BEIUȘ - CĂBEȘTI - SIMION R. SUCIU

(Povestire de Dorel Pietrăreanu)               Îmi amintesc, adeseori, cu mare bucurie, de aventura europeană a Stelei, începută în toamna anului 1985. Eram student la Academia Militară şi, de doar două luni, devenisem şi tătic. Mulţi dintre colegii şi prietenii mei erau, de asemenea, suporteri ai Stelei şi, de multe ori, mergeam împreună pe Stadionul din bulevardul Ghencea. Atunci, locuiam într-o garsonieră, dintr-un bloc aflat la vreo două-trei sute de metri de intrarea în stadion.             De multe ori, soţia mă trimetea pe afară, după-amiezile, cu Crina, fetiţa noastră. Mă plimbam ţanţoş cu căruciorul pe aleile din jurul blocului, având grijă ca traseul să includă, pentru halte mici, şi terasa restaurantului „Drumeţul”, pentru a mă alimenta cu bere. Crina cu biberonul ei, eu cu halba mea. Şi eram amândoi mulţumiţi. Crina avea vreo două-trei luni...

 de Dorel Pietrareanu Fiecare muritor are dreptul să scrie ce simte! Se pare că adevaratele genii, ca şi sfinţii, sunt apreciate după ce asfinţesc! Uriaşii culturii româneşti, marile valori se duc încet, încet într-o lume a stelelor mereu strălucitoare, de unde ne vor veghea şi poate ne vor îndruma către o mentalitate mai sănătoasă. Acum, a mai murit o bucată din noi, din România, şi ne doare mult. Pleacă dintre noi toţi cei buni, cei care ne-au îmbogăţit spiritual şi care ne-au luminat minţile. Ei pleacă, iar noi rămânem într-o Românie sărăcită pe toate planurile. Se pare că si Dumnezeu are de gând să-şi facă un cenaclu... Fac parte din generaţia Cenaclului Flacăra. Atunci şi acolo, în liceul militar şi în şcoala militară, acest poet, prin Cenaclul Flacăra, mi-a adus o rază de lumină în adolescenţa mea cazonă, o speranţă care poate la vremea aceea ar fi încetat să mai existe. Nouă cine ne mai oferă acea speranţă astăzi? A fost omul care a umplut nu doar stadioanele ci şi inim...

Azi, 20 iulie 2011, Adrian Păunescu ar fi împlinit 68 de ani... ... În lumea plină de urmări Eu sunt un om pe nişte scări, În sus ce e, în jos nimic, În jos ce e, în sus nimic. Vorbesc cu ceilalţi care-au fost Şi-n sus şi-n jos, şi nu-i dezic, Eu însumi spun de locurile Pe unde-am fost nu e nimic. Vecinul meu prăseşte ciori, Vecina mea prăseşte farduri, Eu sunt un om pe nişte scări Şi-un câine bulucind prin garduri. O dată, de mai multe ori Căci ce pot fi aceste garduri Decât căzute, foste scări Decât căzute, foste garduri.

Era o vreme când saşii din Siebenburgen, cum i se mai spune Transilvaniei (adică regiunea celor şapte cetăţi: Braşov, Bistriţa, Sebeş, Sibiu, Sighişoara, Mediaş şi Cluj), treceau Carpaţii pentru schimburi comerciale şi ajungeau şi în zona Drăgăşanilor, de unde cumpărau vin. Ofereau la schimb articole de meşteşugărie, pe care saşii le produceau de o calitate recunoscută în toată Europa.Oltenii din Drăgăşani au găsit repede o modalitate să-i păcălească pe negustorii saşi. Cu ospitalitatea caracteristică, ei îi invitau în case, le dădeau să mănânce, apoi le serveau vinul cel mai tare pe care-l aveau. Cum saşii nu erau obişnuiţi cu băutura (ei erau obişnuiţi cu munca), se “ameţeau” repede, iar când începeau negocierile pentru preţul produselor, erau aproape beţi şi nu mai reuşeau să vândă la preţ bun. Pe când cumpărau vinul, oltenii le dădeau să guste şi din ăla şi din ăla şi din ăla… şi imediat negustorii saşi se “pileau” la loc. Când încărcau vinul târguit, pe lângă faptul că er...