joi, 28 decembrie 2023

GENERAL DE BRIGADĂ PETRE STOICA (1928 - 2023)

 



STOICA, Petre
***. General de brigadă. Sa născut în 29 decembrie 1928 în București. A încetat din viața în 8 decembrie 2023, la București.

În 1947 a absolvit Liceul "Aurel Vlaicu" din București, între 1948-1949, Şcoala de ofiţeri de artilerie Sibiu, iar între 1953-1955, Şcoala Superioară de Artilerie din cadrul Academiei de Artilerie „Dzerjinski” de formare a cadrelor, Leningrad. de conducere pe linie de comandă și stat major.   Între 1958-1961 a urmat Academia Militară Generală, Facultatea de artilerie terestră din Bucureşti.

În 1950 a fost repartizat comandant de pluton la Regimentul Artilerie Antitanc din Caracal, iar din 1 iulie 1950 până în 1951 (anul desființării) a fost comandant de baterie la Şcoala Militară de Ofiţeri Politici din Beiuş. În anii 1952 și 1953 a fost șef de stat major de divizion la brigada de artilerie, Focșani, iar din 01 martie până în 31 august 1953 a urmat un curs de pregătire pentru plecarea în URSS După absolvire a fost, în perioada 1 iunie 1955- 1957 lector la catedra de artilerie din Academia Militară Politică (1957 anul desființării Academiei). În 1958 îl găsim șeful cercetării Regimentului de artilerie din orașul Roman, iar din 1961 până în 1964, șeful Biroului pregătire pentru luptă la R.13 A. Medgidia. Între 1964-1966 a fost numit șef de stat major al unității, iar din 1966 până în 1980, Loctorul șefului de stat major (pentru anexă). Între 1980-1984 a fost Loctorul comandantului unităţii din Medgidia, iar între 1985- 1986, Şeful Artileriei Regimentului 1 Mecanizat din Bucureşti. În luna octombrie 1986 a fost trecut în rezerva.

În perioada 1980-1984 a participat ca detașat la Secția Operații a Armatei a 2-a la patru aplicații în cadrul Tratatului de la Varșovia, desfășurare în perioada și în străinătate (Neptun, Bulgaria și URSS), iar 1964-1968, a fost detașat în cadrul Secției de Protocol a Marelui Stat Major ca translator de limbă rusă și însoțitor al unor înalte personalități militare din conducerea armatelor socialiste (URSS, China, Polonia, Coreea de Nord, Mongolia, Cehoslovacia), invitați ai ministrului apărării naționale, printre care trei mareșali (URSS, China, Polonia).

Ordine, medalii și diplome :

Ordinul „Meritul Militar”- cl. I, II și III; - Medalia „Meritul Militar”- cl. I și II; - Ordinul „Virtutea Militară” în grad de ofiţer; - Ordinul „Crucea memoriei” – Republica Moldova; - Ordinul „Vulturul de Aur” – Republica Moldova; - Ordinul „Ştefan cel Mare” – Republica Moldova; - Ordinul „Who is Who” – acordat persoanelor care au bibliografia publicată în „Enciclopedia personalităților din România”, tipărită de editură „Who is Who” din Austria – ediția 2007; Emblema de merit „Rezerva Armatei Române”, conferită de M.AP.N.; Emblema de onoare a Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere, conferită de şeful Direcţiei Calitatea Vieţii din M.Ap.N.; Emblema de onoare și atestatul Asociației Diplomaților Militari; Diploma de Cetățean de onoare al comunei Bujoreni, județul Teleorman, cu ocazia construirii Cimitirului eroilor „Șarja de la Prunaru”(1997); Medalia „90 de ani de viață și 35 de ani de la Hirotonosirea ca arhiereu al Patriarhului Teoctist, din partea Patriarhului României; Medalia „90 de ani de la Marea Unire (1918-2008), conferită de Episcopul Alexandriei și Teleormanului.

         Este unul din membrii fondatori ai Asociației Naționale Cultul Eroilor din România. A întocmit pentru asociație 11 machete grafice după care au fost realizate medaliile cu teme din istoria poporului român și a Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” și a sponsorizărilor pentru realizarea acestora; a realizat insigna Asociaţiei, care a fost înregistrată la OSIM;   în anii 2010 şi 2013 a întocmit protocoale de colaborare cu Ministerul Educaţiei Naţionale pentru înfiinţarea Cercurilor de istorie „Cultul Eroilor” în instituţiile de învăţământ preuniversitar; după această dată a făcut parte din grupul de fondatori ai Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”. În cei 23 de ani cât a activat în ANCE a îndeplinit funcţia de prim vicepreşedinte (1991-1994) şi în perioada 1994-2013, preşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”.

Scrieri : - Fondator serie nouă a revistei „România Eroică ”și la permanenta sa insistență au apărut 21 de reviste, organe de presă ale filialelor județene; - Coautor Monografia ANCE „Regina Maria” , Enciclopedia Armatei Române, subcapitolul Asociația „Cultul Eroilor ”; - Colaborator la realizarea cărților: Monumente și însemne din Județul Prahova , Milenii de statalitate creștinism și cultură în spațiul românesc; - Autor: - România – Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”; - Slavă eroilor Patriei ; - A scris peste 250 articole în „Observatorul Militar”, „Viața Militară”, „Gazeta Universul”, care se tipărește în SUA și în alte organe de presă din București și din teritoriu.

Referințe : Curriculum vitae, Stoica Petre(cultuleroilor.ro, accesat 7 decembrie 2020, ora 17.28; http://www.cultuleroilor.ro/generalul-petre-stoica-a-plecat-in-vesnicie/ (SS)  

SIMION ȘICLOVAN (1898 - 1988)

 


ȘICLOVAN, Simeon **. Preot. Profesor universitar dr. Sa născut la 28 decembrie 1898 în parohia Șeitin, județul Arad. A încetat din viață în 18 februarie 1988.

A urmat cursurile primare în satul natal, apoi pe cele secundare la Beiuș, absolvind, cu bacalaureat, în aprilie 1918. În 1918 se înscrie la Institutul Teologic din Arad, pe care se îngrijește la absolvit în 1921. Și-a desăvârșit cursurile la Facultatea de Teologie. din Cernăuți, unde, în 1924 obține titlul de doctor în Teologie. După reîntoarcerea la Arad a fost profesor de Religie la Școala Normală (1924-1925), pedagog, apoi profesor de Teologie practică la Academia Teologică din Arad până în 1948. În 7 februarie 1927 este hirotonit preot. A fost locțiitor de rector și apoi rector din 1946 până în 1947. În 1948 sa transferat la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, până în 1952. Revenit la Arad, a fost preot paroh al parohiei Aradul Nou (1952-1959), iar în august 1959 a fost transferat la parohia Arad-Centru unde a funcționat până la pensie, în 1974.

Referințe : - Degău, Ioan, Brânda, Nicolae, (coordonatori), Igna, Ioan, Beiușul și lumea lui. Studiu monografic. Vol. IV , Editura Primus, Oradea, 2009, p. 965; - Preotul profesor univ. dr. Simion Șiclovan (1898-1988) , în: catedralaveche.ro, accesat 2 decembrie, ora 13.43.   (II   SS)

marți, 26 decembrie 2023

DIN TOLBA AMINTIRILOR - CONCERT DE CRĂCIUN

 Concertul Corului „Inocenții” al claselor de Seminar Teologic Ortodox de la Liceul Pedagogic din Beiuș. Concertul s-a desfășurat la Teatrul Armatei din Beiuș în decembrie 1999. Dirijor, preot protopop Gavril Popa. Mulți dintre membrii corului cred că ar dori să se revadă.

Filmarea este VHS.



vineri, 22 decembrie 2023

CORIOLAN BREDICEANU (1850-1909)

 


BREDICEANU, Coriolan**. Avocat. Om politic şi de cultură. Scriitor. (Pseudonim: Nips, Spin).  A fost membru în consiliul judeţean din Caraș-Severin, membru al comitetului central al Partidului Naţional Român (1881 - 1892), deputat în dieta Ungariei ca ales de Oraviţa.

S-a născut la 23 decembrie 1849/5 ianuarie 1850, în Lugoj, fiu al meșterului săpunar Vasile Brediceanu, nepot al lui George Brediceanu, fost boier, alungat din Oltenia și stabilit în Banat. A încetat din viaţă la 7 februarie 1909, în Lugoj.

Şcoala primară a urmat-o  la Lugoj, studiile secundare la Arad şi Beiuş, iar studiile superioare de drept la Pozsony (Bratislava) şi Budapesta.

Odată terminate studiile se întoarce la Lugoj unde se stabilește definitv până la sfârșitul vieţii. Aici deschide un cabinet de avocatură și în scurt timp se remarcă pentru modul în care ia partea ţărănimii în procese pe care cei mai mulţi avocaţi refuzau să le preia. Brediceanu însă nu lua bani celor care nu aveau bani să-i plătească onorariul. În 1896 a luat partea ţăranilor din Mehadia sau a minerilor din Ciclova Montană în procese intentate de autorităţile maghiare. Brediceanu a luat apărarea și unor intelectuali, scriitori și ziariști persecutaţi de autorităţile maghiare pentru criticile aduse acestora și pentru exprimarea în favoarea românilor. Pe front politic, Brediceanu se implică tot mai mult în apărarea drepturilor românilor și în 1894, la Cluj, se alătură unui corp de 30 de avocaţi care iau apărarea memorandiștilor din Comitetului central al Partidului Naţional Român, din care făcuse și el parte. Un an mai târziu, la Timișoara, Brediceanu ia apărarea lui Valeriu Braniște, important cărturar al vremii și redactor al ziarului Dreptatea. Acestuia îi erau intentate nu mai puţin de 74 de procese, pentru tot atâtea articole scrise în ziarul Dreptatea, în care ataca guvernul de la Budapesta. Procesul a stârnit foarte mult interesul opiniei publice, însă în ciuda apărării lui Brediceanu, Braniște a fost condamnat la doi ani de închisoare. Brediceanu a plătit însă cauţiunea de 5.000 de forinți pentru eliberarea acestuia. Datorită popularității acumulate, Brediceanu este ales în 1906 ca reprezentant al poporului în dieta maghiară, în două circumscripții.

A fost membru al mai multor societăţi şi asociaţiuni culturale printre care ”Astra” şi ”Societatea pentru fond de teatru românesc şi în societăţi locale”, făcând parte dintre organizatorii şi animatorii vieţii culturale locale. A luat apărarea în procese politice intentate mai multor ziare și oameni politici români din Ungaria și Transilvania. Brediceanu l-a sprijinit financiar și moral pe inventatorul Traian Vuia, încă din tinereţea acestuia, la realizarea primului aeroplan românesc.

A avut doi băieți, Tiberiu și Caius (Tiberiu Brediceanu (1877-1968). Compozitor şi folclorist, deputat din partea Partidului Naţional Țărănesc (1919-1920), director al Operei Române din Cluj, membru corespondent al Academiei Române, Caius Brediceanu (1879-1953). Om politic şi diplomat. Doctor în drept şi ştiinţe politice la Universitatea din Viena. A fost unul din notarii şedinţei istorice din sala Unirii la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia în 1918. A făcut parte din delegaţia României de la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Membru al Partidului Naţional Ţărănesc). De asemenea, două fiice: Cornelia, (născută în 2 septembrie 1897 la Lugoj. A urmat studii de medicină la Universitățile din Viena și Cluj. S-a căsătorit în 16 decembrie 1920 cu Lucian Blaga. Au avut o fiică, Ana Dorica ”Dorli” Blaga, născută în 2 mai 1930 la Berna) și Sempronia.

A colaborat la mai multe periodice printre care: Almanahul ilustrat al ziarului Adevărul  (Bucureşti);  Calendarul “Minervei” (Bucureşti); Calendarul Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria (Arad); Calendarul poporului (Sibiu); Calendarul “Poporului român” (Budapesta);  Calendarul “Românului”  (Caransebeş) etc.

Numele lui rămâne eternizat în conștiința publică în versurile bănățenilor mândri: Nu-i Român ca Bănățeanu,/ Bănățean ca Lugojanu,/ Lugojan ca Brediceanu... A fost un sincer prietin al țăranilor, pe cari i-a ajutorat cu sfatul şi cu fapta. Întreg Bănatul avea o adorație pentru el. S'a distins şi ca deputat în sinoadele şi congresele bisericii ortodoxe.”.

Scrieri: - Firan, nuvelă din popor. Lugoj, 1913;  - Piatra credinţei. Ediţia  2 – a  Lugoj, 1913;  - Piatra credinței. Ediția 3-a. Sibiu, Tipografia Asociaţiunii, 1917.

Referințe: - Cosma, A., Bănățeni de altă dată. Timişoara, Tipografia Unirea română, 1933, p. 70 – 72; - Iorga, Nicolae, Oameni cari au fost. Vol. 1… p. 302 – 303; - Iorga, Nicolae, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost. Bucureşti, 1972, p. 404, 405; - Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei RSR. București, 1979, p. 123, 124, 363; - Țuțuianu-Benga, Grațiela, ”Victor Vlad Delamarina – contexte și texte”, în: Philologica Jassyensia, An XI, Nr. 2 (22), 2015, p. 23; - Coriolan Brediceanu (cronică).   În:  ”Luceafărul” (Sibiu). An. 8, nr. 4, 16 feb. 1909, p. 93.  (I. I., S. S.)

miercuri, 20 decembrie 2023

LA MULȚI ANI, COSTICĂ SAVA!

 


SAVA, Constantin***. Subofițer de muzică. Instrumentist clarinet, saxofon. Animator cultural. Cetățean de Onoare al Municipiului Beiuș.

S-a născut la 21 decembrie 1939 în comuna Pojorâta din județul Suceava.

După doi ani de liceu de construcții în Câmpulung Moldovenesc, și-a continuat studiile la Școala militară de muzică din București. La finalizarea cursurilor, a fost repartizat la Unitatea militară din Beiuș, în anul 1957, ca instrumentist în Muzica Militară a garnizoanei. În perioada 1960-1964 a îndeplinit funcția de instructor cultural, în această perioadă învățând singur clarinetul și saxofonul, precum și probleme de orchestrație și armonie, absolut necesare unui muzicant profesionist. Din anul 1964 a trecut din nou la muzica militară, până la pensionarea sa, în anul 1995, ajungând la gradul de plutonier adjutant principal, cel mai înalt grad pentru subofițeri.

În urma căsătoriei s-a stabilit definitiv în Beiuș, integrându-se în mod activ în întreaga activitate cultural-artistică a orașului. A beneficiat din plin de înțelegerea și sprijinul soției sale Rozalia (născută Oros), care și-a luat asupra sa treburile gospodăriei și creșterea celor două fiice, în lungile perioade în care soțul era antrenat în preocupările sale artistice dar și, cu sprijinul comandanților și șefilor, în desfășurarea activităților culturale extra-cazarmă. Cea mai lungă colaborare a avut-o cu Liceul „Samuil Vulcan” (1965-1990), atât la solicitarea directorilor acestuia, cât, mai ales, a soților prof. Marieta și Adrian Harabagiu - doi dintre cei mai activi promotori ai dansurilor populare. Formația acestui liceu – formată din elevi cu situație foarte bună la învățătură - a fost prezentă în toate concursurile naționale, unde de fiecare dată a fost clasată pe locul I. În anul 1976 a participat - alături de alte formații de elită din țară - la un grandios spectacol în Sala mare a Palatului din București, în fața conducerii țării și a șefilor misiunilor diplomatice acreditate în România. Patru ani mai târziu a întreprins un lung turneu pe Litoral, Valea Prahovei și în Iugoslavia. Alături de maestrul Mihai Bruchental a pus pe picioare alte brigăzi artistice, cenaclul literar și un grup vocal, primind un sprijin prețios din partea prof. Eleonora Ursu. Începând cu anul 1968 și-a început colaborarea cu Spitalul unificat teritorial.

 

Cea mai importantă colaborare a realizat-o în cadrul Ansamblului de estradă (dirijor Plut. Adj. Principal Traian Buran) în perioada 1970-1975, Constantin Sava asigurând conducerea muzicală (orchestra fiind alcătuită din Ady Brown, Plut. Adj. Principal Pamfil Buran, Emil Ungur, Ioan Wagner, Ioan Florescu, Boldiș Zoltan și Dumitru Bălan, o combinată între muzicanții militari și muzicanții civili. Primul spectacol a fost „Claxon 1970”, urmat de „Ia din viață ... ce-i frumos” (soliști Valeria Anton, Viorica Mihuța, Viorica Stănescu, Ovidiu Roman și Constantin Pârvu, libretul aparținând poetului Nicolae Brânda), foarte apreciat la acea vreme.


Cea mai susținută activitate a depus-o, cum era și firesc, în cadrul Unității militare. După ce în anul I960 a urmat un curs de perfecționare la București în probleme de regie artistică, sub directa îndrumare a factorilor implicați în activitatea cultural-artistică, în special a șefului Muzicii Militare, Lt. Col. Zoltan Boldiș și a șefului Casei Armatei, lt. Col Ioan Bertea, a contribuit, alături de colegii din Muzica Militară, la constituirea unui evantai de formații artistice ale militarilor în termen, ofițerilor și subofițerilor: un cor bărbătesc de 80 persoane, o echipă de dansuri populare, un taraf, o orchestră de muzică ușoară și soliști vocali, o brigadă artistică ș.a. Împreună cu Lt. Col Boldiș Zoltan, Plut. Adj. Principal Traian Buran, Plut. Adj. Principal Pamfil Buran, a contribuit la inițierea multor tineri din oraș (elevi și copii ai militarilor) în arta muzicală (chitară, vioară, instrumente de suflat și pian), în cadrul unui curs cu durata de 3 ani, ce funcționa în structura Casei Armatei (ulterior Cercul Militar, până în decembrie 2009, când s-a desființat). În anul 1999 a preluat conducerea vechiului cor Lyra, revigorând această „reuniune de cântări”, în noile condiții istorice. În anul 1998, a preluat și corul mixt al Bisericii greco-catolice. S-a afirmat ca și compozitor. Mare parte a lucrărilor sale - aprobate de Uniunea Compozitorilor din România, secția fanfară - s-au născut din nevoia izvorâtă din rigorile impuse de competițiile la care a participat: era obligatoriu ca în repertoriu să figureze și piese cu coloratură locală. În anul 2002, cu sprijinul Primăriei și Cercului Militar Beiuș, editează Flori de cântec din Țara Beiușului, vol. I, nr. 6 din ”Biblioteca Beiușului”, serie nouă, cuprinzând 79 de piese culese de la lăutarii din zonă. În 5 mai 2005, cu sprijinul Parohiei greco-catolice, i-a apărut volumul Slobozi Doamne, glasul meu. Melodii bihorene, colinde și cântece religioase (Editura Buna Vestire, Beiuș, 2005).

Printr-o hotărâre adoptată de Consiliul local în luna mai 2005, i-a fost conferit titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Beiuș.





miercuri, 13 decembrie 2023

AVOCATUL AUGUSTIN PINTEA (1885 - 1959)

 


PINTEA, Augustin Nicolau
**. Avocat. Delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul Zalău. Prefect al județului Sălaj.

S-a născut pe data de 14 decembrie 1885 în localitatea Cozla, actual sat în comuna Letca, județul Sălaj. Este fiul preotului din localitate, Simion Pintea și al Ecaterinei.

A urmat cursurile școlii primare la școala de stat din Baia Mare, patru clase la liceul minoriților din Șimleu Silvaniei, iar cele patru clase superioare de liceu le-a urmat la liceul românesc din Beiuș, absolvit în anul 1903. A fost coleg cu avocatul martir Nicolae Bolcaș, Ștefan Mărcuș, avocat și fost prefect de poliție, cu preoți și avocați care au contribuit la realizarea Marii Uniri. Apoi a urmat Dreptul la Cluj, obținând la 2 mai 1907 diploma de doctor în Drept, iar la 3 octombrie 1911 a obținut diploma de avocat la Budapesta. Începând cu luna mai 1907 și până în ianuarie 1912 a făcut practică, ca stagiar, în Șimleu Silvaniei, la avocatul Dr. Victor Deleu, la avocatul Dr. Roth Hago din Zalău și la avocatul Dr. Gheorghe Duleșiu din Hunedoara. În luna ianuarie a anului 1912, Augustin Pintea s-a înscris ca avocat cu titlu definitiv, cu sediul în Crasna, unde a funcţionat până în anul 1919.

Ca tânăr avocat stagiar la Șimleu se implică alături de Victor Deleu în mișcarea cultural națională românească. Participă la adunarea de protest împotriva legii electorale elaborată de Andrassy, carea avut loc la Hidig (Măieriște), în data de 29 noiembrie 1908 (stil nou), alături de fruntașii politici din Șimleu, Victor Deleu, Coriolan Meseșianu, Nicolae Munhiu, Eugen Boroș etc. În luna ianuarie a anului 1912, Augustin Pintea s-a înscris ca avocat cu titlu definitiv, cu sediul în Crasna, unde a funcționat până în anul 1919. Între timp a izbucnit Primul Război Mondial, iar Augustin Pintea a fost mobilizat, în anul 1917, si repartizat la Regimentul de honvezi, precum si la Parchetul honvezesc din Cluj, unde a obţinut gradul de sergent.

Evenimentele revoluționare din toamna anului 1918 l-au surprins la Tribunalul militar din Oradea. La sfârșitul lunii octombrie 1918, a părăsit Oradea și s-a stabilit la Cluj. De aici a luat legătura cu intelectualii din Zalău, Șimleu Silvaniei și Crasna, „în vederea organizării politice și militare a românilor sălăjeni". A fost ales delegat, în cercul electoral Zalău, la Adunarea Națională ce urma să se întrunească la Alba Iulia. Investit cu mandatul de răspundere istorică, ”am luat parte la adunarea ținută în Casina militară din cetatea Albei Iulii, la 1 decembrie 1918, unde, votând pentru unirea Transilvaniei cu România, am îndeplinit voința celor care m-au ales. În cursul acelei zile de neuitat, am primit o nouă însărcinare, fiind ales între cei 200 de membri ai Marelui Sfat Național, primul parlament al Transilvaniei unite cu Patria Mamă”. După Marea Unire, între anii 1919 și 1936, a îndeplinit funcția de prim jurisconsult la Primăria orașului Zalău, iar din anul 1936 a fost avansat prim jurisconsult la prefectura județului Sălaj, funcție care a deținut-o până în anul 1940. În anul 1923 s-a înfiinţat Baroul de avocaţi din Zalău, iar Augustin Pintea a fost ales ca prodecan, secondându-l pe Gheorghe Pop de Oarța, decanul Baroului. În anul 1932, Gheorghe Pop a fost numit pentru un nou mandat de prefect al judeţului Sălaj si astfel a fost nevoit sa renunțe la funcţia deținută în cadrul baroului. Augustin Pintea a fost ales în funcţia de decan, pe care a îndeplinit-o până la cedarea Ardealului, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940. În urma evenimentelor care au succedat anul 1940, Augustin Pintea a rămas în zona Sălajului, chiar dacă Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei. Odată cu revenirea teritoriului României, în data de 12 octombrie 1944 a fost numit prefect al județului Sălaj, funcție pe care a păstrat-o până la data de 10 martie 1945. Dezastrul produs de cei patru ani de război se vedea si în infrastructură, foarte multe poduri si șosele fiind distruse. Mare parte din ele le-a dat în lucru.

A trebuit, apoi, sa facă fata cererilor tot mai mari ale Comandamentului sovietic pentru a susţine frontul. Astfel, în momentul demiterii el afirma ca a dat Comandamentului militar sovietic 10.250 vite si 700 vagoane cereale, în mare parte rechiziționate din satele sălăjene. A reuşit sa scutească judeţul de predarea a încă 110 vagoane de grâu. Era în derulare predarea a 5.000 porcine si 30 vagoane de ulei: „Tot s-a făcut cu micul aparat si cu bunăvoința populaţiei” – spunea el. După ce a fost epurat politic din funcţia de prefect, Augustin Pintea revine în avocatură ca jurisconsult al judeţului Sălaj, cu gradul de avocat consilier, până la 1 ianuarie 1946, când a fost trecut la pensie, dar a rămas pe mai departe avocat particular. Cu ocazia revizuirii pensiilor, în luna octombrie 1948 i s-a suspendat plata pensiei de 9.500 lei, apoi i-au fost naționalizate imobilele si confiscate cele 51 jugăre de pământ pe cere le avea în Panic, acestea trecând în proprietate statului comunist, respectiv a Gospodăriei Agricole de Stat.

Rămas fără nici un mijloc de existență, în vara anului 1951 Augustin Pintea reuşeşte să plece la Turda, cu ajutorul unor prieteni si rude. Astfel, el scapă momentan din vizorul Securităţii, care probabil l-ar fi arestat în august 1952, când a urmat un nou val masiv de arestări. La 1 noiembrie 1951 reuşeşte sa se angajeze, ca administrator de cantină si internat, la Şcoala Zootehnica din Turda, unde a primit și locuinţă de serviciu. În vara anului 1953, pentru motivul că cineva din personalul școlii, nou venit în Turda a căutat să-i ia locuinţa, în urma unor demersuri făcute la Bucureşti, spune un informator al Securităţii, Augustin Pintea a reuşit să se transfere la școala profesională de tractoriști din Huedin, ca secretar al școlii. Datorită faptului că directorul școlii avea locuinţă proprie, a primit și aici locuinţă de serviciu în incinta scolii, motiv de invidie si ură pentru informatorul „Gavrilă”, care probabil îi vâna funcţia si locuinţa de serviciu.

Din nota informativă a delatorului aflăm ca prin anii 1955-56, Augustin Pintea a dat în judecată statul comunist pentru a-i plăti pensia. Jurist de profesie, el motivează argumentat ca din moment ce a „predat” averea sa statului, nu mai exista nici un motiv prin care să-i fie oprita pensia. După mai multe demersuri, în vara anului 1956 i s-a recunoscut dreptul la pensie si de atunci a primit lunar, prin intermediul Colectivului avocaților din Huedin, o pensie mizeră de 450 lei.

În urma notelor informative primite, în data de 19 martie 1957 Securitatea a trecut la deschiderea unui dosar de verificare a lui Augustin Pintea. În planul de măsuri informativ-operative adoptate cu aceasta ocazie se afirmau, printre altele: „Din materialele care se găsesc la dosar rezultă că acesta a avut strânse relaţii cu foști miniștri si deputaţi PNL, iar la alegerile din anul 1946 a făcut agitaţie printre alegători să voteze cu PNL, aducând o serie de calomnii si injurii la adresa PCR-ului”. După mai multe verificări, dosarul a fost clasat.

Simțindu-și probabil sfârşitul aproape, în data de 11 august 1958 Augustin Pintea se reîntoarce la Zalău, împreuna cu soţia sa, Pintea Eugenia Iulia, cu care, din păcate, nu a avut nici un copil.

Din extrasul de moarte reiese că a decedat la Zalău, de cancer pulmonar, pe data de 27 mai 1959, la vârsta de 73 ani.

În urma activității sale prestate și implicării sale în manifestările care au dus la formarea României Mari, a fost decorat în anul 1922 cu Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler.

Referiri: - Pop, Marin, Delegații cercului electoral Zalău la Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, în, ”Caiete Silvane”, nr. 162, iulie 2018, Zalău, p. 10-11.  ( S. S.)

 

marți, 12 decembrie 2023

NICOLAE PUIA - PREOT (n. 1911)


PUIA, Nicolae**.  Preot. Deținut politic. S-a născut în 12 decembrie 1911, într-o familie de plugari din localitatea bihoreană Şuncuiş, lângă Finiș.

După şcoala primară din satul natal (1918-1922), a urmat Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, respectiv Academia de Teologie din Oradea (1933).

Primește darul preoţiei, ajungând să slujească la Parohia Fiziş, comuna Finiş, judeţul Bihor, iar din 1936 în localitatea natală.

Interacțiunea cu organele de represiune comuniste s-a datorat ajutorului oferit de preotul Nico­lae Puia unui fugar. În primăvara anului 1948, în locuinţa preotului greco-catolic Silviu Sălăgean, preotul ortodox Puia l-a întâlnit pe Ioan Mureşan, fost primar al oraşului Beiuş în vremea ulti­mului război mondial, care se sus­­­trăsese de la arestarea de către autorităţile comuniste. După acest moment, pentru două săptămâni, părintele Puia îl găzduiește şi îi oferă hrană fugarului Mureşan. Acesta din urmă schimbă locul de ședere, pentru ca în octombrie 1948 să ceară din nou găzduire preotului Puia. La puţin timp, în Șuncuiș se răspândește zvonul că Mure­şan ar fi ascuns de către un lo­cuitor. Securitatea operează percheziții, însă nu-l găseşte pe fugar. Acesta este ţinut de preotul Puia până la 8 ianuarie 1950, când se hotărăște să plece. Abia în 1951 Mureşan este arestat de Securitate. În mod inevitabil a urmat arestarea părintelui Puia, care s-a consu­mat la 1 septembrie 1952. Alături de preotul Puia au mai fost arestaţi preotul Sălăgean şi soţia lui. În ancheta Securităţii de la Oradea, părintele Puia a arătat sprijinul acordat lui Ioan Mureşan. La întrebarea de ce nu l-a predat Securităţii, părin­tele Puia a răspuns: „Nu l-am denunţat autorităţilor, pentru că nu voiam (ca preot) să-l am pe conştiinţă, că eu l-am predat pe mâna autorităţilor”. Prin Sentinţa nr. 65 din 4 februarie 1953 a Tribunalului Militar Oradea, părin­tele Puia a fost condamnat la 1 an închisoare corecţională, pentru infracțiunea de „omisiu­nea denunțării”. Faţă de această sentință, părintele Puia a solic­i­tat recurs. Prin Decizia nr. 148 din 7 mai 1953 a Tribunalului Militar pentru Unităţile Minis­te­rului Securităţii Statului s-a admis recursul, prin casarea sentinței, pentru „stabilirea greșită a faptelor”. Din acest motiv, procesul părintelui Puia s-a întors la instanţa de fond. Prin Sentinţa nr. 440 din 1 iulie 1953 a Tribunalului Militar Ora­dea s-a dispus punerea în li­ber­tate a părintelui Puia şi reînceperea procesului. Ulterior, prin Sentinţa nr. 492 din 24 iulie 1953 a Tribunalului Militar Ora­dea, părintele Puia a fost găsit culpabil pentru infracțiunea de „favorizare a infractorului”, însă declinând competenţa Tri­buna­lului Popular raional Beiuş. În cele din urmă, prin Sentinţa penală nr. 3202 din 10 noiembrie 1953 a Tribunalului raional Beiuş, părintele a fost achitat. În timpul detenției, părintele Puia a cunoscut închisorile de la Cluj (septembrie 1952), Timişoara (septem­brie-oc­tombrie 1952) şi Oradea (din octombrie 1952). În aprilie 1953 a fost internat într-un spital din Timişoara. În 2 iulie 1953 a fost eliberat.

Referințe: Petcu, Adrian Nicolae, Preotul Nicolae Puia din Şuncuiş, judeţul Bihor, sub persecuţia comunistă, ”Lumina”, 21 aprilie 2017.

 

joi, 7 decembrie 2023

A ÎNCETAT DIN VIAȚĂ GENERALUL CORNELIU-MIHAI LUNGU. DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ!


 Este greu să scrii despre o persoană apropiată, dar, poate, și mai greu să scrii despre un comandant. Despre viața sa și realizările sale am scris în Oameni de seamă din Țara Beiușului (și reproduc mai jos), dar azi, în câteva rânduri voi scrie ce nu am scris în carte. Generalul Lungu mi-a fost comandant. Doresc să-l țin minte așa cum a fost, pe vremuri, în Oradea, pedant, decent, plimbându-se, în fiecare zi la ora 17.00, pe Calea Republicii, iar apoi, prin 1994, când a vizitat Unitatea militară din Beiuș, în calitate de Inspector General al Armatei Române, salutând, de despărțire, din elicopter, personalul unității adunat pe platou. Și elicopterul s-a ridicat foarte încet...

Dumnezeu să-l odihnească! 

LUNGU, Corneliu Mihai***. General maior (cu două stele) dr. (r). S-a născut în 6 aprilie 1940 în orașul Sibiu. A încetat din viață în 5 decembrie 2023, în urma unui infarct, iar asăzi se întoarce în huma din care a fost creat... Ceremonia va începe la ora 13.00, cu un serviciu religios, la Biserica Militară a Garnizoanei Oradea, de unde trupul neînsuflețit va fi condus, pe un afet de tun și cu gardă de onoare, la Cimitirul Municipal, unde va avea loc o slujbă, tot la Capela Orășenească, iar apoi înhumarea.

A urmat Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, Școala Superioară de Ofițeri din Sibiu și Academia de Înalte Studii Militare din București, promoția 1974. A absolvit Facultatea de Drept. A absolvit un curs postuniversitar NATO, la Roma, în 1994. Cunoaște limbile italiană, engleză și maghiară.

A îndeplinit următoarele funcții de comandă în cadrul Armatei Române: comandant Batalion de Cercetare (Târgu Mureș, 1978), comandant Regiment Mecanizat (Beiuș, 1978-1982), comandant al Diviziei 1 Mecanizate București, comandant al Diviziei 2 Mecanizate Craiova și comandant al Diviziei 11 Mecanizate Oradea. Între anii 1994-1997 este numit Inspector General al Armatei Române, iar între 1997-2001 lucrează în calitate de diplomat-atașat al apărării la Budapesta. În 1989 a obținut gradul de general maior. În 7 iunie 2001 a trecut în rezervă, prin decretul prezidențial 416/07.06.2001.

A publicat lucrări în domeniul strategiei militare și al fenomenului militaro-politic contemporan în reviste de specialitate. A realizat filme de instrucție pe peliculă de 16 mm. Este un iubitor al culturii și un promotor al unor inițiative, în urma cărora s-au realizat și dezvelit statuia ecvestră a voievodului Mihai Viteazul[1] și bustul Generalului Traian Moșoiu, ambele în municipiul Oradea. Din păcate, statuia lui Mihai Viteazul nu mai este în centrul municipiului Oradea (dar asta e o altă... poveste)...

Am văzut lumina zilei la 6 aprilie 1940 în municipiul Sibiu. Părinții mei, funcționari publici, români adevărați, au fost preocupați în permanență de educația mea și a fratelui meu Mircea. La terminarea cursurilor școlii elementare din municipiul Blaj, înainte de a păși treptele liceului, tatăl meu s-a impus categoric : ”Băiete, alege între a fi procuror, ofițer al armatei române sau preot.” Am optat pentru Liceul Militar "Dimitrie Cantemir” din orașul Breaza, județul Prahova. Nu am nicio amintire în care să-mi fi dorit să fiu altceva decât ofițer al armatei române. La absolvirea liceului militar, am urmat "Academia Trupelor Terestre”, cu sediul la Sibiu. La 23 august 1960 am fost înaintat la gradul de locotenent, repartizat la Târgu Mureș, comandant pluton cercetare. Din acest moment a început cariera militară, angrenat practic în procesul de instrucție și educație. Anul 1974 marchează un moment deosebit - am absolvit Academia de Înalte Studii Militare din București și am fost numit la comanda unei unități militare speciale din Târgu Mureș. Ulterior am urmat cursuri post-academice în țară și străinătate, cursuri intensive în domeniul limbilor străine. În ianuarie 1976 am fost promovat și numit comandant al R. 23 Mc. Beiuș, județul BIHOR. Am făcut primul pas mare în domeniul tactic al "câmpului de luptă”. Aveam doar 35 de ani. Cadrele minunate din regiment erau adepte ale noului și iubitoare deopotrivă a actului de cultură, a condescendenței militare cât și a unui nivel înalt al capacității de luptă a regimentului. Toată admirația față de populația orașului, față de familiile cadrelor, față de organele administrației locale ale orașului. Rămân în amintirea mea primarii : Clepce, Butuc și Popa. Mă mândresc cu toate cadrele din regiment, care în perioada 1976-1981 au fost alături de mine în ridicarea regimentului de la Beiuș la un nivel demn. Rezultatele n-au întârziat. Aprecierile eșaloanelor superioare confirmau că regimentul de la Beiuș devenise o adevărată "academie” în pregătirea cadrelor. Meritul este al acelor cadre care comandau subunități sau asigurau buna funcționare a statului major al unității. Anii au trecut, ascensiunea celor merituoși s-a văzut. Astăzi sunt generali în rezervă, și îmbrățișez, pe distinșii generali : Gheorghiu, Cioară, Huchiu, Ghica, Bârloiu, Cătănici. Niciun regiment din țară nu poate prezenta asemenea realizare. De asemenea, îmbrățișez toți ofițerii, maiștrii militari și subofițerii care astăzi sunt pensionari și sunt în orașul Beiuș. Pentru cei care ne-au părăsit, mă descopăr respectuos.

Rezultatele de la Beiuș și cele ulterioare m-au promovat la comanda Diviziei 2 Mecanizate Mihai Viteazu–Craiova, în 1988, Diviziei 1 Mecanizate Tudor Vladimirescu București, în decembrie 1989, la comanda Diviziei 11 Mecanizate Cărei din Oradea, în 1990. Odată cu numirea Ministrului Civil al Apărării în 1993, s-a înființat Inspectoratul General al Armatei, structură subordonată nemijlocit ministrului și care asigura actului de conducere al ministrului civil. În calitate de inspector general, funcție în care am fost numit, eram și consilierul principal al ministrului. În anul 1997, luna noiembrie, am intrat în diplomație în Europa Centrală. Prin discreție, maniere și abilitate diplomatică am reușit să fiu operativ în permanență. Mă gândesc mereu cu emoție la tot ce-am realizat în întreaga mea carieră militară. Am iubit și iubesc nespus de mult haina militară, onoarea și demnitatea militară, demnitatea României, țara care m-a ocrotit, Ardealul care m-a născut. Nu acord nici un minut dușmanilor țării mele din interior și exterior. Arma armatei nu este emoția. N-are momente nici de relaxare nici de emoție, n-am fost și nici nu vom fi vreodată cântăreţi de poezie politică, armata este eternă, nu face nimic cu umilință, nu admite zâmbete de complezență. Să ne felicităm că România este membră NATO.

Armata va face gesturi de reverență numai în fața poporului român, respectiv Parlamentului României. Suntem convinși: a fi învingători nu-i de ajuns. Trebuie să scriem istorie !”



[1] Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Oradea a fost amplasată în 1994 în Piața Unirii din Oradea. A fost realizată de sculptorii Alexandru Gheorghiță și Georgeta Caragiu și turnată din 8,5 tone de bronz.  Statuia a fost finanțată „printr-o contribuție lunară de până la 7% din venit, timp de 6 ani, a cadrelor militare și personalului civil din 13 unități militare aparținând Diviziei 11 Mecanizată”.  În 14 mai 2019, statuia lui Mihai Viteazul din Piața Unirii din Oradea a fost dată jos de pe soclu de către municipalitate, stârnind supărarea ofițerilor în rezervă din oraș. Pe soclul liber a fost amplasată statuia Regelui Ferdinand I, dezvelită pe 23 mai. În: ”Adevărul”, 15 mai 2019.


miercuri, 6 decembrie 2023

ȘCOALA GIMNAZIALĂ „NICOLAE POPOVICIU” DIN BEIUȘ - LA MULȚI ANI!

                                                                             Azi, Școala Gimnazială „Nicolae Popoviciu” din Beiuș                                                                              aniversează 55 de ani de când funcționează în actualul                                                                              local și 24 de ani ce când a primit numele Episcopului                                                                              Nicolae Popoviciu. 

                                                                                                            La mulți ani!


Clădirea a fost construită între anii 1938-1939, fiind ctitorie a Episcopului Oradiei, Nicolae Popoviciu. Scopul clădirii era adăpostirea unui Internat ortodox de fete. Iată ce se scria în ziare în 1938:

„Beiuşul va avea un internat ortodox de fete BEIUŞ 21. — Citadela culturală a Beiuşului, care déalungul veacurilor a ţinut aprinsă în sufletele românilor dela poalele Bihariei, facla iubirii de neam şi ţară, a avut să se bucure Duminică de împlinirea unui mare act pecetluit de însăşi capul eparhiei ortodoxe a Orădiei, P. S. S. dr. Nicolae Popovici. S’a pus în această zi temelia unui internat ortodox de fete, în prezenţa P. S. Sale episcopului Nicolae, a tuturor-parohilor din protopopiat şi a unui deosebit de numeros public. P. S. S. a descins la casa bisericii unde a fost primit de S. S. protoereul Petru E. Papp, de preoţii din protopopiat şi de un numeros public beiuşan. Serviciul divin a fost săvârșit de P. S. S. asistat de un sobor de 14 preoţi. După sft. liturghie, mulţimea a plecat în procesiune până la locul unde se zidește internatul. Procesiunea a fost cât se poate de impunătoare. Pe tot parcursul premilitarii, străjerii şi străjerele dela toate şcoalele au format șiruri lungi pe ambele părţi ale străzilor. Corul şcolii normale şi muzica Bat. 6 V. M. au intonat tot timpul cântece religioase. Ajungând procesiunea la internat s’a oficiat o scurtă slujbă religioasă şi s’a sfinţit piatra de temelie, aşezându-se sub temelia paraclisului un pergament semnat de P. S. S. episcopul Nicolae, de d. prefect al jud. col. Vasile Florescu, de d. Aug. Chirilă primarul municipiului Oradea, de d. I. Şuta, prim arul Beiuşului, de d. Al. Leca pretorul plăşii şi de toţi preoţii cari au luat parte la această solemnitate. Protosinghelul Zaharia Moga, a dat citire pergamentului, după care s’a procedat la pecetluirea lui în temelia clădirii. A luat apoi cuvântul P. S. S. episcopul Nicolae, făcând un scurt succint istoric al luptelor duse de românii de aici pentru păstrarea ființei lor etnice, a limbii strămoșești a obiceiurilor şi credinţei străbune. Internatele a spus P. S. Sa, au fost altarele unde s’a plămădit cel mai curat suflet românesc şi creștinesc, care a format rezistenţa contra înstrăinării noastre ca credinţă şi limbă; ele vor fi şi de aci înainte altare cu aceleaşi misiuni înalte, căci şi astăzi mai sunt vânători de suflete deşi trăim în alte timpuri. P. S. Sa a mulțumit apoi tuturor acelora care şi-au dat obolul lor pentru această operă naţională, în frunte cu d. M. Constantinescu ministrul economiei naţionale, P. S. S. episcopul Colan al Clujului, d. Tancred Constantinescu şi Reuniunea femeilor ort. din Beiuş de sub președinția d-nei Tina Crişan. În afară de publicul din Beiuş şi din împrejurimi, au luat parte la acest mare act d. prefect al jud. col. Vasile Florescu, d. primar al Orăzii, Augustin Chirilă, d-na col. Florescu, dr. Picu Băncilă fost prefect ş. a. După solemnitate s’a servit un banchet la restaurantul Coop, unde a toastat P. S. S. episcopul Nicolae, d. col. Florescu prefectul judeţului, d. A. Chirilă primarul municipiului Oradea, S. S. protoereul Beiuşului Petru Papp ş. a. Oratorii, în toasturile lor, au zugrăvit în culori naturale situaţia oraşului Beiuş, care ar fi meritat mai mult decât i s’a dat, găsind fiecare remedii pentru ameliorarea unei situații care nu cadrează cu trecutul glorios şi cultural al Beiuşului, unde fiinţa fiecărui român s’a confundat cu fiinţa întregului neam românesc, nu numai acum, ci şi dealungul veacurilor ce s’au scurs. După banchet, d. 'prefect V. Florescu, însoţit de d. Al. Leca pretorul plăşii a vizitat şcoala primară şi cursul profesional, fiind condus de d. dir. G. Cosma şi Sava Muşat”.[1] Același eveniment este prezentat și în paginile ziarului „România” din 27 septembrie 1938. Tot din „România” aflăm că  „Episcopul Grigore al Argeşului, a făcut o vizită de două zile P. s. S. Episcopului Nicolae Popovici al Orăzii... În prima zi cei doi episcopi au făcut o călătorie la Beiuș, unde au vizitat Internatul ortodox de băeți, biserica din deal, internatul ortodox de fete, şi școala normală de fete...”[2] Internatul ortodox de fete a fost dat în folosință după un an, actuala clădire construită în stil brâncovenesc de pa Calea Bihorului care, acum, adăpostește Școala Gimnazială nr. 1 „Nicolae Popoviciu” din Beiuș.  

Internatul ortodox de fete în anul 1940

„INSPECŢII ŞCOLARE.—Săptămâna trecută, d-na inspectoare Georgescu Titsu din ministerul educației a inspectat liceul de fete din localitate şi şcoala normală de conducătoare, asistând la orele mai multor doamne profesoare. A vizitat cu acest prilej şi internatul ortodox de fete, ridicat în vară, rămânând surprinzător de mulțumită pentru tot confortul modern şi creşterea ce o primesc elevele din acest institut nou”.[3] Într-un document din 13 februarie 1940 se menţionează că în Beiuş“… Sunt 4 școli primare cu 7 clase: școală primară de stat cu 223 elevi, şcoala primară romano-catolică cu 26 elevi, școală primară reformată cu 35 elevi şi școală izraelită cu 31 elevi… ”.[4] Tot în același document se spune că în Beiuș erau Liceu de băieţi, Liceu de fete, Școala normală de conducătoare, Școala de ucenici, Școala primară de stat, Școala primara reformata… Grădinița de copii de pe lângă şcoala primară, Grădinița de copii de pe lângă şcoala normală de conducătoare…”[5] Odată construit și dat în folosință, internatul Ortodox de fete a fost vizitat de personalități ale vremii. VIZITE. — Părintele consilier eparhial dr. Gheorghe Ciuhandu[6], venind dela Bucureşti, a vizitat Beiuşul. Joi 18 c. însoţit de păr. protopop P. E. Papp a vizitat printre altele internatul ortodox de fete, relevând confortul modern al acestei instituţii ridicată exclusiv prin truda P. S. S. episcopului Nicolae al Orăzii”. [7] După Dictatul de la Viena, Beiușul a primit expulzații și refugiații din teritoriile cedate. În acest an, Maria Cosma era directoarea Internatului Ortodox de fete. Aflăm aceasta din ziarul „Universul”: „Pentru venirea în ajutorul fraţilor refugiați şi expulzați, filiala Crucii Roșii din Beiuş, înfiinţează la 7 Octombrie 1940 o cantină şi un post medical de prim ajutor. Această cantină a funcţionat pe terasa de vară a Reuniunii Femeilor Române din bul. Regele Ferdinand, neavând alt local… D-ra Maria Cosma, directoarea internatului ortodox de fete şi de data aceasta cu largă inimă a pus la dispoziţia cantinei, bucătăria, vasele şi personalul internatului”.[8]  În 23 august 1941 Beiușul a fost vizitat, pentru prima oară de un ministru de interne, generalul Dumitru Popescu, acesta fiind însoțit de „col. Pătruţoiu , secretar general în minister, Şt. Bungeţianu, inspector general administrativ , Corneliu Rudescu, director în minister, lt. Ch. Enescu, şef de cabinet, Berescu, inspector general al poliţiei”… Masa de prânz a luat-o d. ministru şi suita la internatul ortodox de fete ca invitat a l. P. S. Sale Episcop dr. Nicolae Popoviciu mai fiind prezenţi : P. S. Sa dr. Vasile Lăzărescu al Timişoarei, P. S. Sa dr. Valeriu Traian Frenţiu , episcopul unit al Orăzii-Beiuş, dr. Coriolan Băran , fost primar al Timişoarei, generalul  Radu Fălfănescu, prefect col. D. Popoviciu şi alţi fruntaşi locali”.[9]

Bustul Episcopului Nicolae Popoviciu


 Internatul Ortodox de Fete a fost o perioadă Școală de Surori medicale, apoi a adăpostit Sfatul Popular din Beiuș până în 1 septembrie 1968. Din 1968 până în prezent funcționează ca școală. În 23 octombrie 1999 are loc Festivitatea prin care se conferă Școlii Generale din Beiuș numele Școala „Nicolae Popoviciu”. 






[1] „Curentul”, 4 septembrie 1938.

[2] „România”, 13 octombrie 1938.

[3] „Universul”, 2 februarie 1940.

[4] Extras din proiectul de lege PL nr. L179/2002 pentru transformarea in municipiu a Beiușului devenit   Legea 391/30.09.2003 publicata în M.O. 696/06.10.2003.

[5] Ibidem. 

[6] Gheorghe Ciuhandu, (n. 23 aprilie 1875, Roșia, Bihor, România – d. 29 aprilie 1947, Vața de Jos, Hunedoara, România) a fost un preot și publicist român, deputat în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, organismul legislativ reprezentativ al „tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, cel care a adoptat hotărârea privind Unirea Transilvaniei cu România, la 1 decembrie 1918. În anul 1946 a devenit membru de onoare al Academiei Române.

[7] „Universul”, an 57, nr. 115, 25 aprilie 1940.

[8] „Universul”, an 57, nr. 328, 28 noiembrie 1940.

[9] „Universul”, an 58, nr. 232,  28 august 1941.