitatea beiuşeană, rezultatul acestei adunări fiind, mai târziu, înființarea Despărțământului ASTRA Beiuș. S-a redactat invitaţia şi - prin mijlocirea lui Partenie Cosma - a fost transmisă conducerii „Astrei" care şi-a comunicat acordul. A fost, tot atunci, autorizat Ioan Buteanu, directorul gimnaziului, să ia măsurile pregătitoare, în „comună înţelegere" cu intelectualii din Beiuş şi împrejurimi. Era însă şi o condiţie inevitabilă: înfiinţarea despărţămîntului beiuşean. Ioan Buteanu şi Paul Papp convoacă adunări confidenţiale la care se discută această problemă. S-a redactat un document, răspândit apoi prin satele sud-bihorene şi avînd ca obiect tocmai adunarea de constituire a despărţământului. Autorităţile locale se alarmaseră deja şi, bineînţeles, au fost tentate să zădărnicească acţiunea. În poflda acestui fapt, intelectualii beiuşeni s-au pronunţat pentru „cadre largi cu mare adunare poporală". Primpretorul n-a eliberat autorizaţia necesară şi, drept consecinţă, s-a renunţat la data iniţială de 2 decembrie 1897. S-a refixat alta, adică ziua de 24 februarie 1898, pentru care îşi dă avizul însuşi ministerul de interne. Rezolvat incidentul, adunarea are loc în sediul şcolii confesionale ortodoxe, înscriindu-se 61 de membri. Adunarea generală a ASTREI a avut loc sub genericul „Serbările de la Beiuş". Sub acest generic este anunţată programa definitivă a adunării, eşalonată acum pe patru zile: 26-29 august 1898. Aceasta conţine o prezentare detaliată a festivităţilor organizate cu prilejul adunării generale. [1] În 1903, Ioan Paul Papp își deschide birou de avocat în Brad, unde rămâne până în anul 1919. A fost printre altele jurist consult pentru Gimnaziului român din Brad și al Băncii „Crișana”.  Din punct de vedere politic, a fost adeptul activismului, integrându-se în grupul de la Orăștie, alături de Aurel Vlad, A. Vaida-Voevod, Iuliu Maniu etc., fiind un apropiat al protopopului Vasile Damian, ajuns deputat în parlamentul de la Budapesta. Împreună cu protopopului ortodox Vasile Damian, cu avocatul Pavel Oprișa și profesorul Ioan Radu organizează în august 1904 o impresionantă adunare generală a Societății pentru Fond de Teatru Român, la Brad. ”După Marea Unire organizează, alături de dr. Ioan Suciu și maiorul Florian Medrea, regimentul românesc de voluntari din Zarand, botezat sugestiv Regimentul Horia. În cadrul Consiliului Dirigent a făcut parte din echipa de la resortul de Justiție, al cărui responsabil era dr. Aurel Lazăr, îndeplinind funcția de șef de secție, alături de dr. Cornel Crăciunescu. În această calitate înființează „Fondul imprimantelor” și „Fondul cărților funduare”, iar mai apoi „Buletinul justiției”; a înființat și o tipografie, precum și o casă de odihnă la Sovata („Casa magistraților”). În anul 1919, dată fiind pregătirea și experiența sa, va fi numit consilier al Curții de Apel Cluj, ajungând în cele din urmă prim-președinte al acesteia (1939-1944). Pentru perioada 1920-1923 va fi numit președinte de secție la Curtea de Apel din Oradea, după care revine la Cluj. Chiar dacă i se oferă mai multe oportunități în carieră, de pildă consilier la Curtea de Casație, nu va părăsi Curtea de Apel din Cluj. A făcut parte și din Consiliul Superior al Magistraturii. Ca magistrat excepțional, prin cinstea și pregătirea sa, omenia dovedită, ajunge să se bucure de o faimă binemeritată. Într-un articol publicat în revista Transilvania (publicația oficială a Astrei), cu ocazia pensionării sale (ianuarie 1945) este numit „patriarhul magistraturii ardelene”. Ca jurist, și-a adus o contribuție de seamă la încadrarea magistraților și a funcționarilor expulzați din Ardealul de Nord. În urma intervențiilor sale, sau înființat tribunalele din Abrud, Hațeg și Brad. A desfășurat o vastă activitate publicistică. După o activitate de peste patru decenii, s-a pensionat în anul 1947, retrăgându-se la Beiuș. A încetat din viață în anul 1959, în orașul sau natal.

În 27 mai 1946 a fost primit membru de onoare al Academiei Române, calitate ce o va pierde după reformarea acestei instituții (1948). Este repus în drepturi în 3 iulie 1990. Spre a completa portretul acestui om deosebit zămislit de Țara Beiușului, să-l cităm chiar pe el: ”Noi am avut şi avem un crez profesional, de superioară cinste, care culminează în îndeplinirea integrală a jurământului nostru: de a respecta cu sfinţenie legile tării şi de a îndeplini cu onoare funcţia de judecător, ce ne este încredințată. Noi trebuie să trăim şi să murim săraci în această onoare integrată de judecători români, onoare care nu cunoaşte gradaţii și tranzacțiuni, şi nu cunoaşte deosebire între oameni la judecată, de neam şi de credinţă. Balanta dreaptă a judecăţilor nu are voie să tremure de dragostea, ori de groaza nimănui"[2] spunea Ioan Paul Papp în şedinţa adunării generale solemne a Curţii de Apel, ţinută la Sibiu în ziua de 11 martie 1944.

Scrieri: - Proceduri de moştenire din Ardeal (1921); - Cartea funduară. Colecţie de legi, regulamente, ordonanţe şi formulare (1922, în colab.); - Legea cambială (1922); - Norme de drept imobiliar (1922); - Legea cecului (1923); - Norme de drept imobiliar (1923); - Procedura civilă din Ardeal (3 vol., 1925); - Procesul Memorandului românilor transilvăneni (2 vol., 1929–1933); - Instaurarea justiţiei româneşti în Ardeal (1945). S-a numărat printre coautorii monumentalului Cod de procedură civilă a Transilvaniei (6 vol., 1925–1926).

Referințe: - Boșca-Mălin, Emil, - Contribuții la istoricul justiției Țării Năsăudului, în:  ”Năzuința” Anul III, Nr. 89, 11 august 1940, p. 1-2; - Orga, Valentin - ”PAPP, IOAN P”, în: ”Glasul Hunedoarei”, 9 august 2018. (S. S.)

 

STURZA, Marius**.  Membru de onoare al Academiei Române. Medic balneolog şi fiziolog.

Marius Sturza, fiul parohului din Sepreuș, s-a născut la 26 august 1876 în localitatea Sepreuş. A încetat din viață în anul 1954.

A început ciclul primar în limba română, apoi l-a continuat în limba maghiară în satul Vânători (comuna Mişca) şi în limba germană, într-un mic burg din Silezia (Friedwaldau - unde medicul Ioan Hozan, şi el din Crişana, l-a ţinut în familia sa). Urmează liceul la Wallrzik (acum se află în Polonia), pentru a-l absolvi în limba română, la Beiuş şi Braşov. După absolvirea liceului (1895) întrucât era deja de cinci ani orfan de tată (acesta fusese preot), ca să-şi poată continua studiile obţine o bursă din partea fundaţiilor culturale româneşti „Elena Ghiba Birta” şi „Emanuil Gojdu” (1898-1902 şi 1908-1912), devenind student al Facultăţii de Medicină din Viena. După absolvirea facultăţii ajunge medic şef al prestigiosului sanatoriu austriac de fizioterapie din staţiunea Wälischof (lângă Viena), continuând cursuri de înaltă specializare în Franţa (la Paris şi Nancy) şi Germania (la Berlin). În 1913 şi-a luat doctoratul în medicină. Medicul Marius Sturza, originar din judeţul Arad, s-a numărat printre primii medici din lume care a utilizat substanţele radioactive în tratarea cancerului. Entuziasmat de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, va lăsa pentru trei ani clinica din Austria şi se va întoarce în Transilvania, fiind cooptat de Consiliul Dirigent de la Sibiu şi Comisia de Organizare Sanitară a Ardealului. Se va reîntoarce pentru opt ani în Austria, la Clinica din Gräfenberg, după care revine în Transilvania, unde contribuie (material şi logistic) la modernizarea Staţiunii Sovata. Din anul 1931 este profesor de balneologie şi fiziologie la Facultatea de Medicină din Cluj şi director al Institutului de Fizioterapie al Spitalului nr. 1 din Sibiu. Va întreprinde importante cercetări ştiinţifice în domeniul balneologiei şi climatologiei. Şi-a legat numele de cercetarea, pentru prima dată în România, a nămolurilor, întocmind cea dintâi lucrare publicată despre nămoluri şi puterile lor balneologice. În anul 1918 a fost numit secretar general al Resortului Sănătății din Consiliul Dirigent al Transilvaniei. În anul 1922, după ce i se oferise un post de medic secundar la Aiud, s-a întors la Viena, de unde a revenit doar după ce prin înalt decret regal a fost numit medic șef al viitorului Institut de balneologie din Cluj, un proiect care a fost abandonat. A sprijinit însă construirea Spitalului Fundației Menahem Elias din București. A fost primul profesor de Clinică balneologică și terapeutică din România, în anul 1930, la Cluj, înființându-se o Catedră de Balneologie la Facultatea de Medicină. A susținut deschiderea în 1939 a Clinicii balneologice-model din Cluj. În perioada refugiului a fost director al Institutului de Fizioterapie al Spitalului nr. 1 din Sibiu. După război a fost chemat în capitală, în calitate de director al Institutului de Balneologie și Fizioterapie din București, înființat în anul 1948. A studiat caracteristicile lacului Sovata și proprietățile terapeutice ale apelor sale, publicând o carte referitoare la apele sărate din România și proprietățile lor curative. A fost unul din inițiatorii și susținătorii noului curent științific în balneologia românească, abordând atât probleme de balneologie clinică cât și experimentală, deși noua disciplină apăruse în România abia la începutul secolului XX. A avut astfel o contribuție valoroasă la fundamentarea științifică a balneologiei. În ultimii săi ani de viaţă, a lucrat în Ministerul Sănătăţii, pentru organizarea reţelei de balneofizio­terapie. În 1954, s-a stins din viaţă, la Sibiu.

A fost membru corespondent al Academiei de Medicină (1937), membru al Societății Internaționale de Hidrologie. La 3 iunie 1938 a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române. În anii comunismului, acest titlu i-a fost retras. A fost repus în drepturi ca Membru de Onoare al Academiei Române în 3 iulie 1990.

Scrieri: - Die Kochsalzwasser Rumaniens, (1930); - Orientări pentru cure balneare și climaterice de vară, (1932); - Noțiuni elementare de balneologie, (1932-1933); -   Hidroterapia bolilor aparatului digestiv; - Climatoterapia în tuberculoză cu privire specială la clima României; - Climatoterapia în tratamentul boalelor tubului digestiv; - Băile și clima din Marea Neagră; - Clima și apele minerale în cadrul problemelor sanitare rurale din România;  - Importanța preventivă și curativă a climei de iarnă; - Fizioterapia în război; - Protecția tehnică și igienică a stațiunilor balneare și climaterice, a apelor minerale și a nămolurilor; - Balneoterapie practică, (1949); - Fizioterapie, (1957).

Referințe: - Șimandan, Ioan, Galeria academicienilor români, în: ”Analele Aradului” An 3, Nr. 3, Arad, 2017, p. 527-528; - Trifan, Alexandru, Prof. dr. Marius Sturza, promotor al balneologiei în România, în: ”Viața Medicală”, 25 octombrie 2012 (viata-medicala.ro, accesat 29 noiembrie 2020, ora 14.49).  (S. S.)

ACADEMICIENI BEIUȘENI - VEZI TOATE FIȘELE

---

[1] Faur, Viorel, 75 de ani de la Adunarea generală a ASTREI la Beiuș, în: Crisia, An III, Editura Muzeul Țării Crișurilor, Oradea, 1973. Pag. 305-315.

[2] ”Transilvania”,  An 76,  Nr. 1-2, Sibiu, 1945, p. 104.

LA MULȚI ANI, DOMNULE GENERAL MAIOR CORNELIU MIHAI LUNGU!

 

LUNGU, Corneliu Mihai***. General maior dr. (r). S-a născut la 6 aprilie 1940, în orașul Sibiu.

A urmat Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, Școala Superioară de Ofițeri din Sibiu și Academia de Înalte Studii Militare din București, promoția 1974. A absolvit facultatea de drept. A absolvit un curs postuniversitar NATO, la Roma, în 1994. Cunoaște limbile italiană, engleză și maghiară.

A îndeplinit următoarele funcții de comandă în cadrul Armatei Române: comandant Batalion de Cercetare (Târgu Mureș, 1978), comandant Regiment Mecanizat (Beiuș, 1978-1982), comandant al Diviziei 1 Mecanizate București, comandant al Diviziei 2 Mecanizate Craiova și comandant al Diviziei 11 Mecanizate Oradea. Între anii 1994-1997 este numit Inspector General al Armatei Române, iar între 1997-2001 lucrează în calitate de diplomat-atașat al apărării la Budapesta. În 1989 a obținut gradul de general maior. În 7 iunie 2001 a trecut în rezervă, prin decretul prezidențial 416/07.06.2001.

A publicat lucrări în domeniul strategiei militare și al fenomenului militaro-politic contemporan în reviste de specialitate. A realizat filme de instrucție pe peliculă de 16 mm. Este un iubitor al culturii și un promotor al unor inițiative, în urma cărora s-au realizat și dezvelit statuia ecvestră a voievodului Mihai Viteazul[1] și bustul Generalului Traian Moșoiu, ambele în municipiul Oradea.

”Am văzut lumina zilei la 6 aprilie 1940 în municipiul Sibiu. Părinții mei, funcționari publici, români adevărați, au fost preocupați în permanență de educația mea și a fratelui meu Mircea. La terminarea cursurilor școlii elementare din municipiul Blaj, înainte de a păși treptele liceului, tatăl meu s-a impus categoric : ”Băiete, alege între a fi procuror, ofițer al armatei române sau preot.” Am optat pentru Liceul Militar "Dimitrie Cantemir” din orașul Breaza, județul Prahova. Nu am nicio amintire în care să-mi fi dorit să fiu altceva decât ofițer al armatei române. La absolvirea liceului militar, am urmat "Academia Trupelor Terestre”, cu sediul la Sibiu. La 23 august 1960 am fost înaintat la gradul de locotenent, repartizat la Târgu Mureș, comandant pluton cercetare. Din acest moment a început cariera militară, angrenat practic în procesul de instrucție și educație. Anul 1974 marchează un moment deosebit - am absolvit Academia de Înalte Studii Militare din București și am fost numit la comanda unei unități militare speciale din Târgu Mureș. Ulterior am urmat cursuri post-academice în țară și străinătate, cursuri intensive în domeniul limbilor străine. În ianuarie 1976 am fost promovat și numit comandant al R. 23 Mc. Beiuș, județul BIHOR. Am făcut primul pas mare în domeniul tactic al "câmpului de luptă”. Avean doar 35 de ani. Cadrele minunate din regiment erau adepte ale noului și iubitoare deopotrivă a actului de cultură, a condescendenței militare cât și a unui nivel înalt al capacității de luptă a regimentului. Toată admirația față de populația orașului, față de familiile cadrelor, față de organele administrației locale ale orașului. Rămân în amintirea mea primarii : Clepce, Butuc și Popa. Mă mîndresc cu toate cadrele din regiment, care în perioada 1976-1981 au fost alături de mine în ridicarea regimentului de la Beiuș la un nivel demn. Rezultatele n-au întîrziat. Aprecierile eșaloanelor superioare confirmau că regimentul de la Beiuș devenise o adevărată "academie” în pregătirea cadrelor. Meritul este al acelor cadre care comandau subunități sau asigurau buna funcționare a statului major al unității. Anii au trecut, ascensiunea celor merituoși s-a văzut. Astăzi sunt generali în rezervă, și îmbrățișez, pe distinșii generali : Gheorghiu, Cioară, Huchiu, Ghica, Bârloiu, Cătănici. Nici un regiment din țară nu poate prezenta asemenea realizare. De asemenea, îmbrățișez toți ofițerii, maiștrii militari și subofițerii care astăzi sunt pensionari și sunt în orașul Beiuș. Pentru cei care ne-au părăsit, mă descopăr respectuos.

Rezultatele de la Beiuș și cele ulterioare m-au promovat la comanda Diviziei 2 Mecanizate Mihai Viteazu–Craiova, în 1988, Diviziei 1 Mecanizate Tudor Vladimirescu București, în decembrie 1989, la comanda Diviziei 11 Mecanizate Cărei din Oradea, în 1990. Odată cu numirea Ministrului Civil al Apărării în 1993, s-a înființat Inspectoratul General al Armatei, structură subordonată nemijlocit ministrului și care asigura actului de conducere al ministrului civil. În calitate de inspector general, funcție în care am fost numit, eram și consilierul principal al ministrului. În anul 1997, luna noiembrie, am intrat în diplomație în Europa Centrală. Prin discreție, maniere și abilitate diplomatică am reușit să fiu operativ în permanență. Mă gîndesc mereu cu emoție la tot ce-am realizat în întreaga mea carieră militară. Am iubit și iubesc nespus de mult haina militară, onoarea și demnitatea militară, demnitatea României, țara care m-a ocrotit, Ardealul care m-a născut. Nu acord nici un minut dușmanilor țării mele din interior și exterior. Arma armatei nu este emoția. N-are momente nici de relaxare nici de emoție, n-am fost și nici nu vom fi vreodată cîntăreți de poezie politică, armata este eternă, nu face nimic cu umilință, nu admite zîmbete de complezență. Să ne felicităm că România este membră NATO.

Armata va face gesturi de reverență numai în fața poporului român, respectiv Parlamentului României. Suntem convinși: a fi învingători nu-i de ajuns. Trebuie să scriem istorie !”

Referințe: - Bradu, Mircea. Stanik Istvan. Monografia județului Bihor. Vol. III. Oameni din Bihor. Editura Arca, Editura Universității din Oradea. Oradea, 2010. P. 160; - Interviu, februarie 2020.  (S. S.)

---

[1] Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Oradea a fost amplasată în 1994 în Piața Unirii din Oradea. A fost realizată de sculptorii Alexandru Gheorghiță și Georgeta Caragiu și turnată din 8,5 tone de bronz.  Statuia a fost finanțată „printr-o contribuție lunară de până la 7% din venit, timp de 6 ani, a cadrelor militare și personalului civil din 13 unități militare aparținând Diviziei 11 Mecanizată”.  În 14 mai 2019, statuia lui Mihai Viteazul din Piața Unirii din Oradea a fost dată jos de pe soclu de către municipalitate, stârnind supărarea ofițerilor în rezervă din oraș. Pe soclul liber a fost amplasată statuia Regelui Ferdinand I, dezvelită pe 23 mai. În: ”Adevărul”, 15 mai 2019.

---

[1] Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Oradea a fost amplasată în 1994 în Piața Unirii din Oradea. A fost realizată de sculptorii Alexandru Gheorghiță și Georgeta Caragiu și turnată din 8,5 tone de bronz.  Statuia a fost finanțată „printr-o contribuție lunară de până la 7% din venit, timp de 6 ani, a cadrelor militare și personalului civil din 13 unități militare aparținând Diviziei 11 Mecanizată”.  În 14 mai 2019, statuia lui Mihai Viteazul din Piața Unirii din Oradea a fost dată jos de pe soclu de către municipalitate, stârnind supărarea ofițerilor în rezervă din oraș. Pe soclul liber a fost amplasată statuia Regelui Ferdinand I, dezvelită pe 23 mai. În: ”Adevărul”, 15 mai 2019.