Personalitate
marcantă a Țării Beiușului, Ioan Degău, pruncul ”mic și slab” de odinioară,
octogenarul de azi, nu se dezminte. Având o vitalitate și o putere de muncă
ieșite din comun conduce cu brio o bancă, o afacere dar, mai ales, veghează ca
valorile Țării Beiușului să fie bine puse la păstrare pentru posteritate. Nici
în depozite, nici nici în magazii, nici în seifuri, pentru că valorile adunate
de Domnia sa se depozitează... în cărți. Și nu puține, chiar 42 de volume a
scos de sub tipar, ca autor ori coordonator. Și nu orice volume - volume
valoroase, cu o ținută grafică excepțională. O operă monumentală. Să luăm doar
”Beiușul și lumea lui. Studiu monografic” - 5 volume cu peste 4750 de
pagini. No comment! Puțin la vorbe dar mare la fapte, Ioan Degău este omul care
prețuiește valoarea. Căci valorile adunate de domnia sa, nu se
pot cumpăra, nu se pot vinde dar se pot pierde; De aceea, se apleacă cu grijă și cu atenție asupra acestora pentru că aceste valori, însumate, reprezintă SPIRITUL ȚĂRII
BEIUȘULUI. De aceea, Domnia sa, grijuliu, meticulos, răbdător și tenace, le
adună, nu ca să-și facă avere ci ca să lase moștenire pentru generațiile
viitoare. SĂ SE ȘTIE.
LA MULȚI ANI, Domnule Director Ioan DEGĂU!
Ia, sunt şi eu ,,un boţ de humă” din Bunteştii Bihorului…
”A văzut lumina zilei la 7
octombrie 1937 în Bunteşti, ,,la poale de
munte şi codru, în sărăcia şi mândria unor ţărani extrem de harnici”.
Trăgându-şi obârşia dintr-o familie de gospodari ,,făuriţi parcă în grădinile lui Dumnezeu “, a fost marcat profund de
pilda vorbei şi faptei acestora, configurându-i-se şi şlefuindu-i-se atât
caracterul, cât şi destinul. Mama, Ana, mai ales, ,, era într-o continuă alergătură, era o ţărancă brici, ducând pe umeri
gospodăria, găsind timp şi pentru a pune războiul şi a face diferite cusături,
moşind aproape toate femeile din sat, spunând, adesea, că ar putea lucra cât o
mie de oameni la un loc”. Tata, Gheorghe, în schimb, a urmat calea multor
semeni ai săi, ,,a plecat pe lume” mânat
de nevoi, să trudească la străini pentru un pumn de galbeni şi cu care, la
împlinirea sorocului, să-şi ,,cumpere
pământ, cocie şi cai”. Timp de şapte ani a tras din greu la fabrica de
avioane şi armament ,,Metrom” din
Braşov, iar din banii trimişi acasă mama a reuşit să cumpere 6 hectare de
pământ spre a-i putea ,,căpătui”,
atunci când va veni vremea, pe cei trei prunci. În anii 1945-1948 a fost ales
primar al comunei Bunteşti, dar după numai trei ani a renunţat, dezgustat fiind
de noua cale politică pe care s-a angajat ţara.
În Bunteşti, ,,în satul acela fabulos, am învăţat şi mi-am
umplut traista sufletului cu tot ceea ce înseamnă om, muncă, familie, iubire de
aproape”. Tot aici ,,am deprins să
descopăr lumina cărţii, printre ceilalţi copii de ţărani care nu-şi permiteau,
din cauza sărăciei, să ia drumul Beiuşului sau Oradiei”.
Clasele primare le-a făcut la
Bunteşti, iar cele gimnaziale la Pietroasa şi Sudrigiu.
La îndemnul profesorului de
matematică Ioan Cureş, mama tânărului şcolar a acceptat ideea trimiterii
pruncului ,,mic şi slab” la o ,,şcoală de scribălăi”, de contabili, la
Oradea, fiind convinsă că ,,nu-i bun de
altceva decât de munca de birou”.
Aşa se face că în toamna anului
1951 printre elevii Şcolii Medii Tehnice Financiare figura şi bunteşteanul Ioan
Degău.
La încheierea cursurilor, în vara
anului 1966, a fost repartizat la sucursala B.N.R. Suceava, fără a se prezenta
însă la post, motivând astfel: ,,Cum
să-mi las eu locul de baştină, părinţii şi fraţii, prietenii?”. Cu
sprijimul fostului său profesor Petru Petrescu, a fost angajat în funcţia de
contabil de materiale la fosta Interprindere Minieră din oraşul Petru Groza (18
august 1955), ,,pe vremea ruşilor”
unde ,,salariile erau mai mari”, iar
la ,,magazinele ruşilor” preţurile
erau doar pe jumătate pentru cei ce posedau ,,permis de intrare şi cartele”. Aici, la Interprinderea Minieră, ,,era o adunătură din toată ţara,
o lume pestriţă, provenită din diferite medii,oameni diverşi care s-au adaptat
colectivităţii muncitoreşti în formare”. În acest mediu ,,muncitoresc”, tânărul contabil şi-a
consolidat filosofia lucrului bine făcut dobândită în familie şi şcoală,
învăţând temeinic meseria, la modul ei concret, şi gândind la proiecte noi.
La data de 1 aprilie 1959 s-a
transferat la B.N.R. Beiuş, funcţionând mai întâi pe post de contabil, apoi de
inspector, inspector principal şi inspector şef adjunct, până la 1 martie 1968
când fost numit director al Agenţiei Băncii Agricole din Beiuş (la cei 31 de
ani, era unul dintre cei mai tineri directori de bancă din ţară).
Urmare a desfiinţării Băncii
Agricole, în anul 1973, s-a reîntors la Filiala din Beiuş a Băncii Naţionale, ca şef serviciu
creditarea agriculturii, continuându-şi aceeaşi strădanie de perfecţionare în
plan profesional, dar împărţindu-şi judicios timpul între serviciu, familie
(căsătorit în anul 1963, şi-a sporit zestrea
cu patru băieţi) şi construcţia casei de pe strada Aurel Vlaicu. La tot acest
parcurs cotidian s-a mai adăugat un proiect, născut cu ani în urmă, dar
nemărturisit decât celor apropiaţi: completarea pregătirii profesionale la nivel
universitar. Aşa se face că în perioada anilor 1972-1978 a urmat, la fără
frecvenţă, cursurile Academiei de Studii Economice din Bucureşti, obţinând
licenţa în contabilitate şi economie agrară. Şi-a complicat, în mod deliberat,
viaţa, dându-i un sens, supunându-se unui travaliu cu adevărat sisific: ,,Nu mi-am angajat nici cobzari, nici
bocitoare, ci înarmat cu o voinţă şi o putere de muncă de care mă mir şi eu
uneori, m-am împărţit în dreapta şi-n stânga şi mi-am dus la bun sfârşit toate
acţiunile începute… Poate că am mai scrâşnit din dinţi, poate că am mai strâns
şi cureaua, poate că am făcut, adeseori, din noapte zi, poate că a trebuit să
tai numeroase bălării şi buruieni, dar, ceea ce-i esenţial, eu n-am jucat în
viaţă niciodată cu zaruri măsluite şi,
cât am muncit, atâta mi-a fost norocul!...”
În anul 1977, după mai bine de
două decenii în slujba băncilor şi finanţelor în Ţara Beiuşului, a fost numit
dorector al filialei din Beiuş a Băncii Naţionale: ,,Nu ştiu dacă a fost un moment de bucurie, sigur, însă, am simţit
satisfacţia aprecierii muncii, a seriozităţii şi, îmi place să cred, a
competenţei” – avea să aprecieze Ioan Degău câteva decenii mai târziu. În
aceeaşi perioada a început şi amenajarea noului sediu al băncii, având grijă ca
acesta ,,să fie cât mai funcţional şi, în
acelaşi timp, şi familiar, prietenos, deschis, cât de cât modern” (e vorba
de actualul sediu al filialei BCR Beiuş).
Perioada 1977-1988 a fost una de
solicitare intensă, dar şi de dăruire totală, astfel încât ,,nu mai aveam, câteodată, nici casă, nici familie, dar, cu toată
tevatura, eu nu mi-am neglijat, decât în nişte limite rezonabile, familia şi
gospodăria”. Presat mereu de timp, n-avea răgaz niciodată pentru viaţa
mondenă a Beiuşului, unii (cei ce nu-l cunoşteau îndeaproape) considerându-l un
om ursuz. Într-o perioadă în care şedinţele erau practicate ca o modalitate
eficientă de ,,analiză”, ,,impulsionare”
şi ,,participare activă şi tovărăşească”
la treburile unităţii sau colectivităţii locale, i-au repugnant pe motivul
pierderii de timp. Ştiind de acasă, de la părinţi, ,,că vorba multă e sărăcia omului, le-am redus la câteva minute, în
care ne salutam şi schimbam un cuvânt de bine, având totuşi grijă ca hârţogăria
să fie bine pusă la punct, minţind ce era de minţit, dar fără raportări false
şi fumuri de tămâie”.
Aceeaşi valorizare a timpului,
prin activitate, reiese şi din următorul fapt: ,,în acest interval am urmat cursuri postuniversitare la universităţile
din Cluj-Napoca şi Craiova, iar gândurile şi tot felul de
proiecte se cereau împlinite, ceea ce, pentru mine, era literă de lege. De
aceea – şi din alte motive – n-am reuşit să-mi iau vreodată concediu sau, alfel
spus, concediile mi le-am petrecut la bancă, neieşind niciodată în vreo
staţiune sau la mare … Propriu-zis, nici nu ştiu cum arată un concediu! După
cum nici n-am conceput, vreodată, sfârştul de săptămână fără muncă!”
Cu numirea, de la data de 1
martie 1988, în funcţia de director al Sucursalei BNR din Oradea – efect al
muncii şi rezultatelor deosebite de la filiala din Beiuş – a început o nouă
perioadă strălucită din viaţa bancherului Ioan Degău. Şi-a lăsat familia şi
casa la Beiuş, urmându-si împlinirea vocaţiei pentru care s-a pregătit timp de
o jumătate de veac. Ajuns în fruntea a peste 250 de salariaţi, ,,provincialul” venit din urbea Binşului –
privit la început cu rezervă, cu neîncredere – a reuşit în scurt timp să pună
bazele unui nou stil de lucru, bazat pe corectitudine, convieţuire onorabilă şi
bună înţelegere. În mai puţin de doi ani a reuşit să acorde tuturor
salariaţilor sucursalei gradaţia maximă şi salariul maxim, lucru nemaiîntâlnit
în ultimele trei decenii, şi la foarte puţine sucursale din ţară. De remarcat că nu s-a zbătut numai pentru anumiţi
oameni, că n-a lucrat preferenţial, favorzându-i pe unii în detrimentul altora,
ci a avut credinţa ,,că toţi oamenii sunt
buni, depinde însă cum ştii să-i pui în valoare, cum ştii să-i stimulezi şi
să-i răsplăteşti”. Aşa se explică şi faptul că în vâltoarea evenimentelor
din anul 1990, când salariaţii altor instituţii şi înterprinderi îşi alungau
directorii, angajaţii sucursalei l-au reconfirmat, în unanimitate, pe acelaşi
şef: ec. Ioan Degău.
În noua perioadă de ,,descătuşări”, când a scăpat de ,, sarcinile de partid” ce-i stăteau ,,ca o piatră de gât”, şi-a putut dedica
mai mult timp actvităţii şi acţiunilor profesionale şi gospodăreşti necesitate
de sucursală (amintim doar reamenajarea clădirii băncii, redându-i acestui
palat splendoarea de altădată şi aducându-i importante elemente de
modernitate), ,,dar evitând să mă mai
angajez politic, chiar dacă au fost tatonări sau «mi s-a făcut curte de un partid sau altul»”.
Datorită acestei neimplicări politice, ,,unde
se consumă multă energie şi timp, în special în discuţii sterile”,
sucursala BNR Oradea
a reuşit să se primenească – şi la propriu, şi la figurat – adaptându-şi
lucrarea la noile timpuri istorice.
La împlinirea sorocului de vârstă biologică, a fost obligat, conform cutumelor
oficiale, să se pensioneze (15 iulie 2002), după mai bine de patru decenii puse
în slujba sistemului bancar românesc. A făcut şi acest pas – ca de altfel toate
cel întreprinse pe parcursul vieţii
active – în mod deliberat: ,, trebuie
să înţelegem că vine o vârstă când trebuie să ne retragem, nu pentru că nu am
mai fi competenţi sau apţi fizic şi psihic, ci pentru că trebuie să facem loc
tinerilor sau celor mai tineri, a căror punere în valoare şi afirmare depinde
şi de înţelepciunea noastră, a celor «bătrâni»”. Cel mai mare regret i l-a
provocat despărţirea de colegi, ,,nu de
subordonaţi”, împreună cu care s-a închegat o ,,extraordinară familie, cu care am lucrat în cel mai desăvârşit
spirit legal şi constructiv”.
Ce a însemnat directorul Ioan
Degău pentru această bancă, reiese şi din cuvintele de apreciere ale
colaboratorilor săi: ,,Multă vreme, spiritul domnului Degău va
«bântui» în incinta acestei bănci, dânsul fiind nu numai un excelent
profesionist, ci şi un om de mare omenie şi om gospodar cum rar întâlneşti”(Florica
Floruţiu); ,,Este, realmente o plăcere să
lucrezi cu un şef care ştie ce vrea, este clar şi precis în cerinţe şi
comunicări, dovedind deschidere şi înţelegere” (Claudia Bocşe); ,,N-am suficiente cuvinte frumoase pentru
a-l caracteriza pe directorul nostru! Poate, totuşi, dacă aş spune că a acordat
încredere celor tineri, că n-a făcut, niciodată nici un fel de «discriminări»
între salariaţi, că marşează – în toată activitatea sa – pe corectitudine,
profesionalism, ordine şi disciplină, familiaritate, fiind, cât este omeneşte
posibil, un spirit drept, aş defini o latură a specialistului şi omului de
excepţie, care este dl. Ioan Degău, dar ar mai fi atâtea de spus!...”
(Virginia Pop); ,,Este un şef de instituţie exemplar şi un om minunat! Un om care
sfinţeşte locul!... Nu cred că ar fi trecut cineva pe la dânsul şi să nu fi
aflat înţelegere!...” (Liviu Bologan); Dl. Degău a dat dovadă de ,,adaptabilitate, maleabilitate faţă de situaţii
concrete, dificile, înainte sau după `89, fără a-şi periclita verticalitatea…
Deosebita disponibilitate de a fi alături de toţi cei din subordinea sa, atât
în momentele cele mai bune, cât şi în cele dificile (participând atât la onomastici,
zile de naştere, nunţi, cât şi la decese). Profesionist, bun gospodar,
adaptabil la situaţii dificile, mare capacitate de muncă, deosebită intuiţie
asupra fenomenului politic, economic şi social, un spirit de analiză obiectiv
asupra fenomenelor sociale” (Viorica Filip şi Felicia Erdei Mihoc); ,,Un
bun specialist şi manager, un bun gospodar, un rafinat psiholog şi pedagog, un
om care în relaţiile cu colegii a ştiut de fiecare dată să elimine nivelul
ierarhic, comunicând cu noi «de la egal la egal», având tot timpul uşa biroului
larg deschisă, neexistând laturi ascunse faţă de salariaţi. Realizările domniei
sale în plan social şi uman au transformat un colectiv de individualităţi
într-o mare familie unită” (Gabriela Curteanu, Domnica Bota); ,,La domnul director Ioan Degău aş remarca
în primul rând omenia, apropierea de subalterni, indiferent de funcţie,
religie, etnie. Nu a făcut niciodată pe directorul, uşa cabinetului său a fost
deschisă pentru toată lumea, oricând şi la orice oră “ (Szabo Geza); ,,Restaurarea din temelii până la acoperiş
a clădirii în care îşi are sediul Sucursala Judeţeană Bihor a BNR pe fondul
selectării cu mult fler şi intuiţie a personalului din subordine, astfel încât
însuşi Guvernatorul BNR – dl Mugur Isărescu – a avut aprecieri elogioase la
adresa dierctorului nostru” (Gheorghe Herdean, Vasile Iovan) ş.a.
Aceste evocări ar putea continua,
fiind la fel de elogioase şi sincere. Toate îl definesc pe directorul,
specialistul, colegul şi omul de aleasă omenie, care s-a dăruit cu toată fiinţa
lui profesiei şi semnilor săi, care a ridicat adevărate statui muncii, cinstei,
altruismului şi bucuriei de a trăi printre şi pentru oameni.
Pensionarea sa n-a constituit însă un început
al sfârşitului, ci doar o punte spre alte activităţi socialmente utile. Fiinţă
neastâmpărată, mereu dinamică, a continuat să lucreze în diferite funcţii de
execuţie la unitatea care l-a consacrat, pentru ca din 15 octombrie 2002, să
îndeplinească din nou calitatea de director, de data aceasta la Creditcoop Casa
Centrală Bucureşti, Agenţia Oradea, unde îşi desfăşoară activitatea şi în
prezent. Demn de menţionat este următorul lucru: dacă alţi pensionari mai ,,cerşesc” continuarea activităţii, spre
a-şi rotunji veniturile dintr-o pensie modestă, în cazul dlui Degău situaţia
este tocmai inversă – nu nevoia de bani îl ţine, iată, şi la 70 de ani în
activitate, ci bogata lui experienţă şi capacităţile manageriale de excepţie
sunt reclamate, în mod imperios, de această Agenţie din Oradea a Creditcoop.” *
* Fragment din: Gavril Hădăreanu. ”IOAN DEGĂU. La 70 de ani de viață. Biblioteca Beiușului. Serie nouă. nr. 25. Beiuș, 2008
