marți, 31 ianuarie 2023

EPISCOP NICOLAE POPOVICIU (1903 - 1960)

 


POPOVICIU, Nicolae***. Episcop. Ctitor. Publicist. S-a născut, într-o familie de ţărani fruntaşi, la 29 ianuarie 1903, în satul Biertan, judeţul Târnava Mare (actualmente în județul Sibiu). A încetat din viață la 20 octombrie 1960 la Mănăstirea Cheia, fiind înmormântat în satul Biertan. La 22 august 1992 este reînhumat la Biserica cu Lună din Oradea. 

A urmat studii la Dumbrăveni, Sibiu, la şcoala normală “Andrei Şaguna”, la Braşov, la Liceul “Andrei Şaguna”, la Academia Teologică “Andreiană”, unde în anul 1931 şi-a luat licenţa. În 1 septembrie 1929, este hirotonit diacon. Fiind celibatar, acest gest însemna angajarea către monahism. În 23 noiembrie 1934 diaconul Nicolae Popoviciu este hirotonit preot de către mitropolitul Nicolae Bălan. Tot în anul 1934, la Cernăuţi, îşi ia şi doctoratul. Prin grija mitropolitului Nicolae Bălan, care i-a apreciat valoarea, este trimis la studii în străinătate la Universităţile din Atena, Munchen, Tubingen, Leipzig şi Breslau. Între anii 1932 şi 1936 funcţionează ca profesor de teologie dogmatică şi fundamentală la Academia Teologică din Sibiu. Congresul bisericesc, constituit la 28 aprilie 1936, îl alege în scaunul de episcop al Oradiei pe preotul profesor dr. Nicolae Popoviciu de la Academia Teologică “Andreiană” din Sibiu. A fost hirotonit, în ziua de Rusalii a anului 1936, de alţi doi iluştri ierarhi: Nicodim Munteanu, Mitropolit al Moldovei, viitor Patriarh al României, şi Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, însoţiţi de şase episcopi.

Om de aleasă cultură, iubitor de şcoală, de slujitorii şcolii şi elevii acestora îşi îndreaptă cu multă bunăvoinţă ochii spre Beiuş, propunându-şi ridicarea prestigiului Bisericii ortodoxe şi echilibrarea aportului  cultural al acesteia în raport cu cea greco-catolică. Lăudabilă aceasta întrecere între cele două Biserici în folosul culturii. Ea nu era pornită din spirit concurenţial, făcând prozelitism  sau învrăjbindu-i pe credincioşi ci, din contră, fiecare pe măsura posibilităţilor financiare, mai ridica o şcoală, un internat în folosul tuturor pruncilor de români. Exista, apoi, o adevărată competiţie între aceste aşezăminte, dar nu prin contrapunere, ci prin cooperare, finalitatea vizată,  şi de unele şi de altele, fiind aceeaşi: educarea în spirit ştiinţific, moral, religios și naţional a tinerilor din această parte de ţară.  Că existau şi unele nuanţe ce le particularizau activitatea, este adevărat şi probabil, inevitabil. Biserica greco-catolică manifesta o largă deschidere spre apus, spre cultura occidentală, în care scop episcopul unit Valeriu Traian Frenţiu a adus călugării francezi la cârma internatelor greco-catolice din Beiuş. Ori biserica ortodoxă, ramură a bisericii răsăritene, era preocupată de conservarea spiritului ei oriental. Tocmai de aceea, unul dintre motivele pentru care episcopul Nicolae Popoviciu a ridicat un nou local de internat în folosul elevelor ortodoxe, a fost acela de a le scoate de sub influenţa călugăriţelor de la internatul unit…” Ridicarea edificiului nou al Internatului Ortodox de Fete (actuala Şcoală cu clasele I-VIII “Nicolae Popoviciu”) a început în anul 1938 şi s-a desfăşurat concomitent cu zidirea corpului nou de clădire al Liceului Greco-catolic de Fete, alăturat vechii clădiri de la 1896.” În toamna anului 1939, impunătorul edificiu al Internatului Ortodox de Fete, una dintre clădirile cele mai frumoase ale oraşului Beiuş, este pregătit să-şi primească cele dintâi eleve interne. Animat de grija pentru copiii români, orfani de război, Nicolae Popoviciu începe ridicarea unui orfelinat (cămin-şcoală) pentru aceştia, pe str. Română unde se află Internatul Diecezan Ortodox de băieţi (actuala Policlinică). Ziarul Beiuşul din 26 iunie 1943 scria: ”Cei ce pornesc alături de Vlădicul Bihariei la ridicarea acestui monument de conştiinţă şi recunoştinţă românească, cred în bine şi de aceea îl fac cu atât elan... Orfelinatul din Beiuş va fi clădit din simţire şi cuget românesc şi creştinesc, el răspunde unui imperativ naţional: pregătirea generaţiei de consolidare a României pe veci întregite “. După anul 1945 lucrările la acest edificiu sunt sistate . Clădirea era însă aproape gata rămânând de efectuat doar tencuielile şi finisările. După aproape un deceniu, clădirea este terminată de către stat, dându-i-se destinaţia de spital, spital ce poartă numele de “Episcop Nicolae Popoviciu”.  În timpul ocupației horthyste din Ardeal, ierarhul este batjocorit și închis, apoi expulzat într-un tren de vite din orașul de reședință, împreună cu 283 de intelectuali orădeni. Își stabilește reședința la Beiuș, în apropierea graniței, rămânând aici până în 1945. Între 1 aprilie 1940 și 25 martie 1941, episcopul Nicolae Popoviciu devine și locțiitor al scaunului Episcopiei de Timișoara, atunci reînființată. În această calitate a organizat-o și înzestrat-o chiar din fonduri personale. Printre altele, lui i se datorează reședința episcopală și o clădire pentru Consiliul Eparhial, în centrul orașului Timișoara. După schimbarea politică de la 23 august 1944, episcopul Nicolae Popovici își va îndemna credincioșii să se roage pentru încheierea grabnică a păcii. Totodată, el încuraja pe soldații români de pe front să lupte pentru eliberarea țării, fiind permanent în mijlocul lor. Un exemplu concret în acest sens îl constituie vizita lui în mijlocul soldaților români aflați în Cehoslovacia, în perioada 4 mai - 3 iunie 1945. Începând cu Vinerea Patimilor, împreună cu preotul Cornel Sava și diaconul Cornel Moba, episcopul Nicolae a fost în mijlocul soldaților români aflați pe frontul de vest. Chiriarhul orădean s-a aflat timp de patru săptămâni în mijlocul soldaților din cele două armate române dintre Pystiany, Praga și Brno, unde a ținut peste 44 de predici ocazionale, a vizitat 7 spitale de campanie și a oficiat peste 32 de servicii religioase publice. Între anii 1947-1948 a fost ultimul președintele al Asociației Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA).

În 1949, după ce fuseseră deja îndepărtați mulți episcopi ortodocși români, vine rândul pentru Nicolae Popoviciu și Nicolae Colan, care urmau a fi mutați forțat. Opoziția Sfântului Sinod față de acest gest amână acțiunea. Deși amenințat fățiș, arhiereul orădean merge mai departe în lupta împotriva ateismului. Preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la institutul Teologic, a spus: ”A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală și curaj la nivelul Sf. Vasile cel Mare. Probabil, personal, și-a făcut rău politicește. A spus însă lucruri care trebuiau spuse”. Preotul Alexandru Teodorescu din comuna Podu-Rizii, Dâmbovița, a afirmat: ”A vorbit ca și Hristos; preoților le venea să se ducă să-l îmbrățișeze. Cu astfel de vlădici, comuniștii nu vor reuși să distrugă Biserica”. Pus sub urmărire permanentă de autorități, episcopul Nicolae Popoviciu era o țintă ce trebuia eliminată. Ca urmare, persecuția se declanșează prin nenumărate controale gestionare și administrative realizate de organul statului, având ca scop blocarea activităților episcopiei și mai ales a lui Nicolae Popoviciu. Autoritățile impuseseră, de altfel, un om al lor, colaboraționistul Andrei Coman, fost greco-catolic și formal trecut la ortodocși, omul serviciilor secrete, drept vicar al arhiereului de la Oradea. Prin intermediul acestuia pe de-o parte culegeau informații din interior asupra lucrării creștine și anti-comuniste a ierarhului Nicolae și, pe de altă parte, executau presiuni permanente pentru a-i schimba atitudinea. Față de cele întâmplate, Sinodul pune în discuție în toamna lui 1950 caterisirea lui Andrei Coman pentru: defăimarea episcopului (can. 55 Apostolic), nesupunere față de episcop (can. 8 IV) și conspirație împotriva chiriarhului său (can. 18 IV, 34 Trulan). Autoritățile de stat se opun total. În schimb cer demiterea ierarhului Nicolae Popoviciu ca singură alternativă la arestarea lui. Documentele consemnează situația și în această formă: pe 2 octombrie 1950, Justinian era chemat de Groza și Dej. Cu prim-ministrul a stat de vorbă de la 7 dimineața până la 12:30. Patriarhul a reluat ulterior discuțiile cu cei doi: ”Situația lui Popovici e mai gravă decât bănuiam. Niciodată nu l-am văzut pe premier atât de supărat; a zbierat pur și simplu la mine. Mi-a spus limpede că, dacă Sinodul nu-l îndepărtează pe Popovici din fruntea eparhiei Oradea, îl va aresta. Dacă nu l-a arestat până acum, aceasta a făcut-o pentru a nu știrbi prestigiul Bisericii...”

Datorită atitudinii sale româneşti, a luării de atitudine împotriva politicii statului faţă de biserică şi slujitorii acesteia şi, în special, pentru atitudinea sa anticomunistă, în 5 octombrie 1950 se emite ordinul 22381 al sfântului Sinod, prin care se pecetluia ”punerea în retragere a P.S. Nicolae Popoviciu din scaunul episcopal al Oradiei… Din motive de interes superior bisericesc şi din cauză de boală …Pentru refacerea sănătăţii i se atribuie deocamdată Sf. Mănăstire Cheia, din regiunea Prahova”, unde, în strictă izolare, trăieşte 10 ani.

Înclinaţiile sale intelectuale l-au făcut să se înconjoare de distinşi cărturari bihoreni, ca de pildă: Teodor Neş, directorul Liceului “Emanuil Gojdu” şi preşedintele Casei Naţionale a Judeţului Bihor, Eugen Speranţia, profesor la Facultatea de Drept din Oradea, Aurel Pop, profesor de limba română şi om politic, George Bota, profesor şi inspector şcolar ş.a. A avut strânse legături cu cei ce se ocupau de revista Familia, condusă de M. G. Samarineanu, de revista Cele Trei Crişuri, editată de colonelul Bacaloglu etc. O contribuţie deosebită a avut la creşterea valorii şi prestigiului revistei Legea Românească, revista Episcopiei Ortodoxe a Oradiei.

Scrieri: - Începuturile nestorianismului. Cu special considerate asupra anatematismelor SF. Ciril, 1933; - Epicleza euharistică, 1933; - Lespezi de altar, Beiuş, 1942.

Referințe - Tripon, Aurel,  Monografia Almanah a Crişanei, Tipografia Diecezană, Oradea, 1936, p. 45; - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor…  p. 87; - Briciu, Alexandru, Reabilitarea numelui Episcopului Nicolae Popoviciu, un act de dreptate, în: Mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul regimului comunist. Studii și evocări, 2018; Igna, I., Oiță –Igna, I, Odobasianu, S., Suciu, S., Episcopul Nicolae Popoviciu 1903-1960, în: ”Biblioteca Beiușului”, serie nouă, Primăria Beiuș, Cercul Militar Beiuș, 2002, p. 5-10; - Episcopul Nicolae Popovici Mărturisitorul, în: fericiticeiprigoniti.net, accesat 22 noiembrie 2020, ora 11.30; - Briciu, Alexandru, Mărturisitori ai ortodoxiei în timpul regimului comunist. Studii și evocări, preot Mihail-Simion Săsăujan (coord.), București, Ed. Cuvântul Vieții, 2018, p. 1-24.  (I.I.)

luni, 30 ianuarie 2023

LA MULȚI ANI, MIRCEA POPA!

 


POPA, Mircea****.  Profesor universitar. Istoric literar, cercetător și bibliograf. Responsabil al sectorului de istorie literară de la Institutul de Lingvistică „Sextil Pușcariu” din Cluj-Napoca.

S-a născut la 29 ianuarie 1939 în Lazuri de Beiuș, fiul preotului Alexandru Popa, preot, originar în acest sat, şi Ana Popa, născută Negrău, casnică, originară din Roit. Ulterior, tatăl a funcţionat în satele Bogeiu, Ciutelec şi Varviz din zona Marghitei.

Studiile liceale le-a început la Oradea și le-a terminat, cu susținerea bacalaureatului la Vadul Crişului, în 1956. A intrat cu media maximă examenul de admitere din 1956 la Facultatea de Filologie din Cluj, secţia Română–Istorie, pe care a absolvit-o în 1960, ca șef de promoţie.

A funcţionat două trimestre ca profesor la Liceul din Săcuieni, apoi a lucrat ca muzeograf la Muzeul Banatului din Timişoara (l961-1962). În toamna anului 1962 se reîntoarce în învăţământ, funcționând ca profesor la Liceul din Aleșd, de unde, prin concurs, a ocupat postul de cercetător ( 1963) la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară din Cluj, secția de istorie literară. Este doctor în filologie din 1969, cu o monografie despre Ilarie Chendi. Din 1978 a condus Secţia de Istorie Literară până în 2007. A debutat editorial în 1973, cu o monografie despre Ilarie Chendi. Autorul unei opere impunătoare, cuprinzând monografii de autor despre Ilarie Chendi, Ioan Molnar Piuariu, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Timotei Cipariu, cercetări și studii (Tectonica genurilor literare, Estuar, Reîntoarcerea la Ithaca. Scriitori români din exil); eminescologie, istorie a presei. Co-autor la numeroase dicționare de literatură și studii de sinteză. Îngrijește o ediție cu poeziile de început ale scriitorului Ștefan Augustin Doinaș, publicate în revistele literare în perioada 1939-1947, unele dintre ele neincluse în volume: Poezii din tinerețe (Biblioteca Revistei Familia, Oradea România, 2005). Cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani, Mircea Popa a lansat o serie de volume: O revistă tezaur: “Steaua mării” (revista manuscrisă a teologilor români de la Seminarul din Gherla), Genurile minore, Octavian Goga şi idealul naţional, Samuil Micu – Opera poetică. Tot cu această ocazie a fost lansată cartea  In Honorem Mircea Popa 80 (volum coordonat de Georgeta Orian)”.[1]

Premii literare: Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române (1978), Premiul de eseu, critică şi istorie literară pe 1980 al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj pentru cartea Tectonica genurilor literare; Premiul Ministerului Culturii, Asociaţia Culturală „L. Blaga” pentru exegeza vie şi operei lui L. Blaga (1994), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Dicţionarul cronologic al romanului românesc (2004), Premiul Salonului de carte orădean (1996) pentru Convergențe europene, Premiul Special Festivalului Naţional de Poezie „Orfeu”(1998), Premiul Salonului de Carte de la Timişoara (1996), Premiul Fundaţiei „Romulus Cojocaru” din Turnu Severin (2006), premiul pentru eseu al Filialei din Cluj a Uniunii Scriitorilor pentru Figuri universitare clujene (2002), premiul „Mircea Zaciu” al Asociației Scriitorilor Filiala Cluj-Napoca, premiul „N. Drăganu” al Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor pentru volumul Ferestrele Clujului (2014), Diploma de Excelență a Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române (10 martie 2014), premiul pentru critică și istorie literară al revistei „Nord literar” (27 nov. 2015).

Ordine şi medalii Medalia comemorativă 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu (2000); Ordinul Meritul Cultural în grad Cavaler (2004); Ordinul „Pentru Învățământ” în grad de Comandor (2004); Crucea Transilvană a Arhiepiscopiei şi Mitropoliei Clujului (19 februarie 2009); medalia aniversară a Universității din Alba Iulia (2001); medalia jubiliară a Astrei (2011); medalia „Corneliu Coposu”; Opera Omnia acordată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național de Stat, Direcția județul Bihor, (18 mai 2010), Diplomă de recunoștință a Congresului Spiritualității Românești , 1-3 dec. 2014; Diploma de Excelență conferită de Academia Română, Fialiala Cluj-Napoca.

Prestigiu ştiinţific Cetăţean de onoare al comunei Lazuri de Beiuş (2004) și Blaj (1995), Profesor Emerit al Universităţii din Alba Iulia (2009); Senior al oraşului Cluj-Napoca(2010); Director al Colegiului de redacţie al revistei „Familia română” din Oradea; Membru şi responsabil al Secţiei de literatură al Societăţii de Ştiinţe Filologice (1978-2005); Preşedinte al Despărţământului Cluj al Astrei (din 2000); a făcut parte din colectivele de redacţie ale revistelor: „Limbă literatură”, „Revista de istorie şi teorie literară”, „Familia română”, „Fabrica de cărţi”, „Noesis”, „Prodidactica”, „Piaţa literară „Filarmonia”(director),„Oraşul” (director), „Blajul”, „Viaţa Transilvaniei”, „Acasă”, „Gând românesc” (director), „Astra clujeană” (redactor șef), „Revista română de istorie a presei”, „Caligraf” (Tr Severin), „Portal Măiastra” (Tg. Jiu), deținând rubrici permanente la revistele „Filarmonia”, „Reflex” (Reșița), „Orașul”, „Făclia”. A rostit Laudatio la Universitatea din Alba Iulia pentru Mihai Cimpoi şi Marius Sala. Este membru fondator și a fost vicepreşedinte al Asociaţiei Române de Istorie a presei; membru al Uniunii Scriitorilor din 1979, șef de Catedră, membru în Consiliul Profesoral al Universităţii din Alba Iulia (până 2009), membru fondator şi membru în Consiliul Director al „Societăţii Lucian Blaga” din Cluj-Napoca; membru al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată, al Academiei de Ştiinţă, Artă şi Cultură din Oradea, Preşedinte în exerciţiu al Frăţiei Ortodoxe Române din Cluj-Napoca, fost membru ani de zile al Consiliului Ştiinţific al Institutului „Sextil Puşcariu” al Academiei Române, membru titular al Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii din cadrul Academiei Române (CRIFTS),

Scrieri: A coordonat importante lucrări de plan, precum Sociologia romanului romănesc (finalizată cu lucrarea De la N. Filimon la G. Călinescu, Editura Minerva, 1982), Dicționarul cronologic al romanului românesc de la origini pănă în 1989 (Ed. Academiei, 2004) și Dicționarul romanului tradus în România (Ed. Academiei, 2005), ambele premiate, unul cu premiul mare al Uniunii Scriitorilor, celălalat cu premiul Filialei din Cluj al Uniunii Scriitorilor. Totodată a participat în calitate de colaborator și coordonator la cele șapte volume ale Dicționarului general al literaturii române (2004-2008) de sub conducerea acad. Eugen Simion, colaborând la alte opt dicționare: Scriitori români (1978), Dicționarul scriitorilor români, vol I-V (1994- 2002), 100- cei mai mari scriitori români (2002), Dicționarul personajelor din teatrul lui I.L.Caragiale (2003), Dicționarul personajelor din teatrul lui Lucian Blaga (2005), Dicționarul biografic al literaturii române, I-II (2006), Personalități clujene (2007), Dicționar ilustrat (2007), Elite clujene contamporane (2014) . De asemnea a colaborat la două din volumele esențiale ale corpusului epistolar George Bariț, lucrare pentru care a primit premiul „N.Iorga” al Academiei Române și multe altele.

Referințe: - Degău, Ioan, Brânda, Nicolae, (coordonatori), Igna, Ioan, Beiușul și lumea lui. Studiu monografic. Vol. IV, Editura Primus, Oradea, 2009, p. 945. CV Mircea Popa, 1 iunie 2016.  (I.I.  S. S.)



[1] https://www.clujulcultural.ro/istoricul-literar-mircea-popa-a-implinit-80-de-ani-si-a-lansat-o-serie-de-titluri/

sâmbătă, 7 ianuarie 2023

IOAN OLIMPIU LUCA (1928 - 2011)

 


LUCA, Ioan Olimpiu**/***: Inginer agronom, profesor, cercetător.  S-a născut la 7 ianuarie 1928 în localitatea Aușeu, judeţul Bihor. A încetat din viață la 25 martie 2011.

Şcoala primară a urmat-o în localitatea Iteu, iar studiile secundare le începe la Liceul "Simion Bărnuţiu" din Şimleul Silvaniei şi le continuă la Liceul "Samuil Vulcan" din Beiuş, absolvindu-le în anul 1946. În 1944, elev fiind, împreună cu 15 colegi, activează ca infirmier–sanitar la Spitalul militar Beiuş, drept pentru care, după război, primeşte titlul de veteran de război-voluntar. Urmează studii superioare agricole la Facultatea de Agronomie din Cluj,  susținând licenţa în anul 1950. După absolvire este încadrat în producţie la Beiuş şi Sălard, din 1952 trecând în învăţământul şcolar agricol fiind, timp de peste 40 de ani profesor şi director la Şimleul Silvaniei, Turda, Fundulea, Brăneşti şi Fierbinţi. În 1963 este numit primul director al liceului proaspăt înfiinţat din Fundulea, pe care-l va organiza şi conduce vreme de 9 ani. În diverse reviste de specialitate publică numeroase articole cu conţinut pedagogic. A desfășurat o importantă activitate socială, de cultură și de cunoaștere a originii poporului român. A fost membru al Asociaţiei culturale  „Pro Basarabia şi Bucovina”. În anul 1992 a iniţiat crearea "Fundaţiei Samuil Vulcan", al cărei vicepreşedinte a fost până în 2011, când a încetat din viață. Ani de zile a a deținut funcțiile de secretar general al Academiei DacoRomâne şi pe cea de director al Centrului de cercetare dacoromân pentru problemele conducerii social-politice, ştiinţelor juridice şi ale administraţiei publice "Emil Mihuleac", din cadrul secţiei Dacoromânia a Academiei DacoRomâne. A fost președinte de onoare al Academiei DacoRomâne. La data de 1 Decembrie 2010, Senatul Academiei DacoRomâne a acordat autorului titlul de Doctor Honoris Causa pentru întreaga activitate pusă în slujba culturii DacoRomâne, dacoromânisticii şi educaţiei naţiunii noastre. Senatul Academiei Române i-a acordat  Diploma de Excelență, iar Fundaţia Tempus, titlul de Prior in Tempore. 

Scrieri: - Calculator şcolar, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975; Set de diapozitive grupate sub titlurile - Botanica; - Agrocenoze; -  Apicultura; - Plante medicinale şi aromate; - Drumul Crucii, Editura DacoRomână TDC, București, 2002; Dacia Epi Phanisk. Dacia va renaşte, Beiuş, Editura Buna Vestire, 2001; Drumul Crucii. Canonizarea lui Ștefan cel Mare, Editura Tempus. București, 2002;  Dicționar plurilingv(9+1 limbi), Editura Miracol. 2008;  Gramatica limbii traco-geto-dacă, Editura DacoRomână. București, 2010.

Referințe: - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor… p. 569-570; - ”Crișana” Oradea, 19 noiembrie 2007; - Gălățeanu, Costel, La 27 martie 2011 a fost înmormântat președintele de onoare al Academiei DacoRomâne TDC Ioan Olimpiiu Luca, ”Cugir. Amintiri din viitor”, Cugir, 29 martie 2011 (https://cugiralba.wordpress.com/2011/03/29/la-27-martie-2011-a-fost-inmormantat-presedintele-de-onoare-al-academiei-dacoromane-tdc-ioan-olimpiiu-luca/, accesat în 14 octombrie 2020).    (I. I.  S. S.)   

 

joi, 5 ianuarie 2023

Nenciulescu Constantin (1929 - 2010)

 


NENCIULESCU, Constantin***. Profesor, scriitor. Director al Liceului ”Samuil Vulcan”. 

         S-a născut în 5 ianuarie 1929, în Izvorul de Jos, Argeș. A urmat școala primară în Bălcești, județul Argeș, Liceul comercial Vintilă Brătianu din Pitești, Școala Superioară Pedagogică și  Facultatea de Filologie - București. A încetat din viață în anul 2010 la Beiuș.

În 10 august 1953, debutează ca profesor de limba și literatura română la Liceul ”Samuil Vulcan” Beiuș, de unde s-a pensionat în 1991. Lucrarea de Gradul I - Dezvoltarea aptitudinilor literare în anii de liceu, I.C.P.P.D. Cluj-Napoca, 1977. A fost: șeful catedrei de Limba și literatura română până la pensionare, cu excepția anilor în care a fost director al școlii (1 octombrie 1953-31 martie 1954; 1 aprilie 1962 -31 august 1962); metodist raional la Limba română între 1960 - 1978; președinte al Societății de Filologie și Istorie - Raionul Beiuș; coordonator al Cercului de creație literară al școlii, din 1955; coordonator al Cenaclului literar-artistic al școlii, din 1980; colaborator al revistelor școlii Pagini de ucenicie (1967-1977), Plai românesc (din 1978) și al Caietului cultural al liceului (1985).

Diplome și distincții:

- 1956 - Diploma de profesor fruntaș pentru merite deosebite în domeniul învățământului și culturii - Ministerul Învățământului și Culturii;

- 1955, 1957, 1965, 1970 - insigna de profesor fruntaș pe țară - Ministerul Învățământului și Culturii;

- 1980 - Meritul Cultural;

- Diplome și medalii comemorative din partea Colegiului Național Samuil Vulcan Beiuș;

- 2003 - Diploma de Cetățean de Onoare al Municipiului Beiuș

Scrieri: - 101 Epigrame, Beiuş, UPB, 1993 (Colecția "Scorpion"); - Jocuri de lumină, Versuri, cugetări, epigrame, Beiuş, Editura Buna Vestire, 1997; - Prizonierii soartei, Roman, Vol. 1, Beiuş, Editura Buna Vestire, 1999; - Mărturisirea vrăjitoarei, Roman, Vol. 2, Beiuş, Editura Buna Vestire, 2000; - Vis şi imagine, Versuri, Beiuş, Editura Buna Vestire, 2001; - Evadarea, Roman, Vol. 3, Beiuş, Editura Buna Vestire, 2001; - Ancheta, roman, Editura Buna Vestire, Beiuș, 2002; - Drum și destin, roman, vol. I, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2004, vol. II, Editura Buna Vestire, Beiuș, 2005; - Inteligență și acțiune, note biografice, interviuri, articole, Editura Buna vestire, Beiuș, 2007; - Furtună pe cerul adolescenţei, (dramă în patru acte) Beiuş, Buna Vestire, 2008.

Referințe: - Dărăbăneanu, Ioan, Catedra Cimitirului din Deal, lucrare în regie proprie, Beiuș, 2013, p. 120; - Horj, Viorel. Singur şi totuşi cu ceilalţi.  În: ”Luna Cinstirii” (Beiuş). An. 9., aprilie 2002, p. 6.  (I.I., S. S.)