VETURIA LAPEDATU (1877 - 1933)

LAPEDATU, Veturia*/**/***.  S-a născut în 6/19 decembrie 1877 în Beiuş. Părinții săi au fost protopopul Vasile Papp și Ana (Antița), născută Dringou. Este sora lui Corneliu Papp, primul soț al Constantinei (Tina) Papp, fiica lui Ilarie Crișan.  A încetat din viaţă la 30 martie 1933, pe patul unui sanatoriu din Bucureşti. A fost soția lui Ion I. Lapedatu.

A urmat şcoala primară în Beiuş, apoi şcoala civilă de fete la Oradea, Arad şi Sibiu şi "cursul complimentar în anul 1893/4 la şcoala civilă de fete a Asociaţiunii din Sibiu…" Concomitent cu şcoala civilă de fete a urmat la Arad, în particular, cursul I de pedagogie la Preparandia de aici, apoi cursul II la  Seminarul teologic-pedagogic din Sibiu, şi cursul III şi IV la Budapesta, la pedagogia de stat, absolvite cu calificativul ”Foarte Bine”. Între anii şcolari 1895/1896 şi 1896/1897, a fost calificată ca învăţătoare. În anul școlar 1897/1898 urmează pedagogia superioară de stat, tot din Budapesta, dar după un an renunță, datorită stării de sănătate.

Odată cu începerea anului şcolar 1898/1899 îşi începe activitatea de învăţătoare la şcoala de fete de stat din Beiuş, predând toate disciplinele la clasa a IV-a şi educaţia fizică şi lucrul de mână la clasele a V-a şi a VI-a.

În 1898 a pus bazele unui club feminin, împreună cu prietenele sale: poeta Viora din Bihor, Angela Butean şi Elena Fabian. Clubul lor nu avea pretenție de statut şi se numea „Trifoi în patru foi”. 

Din Beiuş, ajunge, în anii şcolari 1900/1901 şi 1901/1902, să predea la şcoala primară capitală din Sălişte (probabil Sălişte de Sibiu n.n.) unde desfăşoară o activitate şcolară şi extraşcolară deosebit de apreciată, fapt remarcat în "certificatul de serviciu" care se întocmea la acea vreme. A fost mereu alături de elevele sale şi de săteni în organizarea şi desfăşurarea activităţii culturale din localitate. Se mai scria în certificatul de serviciu: "Cu plecarea d-şoarei Veturia Papp, şcoala şi societatea din  Sălişte a pierdut o distinsă putere didactică". Din anul şcolar 1903/1904 Veturia Papp trece la Şcoala civilă de fete a Asociaţiunii ASTRA  din Sibiu. Şi aici desfăşoară o activitate deosebit de apreciată şi drept urmare, reuniunea femeilor române din Sibiu, în toamna anului 1904, îi acordă o  bursă  pentru a se specializa în economia casnică, întrucât Reuniunea dorea să o numească directoare a Şcolii româneşti de economie şi industrie casnică, pe care urma să o înfiinţeze în Sibiu.

După ce absolvă cursul de economie de casă a saşilor din Sibiu, pleacă la Viena, unde frecventează următoarele cursuri: ”1. Hochschule I. M. Heitz, care în certificatul de la 15 Aprilie 1905 arată că a terminat cu deosebit succes şi talent cursul, propunând Gremiului să o distingă cu medalia de aur şi diplomă, ceea ce a şi urmat.  2. Marie Tatal, Viena certifică la 17 Aprilie 1905 că a făcut cursul de cusut, desemn de lengerie şi croitorie cu mult succes şi că poate să instrueze în această branşă şi  3. Marie Majorfy prin certificatul de la 15 Aprilie 1905 arată că a făcut cursul pentru confecţionare şi croitorie de îmbrăcăminte cu multă diligenţă şi talent”.
 

În Octombrie 1905 deschide, la Sibiu, prima Şcoală de economie şi industrie, a cărei directoare a fost o perioadă scurtă de timp, doar doi ani, până în primăvara anului 1907 când datorită căsătoriei (17 martie 1907, la Biserica din Deal din Beiuș)  cu Ioan Lapedatu (fratele geamăn  al omului politic, ministrului şi parlamentarului Alexandru Lapedatu), director al Băncii ”Albina” din Orăştie, unde, în 1907, îl urmează. "Timp de 5 ani a fost animatoarea tuturor acţiunilor sociale şi de binefacere". În anul 1911 se înființează, la Sibiu, o societate națională de asigurări, Alexandru Lapedatu fiind numit director. Urmându-și soțul, revine, de această dată definitiv, în Sibiu, revenind şi la conducerea societăţii "Masa studenţilor"  până în anul 1926. La 15 ianuarie 1915, Arhiducele Salvador vizitează spitalul Reuniunii de femei din Sibiu, în calitatea sa de inspector-general al Crucii Roșii. Din partea Reuniunii de femei românce din Sibiu au existat o seamă de membre care au activat ca surori de caritate în cadrul spitalului: Maria Radu, Veturia Lapedatu, Virginia Ittu, Ana Voileanu, și Elena Muntean.

În această perioadă se nasc cei doi copii ai familiei Lapedatu. "Era o mândrie a Românilor sibieni. Caracterul special al  acestei instituţiuni i l-au imprimat conducătorii ei, recrutaţi totdeauna dintre cele dintâi rânduri ale societăţii sibiene. Între conducătorii cei mai destoinici şi mai statornici, după D-na Maria Cosma, a fost, desigur, D-na Veturia I. Lapedatu… …"Masa studenţilor" îşi avea biblioteca ei… Din când în când se întruniau… în şezători literare, în care se făceau lecturi din autorii clasici români, se ceteau încercări proprii de literatură, se declama şi se cânta în cor şi orchestră. Odată pe an, în seara Crăciunului românesc, când elevii, din cauza şcoalelor străine ce frecventau, nu puteau fi la căminul părintesc, se aranja o seară literară festivă… Îmi reamintesc cu multă emoţie seara de Crăciun din 1906… Băieţii, îmbrăcaţi de sărbătoare… se uitau cu ochii strălucind de bucurie şi recunoştinţă la tânăra conducătoare... Se începe producţiunea. Corul băieţilor întonează o rugăciune şi două colinde… Un alt elev declamă versuri ocazionale, după care urmează punctul de forţă, conferenţa unui elev din anul ultim de şcoală… despre "Poezia lui Goga" al cărui prim volum de versuri apăruse cu puţin timp înainte…". "Masa studenţilor" susţinută de Banca "Albina", al cărei director era beiușeanul Partenie Cosma, era a doua familie a Veturiei Lapedatu, care avea grijă ca zilnic să se pregătească şi să se servească masa pentru 50-128 elevi săraci şi merituoşi. A fost  autoarea şi a altor acţiuni de binefacere.

A ajutat biserica şi Reuniunea femeilor române din Beiuş şi jur cu 100.000 lei, ca dealtfel şi reuniunile din Sibiu şi Orăştie şi biserica ortodoxă din Sovata. La 21 iulie 1929, la Beiuș, se stinge din viață prematur fiul Nelu, singurul descendent care trebuia să ducă mai departe numele familiei. Avea doar 21 de ani. Acest trist eveniment zdruncină greu sănătatea Veturiei Lapedatu, stare care o va determina ”să nu mai trăiască pentru lumea asta. Frumoasa ei structură sufletească se nărui  dintr-odată” şi nu-şi va mai reveni până la trecerea ei în nefiinţă, pe 30 martie 1933. A fost înmormântată lângă fiul ei, la Beiuș.

Referințe: Dr. I. Lupaș, O binefăcătoare a tinerimii studioase: Veturia Lapedatu, Tiparul Institutului de Arte Grafice ”Dacia Traiană”, Sibiu, 1933; ”Anuarul Reuniunii femeilor române din Sibiu”, anul 1914/15 și 1915/16, Editura Reuniunii, Sibiu, 1916, p. 8; Petru E. Papp, Legături sufleteşti dintre Beiuş şi Sibiu, Tipografia şi Librăria „Doina”, Colecţia Biblioteca Beiuşului, nr. 3, Beiuş, 1937; - Ojică, Elena Olivia,  Femeia româncă la începutul secolului XX. Veturia Papp, ”Revista de lingvistică și cultură românească”, Nr. 20, 2018.  (I. I.  S. S.)

 

General de divizie LEONARD MOCIULSCHI SAINT CYR

 

MOCIULSCHI, Leonard***.   General de divizie. Generalul Leonard Mociulschi Saint-Cyr este o personalitate militară de excepție, strălucit comandant al Vânătorilor de munte, erou al Primului și al celui de al Doilea Război Mondial.

S-a născut pe 27 martie 1889 în Bucecea, în familia harnicilor agricultori Gheorghe şi Elena Mociulschi,  însă a fost înregistrat la primăria din comuna Siminicea, care se afla atunci în plasa Burdujeni, judeţul Botoşani. A încetat din viață la 15 aprilie 1979, în vârstă de 90 de ani. A fost cel mai mare dintre cei zece copii ai lui Gheorghe şi ai Elenei Mociulschi.

 După absolvirea liceului, la îndemnul dirigintelui şi al profesorului de istorie a îmbrăţişat cariera militară. În 1908, la  19 ani, a devenit recrut în Regimentul 13 „Ştefan cel Mare“. Peste un an a ieșit din regiment cu gradul de caporal. În anul 1909 a reuşit printre primii candidaţi la examenele de admitere în Şcoala Militară Ofiţeri de Infanterie, pe care a absolvit-o cu rezultate bune, la data de 1 iulie 1911, fiind avansat la gradul de sublocotenent şi numit în funcţia de comandant de pluton în Regimentul de Infanterie „Dragoş” nr. 29, din oraşul Fălticeni. În anii 1914-1915 ofiţerul a căpătat încredere în posibilităţile sale pentru instruirea ostaşilor din subordine, afirmându-se ca un bun trăgător cu pistoletul, în exerciţiile de scrimă, în folosirea calului pe câmpul de instrucţie şi grija atentă pentru cunoaşterea necazurilor şi bucuriilor subordonaţilor, prelungind mult timpul de lucru peste cel stabilit prin programul unităţii. Pentru perseverenţa şi dăruirea în muncă Leonard Mociulschi a fost avansat la gradul de locotenent, la data de 1 august 1915. Mobilizat la data de 15 august 1916, locotenentul Leonard Mociulschi a participat la războiul pentru întregirea statului românesc, comandând, succesiv, o companie şi un batalion. A fost avansat, înainte de termen, la gradul de căpitan, la 1 aprilie 1917, afirmându-se în luptele din Transilvania şi de la Oituz, în campania din toamna anului 1916 şi în vara anului 1917. După demobilizarea armatei, căpitanul Leonard Mociulschi a fost mutat, la data de 21 mai 1918, la Regimentul 35 Infanterie Constanţa. Remobilizarea armatei la data de 28 octombrie 1918 îl găseşte pe căpitanul Leonard Mociulschi în funcţia de comandant de companie puşcaşi, în aceeaşi unitate. La data de 1 martie 1920 ofiţerul a revenit în Regimentul 29 Infanterie din Fălticeni, fiind avansat la gradul de maior, la 1 aprilie 1920, şi numit comandant de Batalion Instrucţie. La 13 decembrie 1921 maiorul Leonard Mociulschi a solicitat mutarea în arma vânătorilor de munte, fiind numit comandant secund în Batalionul 6 Vânători de Munte iar de la data de 1 noiembrie 1924, într-o funcţie similară în Batalionul 12 Vânători de Munte. În această perioadă a absolvit cursurile de schi şi alpinism de vară, în Centrul de Instrucţie Zărneşti. După cinci ani de activitate în această unitate, ofiţerul a fost mutat pentru cinci luni de zile (1 noiembrie 1929 – 1 aprilie 1930) în Regimentul 69 Infanterie Dorohoi (dublura Regimentului 29 Infanterie Fălticeni). A fost rechemat în arma vânătorilor de minte iar la data de 1 aprilie 1932 a fost avansat la gradul de locotenent-colonel şi numit comandant secund în Batalionul 8 Vânători de Munte, din Bistrița-Năsăud. După un an şi şase luni, la 1 octombrie 1933, Leonard Mociulschi, apreciat pentru eforturile depuse în instruirea efectivelor, a fost numit comandant al Batalionului 9 Vânători de Munte din oraşul Sighetul Marmaţiei, judeţul Maramureş. Timp de patru luni (1 octombrie 1933–1 februarie 1934), Leonard Mociulschi a condus, cu fermitate şi mult tact, unitatea de vânători de munte din Sighetul Marmaţiei, îngrijindu-se de asigurarea mijloacelor materiale necesare traiului şi de instruirea efectivelor, obţinând în Foile de Apreciere calificative bune şi foarte bune. Fiind un ofiţer de nădejde, Leonard Mociulschi a fost numit, la data de 1 februarie 1934, la comanda Batalionului 4 Vânători de Munte din oraşul Predeal, dovedind aceeaşi pasiune pentru instruirea complexă a efectivelor unităţii. La 1 aprilie 1937 a fost avansat la gradul de colonel şi apoi numit la comanda Grupului 5 Vânători de Munte din Sighetul Marmaţiei (1 noiembrie 1937), având în subordine Batalioanele 9 şi 10 Vânători de Munte şi Divizionul 5 Vânători de Munte. Până în august 1940 colonelul Mociulschi, s-a ocupat de instruirea efectivelor pentru apărarea graniţei de nord împotriva unei invazii străine. La 7 august 1940 colonelul Mociulschi a fost numit la comanda Grupului 4 Vânători de Munte din Bistriţa-Năsăud. La 10 februarie 1940 a fost numit comandant secund al Brigăzii 1 Mixte Munte Brașov, al cărei comandant era generalul Mihail Lascăr. Împreună au întreprins măsuri pentru instruirea pentru luptă a unităţilor din subordine: Grupurile 1 şi 2 Vânători de Munte, Grupul 1 Artilerie Munte, cu Divizioanele 1 Obuziere Munte şi 2 Tunuri Munte, şi Batalionul 2 Pionieri Munte. În preajma intrării României în război efectivul brigăzii s-a ridicat la 11.628 de militari, pregătiţi în aplicaţii şi exerciţii metodice efectuate pe crestele Munţilor Bucegi. În fruntea acestei unităţi a participat la eliberarea părţii de Nord a Bucovinei - Brigada 1 Mixtă Munte a trecut la ofensivă, în zorii zilei de 3 iulie 1941, eliberând, în aceeaşi zi, oraşul Ştorojineţ şi, la 5 iulie, oraşul Cernăuţi (capitala Bucovinei), după care a trecut Prutul, respingând inamicul spre Nistru, râu pe care l-au forţat, în ziua de 17 iulie, în zona localităţilor Voloscova - Korzlov. Brigăzile de vânători de munte au fost dirijate către Bug şi Nipru. Brigada 1 Mixtă Munte a desfăşurat lupte crâncene între Nistru şi Bug, reuşind să traverseze Bugul la 20 august. După trecerea Niprului, în septembrie, cu mari pierderi în oameni şi tehnică de luptă, colonelul Leonard Mociulschi, din ordinul comandantului Brigăzii 1 Mixtă Munte, a editat Ordinul de zi din 11 octombrie 1941: „Ostaşi ai Brigăzii 1 Mixtă Munte! După trecerea Niprului, aţi înlocuit trupele Diviziei 1 Munte germană pe poziţia din faţa satului Timoşevka, îndurând cele mai înverşunate atacuri date de sovietici pe care le-aţi zdrobit prin bravura şi eroismul vostru legendar. Sub focul ucigător al aviaţiei inamice, atacaţi  necontenit de forţe superioare şi de care de luptă, aţi rezistat cu îndârjire sub bombardamentul violent al artileriei sovietice. Atacurile repetate ale inamicului din zilele de 25-28 septembrie 1941 au fost oprite cu vigoarea şi sângele vostru… În faţa mormintelor proaspăt deschise, în care zac bravii ostaşi din Brigada 1 Mixtă Munte, căzuţi în lupta eroică şi dârză susţinută timp de 11 zile şi nopţi contra celor mai vijelioase atacuri moscovite, mă înclin cu smerenie”. La 24 ianuarie 1942 a fost avansat la gradul de general de brigadă. La 29 octombrie 1941 Brigada 1 Mixtă Munte a pătruns pe frontul din Crimeea pe la Ciongar, împreună cu Brigada 8 Cavalerie română. La 7 noiembrie efectivele brigăzii au ajuns pe aliniamentul jalonat de localităţile tătăreşti: Uskut, Sudak, Kuciuk, Otusi şi Uzek. Colonelul Mociulschi a introdus Grupul 1 Vânători de Munte pe frontul de la Sevastopol, luptând alături de Divizia 72 Infanterie germană până la 20 decembrie, reuşind să cucerească Dealul Carela de la periferia Sevastopolului. Avansat general de brigadă, la data de 24 ianuarie 1942, Leonard Mociulschi a fost comandant secund al Diviziei 1 Munte şi după plecarea în altă funcţie a generalului Mihail Lascăr. La 10 martie 1942, generalul Mociulschi a fost numit comandant secund la Brigada 3 Mixtă Munte (la 15 martie 1942 brigăzile de munte şi cavalerie s-au transformat în divizii) şi apoi, la 25 aprilie 1942, comandant secund la Divizia 4 Munte, comandată de generalul de divizie Gheorghe Manoliu, divizie care se afla în apărarea litoralului Mării Negre, între localităţile Sudak şi Aluşta. Ajutat de ofiţerii din statul major, generalul Leonard Mociulschi a îmbunătăţit sistemul de apărare şi minare a direcţiilor probabile de debarcare a inamicului. În luna iunie 1942, Divizia 4 Munte a fost introdusă pe frontul de la Sevastopol, remarcându-se în luptele de la Wald Kruze, Wald Nohe şi Kegel. În septembrie 1942 generalul Mociulschi a organizat apărarea litoralului Mării Negre, între Feodosia şi Kerci, cu efectivele diviziei. Experienţa acumulată în conducerea trupelor de vânători de munte şi capacitatea sa organizatorică i-au îndreptăţit pe şefii direcţi să-l promoveze pe generalul Leonard Mociulschi la comanda Diviziei 3 Munte, la 6 octombrie 1942, după numirea generalului Radu Korne în funcţia de comandant al Diviziei 8 Cavalerie. Divizia 3 Munte se găsea în Kuban, în apropiere de Krasnodar Abinskaia, având în compunere Grupurile 3 şi 6 Vânători de Munte, cu Batalioanele 5, 6, 11, 12, 21 şi 22 Vânători de Munte, precum şi Grupul 23 Artilerie Munte, cu Divizioanele 1 Tunuri Munte şi 3 Obuziere Munte. Divizia a primit misiunea să interzică pătrunderea inamicului în Bazinul Kuban şi a apărat cu străşnicie comunicaţia Krimskaia - Krasnodar. Împreună cu unităţile Diviziei 9 Infanterie germană, Divizia 3 Munte a constituit Grupul „Abin”. Sub conducerea generalului Mociulschi, Divizia 3 Munte a apărat eroic sectorul încredinţat, respingând toate contraatacurile inamicului. În nopţile de 21/22 şi 22/23 februarie 1943, Divizia 3 Munte s-a repliat la vest de Abinskaia, în capul de pod Kuban. În perioada septembrie 1942-februarie 1943, militarii diviziei au primit 7 ordine „Mihai Viteazul” şi 384 ordine „Crucea de Fier” germană, clasa a II-a. Divizia a pierdut în acea perioadă 4.506 bravi militari. De la data de 16 iulie 1943 Divizia 3 Munte a fost trecută în Crimeea, ocupând dispozitiv de luptă pe coasta de nord a Peninsulei Kerci. După retragerea de la Kerci, Divizia 3 Munte a luptat, de la 15 aprilie 1944, pentru apărarea Sevastopolului, luând în subordine, de la 25 aprilie, şi resturile Diviziei 19 Infanterie. La 10 mai, efectivele rămase în viaţă au fost evacuate în ţară, stabilindu-se în garnizoanele de pace. Avansat la gradul de general de divizie (11 mai 1944), Leonard Mociulschi a condus, după 23 august 1944, efectivele Diviziei 3 Munte (subordonate Corpului 7 Armată, comandat de generalul Nicolae Şova) la apărarea văilor Crişului Negru, repliindu-se, la 13 septembrie, la circa 15 km sud-est de Beiuş, pe care l-a pierdut în 17 septembrie. În 22 septembrie, prin lupte avântate, marea unitate a eliberat Beiuşul şi a continuat înaintarea spre Oradea, pe direcţia Uileacul de Beiuş - Mocraz - Tinca - Cheresig, ajungând la 27 septembrie pe aliniamentul Iclod - Sântandrei - Traian - Toboliu - Roit, unde a trecut în defensivă. La 2 octombrie efectivele diviziei au ajuns pe aliniamentul Cefa - Berechiu. La 11 octombrie Divizia 3 Munte a început luptele pentru eliberarea oraşului Oradea, acţionând între calea ferată şi Crişul Repede. În 13 octombrie a depăşit frontiera româno-maghiară, contribuind la eliberarea Ungariei, fiind oprită, la 16 octombrie, de o puternică rezistenţă inamică la Konyar, pe care l-a eliberat, prin mari sacrificii, în noaptea de 16/17 octombrie. În seara zilei de 19 octombrie 1944 a intrat în Debreţin, împreună cu Diviziile „Tudor Vladimirescu” şi 337 Infanterie sovietică. Prin atacuri succesive Divizia 3 Munte a ajuns, până la 31 octombrie 1944, pe malul drept al Tisei, la sud de Tiszadada. Forțând Tisa, Divizia 3 Munte a ajuns, la 21 noiembrie, în apropiere de Miskolc. De la 23 noiembrie a acţionat ofensiv pentru cucerirea munţilor Bukk, eliberând localităţile Homor, Nagyvisnyo, înăţimea Balvany, şi ajungând, la 16 decembrie, în valea râului Szilvas. Înaintând şi eliberând alte localităţi ungare a ajuns, la 1 ianuarie 1945, la râul Ipel, realizând capete de pod în localităţile Ipolitarnok şi Kalonda. În pofida rezistenţei inamicului, pe teritoriul Slovaciei Divizia 3 Munte a eliberat, în 4 ianuarie 1945, localitatea Velika. Împreună cu trupele sovietice a eliberat, în 12 ianuarie 1945, oraşul Lucenec. Ajunsă pe pantele munţilor Javorina în 29 ianuarie, a desfăşurat lupte extrem de grele pe direcţia Abelova - Homy - Tisovuk - Neresnice (18 februarie 1945), Divizia 3 de Munte, condusă de el, a înfipt tricolorul românesc pe cel mai înalt vârf al Javorinei, îndreptându-se spre Hron, pe care l-a forţat în 28 martie 1945. După 4 aprilie 1945, efectivele diviziei au ajuns în munţii Nitra, grupându-se în apărare. Înaintând prin lupte foarte grele a traversat Râul Vah, în 6 aprilie. În 8 aprilie 1945, generalul de divizie Leonard Mociulschi a fost chemat în ţară, lăsând comanda Diviziei 3 Munte generalului Pompeiu Demetrescu, care comandase Divizia 2 Infanterie. Generalul de corp de armată Ion Boteanu, comandantul Corpului 4 Armată, sub ordinele căruia a acţionat Divizia 3 Munte în nord-vestul Ungariei şi pe teritoriul Cehoslovaciei, l-a notat pe generalul Leonard Mociulschi, în primăvara anului 1945: „Comandant de război prin excelență, care şi-a condus cu competentă marea unitate în toate operațiile din munţii Ungariei şi din munţii Slovaciei”. Pentru meritele sale a fost decorat cu ordine şi medalii: Ordinele „Mihai Viteazul” clasa a III-a (1941); „23 August” clasa a III-a; „Apărarea Patriei” clasa a II-a; „Tudor Vladimirescu” clasa a III-a şi „Steagul Roșu”, acordat de guvernul maghiar.  Sosit în ţară, generalul de divizie Leonard Mociulschi a fost numit, la 8 aprilie 1945, la comanda Corpului de Munte, funcţie îndeplinită până la 12 mai 1945. Apoi a îndeplinit alte funcţii în Marele Stat Major, până la 9 mai 1946, când a fost trecut în rezervă. Dar conform principiului ”Orice faptă bună va fi pedepsită”, în 1946, pentru acest Erou în două războaie mondiale începe calvarul, bătaia de joc a noii orânduiri, răzbunarea puterii sovietice umilită de vânătorii de munte, trupele de elită ale României, fiind citat pentru a fi judecat de Tribunalul Poporului pentru crime de război. După multe cercetări a fost achitat „în unanimitate”, apoi eliberat. Eliberarea s-a datorat faptului că Iuliu Maniu şi Regele Mihai au intervenit la Lucrețiu Pătrăşcanu în favoarea sa. După trecerea în rezervă s-a stabilit la Codlea, ocupându-se de cultivarea celor 5 ha de pământ ce-i fuseseră atribuite la acordarea ordinului „Mihai Viteazul”. Nu s-a bucurat prea mult de libertate deoarece a fost din nou acuzat că, în perioada 1945-1946, „a lucrat împotriva regimului democratic atât în domeniul politic cât şi în domeniul militar”. A fost închis la penitenciarul Jilava, apoi trimis, la 7 august 1951, la canalul Dunăre-Marea Neagră şi în diferite colonii de muncă forţată (Oneşti, raionul Târgu-Ocna). Cercetările au continuat până în toamna anului 1955, când în urma Decretului 421, a fost eliberat (10 oct. 1955), după şapte ani şi două luni de detenţie. După ieşirea din închisoare s-a stabilit la Blaj. Din august 1960, a locuit în comuna Purcăreni, judeţul Braşov. Începând din 1 august 1957, i s-a acordat o pensie foarte mică, fiind nevoit să mai practice diferite munci sezoniere. În decembrie 1964, s-a stabilit la Braşov, unde a trăit până la sfârşitul vieţii în 15 aprilie 1979.

Inima sa a încetat să mai bată la 15 aprilie 1979, într-o căsuţă modestă din Braşov, fiind incinerat la Crematoriul Uman din Bucureşti. Cenuşa corpului său a fost presărată pe cele mai înalte piscuri montane din România, pentru gloria şi nemurirea trupelor de vânători de munte pe care le-a iubit.

A fost decorat cu ordine militare şi civile: „Coroana României”, „Steaua României”, „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, „Tudor Vladimirescu”, clasa a III-a, „Crucea de fier”, ”Crucea Germană de Aur”, ”Crucea Cavaler al Crucii de Fier” (ordine germane), „Steagul Roșu” (ordin maghiar) şi alte medalii româneşti şi străine, militare şi civile. De asemenea cu Crucea de Război a Republicii Franceze (Croix de Guerre cf. Brevet Nr. 834/1918, Ministerul Afacerilor Străine) și Ordinul “Mihai Viteazul” în grad de cavaler (Decretele Regale Nr. 382/1944 și Nr. 805/1945), aflate astăzi la Muzeul Militar Național din București. Este cetățean de onoare al municipiului Brașov.[1]

Scrieri: - Asaltul vânătorilor de munte, Editura Militară, Bucureşti, 1967.

Referințe: - Razba, Maria, Personalități hunedorene. Oameni de cultură, artă, ştiinţă, tehnică şi sport (sec. XV - XX) Dicţionar, Editura Emia, Deva, 2004; - Chiper, Constantin, Veterani în slujba patriei, Vol. II, Editura Buratino. Ploiești, 2006. Pag. 14-20; - Șerban, Alexandra, PORTRET Despre eroi şi sentinţe: generalul Mociulschi faţă cu represiunea comunistă, în: ”Adevărul”, 7 octombrie 2017; -  Iancu, Mariana, Cum a devenit bravul general român Mociulschi duşman al poporului, închis de comunişti în lagăre. Cenuşa sa a fost împrăştiată pe crestele Carpaţilor, în: ”Adevărul” Constanța, 12 martie 2017.  (S. S.)

 

---

[1] Filiala Județului Brașov, în: ”România Eroică” nr. 3-4 (40-41) - Serie nouă 2010. p. 36.

 

TEODOR NEȘ (1891-1975)

 

                NEŞ, Teodor**. Profesor și publicist. Participant la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918. Inspector general al Ținutului Someș, Ținutului Bucegi și Capitală.

 S-a născut la 26 martie 1891 în comuna Mădăras, sat de lângă Salonta, județul Bihor. A încetat din viață la 29 mai 1975, în Bucureşti.

„Ca cel mai mic din familie, scris-cititul l-am învăţat pe lângă fraţii mei mai mari. La vârsta de 11 ani, sfătuit de învăţătorul din comună, am urmat clasa a 4-a la şcoala primară reformată din Salonta, în limba maghiară. Am continuat aici şi clasele gimnaziale în anii 1902-1906 fiind mereu premiat. Clasele 5-8 (1906-1910) le-am urmat la liceul din Beiuş. În Salonta am trăit cu merinde de acasă. În Beiuş am trăit din meditaţii. În clasa a V-a am meditat, pentru casă-masă, pe colegul Bathory Zoltan; în clasa a VI-a, bolnav cu pleurezie şi temperatură, am meditat în camera neîncălzită pe colega Eleonora Ciurdaru căsătorită în Debreţin; în clasele  7-a şi 8-a am meditat pentru casă-masă pe Muckenhaupt Iosif. Am fost premiant în toate clasele. La examenul de maturitate comisia, fără nicio deliberare, mi-a înmânat un galben de 20 coroane, fapt unic în istoria liceului. Universitatea am urmat-o în Budapesta (1910-1914) ca membru al colegiului  Eotvos, fiind bursier al "Fundaţiei Gojdu". După terminarea studiilor am fost reţinut ca asistent de Eotvos Lorant, profesor de fizică experimentală pentru măsurări geofizice, pe traseul Nagykoros - Valea lui Mihai, unde ne-a prins izbucnirea Primului Război Mondial. În anii 1914-1919 am făcut războiul mondial pe frontul din Bosnia-Herzegovina şi Italia (Isonzo - Tolmino)…  apoi am trecut în armata română… În tranşee, între ofensive, am învăţat diferite limbi: italiana, engleza şi am încercat să cunosc structura unor limbi orientale: turca, persana etc. La Belgrad învăţasem limba sârbă. Limba germană o învăţasem în liceu, iar franceza la colegiul Eotvos…”  (În perioada iulie 1914 – 31 octombrie 1918, Teodor Neș s-a aflat pe front, sub steagul Austro-Ungar. Revenit acasă, pe 3 noiembrie 1918, a fost numit comandantul Gărzii Naționale din Tinca și, în această calitate, participă la Marea Adunare de la Alba Iulia).  „În 1918-1919 am activat în plasa Tinca ca propagandist pentru alipirea Ardealului la România, fapt care mi-a adus arestarea în martie 1919.” (Pentru faptele sale, locotenentul Neș a fost arestat în 1/14 februarie 1919 de un grup de soldați unguri înarmați). ”După o săptămână însă, prefectul de Oradea era Katz Bela, la intervenţia zecilor de ţărani veniţi cu căruţele din Mădăras la Oradea, am fost eliberat… Activitatea de profesor am început-o în septembrie 1919 la Gimnaziul real de stat din Oradea… am plecat la Liceul  "Andrei Şaguna" din Braşov, unde am fost solicitat la sugestia prietenului Ilie Cristea… Aici la îndemnul lui Axente Banciu şi Ilie Cristea, am început să public… În anii 1923-1928 am funcţionat la Liceul "Emanuil Gojdu" din Oradea. Ca director am promovat, prin toate mijloacele, prin cuvinte şi fapte, completarea instrucţiei teoretice a elevilor prin lucrări practice…  Ca  membru în expediţia de măsurări geografice… am făcut măsurări geomagnetice…  În revista Cele Trei Crişuri din Oradea am publicat o serie de articole despre problemele actuale ale fizicii…  În revista Cele Trei Crişuri pentru popor din 1925, 1926 am publicat articole despre Tainele cerului…  Am colaborat la Gazeta Transilvaniei (Braşov, 1922/1923) şi Societatea de mâine (Cluj, primele numere) cu articole de ştiinţă popularizată. Ca profesor la Braşov, la cererea scriitorului Lucian Blaga, am revizuit şi adăugit manualul de fizică al lui Tit Liviu Blaga, fost profesor la liceul din Braşov şi căzut pe câmpul de luptă în primul război mondial. Manualul, ediţia a II-a, poartă pe copertă şi numele meu. Ca profesor (1923-1925) şi director (1925-1938) al liceului din Oradea, am publicat Anuarele liceului pe anii 1925-1938 cu studiI legate de viaţa şcolară şi de istoricul liceului. Am fost colaborator al revistei Familia, care milita pentru înţelegerea româno-maghiară. Am făcut parte din Grupul Familia alături de Ioan Agârbiceanu, Alexandra Dima, Victor Eftimiu, Emil Isac, Ovidiu Papadima, Octav Şuluţiu etc. Ca inspector general am publicat mult în revista ministerului  Şcoala românească, inspirat din experienţa mea şcolară, la catedră, ca director de liceu, de pe teren. În anii 1945-1947 scrisul l-am înlocuit cu discuţii verbale în cadrul şedinţelor sindicale pe Capitală, ţinute la Liceul Spiru Haret în fiecare sâmbătă…" (Vasilescu, Stelian, Oameni din Bihor…, p. 372-376).

A fost preşedintele Astrei bihorene, calitate în care în multe duminici împreună cu corul liceului se deplasa la   sate şi ţinea conferinţe. A fost preşedintele "Casei Naţionale" din Bihor, a susținut periodicele din Bihor, a înfiinţat Universitatea liberă "Emanuil Gojdu", care de la înfiinţare, în 1926 , a colaborat cu bune rezultate până în 1937 cu "Extensiunea universitară din Cluj". A fost unul dintre cei mai importanţi animatori ai vieţii culturale bihorene. Pe lângă  periodicele amintite mai colaborează la ”Legea Românească”, ”Gazeta de Vest”, ”Astra Bihariei”, ”Ţara Visurilor noastre”, din Oradea, ”Societatea de mâine” (Cluj), ”Noua revistă şcolară” (Bucureşti) şi altele.

Scrieri (selecție): -  Liceul de băieţi din Oradea, Oradea, 1929;  - Anuarul Liceului "Emanuil Gojdu" din Oradea, 1926/7-1927/8; - Tâlcul notelor în liceu, Oradea,  1933; - În memoria prof. Constantin Pavel,   În:  ”Gazeta de Vest” (Oradea), 20 mar. 1935; - Oameni din Bihor 1848-1918, Oradea, 1937; - 1 Decembrie 1918,  În:  ”Legea Românească”  (Beiuş), An 23, Nr. 23 – 24, 1 – 15 dec. 1943, p.  214  - 216; - Folosirea şi păstrarea materialului didactic, Bucureşti, Vol. 1, 1958; Vol. 2,  1963 ( în colaborare cu A. Negulescu); - Monografia Liceului "Emanuil Gojdu" la 50 de ani, Oradea 1971; - A doua carte despre Oameni din Bihor, Oradea, 1979.

Referințe: - Istoricul cercetării manifestărilor memorandiste în Bihor,   în:  ”Crisia” (Oradea). An. 18, nr. 18, 1988, p. 423-425, p. 424; - Faur, Viorel, Viaţa politică a românilor bihoreni (1849-1919)…  p. 7, 10, 51, 52, 72, 105, 109, 123, 147, 152, 163, 158; - Faur, Viorel şi Apan, Mihai,  Manifestări politice ale populaţiei româneşti din Bihor între 1870-1905,    În:  ”Crisia” (Oradea), An. 14, nr. 14, 1984,  p. 53-61, 56, 58; - Tripon, Aurel,  Monografia Almanah a Crişanei, Tipografia Diecezană, Oradea, 1936, p. 417; - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor…, 372; - Faur, Viorel, Generaţia Marii Uniri. Evenimentele din Bihor (decembrie 1918-aprilie 1919). Documente, Ediţia a II-a, Editura Universităţii din Oradea, 2013, p. 157.   (I. I.  S.S)

 

BEIUȘUL, BELA BARTOK ȘI IOAN BUȘIȚIA

 

BARTOK, Béla Viktor János***. Compozitor. S-a născut în 25 martie 1881, în localitatea Sânnicolau Mare, judeţul Torontal (azi judeţul Timiș), într-o familie care avea și preocupări muzicale. Oficial, oraşul se numea Szerbnagyszentmiklos (Sânnicolau Mare Sârbesc). Populația era preponderent românească - după statistica din 1890: 39% romani, 34% germani, 15% maghiari, 12% sârbi. A încetat din viață în 26 septembrie 1945, la „West Side Hospital” din New York.

Tatăl, Bela Bartok senior (1855-1888), agronom cu studii superioare absolvite la Mănăștur-Cluj, devenit în 1876 profesor al Școlii agricole din localitate, iar în ianuarie 1877, când moare bunicul lui Bartok, tatăl său este numit director al școlii. Acesta cânta la violoncel într-o orchestră de amatori, iar mama, Paula Voit (1857-1939), nepoata a trei bunici germani și unul maghiar, învățătoare, era o pianistă bună. Rămasă văduva în 1888, Paula Bartok mai avea în afară de fiul său, Bela, și o fiica în vârstă de trei ani.

Despre Bartok se spune că citea și vorbea în peste zece limbi străine; în afară de maghiara maternă, româna a fost singura în care el a conceput un text poetic pentru a-l pune pe muzică - este vorba despre libretul singurului său oratoriu, Cantata profana, compilat pe baza a două texte de colind, versificat ulterior de însuși Bartok, atât în maghiară cât și în engleză. Biografii săi susțin că ar fi luat lecții de română de la Gheorghe Alexici, profesor universitar la Budapesta, care, teoretic, ar fi fost cel care l-a învățat românește. În 1909 însă, Bartok caută un profesor de română la Societatea "Petru Maior" de la Budapesta, unde îi este recomandat studentul brașovean Miron Crețu. Bartok va evoca în 1924, cu recunoștință, la Ambasada României de la Budapesta amintirea acestui prim îndrumător.

Bartok învață întâi acasă, sub îndrumarea mamei, abia în clasa a patra urmează şcoala romano-catolică din localitate. De la vârsta de 5 ani mama sa îi este și profesoară de pian. Bartok începe să compună la Nagyszollos în 1890, registrul cronologic al pieselor de copilărie și tinerețe întocmit de Denis Dille consemnează sub numărul 6 (foarte aproape de începutul activității componistice) o piesa intitulata Olah darab (Piesă valahă) op 6, care s-a păstrat în doua transcrieri ale mamei. Interesant în ceea ce privește aceasta piesa a lui Bartok este că, prima lucrare declarat românească a lui Bartok nu conține germenii muzicii sale românești de mai târziu, izvorâtă din cunoașterea intimă a muzicii țărănești. În 1931 Bartok declara: "În timpul copilăriei în Sânnicolau Mare nu am avut nici o ocazie să ascult muzică populară românească... Nu am fixat impresii din folclorul muzical nici în Sânnicolau Mare, nici in Bistrița, nici în Nagyszollos." La 11 ani apărea pentru prima dată în fața publicului, cu ocazia unui concert organizat în scopuri filantropice; a interpretat, alături de alte piese, un fragment dintr-o sonată a lui Beethoven și propria compoziție, Cursul Dunării.

Viața și creația: Din 1894 până în 1899 a studiat la Bratislava, centru cu o tradiție culturală remarcabilă în Imperiu. Își continuă desăvârșirea în domeniul muzicii prin studii la Academia de Muzică din Budapesta. În octombrie 1901, în cadrul concertelor organizate de această instituție, s-a prezentat pentru prima dată publicului budapestan, interpretând Sonata în si minor a lui Franz Liszt. S-a angajat în puternicul curent antihabsburgic pornit în Ungaria în 1903. Pe colile de corespondență scria Jos Habsburgii!, iar la cursurile de la Academia de Muzică vine îmbrăcat în haine maghiare, în semn de sfidare a spiritului german dominant acolo. La 8 septembrie 1903, exprima într-o scrisoare această nobilă și  neexclusivistă profesiune de credință: „Eu personal voi servi din toată viața mea, în toate domeniile, întotdeauna și cu toate mijloacele mele, un singur scop: binele poporului și al patriei mele”. În 1904 a notat pentru prima dată melodii populare maghiare. O expediție de cercetare muzicală, întreprinsă de Kodaly Zoltan în anul următor, a avut rezultate atât de bune încât i-a convins pe amândoi să gândească sistematic această muncă. Cercetările din 1906 ale celor doi muzicieni în pusta Ungariei și în partea de nord a țării s-au finalizat printr-o culegere: Douăzeci de cântece populare maghiare, cu acompaniament de pian. În același an, Bartok se interesa de folclorul muzical slovac, iar trei ani mai târziu, în aria preocupărilor sale, intra melosul popular românesc. Investigațiile și interesul dublat de satisfacția reușitei, dincolo de impedimentele de orice fel, au împins tot mai mult granițele de studiu: în 1913 se afla în nordul Africii, ocupându-se de înregistrarea muzicii arabe; în 1932, era prezent la Cairo; în 1936, parcurgea Anatolia, pentru a studia folclorul turc; în 1942 prelucra la Universitatea Columbia de la New York folclor sârbo-croat. Concomitent cu cercetările pe teren, cu punerea la punct a unui sistem riguros de notare, de clasificare și de restituire tipografică a materialului cules, a publicat lucrări care au devenit repere în cercetarea etno muzicală universală: Cântece populare românești din comitatul Bihor (1913), Cântece populare ardelenești, împreună cu Kodaly Zoltan (1923), Muzica populară a românilor din Maramureș (1923), Cântecul popular maghiar, tipărită și în limbile germană și engleză (1924), Muzica populară maghiară și a popoarelor învecinate, apărută și în limbile germană și franceză (1934), Melodiile colindelor românești (1935). În 1935, în Editura Societății Compozitorilor Români, a fost tipărit studiul Muzica populară și însemnătatea ei pentru compoziția modernă. În jurul anului 1910 au loc câteva evenimente care-i stabilizează poziția socială și emoțională, creându-i un sentiment de siguranță, din păcate nu durabil. În 1907 a fost numit profesor de pian la Academia de Muzică din Budapesta. În 1909 s-a căsătorit cu Martha Ziegler, în anul următor s-a născut fiul lor, Bela, în 1920, concertează ca pianist în Europa, în 1927 în S. U. A, iar în 1929 în U. R. S. S. Societatea „Melos” din Berlin a consacrat trei zile unor concerte cu compoziții de cameră ale lui Bartok. În 1927 a primit premiul Societății „Musical Found Society”, pentru Cvartetul de coarde nr. 3. În planul vieții familiale s-au produs însă dereglări - în 1923 s-a despărțit de Martha Ziegler și s-a căsătorit cu Ditta Pasztory, pianistă, cu care va avea un fiu, Peter.

Prietenia Bartok – Bușiția: Cea dintâi scrisoare a lui Bartok Bela către Ioan Bușiția datează din 14 august 1909 și este ulterioară timpului petrecut de muzicianul maghiar în zona Beiușului, pentru a culege folclor românesc. Între 18 și 31 iulie 1909, Bartok Bela a fost găzduit și călăuzit de către Ioan Bușiția, căruia îi adresa mulțumiri pentru ospitalitate și servicii. O boală manifestată pe neașteptate a întrerupt expediția în zona Beiușului, lăsând neparcursă partea cuprinsă între Beiuș și Vașcău, unde l-ar fi putut găzdui învățătorul și folcloristul amator Vasile Sala. A revenit curând în Bihor, în jurul datei de 29 august 1909. În ianuarie 1912 îi expedia lui Bușiția prima scrisoare redactată exclusiv în limba română. Scrisoarea este ulterioară unei deplasări în zona Cociuba și înaintea alteia, proiectate pentru zona Aleșd. Relațiile prietenești stabilite cu Bușiția sunt evidențiate și de cererea pe care i-o adresează de a avea bunăvoința să pregătească câteva scrisori de recomandare pentru următorul său periplu bihorean, în care intrau localitățile: Aleșd, Groși, Telechiu, Luncșoara, Borod, Aștileu, Măgești, Șuncuiuș, Bratca și Ciucea, ca localitate de margine a teritoriului vizat. Întrucât avea la dispoziție 10 zile, solicita recomandări pentru șase sau șapte localități. Conștient că cererea adresată lui Bușiția nu era ușor de rezolvat, tot el sugera să-i parvină măcar o recomandare pentru preotul din Aleșd. În 1913, Bartok Bela se afla în Algeria, la marginea Saharei, de unde-i trimitea lui Ioan Bușiția o ilustrată; venise în urmă cu două săptămâni acolo și neadaptarea organismului său la căldura excesivă l-a obligat să se întoarcă la Alger, în căutarea unui medic, dar abandonând o zonă interesantă. Nu i se părea însă că temperatura de care avusese parte în Bihor, cu prilejul expediției sale etno muzicale din 1909, ar fi fost mai mică decât căldura nord-africană. La 24 martie 1914 îl informa pe Bușiția despre româncele invitate la Budapesta, la Academia de Muzică, pentru a cânta. Pe străzi au atras atenția, probabil datorită portului și, într-o mai mică măsură, datorită limbii, care nu reprezenta un fenomen inedit în capitala maghiară: „Ce senzație am produs pe stradă! E de necrezut. Nu a fost om care să nu se fi uitat după noi. Și ce mulți știu aici românește. Aproape în fiecare stradă au fost acostate în limba lor maternă.” În vara lui 1917, Bartok Bela intenționa să efectueze o excursie în Bihor; întrucât sănătatea soției sale nu se restabilise complet și, ca atare, nu-i permitea să-l însoțească, în locul ei urma să vină dirijorul italian Egisto Tangou. Prima parte a scrisorii din 7 iunie 1917, expediate de la Keresztur, a fost redactată de către soția lui Bartok, în intenția de a-i prelua ceva din obligații. Soția se arăta a fi extrem de preocupată de toate implicațiile acestei excursii, pe care o dorea, dacă se constată că lui Bartok îi priește, de durată. Dar conștientă de starea precară a fiecărei familii în asemenea timpuri și de nevoia generală de bani, insista ca Bușiția să discute cu familia Marele, unde avea să fie gazda, toate aspectele financiare conexe: „despre problema remunerației, pentru că este, bineînțeles imposibil, ca în lumea asta scumpă și în care nu găsești nimic, să facem apel la bunăvoința lor, numai așa fără nici un contraserviciu”. În rândurile adăugate de Bartok la textul soției sale se dau câteva detalii despre dirijorul italian, menite să înlăture orice complicație a prezenței sale. O personalitate reală, dar fără pretenții și mofturi; prevenit din vreme de simplitatea locurilor unde vor merge, acesta va accepta totul așa cum există; dar, din prudență, se va înarma cu un baton de salam și o cutie cu macaroane. La seria bucuriilor și a binefacerilor personale pe care le poate provoca o asemenea deplasare, se mai adăuga una: „faptul că în sfârșit pot să prezint unui mare muzician, chiar la fața locului, neîntrecutele cântece bihorene”. în finalul scrisorii se produce o invitație frumoasă din partea unui spirit tot atât de frumos: „Mi-am adus aminte, când citeam ultima dv. scrisoare, că de fapt de ce nu mi-ați scrie și în limba română? Deci pe curând, până la răspunsul scris - sper - în românește vă salută de multe ori credinciosul dv. Bartok”. Excursia proiectată nu a decurs conform așteptărilor și pregătirilor. Dirijorul italian s-a îmbolnăvit de tifos la câteva zile după demararea expediției și a fost nevoit să se retragă la Beiuș, adăpostit și îngrijit la soții Bușiția. Ioan Bușiția i-a făcut oaspetelui neprevăzut un portret în creion, pe care a notat: „Egisto Tangou dir. la Opera din Bpesta a zăcut la mine bolnav de tifos. A venit și a stat câteva zile și la Isaia Marele - cu Bela Bartok compozitorul la Urviș. Beiuș, 29/ VII 1917, Bușiția” în timp ce Tangou se afla în convalescență la Beiuș, Bartok a continuat culegerile sale muzicale la Dumbrăvița de Codru. În august 1917, Bartok îi trimite lui Bușiția o scrisoare pentru a-și exprima gratitudinea pentru felul în care au fost primiți în Bihor și pentru ajutorul dat, mai ales în cazul dirijorului italian.

Deși dansurile românești n-au putut fi executate la Viena, orchestrarea lor a rămas un lucru bun, întrucât Bartok se aștepta să le prezinte la Pesta (în primă audiție, s-au și cântat la Budapesta, la 11 februarie 1918). În scrisoarea din 28 ianuarie 1918, Bartok Bela îl întreabă pe Bușiția dacă este de acord ca această lucrare, redactată în trei limbi: germană, maghiară și română, să-i fie dedicată în acest fel simplu: „Domnului Profesor Ioan Bușiția”. Cât de apropiat se simțea de Ioan Bușiția o dovedește și mărturisirea făcută într-o scrisoare expediată din Berlin, la 30 martie 1920. Venise în capitala germană pentru a tatona terenul în vederea plecării din Ungaria: „La noi acasă situația este deznădăjduită. Am venit aici să mă orientez ce s-ar putea face. Am constatat cu bucurie că cei de aici mă stimează mult. În orice caz ar fi posibil să mă stabilesc aici”. Dacă l-ar împiedica ceva ar fi un motiv de natură sufletească: „Dar - cum bine știți - muzica populară cu greu mă lasă în apus; degeaba totul, ea mă trage spre răsărit”. În 1921 starea materială a familiei Bartok era dintre cele mai îngrijorătoare: locuia în două camere din vila unei cunoștințe de la Budapesta; întreținerea celor trei persoane depășea câștigul dintr-un an; trebuia să accepte fel de fel de lucrări pentru a face față cheltuielilor: concerte de pian, articole pentru publicații străine, cărți despre muzica populară maghiară și nemaghiară; evident, în aceste condiții, nu se mai putea ocupa de activitatea componistică. O nouă excursie în Bihor, o vilegiatură la Stâna de Vale ar fi fost de natură să-l refacă sufletește și trupește. De aceea, în scrisoarea din 8 mai 1921, îl roagă pe Ioan Bușiția să se intereseze de costul unor asemenea acțiuni. Din cauza deselor deplasări prin Europa, a grijii zilei de mâine pentru familie (problema locuinței), s-a văzut obligat să decline o invitație a lui Bușiția, din 1928, pentru un concert. Dar în eventualitatea participării lui Enescu la acesta, îi sugerează totuși lui Bușiția să-i propună acestuia „să-mi cânte dansurile populare românești (transcrise de Szekely și editate de Universal Edition). 2 dintre ele sunt dansuri românești din Bihor care s-ar încadra foarte bine într-un concert la Beiuș.” În 1931 i-a trimis lui Bușiția Sonatina scrisă pentru pian, apărută în transcripție pentru vioară, „căci și în ea, precum poate știi, sunt prelucrate dansuri populare românești”. O altă lucrare despre care îi vorbește, terminată la data expedierii scrisorii din 20 decembrie 1931, este 44 duouri pentru două viori, în care integrase melodii maghiare, slovace, românești, rutene, chiar și arabe, a apărut în 1933. Gândind retrospectiv asupra intențiilor, pasiunii științifice și puterii sale de muncă, puse față în față cu caracterul timpului în care a trăit, constată cât de opuse au fost acestea: „Ce multe lucruri frumoase aș mai fi putut realiza - înțeleg prin aceasta culegerea de cântece populare - dar m-a împiedicat nebunia lumii”

Referințe: - Bartok, Bela, Cântece Populare Româneşti Din Comitatul Bihor, București, Leipzig, Viena, 1915. p. V-VIII; - Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde, Ioan Bușiția, Editura Logos 94. Oradea 2003. p. 74-88; - Enciclopedia României; - Béla Bartók, promotor al folclorului muzical românesc şi influența sa asupra sculptorului Vida Gheza, În: ”Graiul Maramureșului”, 19 decembrie 2015; - Vilmos, Juhasz, Bartok s Years in America (Anii lui Bartok în America de Nord), Washington DC, SUA, 2006, p. 40; - Kosa, András, László. - 135 de ani de la nașterea compozitorului Bartók Béla, În ”Observator Cultural” Supliment Bartok Bela, 28 aprilie-11 mai 2016; - Bela Bartok, în: http://www.por-sannicolaumare.ro/. (S. S.)

LA MULȚI ANI, PROF. IOAN BORZA!

 

BORZA, Ioan**. Profesor universitar dr. inginer, Profesor emerit. S-a născut la 6 martie 1951 în Căpâlna, judeţul Bihor. A urmat studiile secundare la Liceul ”Samuil Vulcan” din Beiuș. Este absolvent al Universității Politehnica Timișoara, Facultatea de Electrotehnică și Energetică, promoția 1976. Devine cadru didactic al Universității Politehnica în anul 1980, la Facultatea de  Construcții; obține titlul de doctor inginer în 1997, devine profesor în anul 1998 și începând cu anul 2004 devine conducător de doctorat în domeniul Inginerie Civilă și Instalații. A activat în cadrul Departamentului Construcții Civile și Instalații, unde a desfășurat atât activitate didactică cât și de cercetare avansată. Ca o recunoaștere a performanțelor profesionale, profesorul Borza a fost expert evaluator al Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (2005-2014), membru în Consiliul tehnic permanent pentru construcții din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației (2011-2017), verificator de proiecte atestat la Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei și Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (1996-2019), auditor energetic (2003-2019) și membru în numeroase asociații profesionale de profil, atât la nivel național, cât și internațional etc. În cadrul Universității Politehnica Timișoara, Ioan Borza a fost șeful colectivului de Instalații pentru Construcții, prodecan al facultății de Construcții (2004-2012, 2014-2016), director al Centrului de Cercetare în Instalații (2011-2017) și membru în Senatul UPT (2012-2014). La 20 iunie 2019 i s-a decernat titlul de Profesor emerit.

Referințe: Carţiș, Gh. Ioan. Fii ai Bihorului absolvenţi și slujitori ai Politehnicii din Timișoara. În: Plai Românesc. nr. 9. Beiuș, septembrie 2005. p. 3-5) - upt.ro/Informatii_profesori-emeriti. (I.I., S. S.)

IOAN DRAGOȘ (1810 - 1849)

 

DRAGOȘ, Ioan.  Deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta. S-a născut în 5 martie 1810 în Oradea, într-o familie de nobili români originari din Toplița. Tatăl său s-a numit Teodor şi era mic proprietar la Oradea. A mai avut un frate. A încetat din viață în 10 mai 1849 la Abrud.

A urmat studii gimnaziale la Liceul romano-catolic din Oradea, ulterior, între anii 1842-1844 urmează cursurile Academiei de Drept din Oradea, devenind avocat. A lucrat în administrația comitatului, ajungând până la funcția de solgăbirău. În 22 martie 1848 este ales membru în comisia constituită de primul ministru al Ungariei, Batthyány Lajos (1807-1849), care avea rolul de a păstra liniștea în comitat, prevenind atât protestele nobililor expropriați de revoluţia maghiară, dar care încă nu îşi primiseră despăgubirile prevăzute de lege, cât şi ale iobagilor eliberați şi care ar fi putut avea, la rândul lor, nemulțumiri. În 26 iunie 1848 este ales deputat de Beiuş, în Dieta maghiară, câștigând împotriva unui candidat maghiar. Inamicii săi politici l-au acuzat că nu avea nici o calitate care să îl fi ajutat să câștige alegerile şi că a fost ales doar datorită faptului că era de origine română, de către conaționalii săi. În timpul revoluţiei pașoptiste, a aderat, împreună cu alţi români din Câmpia de Vest a Transilvaniei, la țelurile revoluţiei maghiare, pe care au susţinut-o. Prin această atitudine, el s-a depărtat de scopurile declarate ale revoluţiei pașoptiste române din Transilvania, pe care de altfel nu le-a îmbrăţişat niciodată. Pe lângă alte declarații prin care susţinea cauza revoluţiei maghiare, Ioan Dragoş s-a adresat personal românilor din Transilvania, încercând să îi convingă să renunțe la declarațiile de la Blaj şi să treacă de partea maghiarilor. Un astfel de apel personal către românii transilvăneni, suna astfel, în încercarea de a-i convinge pe aceştia de şansele de victorie ale cauzei maghiare: „Eu sunt aici moștean ca şi maghiarul, dar numele lui pătrunde astăzi sfera înseninătoare; el urmează înainte şi-mi face cale, eu cu dânsul voi păși şi când va veni vremea, eu voi păși înainte şi el după mine.”

 Asedierea Munților Apuseni a început în toamna anului 1848, prin bătăliile de la Ciumbrud (25 octombrie), Cricău (28 octombrie), Huedin 7 (decembrie). A continuat la începutul anului 1849 prin luptele de la Aiud (8 ianuarie), Uioara de sus (9 ianuarie), Aiud (17 ianuarie), Brad (15-20 ianuarie), Lița (17 ianuarie), Sălciua (21-22 februarie), Mărișel (26 februarie-12 martie), Zlatna (16-18 aprilie), Ponor (martie), Băișoara (13 aprilie). Observând revoluționarii maghiari că zona Munților Apuseni este greu de cucerit, întrucât locuitori de aici erau dispuși să lupte până la ultima picătură de sânge, vor încerca să ajungă la o cale de împăcare cu revoluționarii români conduși de Avram Iancu. Din acest moment își face apariția în vâltoarea evenimentelor deputatul Ioan Dragoș, un personaj controversat în istoriografia românească și cea maghiară. În luna aprilie a anului 1849, Ioan Dragoş porneşte spre Munţii Apuseni, cu însărcinarea, din partea lui Kossuth, de a-i face pe români să depună armele, prin mijloace pașnice. În 20 aprilie 1849, Dragoş e în măsură să comunice comisarului guvernului maghiar că Avram Iancu şi Ioan Buteanu au acceptat să îl primească, pentru începerea tratativelor de pace. Spicuim din Raportul lui Avram Iancu, prefect al unei legiuni româneşti, despre faptele oastei poporane, care a stat sub comanda lui pe timpul răsboiului civil din Transilvania în anii 1848/9, Editura redacţiunii ”Observatorului”, Sibiiu, 1884: ”Prefectul Buteanu primi în 23 Aprilie o scrisoare dela Dragoş din Brad cu data 19 apr. adresată totodată şi mie, in care eram invitați la o conferență spre scopul unei învoeli salutare. Eu venii la Abrud chiar în aceeaş noapte, dupăce am cetit scrisoarea o am comunicat şi prefectului Axente Severu, care tocmai pe atunci se află in Abrud. Acesta declară îndată că din toată acea conferență nu se va alege nimic, din cauză că principiile maghiarismului Kossuthian sunt cunoscute; apoi Românii au avut ocaziune de a se convinge despre credinţa ungurească, şi în dosul acestei conferențe poate fi că este ascuns altceva; de aceea el este de părere că invitarea să nu fie primită… În 25 Aprilie plecarăm la Mihăileni anume cu prefecții Buteanu şi Dobra, fostul prefect din Câmpie preotul Vlăduțiu, vice-prefectul meu Boieriu şi încă alţi câţiva. Acolo convenirăm cu Dragoş. Scopul meu adecă a fost ca să aflu câte ceva despre starea lucrurilor din afară de munţi; pe lângă aceasta eu eram de părere, că în considerațiunea stării noastre descrise mai sus în care ne aflam in munţi, un armistițiu ne-ar fi folositor în multe privințe. La posibilitatea împăcărei cu Maghiarii eu unul nici pe departe nu am cugetat. Deputatul Dragoş luă cuvântul şi într’o cuvântare măiastră zugrăvi situațiunea lumei în colori maghiare… Buteanu, care precum s'a observat şi mai sus desperase cu totul de reușita cauzei noastre şi Dobra un advocat erudit, care şi el nu eră mai bine dispus, purtau numai singuri conversațiunea cu deputatul, iar acesta spre a ajunge la o învoială definitivă a pus de întâie şi categorică condițiune depunerea armelor şi extrădarea lor, iară acesta o explică aşa, că garda naţională să fie desarmată din ambele părţi şi răsboiul să fie purtat numai cu trupe regulate. Eu îi făcui observarea că acest popor înșelat foarte de multe ori de cătră Maghiari nici armele nu le va da din mână, nici nu va suferi vreodată ca orașele şi satele muntene să fie ocupate de soldaţi maghiari, şi am mai adaos, că aci poate fi vorba cel mult numai de un armistițiu. Deputatul răspunse că el pentru aşa ceva nu este autorizat, între aceea dânsul va face raport la comandantul din comitatul Zarand şi chiar la Kossuth, apoi va şi plecă îndată la Debreţin, pentruca să audă părerile lui Kossuth şi să aducă în scris concesiunile care pe Români să-i poată îndestula… Mai încolo eu aflai îndată după acea convorbire, că dintr’odată cu venirea deputatului trupele maghiare an fost înmulțite nu numai în comitatul Zarandului, ci şi pretutindeni în direcţiunea celor mai importante strâmtori de munţi, ceeace mă făcu să cuget la un plan al lor combinat şi aşa îmi permitea ca să pătrundă in sus atinsul plan al politicilor maghiari. Acum eu cunoscui perfect situațiunea în care ne aflam noi şi aşa m'am decis ca să lucru cu mare circumspecțiune în contra intrigilor vrășmașului şi să nimicesc planul lor…” Întâlnirea cu fruntaşii revoluţiei pașoptiste române, printre care Avram Iancu şi Ioan Buteanu, I. Dragoş a avut-o pe data de 23 sau 24 aprilie 1849, în satul Mihăileni, judeţul Hunedoara. Pe timpul întâlnirii, Dragoş îi asigurase pe români că nu vor avea loc operațiuni militare ale armatei ungare, îndreptate împotriva lor, fiind declarat armistițiul pe timpul duratei tratativelor de pace. La această întâlnire, I. Buteanu i-a cerut vehement lui Dragoş recunoaşterea naționalității române. În 5 şi 6 mai tratativele de pace continuă, incluzând două adunări ale moţilor, la Abrud şi la Câmpeni, pe care Avram Iancu voia să îi întrebe despre semnarea sau nu a unei păci. Moţii au fost de neînduplecat, refuzând să se predea, cu toată amnistia, destul de vagă de altfel, oferită de Kossuth celor care ar înceta luptele. În seara de 6 mai 1849, maiorul Hatvani intră prin surprindere în Abrud, chiar în timp ce discuţiile românilor cu Dragoş erau în toi. Avram Iancu a reuşit să se salveze în ultimul moment din Abrud, împreună cu mai mulţi comandanţi români, evitând capturarea de către maghiari. Prefecții Ioan Buteanu şi Petru Dobra îl cred pe Dragoş, care îi asigura că nu li se va întâmpla nimic rău, astfel că aceştia nu fug din Abrud împreună cu ceilalţi români. ”La porunca lui Hatvani a fost în mod mișelesc împușcat advocatul Dobra, născut în Zlagna şi care avea rudenii de sânge în Câmpeni.  Când au auzit rudeniile lui Dobra,  s’au şi gândit Ia răsbunare asupra lui Dragoş, ademenitorul Românilor”. În 8 mai 1849 a început prima bătălie de la Abrud, românii reuşind să recucerească oraşul prin forţa armelor la 10 mai. În această zi, intrând românii în oraş prin luptă, Ioan Dragoş a căutat să se ascundă, știind că va fi acuzat de trădare. ”Glotașii stăruiau şi în urmă amenințară cu moarte pe Șuluțiu, cari ameninţări le auzia şi Dragoş, care de bună voie eşi din cămară şi se prezentă conducătorilor acelei trupe înarmate… Dragoş fu aruncat peste târnaţ în lăncile glotașilor adunați în curte, «unde a fost sdrobit la moment şi trupul lui, formând o masă de carne şi oase, a fost aruncat peste un zid într’o grădină din vecinătate, unde i s’a şi făcut mormântul. (Rubin Patiția). Dragoș a fost ucis de mulțimea înfuriată după evenimentele de la Abrud din luna mai a anului 1849, și nu din ordinul vreunui conducător al Revoluției. Atât Rubin Pațiția cât și ceilalți memorialiști ardeleni care descriu evenimentul uciderii lui Dragoș evidențiază faptul că emoția în rândul moților atinsese dimensiuni maxime în momentul capturării și executării lui Dragoș.  Rămășițele lui Dragoş au fost îngropate pe locul în care murise, sub un frasin. După şase ani au fost strămutate, în secret, de propretorele Holnapi, la Oradea. ”Moartea lui Dragoş este o răsbunare pentru uciderea advocatului Petru Dobra, care răsbunare au săvârşit’o rudeniile celui ucis. Iancu s’a supărat de acest fapt, căci ca idealist omorurile nu le suferea şi mulţi Unguri căzuţi în robia lui - în Ioc de moarte, aflau scutul lui Avram Iancu - îngrijindu-se chiar şi de întreţinerea lor şi a familiilor acelor prisonieri, pe cari îi internase în Offenbaia”. Scriitorul Ioan Georgescu, în Avram Iancu, Biblioteca Asociațiunii (ASTRA- n.n.), Sibiu, 1922, p. 5 spune: „Auzind, cum au ucis Moţii pe nenorocitul trimis al Ungurilor, pe deputatul Ioan Dragoş, după ce au cucerit din nou Abrudul, el a spus aceste cuvinte către ostaşii săi: <<V’aţi luptat cu Ungurii aşa de vitejeşte, încât- îmi vine să vă sărut pe toţi; dar’că aţi omorît pe Dragoş, mi-aţi amărît sufletul!>>”

Referințe: - Politica româneasca şi politica ungurească în anii 1848—49, în: ”Transilvania”, anul LIII, nr. 9, septembrie 1922, p. 559-562; - Patiția, Rubin, Moartea deputatului Dragoș, în: ”Gazeta Transilvaniei”, anul LXXII, nr. 32, Brașov, 12/25 februarie,p. 1-2; - Ioan Dragoș, în: Enciclopedia României (enciclopediaromaniei.ro, accesat 27 martie 2021, ora 19.40; - Dumbrăvescu, Nicolae, Ioan Dragoș, participant la Revoluția din 1848-1849 în memorialistica vremii, în: ”Sententia”, Sesiune internațională de comunicări științifice studențești, Volum de lucrări, Ediția a V-a, Târgu Jiu, 4-6 decembrie 2014, p. 383-393.   (S. S.)