luni, 27 iulie 2015

Personalitati beiusene nascute pe 28 iulie

COŢIU, Aurel **. matematician român, preocupat în domeniul analizei numerice. S-a născut la 28 iulie 1926 în Chiraleu jud. Bihor. Face şcoala primară în satul natal. Rămas orfan, prin sârguința sa a învins greutățile
școlare. A urmat Liceul la “Emanuil Gojdu” din Oradea iar în 1945 a trecut examenul de bacalaureat la Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş. A urmat superioare la Universitatea din Cluj, Facultatea de Matematică şi Fizică și
încă înainte de a termina Fac. a fost numit preparator, apoi asistent (1950) și în 1951 asist. la Inst. Politehnic din Cluj. Coțiu a fost elevul lui D. V.
Ionescu. Este preocupat în domeniul analizei numerice (integrarea numerică a ecuațiilor diferențiale). Are numeroase lucrări în legătură cu preocupările sale. ( Iuliu Deac, Dicționar enciclopedic al matematicienilor - http://www.romai.ro/)

A fost avansat lector (1961)  iar în 1963 conferentiar la Politehnica din Cluj.Îşi ia doctoratul în matematică  în anul 1961. A urmat cariera universitară între anii 1970 şi 1992. A fost profesor referent la “Zentralblatt  fur Mathematik” din Berlin ( 1964 – 1991) şi la “Mathematical Revievs” ( 1967 – 1991 ). Membru al “Societăţii americane de matematică”. (I. O-I.)


POPA, Vasile: Prof. univ. dr. ing. Născut în localitateaTotoreni, judeţul Bihor, la 28 iulie 1936. Şcoala primară în satul natal, studii secundare la Liceul “Samuil Vulcan” Beiuş, studii superioare la Institutul de Mine Petroşani, Facultatea de Mine, specialitatea Exploatări miniere, 1959 şi al Institutului central pentru Pregătirea Cadrelor de Conducere, specialitatea Conducerea activităţii în industrie în 1973. În anul 1972 îşi ia doctoratul cu teza: Contribuţii la perfecţionarea metodelor de pregătire a zăcămintelor filoniene în scopul reducerii pierderilor în pilieri”. Desfăşoară activitate didactică universitară parcurgând toate gradele până la cea de profesor. La această dată este profesor la Universitatea Baia Mare, Facultatea de Mine. Este autor şi coautor la lucrările: Manualul inginerului de mine. Vol. 3. Editura Tehnică, 1986; Săparea şi susţinerea lucrărilor miniere. Vol. 1 şi 2. Curs universitar; Îndreptar pentru ridicarea calificării maistrului minier. A publicat numeroase articole în reviste de specialitate în domeniile: metode de exploatare a zăcămintelor filoniene; metode noi de săpare a suitorilor; Perfecţionarea metodelor de pregătire; explozivi şi lucrări de împuşcare; utilaje miniere.. Deţine 8 certificate de inovator şi 5 decoraţii.
Referiri: - Dicţionarul specialiştilor. Un “who’s who” în ştiinţa şi tehnica românească…  p. 285. (I.I.)

miercuri, 15 iulie 2015

CONSTANTIN DUMA-SUCEVEANU - 15 iulie 1922 - 17 decembrie 1981

Profesor, om de cultură, publicist. S-a născut la 15 iulie 1922 în localitatea Bălţi (azi în Republica Moldova) – A decedat la 17 decembrie 1981 în  Beiuş. Orfan fiind, de mic copil a fost crescut şi instruit de măicuţe la un orfelinat din Huşi. După ce face studiile superioare la Universitatea din Bucureşti (istoria şi dreptul) la 1 septembrie 1946 a venit la Beiuş unde a funcţionat, până la deces ca profesor de istorie. Cu entuziasmul tinereţii se alătură conducătorilor şi organizatorilor vieţii culturale din Beiuş. Entuziasmul îl va determina ca la 24 ianuarie 1947 foarte tânărul profesor de la “Samuil Vulcan” în cadrul unei conferinţe pe care a ţinut-o să facă o imprudenţă , afirmă un adevăr, care nu era pe placul puterii comuniste, anume că la Unirea Principatelor – din 1859 – Franţa ne-a fost de mare ajutor. Directorul  de atunci al liceului, F. S., contribuie, printr-un denunţ la arestarea şi condamnarea lui la 3 luni de închisoare. După ieşirea din închisoare va activa pentru puţină vreme  la Liceul Pedagogic din Beiuş fiind apoi trimis la Şcoala generală din Pomezeu, permiţându-i-se abia la 1 septembrie 1960, să se reîntoarcă tot ca profesor de istorie la Liceul “Samuil Vulcan”. Până în decembrie 1981 cînd trece în lumea de dincolo, se va remarca ca unul dintre cei mai buni şi mai apreciaţi profesori din oraş, stimat de către elevi, părinţi şi de către colegi.
Iată cum îl descrie academicianul Marius Sala care i-a fost elev: "Si daca Ion Calugaru mi-a deschis gustul pentru istoria antica, cel care mi-a marcat viata a fost Constantin Duma-Suceveanu. Era in primul lui an de profesorat cand ne-a predat noua, celor din clasa a IV-a, Istoria Romanilor. Nu era preot si era extraordinar de elegant. Avea un par negru foarte ingrijit, putin ondulat, si o tinuta dreapta, cu ochi patrunzatori. Nu stiu cum am reusit sa ma fac remarcat, dar ajunsesem "slabiciunea" lui, impreuna cu colegul meu Mircea Flonta. Dupa reforma invatamantului, cand nu aveam manuale si mai ales cand incepuse sa se predea "o alta istorie", imi atragea mereu atentia ca ceea ce se scrisese inainte era bun si corect. De la el am aflat de multe carti la care aveam acces pe furis, avand cheia de la biblioteca mare a liceului. L-am vizitat de mai multe ori, pe strada Horea, dupa ce am terminat liceul. Era foarte mandru de biblioteca sa, pastrata intr-o ordine perfecta." (http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica) 
În 1969 se va număra printre cei care au pus bazele Muzeului de istorie al Liceului “Samuil Vulcan”, iar în 1970 printre iniţiatorii revistei şcolii Pagini de ucenicie unde va publica număr de număr, documente despre istoria şcolii, încercând astfel să suplinească apariţia anuarelor instituţiei ( publicate între 1853-1927). S-a alăturat celor care organizau şi desfăşurau activitatea cultural-educativă la nivelul oraşului şi în Ţara Beiuşului participând  cu conferinţe, evocări, referate, comunicări ştiinţifice la manifestările organizate. În numeroase rânduri a fost solicitat cu astfel de participări la Oradea. Elevilor săi le-a făcut cunoscută istoria Beiuşului şi Ţării Beiuşului, viaţa culturală care s-a desfăşurat aici. A fost mândru de istoria şcolii în care preda şi a făcut tot posibilul să o facă cunoscută atât elevilor cât şi locuitorilor Beiuşului şi zonei. A fost printre primii din judeţ care a organizat în şcoală un modern şi foarte bine dotat cabinet de istorie. Moartea profesorului a îndoliat întreaga urbe, amintirea lui fiind vie şi astăzi.  (Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor. Vol. 1. Oradea, Editura “Iosif Vulcan”, 2002, p. 559-560). A publicat mai multe studii şi articole pe teme de istorie locală în culegeri ale Comitetului pentru cultură şi educaţie socialistă al judeţului Bihor şi în  Magazin istoric.
Publică: - Beiuşul şi unirea Transilvaniei cu România.  În:  Semicentenarul unirii Transilvaniei cu România în Bihor. Comunicări susţinute la sesiunile închinate semicentenarului unirii Transilvaniei cu România (Oradea - 1968)… p. 105-111; - Documentar.    În:   Pagini de ucenicie (Beiuş). An. 5, nr. 2 (8), 1971, p. 33-37; Documentar. În:  Pagini de ucenicie (Beiuş). An. 5, nr. 3 (9), 1971; - Documentar.    În:  Pagini de ucenicie (Beiuş). An. 9, nr. 1-2 (16-17), 1975, p. 64-82; - Documentar.   În:  Pagini de ucenicie (Beiuş). An. 6, nr. 2-3 (11-12), 1972, p. 35-45; - Duma-Suceveanu, Constantin, Cuncef, Alexandru şi Hasan, Remus.  Excursie de studii în judeţul Hunedoara.   În:  Pagini de ucenicie (Beiuş). An. 5, nr. 2 (8), 1971, p. 31; - Partenie Cosma.    În:  Contribuţii culturale bihorene… p. 245-254;
Referiri: - Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde Ioan Buşiţia… p. 111, 113, 120, 122; - Faur,Viorel.-Viaţa politică a românilor bihoreni (1849-1919)…  p. 10; -Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor…  p. 559.  (I. I.)               

miercuri, 1 iulie 2015

Da' ce? Militarul are stea in frunte?

Azi, m-am trezit în sunete de fanfară. Mi-a amintit de copilărie. De tata. De cum îmi sărea inima din piept de mândrie când îl vedeam în fruntea plutonului. Tata a fost maior în armată, la tancuri. Am trăit 25 de ani cu haine verzi în casă. Cu doruri. Dacă mă întrebați vreodată, știu mai multe despre arme, tancuri, strategii, decât despre cratițe. 
Mi-a plăcut, dar tata nu m-a lăsat să mă apropii de armată: “Vrei ca nici tu să nu ai familie? Să adormi cu fotografia copiilor sub cap? Să îngheți de frig sau să mori de cald pe câmpii? Numai eu știu câte am trecut și făcut și nu am nici un respect de la țara asta sau conducătorii ei!”. Și mare dreptate are tata!!!
Mulţi oameni judecă militarii. Îi fac criminali. Spun că au alernative. Că nimeni nu îi obligă să intre în armată. Așa este. Pe vremuri însă, erai obligat. Acum ține doar de conștiință, de sacrificiu și uneori de necesitate. Unii o fac din dragoste, alții pentru bani. Dar cineva trebuie să o facă și pe asta, deoarece majoritatea doar când aud de un miting dau bir cu fugiții. Mă întreb ce ar face dacă li s-ar pune o cască în cap, o armă în mână și li s-ar cere să își apere familia, părinții, vecinii, prietenii, națiunea?! Majoritatea nu participă activ nici când e vorba să se implice pentru: educație, sănătate, cultură, mediu etc. Ne gândim doar la noi. Restul, să și le rezolve singuri, puțini, cu pancardele în mână, pierzători de drepturi din prima în acest fel!
Unii întreabă: da’ ce, militarul trebuie tratat altfel? El nu e tot om? Sunt cu stea în frunte!?
Aş spune că DA!
Sunt cu stea! Ei înşişi sunt de fapt stelele!
Nu cu stea în frunte ci cu stea pe umeri, stele care nu înseamnă doar grad militar ci înseamnă povară, responsabilităţi uriaşe, renunţări, iar uneori înseamnă o altă stea pe cer.
Stelele acelea pe umeri înseamnă nopţi şi zile nedormite pentru ca alţii să poată dormi liniştit!
Stelele acelea înseamnă să aperi o graniţă, un popor, un stat mai presus de tine însuţi!
Stelele acelea înseamnă pregătiri militare continue, aplicaţii, gărzi, plecări în Afganistan, Bosnia, etc, decizii, munci grele!
Nu ştiu ce înseamnă armata astăzi. După cum văd, nu mai are multă însemnătate pentru unii oameni. Militarii sunt desconsideraţi cu mare lipsă de respect, iar sacrificiile lor sunt călcate în picioare de oameni care poate în viaţa lor nu au luat ceva în serios sau nu au ştiut ce înseamnă să fii militar sau să ai unul în familie. 
Tata a fost preferatul meu. Cred că aşa sunt fetele, sau poate ştiam că mama e mereu acolo. Ea era sufletul acela, fiinţa aceea, iubirea aceea supremă care nu avea cum să dispară. Ştiam că e umbra mea, îngerul păzitor. De aceea, mi-am permis să îl simt pe tata ca pe un preferat. El nu era. El era doar seara când mă rugam la Doamne Doamne. Era acolo în fiecare rugăciune: “să fie bine, să fie sănătos, să nu păţească ceva, să se întoarcă la mine şi la mama…”. Uneori mă rugam să nu fie prea cald, sau prea frig ca tatei să nu îi fie greu. Acestea au fost câteva din gândurile unui copil cu tată militar.
Când tata era plecat cu lunile de acasă, mama era tristă, era mereu cu fruntea adâncită în gânduri. De asta am fost eu un copil vesel. Pentru mama şi pentru mine. Vroiam să o știu și să o văd mereu zâmbind.
Uneori, tata ajungea acasă numai noaptea. Ştiam când vine. Stăteam trează până la miezul nopţii sau către ziuă. Mereu eram trează când venea tata. Iubeam să aud cum ciocăne încet la uşă să nu mă trezească şi cum vorbea în şoaptă cu mama. După ce vorbeau puţin, deschideam şi eu uşa. Nu am fost niciodată un copil indiscret. Ştiam să aştept. Aşteptam rândul meu şi mă asiguram că acesta dura ceva mai mult. 
Alteori, îl vedeam pe tata doar la gară. În gări. Când mergeau în aplicaţii mergeau cu lunile şi încărcau în tren maşinile, tancurile, blindatele, efectivul militar, etc., iar când aveam noroc, trenul lor trecea din nou prin Oradea. Câteodată apucam să-i vorbim, câteodată doar îl vedeam preţ de câteva secunde la fereastră. Era mereu acolo şi ne făcea cu mâna. Dar exista și momente fericite când trenul oprea. Atunci, lumea mea se oprea cu toată fericirea ei la mine preţ de câteva minute. Părinţii mei îşi vorbeau, iar eu îi priveam. Mama, draga de ea, oricât de mult se abţinea, mereu plângea. Plângea de bucurie, de emoție, de dor, de mine, de ea, de tata!
Prima mare dragoste a tatei a fost muzica. Tata trebuia să fie un artist. I-ar fi stat bine. I s-ar fi potrivit. A iubit foarte mult acordeonul. Cânta dumnezeiește la el. Multă lume îl cunoștea din acest motiv când era doar un tânăr cu vise şi planuri de viitor. Încă mai știe să mai cânte, dar acordeonul stă de multă vreme cu burduful spart. Tata nu mai e tânăr, iar visele lui au devenit visele copiilor lui. Acordeonul mai poate să aştepte. Uneori însă, tare mi-ar place să îl știu fără griji, zâmbind și cântând la acordeon. Dar acordeonul stă acolo în cutia lui mare şi neagră şi pentru că tata şi-a pierdut entuziasmul. Şi-l recapătă uneori când ne reunim toată familia. Atunci tata le pune toate deoparte şi zâmbeşte, glumeşte, ne priveşte pe sub gene şi uneori…lăcrimează. Și militarii plâng! Chiar și cei mai demni dintre ei!!!
Armata poate fi ucisă într-o țară, dar ea devine o stare de spirit, de a fi într-o familie unde cândva a existat măcar un militar! În a mea au existat doi: bunicul și tata!
Sunt nepoată și fiică de militar şi aşa am să rămân mereu!
Fiica mea este strănepoată și nepoata unui militar şi aşa va fi mereu!
Nepoţii mei vor fi strănepoții și nepoţii unui străbunic militar şi aşa vor fi mereu!
Când mi-e dor de tata, trec pe lângă unitățile militare din Focșani, din cartierul Sud. Zâmbesc și trag aer. Inspir puternic cu ochii închiși. Aerul are acolo altă conotație. Miroase a alte timpuri. A alți oameni. Miroase a demnitate!

Mai mult pe: http://www.catchy.ro/da-ce-militarul-are-stea-in-frunte-da-are/75904