Dr. NICOLAE BUTEANU (1866-1981)

 

BUTEANU, Nicolae*/**/***.  Medic. S-a născut la 17 decembrie 1886 în Beiuş, judetul Bihor. A încetat din viată în 1981,la vârsta de 95 de ani.  Este fiul lui Ioan Buteanu, directorul liceului din Beiuș și fratele primei femei medic din Transilvania, Marta Buteanu. 

Începe, cu dispensă, la 4 ani, studiile școlare și apoi cele gimnaziale și liceale, la Beiuș. În 1903 obține bacalaureatul. Urmează studii universitare medicale la Cluj, Graz și Budapesta. În 1908 obține doctoratul în medicină şi chirurgie, în 1909 a urmat Școala Superioară Medico-Militară de la Viena, la a cărei absolvire (1910) a fost repartizat la Spitalul de garnizoană din Timişoara, fiind transferat la secția dermato-venerologică a Spitalului Militar Budapesta. A solicitat un concediu de studii de lungă durată pentru specializare la Paris. Îşi începe activitatea la Saint-Louis, dar, după o lună, este rechemat la Spitalului militar Budapesta. În 1913 a fost transferat la Kassa, în calitate de şef al secției dermato-venerologice. 

În 1914 a fost trimis pe frontul rusesc ca medic-șef al unui Spital de campanie, pe care îl conduce până în decembrie 1917, după care a fost transferat la mai multe spitale militare. Reîntors de pe front, solicită primirea în cadrele active ale armatei române. Până la rezolvarea cererii sale, activează la Garda Națională Română din Oradea. În februarie 1919 preia conducerea secției dermato-venerologice a Spitalului Militar din Cluj. Prin decret al Consiliului Dirigent de la Sibiu, este primit ca medic maior. În aprilie 1919 este numit medic-șef al marelui spital de boli venerice de la Târgu-Mureş. Din noiembrie 1919, a fost transferat la Spitalul Militar din Cluj. În octombrie  a fost numit asistent, iar în martie 1920 prim-asistentul Clinicii Dermatologice Cluj, condusă de academician Stefan Gheorghe Nicolau. Înmulțindu-se foarte mult numărul bolilor venerice în Banat, Consiliul Dirigent îl trimite la Timişoara, în vederea luării măsurilor necesare. Ajuns la Timişoara, a înființat un Ambulator policlinic, cu o secție venerică şi una ginecologică. Cu sprijinul autorităților, a reuşit să oprească epidemia și să reducă în mare măsura numărul cazurilor. De la înfiintare şi până la 31 iulie 1934, a fost directorul ambulatorului policlinic. La Cluj a contribuit la apariția primului priodic medical din Ardeal de după Unirea din 1918 (”Clujul medical”), la Timişoara reuşeşte să înființeze revista ”Viața Medicală”. În iulie 1925 a fost ales în noul comitet al Asociației Medicilor. Meritele sale în functia de director al Ambulatorului Policlinic au fost recunoscute, conferindu-i-se Ordinul ”Steaua României” în grad de cavaler. De la 1 august 1934 şi până la 31 decembrie 1946 a fost inspector general sanitar şi şef al Inspectoratului General Sanitar şi de Ocrotire al Regiunii Timişoara (judetele Timiş-Torontal, Arad, Hunedoara, Caras şi Severin). Îşi continuă activitatea şi în aceasta nouă funcție şi la 7 mai 1937 i se conferă din nou Ordinul ”Steaua României”, de data aceasta în grad de ofițer. A fost ales în comitetul de conducere al revistei ”Vestul Medical”, care a apärut la Oradea (nr. 1, mai 1935). La 1 ianuarie 1947 s-a pensionat, continuându-şi activitatea în conditiile legislației de atunci. Activitatea sa asiduă de organizator de sănătate, atât militară, cât şi civilă, a fost însoțită permanent de o activitate de cercetare științifică nu numai în domeniul venerologiei (”Wiener Medizinische Wochenschrift”, nr. 41/1912), ci şi al dermatologiei (Sindrom Groenblad-Strandberg – ”Revista Stiintelor Medicale”, nr. 1/1954, Acantozis Nigricans - Comunicare la USSM Timişoara, 28 octombrie 1953; Xeroderma pigmentara cu distrucții epiteliometoase la un adult – ”Dermato-Venerologia”, nr. 1/1957; Considerațiuni asupra hipertrofiei hemangiectazice Parkes-Weber – ”Dermato-Venerologia”, nr. 4/1956 etc. Pentru întreaga sa activitate de organizare a secțiilor de venerologie, militare şi civile, din Transilvania, de participare în prima universitară de la Facultatea de Medicină a Universității din Cluj de după Unire, pentru conceptualizarea şi punerea în operație a primului Ambulator Policlinic din Timişoara, pentru activitatea sa de organizator de sănătate al Inspectoratului General Sanitar al Regiunii Timişoara, Dr. Nicolae Buteanu (1886-1981) nu poate să fie omis din nici o istorie a dermatologiei româneşti. 

Referințe: - Degău, Ioan, Brânda, Nicolae (coordonatori), Igna, Ioan, Beiușul și lumea lui. Studiu monografic. Vol. IV. Editura Primus. Oradea, 2009. p.849-850. (I.I.)

A ÎNCETAT DIN VIAȚĂ VIOLONISTUL ȘI CONSTRUCTORUL DE VIORI CU GOARNĂ GHEORGHE RADA

 În vârstă de 88 de ani, GHEORGHE RADA a plecat dintre noi în 26 noiembrie 2020. 

Dumnezeu să-l odihnească!

Sincere condoleanțe familiei îndoliate!

RADA, Gheorghe****. Interpret de muzică populară violinist, dirijor. Tezaur uman viu - constructor de viori cu goarnă.

S-a născut în anul 1932. în localitatea Coșdeni, comuna Pomezeu. A încetat din viață 26 noiembrie 2020.

A învățat să cânte la vioară (higheghe), și el și frații lui, de la bunicul și tatăl Petru, muzicanți cunoscuți pe Valea Videi. Din anul 1945, împreună cu frații Aurel și Ioan, cântă la horele de duminică organizate în bătătura caselor aflate în construcție din Coșdeni, la petrecerile care finalizau clăcile de tors cânepa, de desfăcat porumb sau de seceriș, la colindatul și bulciugul turca de Crăciun și Anul Nou, și la nunțile din zonă. Talentul copilului-minune din Coșdeni va fi curând o certitudine. 

În anul 1957 se căsătorește cu Elena Podilă, care-i va aduce pe lume trei copii: Ana, Cornelia și George, acesta călcându-i pe urme, fiind membru și solist al orchestrei Ansamblului Artistic Profesionist “Crișana” din Oradea. O perioadă importantă pentru destinul artistic al lui Gh. Rada a fost între anii 1956 și 1962 când, în primii doi ani, la Beiuș, ia primele lecții de muzică de la regretatul profesor și compozitor Mihai Bruchental, care i-ar fi spus că a învățat în șase luni cât alții în doi ani. Profesorul din Beiuș l-a recomandat apoi unui alt animator cultural la vremea aceea, prof. Iosif-Romulus Bono de la Școala Populară de Artă din Oradea. A frecventat această școală și a absolvit-o cu brio, fiind deja inițiat în alfabetul muzicii. În anul 1962 este angajat al Orchestrei Populare „Crișana”. Repertoriul original, tehnica și virtuozitatea interpretării cântecelor de joc, îl recomandă ca prim-solist, apoi concert maistru, dirijând orchestra în perioade lungi de timp, când, dintr-un motiv sau altul, au lipsit sau au plecat dirijori remarcabili precum Albert Ardeleanu, George Mițin-Vărieșescu, Gombos Geza, Alexandru Viman sau Sorin Miescu. 

Gheorghe Rada ne-a lăsat și câteva suite de dansuri din Bihor, aflate în repertoriul Orchestrei Populare „Crișana”. Rămân după Gheorghe Rada Suită de dansuri bihorene, Cimpoiul, imitație la viori a străvechiului instrument, la care s-a cântat în Bihor până în anii ’90 ai secolului XX, Ceasul etc.  A cules și a notat circa 300 de melodii instrumentale de joc din toate zonele folclorice ale județului Bihor - unele dintre ele putând fi recunoscute în cântecele vocale din repertoriul unor soliști consacrați: Maria Haiduc, Traian Hurgoi, Florica Zaha sau Domnița Săbăduș-Pop. Renumele său incontestabil este cel de solist vioară clasică și vioară cu goarnă, instrument pe care l-a promovat ca nimeni altul în Bihor și în țări ca Germania, Belgia, Portugalia, Israel, Turcia ș.a. În această calitate a fost protagonistul multor emisiuni Radio și TV. Numele lui se regăsește pe cel puțin șase discuri realizate într-o vreme în care valorile autentice erau respectate. Nu greșim dacă îl așezăm pe Gh. Rada într-o galerie a virtuozilor instrumentului numit vioară: Alexandru Țitruș, Ion Drăgoi, Efta Botoca, Albert Ardeleanu etc. Pentru meritele sale în acest domeniu a fost distins cu numeroase premii naționale. În 1998 i s-a conferit titlul de membru al Academiei de Arte Tradiționale din Sibiu. De asemenea a mai primit şi o Diplomă de Exelenţă pentru promovarea şi valorificarea folclorului muzical bihorean în ţară şi peste hotare, oferită de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în cadrul proiectului „Pro Meritis”. În anul 2013 i s-a conferit titlul ”Tezaur Uman Viu”.

Referințe: - Moisa, Gabriel, Fazecaș, Gruia, Marta, Doru, Parasca, Crăciun, Monografia Comunei Pomezeu, Editura Duran's, Oradea, 2010. p. 222-226; - Bușu, Cornelia, Programul „Tezaure Umane Vii”, lansat în urmă cu 10 ani, are o pagină web dedicată celor care au primit acest titlu, în: bihon.ro accesat 22 noiembrie 2020, ora 20.51. (S.S.)

TRAIAN TĂMAȘ 1894-1978

 

TĂMAȘ, Traian**  Profesor, preot, deținut politic. S-a născut la 12 noiembrie 1894, în Satul Mic, județul Sălaj (după unele surse 1895), actualmente Satu-Mic, comuna Craidorolţ, judeţul Satu Mare. A încetat din viață la 8 martie 1978. A absolvit studiile secundare la Beiuș, în 1914,[1] urmând teologia la Oradea. La 1 septembrie 1919 a fost numit profesor suplinitor, iar la absolvirea cursurilor de la Facultatea de științe naturale din Cluj, a fost numit, în 1922, profesor titular provizoriu. A fost profesor de biologie, timp de 28 de ani la Liceul Samuil Vulcan. A publicat în mai multe periodice ale perioadei interbelice (Gazeta de Vest, Noua Gazetă de Vest, Glasul Bihorului, Unirea, Natura, Crișul Negru, Observatorul), textele sale distingându-se prin noutatea punctelor de vedere: ”nu erau expuneri seci, ci judecăți asupra relațiilor dintre om și natură, asupra posibilităților omului de a se adecva naturii, pentru a-și menține habitatul necesar conservării sale ca ființă”.[2] Spre exemplu sunt următoarele titluri de texte publicate în Gazeta de Vest, periodicul de la Oradea: Protecția naturii, VII (1935), nr. 1459 (12 apr.), p. 3; Muzeele naturii în Bihor, VII (1935), nr. 1490 (26 mai), p. 4; Rentabilitatea mineritului în Munții Bihorului. Protecția muncii naționale, VII (1935), nr. 1503 (13 iun.), p. 4; Beiușul, sediu al celui de al VIII-lea congres de geologie, II (1937), nr. 242 (5 febr.), p. 2; Mucenicii neamului, II (1937), nr. 260 (26 febr.), p. 2; Bicentenarul Blajului, II (1937), nr. 268 (7 mart.), p. 2; Parfum de primăvară, II (1937), nr. 282 (24 mart.), p. 1; Beiușul, sediu al celui de al optelea congres de geologie, II (1937), nr. 326 (20 mai), p. 2; Politica mineră sub raportul apărării naționale, II (1937), nr. 337 (4 iun.), p. 2; Ceva despre carierele de marmoră dela Vașcău. Elogii unui tânăr sculptor român, II (1937), nr. 345 (16 iun.), p. 2; Protecția naturii și îngrijirea peșterii dela Meziad, II (1937), nr. 354 (29 iun.), p. 3; Beiușul sediu al celui de al VIII-lea congres de geologie. Ipoteze asupra originii geologice a Băilor Felix și Episcopești, II (1937), nr. 405 (31 aug.), p. 4. S-a preocupat de îmbogățirea cu roci și fosile a Muzeului de istorie naturală al Liceului Samuil Vulcan. În 1939 era membru al Sfatului de Plasă al Serviciului Social Beiuș. S-a pensionat la 21 octombrie 1948. În 1951 funcționa ca profesor la şcoala elementară din Vaşcău.[3] ”Arestat şi Închis la Oradea pentru vina de a fi apărat credinţa catolică, a fost mutat după eliberare la diferite şcoli generale între care, ultima, la Gilău - Cluj. A murit la 8 martie 1978, fiind înmormțntat la Cimitirul Central Cluj de către preoţii ortodocşi Simu şi Brânzaş, deşi a cerut, înainte de moarte, fiului său, să fie îngropat de părintele Iosif Denderle, romano-catolic. De teama Securităţii însă, fiul său nu i-a respectat ultima dorinţă. A fost prezent la ceremonia prohodului şi părintele Nicolae Pura, alături de părintele profesor Eugen Popa. ´ Au căzut - spunea părintele Brânzaş în predica sa - pe rând stâlpii Liceului "Samuil Vulcan" din Beiuş, citadelă a culturii româneşti, (...) iar acum cade ultimul dintre ei, părintele profesor Traian Tămaş.” [4]

Referințe: - Pavel, Constantin. Școalele din Beiuș 1828 – 1928. Librăria și Tipografia Doina. Beiuș, 1928. P. 265; - Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde – Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. P. 99; - Soica, Sergiu. Eparhia Greco‑Catolică de Oradea şi Securitatea în anul 1948.Editura Mega. Cluj Napoca, 2014. P. 90.

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/biserici/preoti_greco_catolici_6/preoti_greco_catolici_6.pdf   (I.I.  S.S.)

---

[1] Pavel, Constantin. Școalele din Beiuș 1828 – 128. Librăria și Tipografia Doina. Beiuș, 1928. Pag. 265.

[2] Crăciun, Comeliu, Sub destinul care arde. Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. p. 99

[3] ACNSAS, Dosar 001192, Adrese‑Rapoarte cu privire la Greco‑Catolici, 1949–1955, vol. 7, fila 234. În: Soica, Sergiu. Eparhia Greco‑Catolică de Oradea şi Securitatea în anul 1948.Editura Mega. Cluj Napoca, 2014. Pag. 90. – 1. Tămaş Traian – profesor la Liceul Samuil Vulcan, în prezent [1951] profesor la şcoala elementară din Vaşcău, soţia acestuia domiciliază la Cluj, este funcţionară la o secţie financiară din Cluj, motivul: are au băiat care urmează o şcoală superioară din Cluj, pentru a fi mai uşor de a‑l întreţinere. 2. - 1949 ianuarie 2. Notă informativă despre activitatea din mănăstirea de la Beiuş. Notă informativă163 Din informaţiile primite în Beiuş, str. Molotov, nr. 28, există mănăstirea „Sfânta Maria”, unde sunt 29 călugăriţe unite /catolice/ care până acum au fost repartizate cu serviciul la Internatele Unite şi susţinute de Episcopatul Unit, însă după preluarea Şcolilor de către Stat, ele au rămas fără serviciu şi întreţinere. Trăiesc din banii colectaţi, precum şi din alimente de la populaţia Unită din Beiuş. În această mănăstire există o capelă unde în fiecare dimineaţă la ora 5 se adună locuitorii din Beiuş de religie Unită, care nu au trecut la ortodocşi, unde se ţine serviciu religios, la fel şi seara între orele 18–19. Din Oradea au venit în mai multe rânduri preoţi uniţi, care au ţinut această slujbă şi au spus că s‑a intervenit locului în drept, pentru aprobarea unei biserici, în fiecare oraş din Ţară, pentru religia greco‑catolică unită. Profesorii de la Liceul Mixt Beiuş, fostul Liceu Teoretic „Samuil Vulcan” şi anume: Popovici, dr. Teiuşan Ioan, Fântânaru Ioan, Fântânaru Nicolae, Călugăru Constantin, Tămaş Traian, Bruchental, Creţu Aurel, Musta Ştefan precum şi soţiile lor, care sunt tot profesoare, au semnat la somaţia autorităţilor trecerea de la religia unită, la religia ortodoxă, însă în scurt timp, au revenit asupra trecerii. Preotul Munteanu Virgil şi Hetco Valeriu nu au semnat. Preotul Munteanu este susţinut de populaţia unită din Beiuş, care colectează bani şi alimente pentru întreţinerea acestui preot. Profesorii mai sus notaţi sunt şi preoţi uniţi, care şi astăzi sunt în serviciul Liceului Mixt din Beiuş. Au mai existat trei călugări în Beiuş, dintre care unul cu numele de Bonnet Iustin, fiind cetăţean francez, a părăsit ţara, înapoindu‑se în Franţa, iar ceilalţi doi au plecat în loc necunoscut. Spiritul acestora este agitat şi în cercul lor se discută intens că Constituţia prevede cultul liber şi garantează acesta şi totuşi cu ei s‑a făcut cea mai mare nedreptate.

[4]http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/biserici/preoti_greco_catolici_6/preoti_greco_catolici_6.pdf.

A PLECAT DINTRE NOI PROFESORUL TEODOR CURPAȘ. DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ!

 Duminică după amiază am aflat trista veste. Pur și simplu am rămas siderat - omul plin de viață, spiritual și ager, căruia nu-i dădeai vârsta pe care o avea, care a venit anul trecut la Beiuș de la Satu Mare la volanul mașinii sale, să-și întâlnească foștii colegi de liceu, a plecat dintre noi. Profesorul, scriitorul, realizatorul de emisiunii TV Teodor Curpaș s-a stins.

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ!

S-a născut la 20 aprilie 1939 în Gepiș, comuna Lazăreni, județul Bihor. A încetat din viață în 8 noiembrie 2020 la Satu Mare. 

A urmat școala primară și gimnaziul la Brașov. A susținut examenul de admitere și a fost admis la Liceul metalurgic și siderurgic din Brașov, dar la  jumătatea anului  a fost nevoit să părăsească studiile deoarece mama sa a fost operată la cap, pierzându-și capacitatea de muncă și s-a mutat în sat (Gepiș). A devenit astfel ”copil-susținător de familie”, fiind obligat să se angajeze ”ciurdar în satul vecin Cărănzel”. Vânzând grâul și porumbul primit ca plată pentru munca sa, a făcut rost de banii necesari pentru plata internatului de la Beiuș. Însănătoșindu-se, mama sa s-a angajat administrator la internatul liceului din Ștei iar el a urmat Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, pe care l-a absolvit în anul 1957, susținând ”seriosul examen de bacalaureat din 1957, cu examene, șapte la număr, date într-o zi, în sala de sport, examen cu public, cu președinte cadru universitar de la Cluj, cu seriozitate, cu emoții puternice, cu afișaj la finele zilei, pe listă din 12 candidați vedeai 3-5 reușiți, restul respinși, urmând a se prezenta în a doua sesiune”. Fără știrea mamei sale a susținut examenul de admitere la cinematografie dar nu a avut șanse de izbândă. A lucrat factor poștal în Ștei, apoi funcționar la Sfatul Popular iar anul următor a susținut examenul de admitere la Filologia din Cluj, fiind admis cu medie de bursă. Se căsătorește în anul III de facultate. În anul II de facultate a fost reținut de securitate dar după două zile a fost eliberat. La absolvirea facultății, este selecționat pentru un curs postuniversitar de relații internaționale dar nu s-a mai prezentat, astfel că primește post la Liceul 3 din Satu Mare. Își ia definitivatul la Cluj Napoca iar la întoarcere este numit director adjunct la Școala generală nr. 1. Peste doi ani este numit director la Liceul nr. 3. Anul următor a fost numit director la Casa Corpului Didactic. În 1974 îl găsim președintele Clubului de fotbal Olimpia Satu Mare. Între 1991–1996  a fost trimis de către Guvernul României la Facultatea de Limba Română a Universității din Ujgorod – Ucraina. În 1995 i s-a conferit titlul de Doctor Honoris Causa al Universității de Stat din Ujgorod. La întoarcerea în țară a fost numit inspector școlar general la ISJ Satu Mare. În perioada 1996-2008 a fost consilier municipal, președinte al comisiei de învățământ – sănătate - sport – religie. Ca urmare a activității sale, prin Decretul nr. 1097/2004 /13 decembrie 2004, este distins cu Ordinul "Meritul pentru Învățământ" în grad de Cavaler.[1] În 2009 pleacă cu familia în Montreal-Canada dar, neadaptându-se la viața de acolo, în 2011 revine în România. După întoarcerea în țară, lucrează la Trustul de presă al ”Gazetei de Nord Vest”, scriind frecvent la ”Gazeta de Nord Vest” și având trei emisiuni la Nord-Vest Tv. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Cluj Napoca.

Din scrieri: - Marea minune a lumii, - 1998; - Povestiri neromanţate. Vol. I-II. Editura Daya. Satu Mare, 2007- 2008; - Umbre pe suflet, 2011; - Lacrimi şi vise, versuri, 2011; - Gândind fericirea, versuri, 2012; - Anotimpurile vieţii. Editura Daya. Satu Mare, 2008; - Ploaie de stele. Editura Daya. Satu Mare, 2008; - Rugă. Editura Daya. Satu Mare, 2008; - Stele în dar. Editura Daya. Satu Mare, 2009; - Strigătul inimii. Editura Inspirescu. Satu Mare. 2018; - Oameni și fapte. 13 volume, vol. XIII- Editura Ecou Transilvan. Cluj Napoca. 2019; - Sufletul meu alb. Editura Ecou Transilvan. Cluj Napoca. 2019.

Referințe: - Monitorul Oficial Nr. 1181/ 13 decembrie 2004; - Strigătul inimii. Editura Inspirescu. Satu Mare. 2018. p. 5-29.  (S.S.)

---

[1] Monitorul Oficial Nr. 1181/ 13 decembrie 2004.

FRANCISC HUBIC 1883-1947

 

HUBIC, Francisc**/***. Profesor. Preot. Compozitor. Dirijor. S-a născut în Nyirabrany (actualmente în Ungaria), comitatul Bihor, la 21 octombrie 1883, fiul lui Ioan Hubic și Iuliana Hubic, născută Pop-Gal. A încetat din viață în 14 noiembrie 1947. Urmează şcoala primară în localitatea natală, studiile secundare la Beiuş unde urmează studii de muzică  cu prof. Ioan Buşiţia, apoi studiază la Liszt Ferenc Zenemuveszti Foiskola din Budapesta. Urmează şi Facultatea de litere şi Institutul de educaţie fizică din cadrul Universității Regale din Budapesta, obținând licenţa în anul 1910 ”și tot în Capitala Ungariei, „Academia de Muzică” (inteligenţa rară şi talentul au făcut să încheie într-un an studiile pentru patru ani). Printre profesorii de mare valoare l-a avut pe Bartok Bela, dar toţi l-au remarcat şi, la absolvire, Mihailovics Odon, preşedintele Comisiei pentru diploma de absolvire, l-a felicitat: „Te felicit! Ceea ce ai realizat dumneata să ştii că se întâmplă foarte rar la noi”.

La absolvirea studiilor este numit profesor suplinitor la Liceul "Samuil Vulcan" din Beiuş, apoi titular definitiv, funcţionând în Beiuş până în anul 1924, când este transferat la Academia  teologică din Oradea. În 7 ianuarie 1915 a fost hirotonit și s-a căsătorit cu Eugenia Radu. Din 1924 până în 1940 a fost dirijor al corului "Unirea" din Oradea; Corul „Unirea” a concertat la Oradea, în tot Ardealul şi în Europa: la Budapesta, Veneţia, Florenţa, Assisi, Padova şi Roma. În 1933, la 3 octombrie, Părintele Hubic şi corul său au fost primiţi de Papa Pius al XI-lea, în „Sala Ducati”. Între anii 1925-1940 şi 1945-1947 a fost director al Consiliului Societăţii artiştilor de muzică şi artă dramatică din Oradea. În anul 1925 a încercat să întemeieze o școală de muzică la Oradea, dar a reușit abia în 1945, când a întemeiat „Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică”, care a funcţionat ca „Şcoala de Arte Frumoase”, devenind „Şcoala Populară de Artă”, iar, din 1990, „Şcoala de Arte Francisc Hubic”. În perioada 1940-1945 a fost profesor la Academia teologică din Blaj, din 1945 revenind în aceeaşi calitate la Oradea. Francisc Hubic a refuzat să ocupe o catedră la academiile de muzică din București și Cluj, drept pentru care a rămas la Oradea. Peste tot pe unde l-au purtat paşii profesiei a desfăşurat o bogată activitate artistică, muzicală. A efectuat turnee în străinătate fiind mai mult prezent în Cehoslovacia, Italia şi Ungaria.  A colaborat cu diverse scrieri la presa locală. Regele Carol I şi Regele Ferdinand i-au recunoscut valoarea, i-au acordat diplome iar Regele Mihai I l-a distins cu „Ordinul Coroana României”, cu grad de ofiţer.

Compoziţii:  - Coruri mixte în forme poporale;  - Liturghie pentru voci bărbăteşti;  - Liturghia pentru voci mixte. 1912; - Liturghia (pentru) voci mixte şi orchestră;  - Niceta;  - Psalmi pentru cor mixt; - Vecernia pentru voci mixte. - Discurs la jubileul de 40 de ani de activitate şcolară a directorului V. Ştefănica.    În:  ”Anuarul...  1921/1922”.

Referințe:  - Faur, Viorel, Din istoricul vieţii muzicale beiuşene (1866-1918),    în:  ”Crisia” (Oradea). An. 6, nr. 6, 1976, p. 89-119, p. 90; - Faur, Viorel, Pagini din lupta poporului din sudul Bihorului pentru afirmarea culturală (activitatea Despărţământului beiușean al Astrei între anii 1898-1918), în:  ”Crisia” (Oradea), An. 8, nr. 8, 1978, p. 433-492, p. 451, 457; - Hădăreanu, Gavril, Torţe arzânde în Ţara Beiuşului, Beiuş, Editura Buna Vestire, 1995; - - Tripon, Aurel.  Monografia Almanah a Crişanei, Tipografia Diecezană. Oradea, 1936. p. 468; - Vasilescu, Stelian, Oameni din Bihor… p. 165; - Bălaș, Otilia, Francisc Hubic, preot și compozitor, (https://www.egco.ro/2017/10/21/francisc-hubic-preot-si-compozitor/, accesat în 16 august 2019, ora 12.17). (I. I. S.S.)

PAUL PAPP (1851-1902)

PAPP, Paul*/**/***  Avocat. S-a născut în anul 1851 la Beiuș. A încetat din viață la 7 septembrie 1902. A fost fiul pilarului Ioan Papp și nepotul protopopului Paul Papp din Beiuș. ”Protopopul Paul Papp, odată, cu sabia în mână și îmbrăcat în costumul de nemeș a trebuit să se așeze în ușa bisericii ortodoxe din Beiuș, pentru a o apăra în contra catolicilor, cari voiau să ia jumătate din ea pentru cimitir.” Paul Papp a urmat liceul în Beiuș. A fost coleg de școală cu Coriolan Brediceanu și Ignatie Papp și cu doi ani în urma lui Vasile Mangra și Atanasie Tuducescu. Paralel cu clasa V—VI a terminat și școala comercială germană a lui Ioan Roser din Budapesta. In anul 1868, ca elev în cl. VIII în Beiuș, a rupt steagul maghiar comandat de colegul său Eder pentru serbarea câmpenească a școlarilor. A fost eliminat din liceu cu dreptul de a da examen particular la liceul premonstratens din Oradea. La acest liceu a trecut cu success examenul de maturitate în luna iunie 1868. Tot în acest an s-a înscris la Academia de Drept din Oradea, luând în anul 1870 absolutorul. În anul 1871 a fost ales pretor în Beiuș iar în 1872 se mută în Arad, ca avocat stagier, unde se împrietenește cu Nicolae Oncu și Roman Ciorogariu. În 1875 se întoarce la Beiuș, lucrează în cancelaria lui Partenie Cosma. E ales de notar al comitetului parohial în locul lui Partenie Cosma mutat la Sibiu. Tot în 1875 își deschide un birou propriu advocațial. ”Atitudinile sale româneşti se caracterisează minunat prin aceea, că şi atunci când eră judecător, purtă presidentia comitetului parohial şi-şi dădeă pe fiul său la şcoala confesională, şi nu la cea de stat. Iar la 1886, când profesorul de origine bihorean, Miron Pompiliu, refugiat în România de atunci, întorsese, a fost găzduit de Paul Papp, din a căruia casă ospitalieră l-au smuls jandarmii, pentru a-l duce la închisoare. Aceste se întâmplaseră pe urma denunţului din partea prim-pretorelui uniet, renegatul Gheorghe Domşa. Urmarea eră să fie : detaşarea judecătorului Paul Papp în loc străin, ceece l-a determinat să dimisioneze şi săşi reia advocatura. În aceasta calitate a avut apoi deplină libertate de acţiune, în viata politică şi culturală şi mai ales în slujba Bisericii ortodoxe, în toate corpora{iunile aceştia : la parohie, protopopiat, eparhie şi la congresele nationale-bisericeşti. A stăruit, cu multă râvnă şi résultat, pentru consolidarea economică-fundatională a comunităţii bisericeşti din Beiuş, la constituirea fundațiunilor locale „Nicolae Cristea“, „Dimitrie Negreanu“, şi în calitatea de chivernisitor al fundaţiei „Zsiga“ dela Beiuş. In acest sens remarcăm, la dânsul şi la Dr. Giorgiu Popa în anul 1884, gândul comun, de a constitui şi la Vaşcou o fundatiune culturală-bisericească, din averea rămasă după Tănase Coroiu” însă nu au reușit deoarece averea a fost acaparată de de ungurul Kullos Lajos, prin căsătorie. În Beiuș a fost membru activ în toate corporatiunile bisericești locale. împreună că Dr. G. Cosma, Demetriu Negreanu, Dr. C. Popoviciu și Nicolae Cristea, lucrează din răsputeri pentru înființarea internatului, ortodox de băieți și sporirea „Fundațiunei Jiga“ din Beiuș. În primul senat al internatului, Paul Papp e ales membru sub preșidentia lui Demetriu Negreanu și alături de Dr. G. Cosma, Vasile Papp protopop, Nicolae Diamandi, Nicolae Cristea și Dr. C. Popoviciu. Pe teren politic, Paul Papp a fost un membru marcant al partidului naționalist. ”A fost un român şi ortodox convins şi militant, resolut şi jertfitor, energic şi neînfrânt; o minte clară şi un suflet deschis, ca şi întreaga sa fiinţă şi înfăţişare. Pubă, că a murit prea din vreme, la vârsta d’abia de 51 ani (1902)”.

Referințe: - Ciuhandu, Gheorghe. Dr. Georgiu Popa un om de școală și cultură (1841-1897). Editura autorului. Arad, 1934. P. 111-112; - Neș Teodor. Oameni din Bihor 1848-1918. Vol. 1. Editura Aureo. Oradea, 2018. P. 354-358.  (S.S.)

---

[

Episcopul MIRON ROMANUL 1828-1898

       

ROMANUL, Miron (Roman, Moise) ** preot, episcop. S-a născut în Ţara Beiuşului în localitatea Mizieş, la 3 km de Beiuș, la 23  august 1828 dintr-o familie de ţărani, în matricolă fiind trecut “Anul 1828 August 26 s-au născutu prunculu parte bărbătească în luna lui Augustu 23 de zile, a anului celui mai susu pusu. Tatăl pruncului Roman George şi mama Ana, locuitori în Mizieş s-au botezatu şi s-au unsu cu Sf. Miru prin mine Teodor Balint parohului bisericii hramului sfintei înălţare a Domnului care se află la satulu Mizieş... şi s-au dat în sf. botez pruncului numele de Moise... “[1] A încetat din viață la 6 octombrie 1898 în Sibiu fiind înmormântat cu mari onoruri la 8/20 octombrie 1898.

Şcoala primară o face în satul natal, studii secundare la Beiuş şi Oradea, unde face clasele de filozofie la arhigimnaziul premonstratens iar cele superioare de teologie  la Arad între 1846-1849. Îndeplineşte mai multe funcţii eclesiastice: printre care funcţionar, vicenotar, notar consistorial iar mai apoi în arhiva şi cancelaria consistorială. În anul 1857 este numit profesor la Institutul Teologic din Arad, unde funcţionează timp de 12 ani. Se călugăreşte la mănăstirea Hodoş-Bodrog cu numele de Miron. Tot în anul 1857 este hirotonit diacon, în 1858 proto-diacon, în 1862 sincel, în 1864 protosincel. În 1868 este membru în primul Congres naţional bisericesc din Sibiu în care se pun bazele Statutului Organic. În anul 1870 e ales vicar de Oradea, iar în 1871 este ridicat la demnitatea de arhimandrit. Din 12/24 noiembrie 1873 este ales episcop de Arad, instalarea oficială făcându-se la 3 februarie 1874. După numirea lui Procopie Ivaciovici, cel care urmase lui Şaguna în scaunul de mitropolit al Ardealului, ca Patriarh la Carloviţ, la  12 noiembrie  1874, Miron Romanul fu ales mitropolit al Ardealului. “În calitate de Mitropolit, Miron Romanul prezidează toate congresele naţionale bisericeşti din Sibiu, remarcându-se prin cuvântările sale sobre şi tactul deosebit cu care condus şedinţele. În 1879, conduce în Viena delegaţia română compusă din arhierei şi deputaţi sinodali, prezentând Tronului o “Reprezentaţiune” contra legii prin care se obliga limba maghiară în şcolile primare. În 1881, printr-o adresă cere guvernului maghiar să recunoască bisericii ortodoxe rangul şi cinstea cuvenită între celelalte confesiuni. În 1883, în Casa Magnaţilor, vorbeşte contra legii de organizare a învăţământului secundar... În 1895, ia atitudine contra legilor politice bisericeşti. În 1897 protestează contra maghiarizării numelor de comune...”[2] La 10 apr. 1896 a dat un "circular" prin care îndemna clerul și credincioșii să nu ia parte la serbările "milenare" ungare. A ramas memorabilă pastorala mitropolitului Miron dată cu această ocazie, adică la o mie de ani de la așezarea ungurilor în Câmpia Panonică, în care arată că românii transilvăneni nu pot participa la această sărbătorire, dată fiind situația nedreaptă în care erau ținuți.  Îndeplineşte şi unele funcţii politice. Este preşedintele Partidei Române dinm Arad, fruntaş al Partidului Naţional Român, deputat în Parlamentul de la Budapesta din 1869. Între 1869 şi 1870 îl găsim inspector şcolar în Comitatul Caraş-Severin. Este patronul Reuniunii Femeilor Române din Sibiu. Este ctitorul tipografiei şi clădirii internatului Institutului Teologic din Sibiu. Se apleacă şi asupra scrisului colaborând la: “Concordia” a fostului său profesor de la Beiuş - Sigismund Papp, la “Albina” lui Vincenţiu Babeş, la “Federaţiunea” lui Alexandru Roman, “Telegraful Român” şi la ziarul maghiar “Alfold". Elaborează mai multe manuale pentru studenţii teologi.

In anul 2008, cu ocazia implinirii a 180 de ani de la nastere, la inițiativa strănepotului mitropolitului, Mircea Roman, in fața bisericii din Mizieș a fost dezvelit și sfințit bustul lui Miron Romanul al Ardealului.

               Referințe: - Bălan, Ştefan şi Mihăilescu, Nicolae Şt. Istoria ştiinţei şi tehnicii în România… p.  1861/157; - Faur, Viorel şi Ştefănescu, Barbu. Un important document despre realităţile etno-folclorice bihorene de la sfârşitul secolului al XIX-lea.    În:   Biharea (Oradea). An. 10, nr. 10, 1982, p. 229-265, p. 253; - George Bariţ şi contemporanii săi. Vol. 2.  Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 186, 187-188, 235, 237, 241, 242, 243, 246, 262, 263,  371; - Mărgineanu, Ion. Oameni din Munţii Apuseni…  p. 266; - Roman R. Ciorogariu, episcopul Orăzii.  Oradea, Tipografia Diecezană, 1926, p. 60; - Tripon, A.  Monografia Almanah a Crişanei, Tipografia Diecezană. Oradea, 1936.… p. 331; - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor -dicţionar sentimental- Vol. 1… p. 392

---

[1] Neş, Teodor. Oameni din Bihor 1848-1918. Biblioteca revistei Familia. Oradea,  2006. p. 318.

[2] Neş, Teodor. Oameni din Bihor 1848-1918. Biblioteca revistei Familia. Oradea,  2006. p. p. 322-323.

VASILE SERE

 

                SERE, VASILE gazetar. S-a născut în 17 august 1934 în comuna Rieni (sat Cucueni). După ce absolvă clasele elementare în satul natal și la Ștei, urmează liceul la Oradea („Gojdu", 1964). După absolvirea liceului urmează Facultatea de Ziaristică de la București,pe care o absolvă în anul 1968. A fost 44 de ani gazetarul sportiv al „Crișanei". A luptat pentru moralitatea în sport. Zeci de ani a însoțit sportivii bihoreni (mai ales fotbaliștii) în deplasările lor în țară și în turneele din din străinătate, scriind, cu obiectivitate (de aici și multe „conflicte" cu conducători sportivi") despre cele petrecute pe teren și în „culise". Are doi copii - Șerban  și Simona. În luna august 2010 i-a încetat din viață soția.[1]

Referințe: - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor 1940-2000- dicționar sentimental. Vol. I. Editura Iosif Vulcan. Oradea, 2002. P. 488; - Crișana. Oradea, 27 august 2010.  

---

[1] Crișana. Oradea, 27 august 2010.

LA MULȚI ANI, IOAN COHUȚ

COHUȚ, Ioan**  Hidrogeolog. S-a născut la data de 3 august 1936, în comuna Sâmbăta, județul Bihor, tatăl Ioan polițist, mama Floare, casnică. Urmează școala primară la Beiuș (unde familia se refugiază în perioada 1940-1945), apoi Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea (1946 - 1953). Este absolvent al Facultății de Geologie - Geografie, secția Hidrologie, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca, promoția 1959. După patru ani lucrați ca hidrogeolog la Direcția Apelor Bihor, va activa - timp de 12 ani - la Trustul Miner Oradea ca inginer principal, responsabil cu lucrările de asecare și drenare a apelor din minele de cărbune din nord-vestul țării. începând cu anul 1975 se dedică integral cercetării și promovării resurselor geotermale, puse în evidență de amplele lucrări de cercetare geologică finanțate de la bugetul statului. Activează - până în 1980 - ca specialist la Consiliul Popular al Județului Bihor (perioadă în care a beneficiat de burse de specializare în geotermie în Islanda și Statele Unite oferite de O.N.U.). în perioada 1980-1985 a coordonat activitatea de foraj și exploatare a sondelor geotermale din vestul României, iar în următorii zece ani conduce o grupă de cercetare-proiectare pentru ape geotermale (pendinte de Institutul de Geologie și Geofizică București), care a elaborat studii de exploatare pentru majoritatea zăcămintelor geotermale din țară. Din anul 1995 a activat ca cercetător principal la Centrul Național de Geotermalism de pe lângă Universitatea din Oradea până în anul pensionarii 2002. A participat activ la înființarea, în anul 1991, a Asociației Române de Geotermalism (A.R.G.) și apoi - în 1992 - la afilierea acesteia la Asociația Internațională de Geotermalism; A funcționat ca președinte al ARG în perioada 1991- 2007 si ca membru al Board-ului asociației mondiale în perioada 1994-2001. A participat - și a prezentat lucrări - la congresele mondiale din Hawai 1990, Florența 1995, Japonia 2000 și Antalya 2005, precum și la conferințele europene din Islanda 1992, Franța 1994, Elveția 1999 și Ungaria 2004. A publicat peste 30 de articole de specialitate, fiind coautor la trei volume din domeniul geotermalismului. în perioada 1995-2005 a fost director executiv la S.C. Geofluid S.A., firma mixtă franco-română care a elaborat studii și proiecte, din care șase pentru parteneri străini.

Referințe: - Bradu, Mircea. Stanik Istvan. Monografia județului Bihor. Vol. III. Oameni din Bihor. Editura Arca, Editura Universității din Oradea. Oradea, 2010. P. 91-92.

 

SAMUIL VULCAN - ÎNTEMEIETORUL LICEULUI ROMÂNESC DIN BEIUȘ

VULCAN, Samuil  Episcop. Întemeietorul Liceului Românesc din Beiuș. S-a născut in 1 august 1758 în Blaj-sat (satul Veza, azi încorporat în orașul Blaj), ”din părinți cetatieni plugari, carii nu erau atàtu de avuti, ca sè-i fi potutu dá ajutoriu de spese pentru mai bun’a lui inaintare in crescere; ci densulu se sustienea numai din harnici’a si sirguinti’a sa”.[1]  A încetat din viață la 25 decembrie 1839.

Urmează liceul din Blaj, apoi filosofia la Oradea, iar teologia la Viena, la seminarul „Sf. Barbara". A fost un elev eminent, ”…odata fiindu studinte in clasele mai inalte, merse a casa, vitregulu seu l’a manatu la cósa in robota, unde intrandu si elu in lungulu sâru alu cosasiloru, spre norocirea lui veni diregatoriulu domnescu alu Episcopului din Blasiu si cautandu peste cosasi, vediù pre acestu tèneru zolindu-se, intre ceialalti robotasi cà nu scie cosi, merse la densulu lu-iutrebà, cine este? Dupa ce-i spuse tenerulu, dise: Tu nu scii cosi. — „Me voiu invetiá” — fu respunsulu. – „Cum esti clasificatu?” intrebà diregatoriulu? — „Eminentu!” respunse. Atunci diregatoriulu incepù a vorbi latinesce cu densule, si limb’a lui curgandu pre clasic’a latinia, i dise: „Pune tu fiule cós’a acea diosu, cà nu e de tine.” — „Ce voiu face?” intrebà tenerulu, „Cine va implini robot’a vitregului meu, din care causa eu de multe ori lipsescu si de la prelegeri pentru robota?” – “Du-te fetulu meu, cà eu, ca vitregulu teu sè nu te póta maná, i iertu tóta robot’a anului acestui’a, si tu te du la Dragosiu Episcopulu Oradiei – mari, cà-ci acolo e lipsa de asia teneri, si intra in teologia, cà te vei ferici!”[2]

La întoarcerea în eparhie, episcopul Dragoş îl hirotoneşte preot. ”Este chemat apoi din nou la Viena şi numit prefect de studii la seminarul unde înainte fusese student; de aici trece la seminarul din Agria, apoi la cel din Lemberg, unde ajunge vice­rector. Ales canonic în 1788, el rămâne tot la Lemberg până la 1792, când se desfiinţează acest institut. În anul 1806 a fost numit, iar în 1807 hirotonit episcop la Blaj, de către acelaşi Bob (episcopul Ioan Bob – n.n.), care îl hirotonise şi pe înaintaşul său, vlădica Dărăbanth (Ignatie Darabant – n.n.)”.[3] La vârsta de 30 ani a fost numit canonic la Oradea, până în anul 1806 ajungând la rangul de canonic lector. La 25 octombrie 1806 a fost numit episcop diecezan. A fost hirotonit la 7 iunie 1807 şi instalat în funcţia de episcop de Oradea la 11 iunie 1807. Samuil Vulcan a terminat construcţia catedralei greco-catolice Sf. Nicolae din Oradea, începută de predecesorul sau, episcopul Ignatie Darabant.

Tot el a înfiinţat gimnaziul greco-catolic din Beiuş. Prin acest aşezământ, Beiuşul devenea a doua localitate din Transilvania, după Blaj, care avea o şcoală medie românească. ” Primii vlădici dela Oradea Mare - Moise Dragoş (1776-1787) şi Ignatie Darabant' (1788-1805) - au dus cu ei spiritul din şcolile Blajului, iar al treilea episcop, nemuritorul Samuil Vulcan (1806-1839) - blăjan şi după naştere - a dus cu sine nu numai spiritul şcolilor unde a crescut, ci a făcut ca aceste şcoli să renaseă, în o nouă ediţie, la poalele munţilor Bihariei, în Beiuşul episcopiei sale. Pe frontispiciul școalelor zidite de el, cu o cheltuială enormă pe acele vremi (160 mii fl.), el lăsa să se pună inscripţia: Iuventuti huius provinciae. Dar nu numai din provincia Bihorului, ci şi din Banat, Sătmar şi până şi din Maramureş alergau fii de iobagi sau nobili români la aceste izvoare dătătoare de viaţă naţională. Ba mai mult, el face ca şi tovarăşul său întru episcopie şi bătrâneţe, Ioan Bob dela Blaj, să aducă prin un circular la cunoştinţa clerului şi a poporului român din Ardeal, marele eveniment al deschiderii gimnaziului din Beiuş. Iată ce cetim în protocolul prezidial din 1829, scris de mâna canonicului secretar a latere, Ioan Lemeni, privitor la deschiderea acestor scoli: „Şi iarăş: Acelaş înălţat (guvern) în 31 Iulie a. c. nrul 6873 porunceşte a se vesti: Pre cum prin Măria Sa Prea Cinstitul şi Prea Sfinţitul Domn Episcop Samuil Vulcan la Beiuş s'au rădicat Scoale latineşti, Gymnasium, prin înălţatul împărat întărit, unde fieştecare îşi poate da pruncii la învăţătură, cu aceeaş rânduială care să pofteşte şi în celelalte scoale Gymnasialiceşti". Ţinta şcolilor din Beiuş a fost aceeaşi caşi a celor din Blaj: să fie „întru folosul şi cultura naţiunei române, lipsite cu totul de ajutor şi cultură...", după cum sună actul de fondare din 6 Octomvrie 1828”.[4] Liceul (prima unitate de învățământ din județul Bihor care a primit titlul de Colegiu Național – 1 martie 1998) există şi în zilele noastre, purtând numele intemeietorului sau, „Samuil Vulcan”. A fost construit în perioada 1826-1827, din fonduri proprii ale episcopului, și și-a deschis porțile pe data de 1 noiembrie 1828. În actul de fondare, gimnaziul de la Beiuș era gimnaziu de patru clase, iar la 5 februarie 1835 este completat la șase clase (gimnasium maius). În anii școlari 1851/52 – clasa a VII-a, 1852/53 – clasa a VIII-a, iar în vara lui 1853 este organizat primul examen de Bacalaureat la gimnaziul din Beiuș. În perioada 1828 – 1851, limba de predare a fost limba latină. În 1851 s-a introdus limba română ca limbă de predare. În 1854 Curtea de la Viena a impus ca majoritatea obiectelor de învățământ să fie predate în limba germană, aceasta devenind în 1860 obligatorie pentru toate obiectele. În 1875 Ministerul Învățământului de la Budapesta a impus predarea disciplinelor istorie și geografie în limba maghiară. ”Samuil Vulcan, datorită obârşiei şi experienţei de vieaţă prin care a trecut, va crede cu tărie într'un viitor mai luminos al neamului său şi pentru înfăptuirea lui înţelege să lupte. În aceste sforţări pentru vremuri mai bune el nu mai bătătoreşte vechile drumuri. Politica tradiţională românească de credinţă faţă de împăratul din Viena, din partea căruia se credea că poate să ne vină tot binele, o depăşeşte. Primatului politic, fără un suport adânc în masele largi ale poporului, el îl opune pe cel al culturii, menit să pregătească pe cel dintâi. Visa o ridicare a naţiunii sale prin carte şi prin aceasta făurirea unui crez suprem de luptă pentru libertate.”[5]

”Da! Într'adevăr Vulcan a prins momentul, a fost vizionarul, omul care a făcut istorie, a cărui glorie creşte zi de zi, a cărui figură şi nume an de an se sapă, se toarnă, ca o scumpă efigie în inimile alor noui şi noui elevi, făclieri ce­şi aprind torţele sufletelor lor, din candela ce­a aprins­o, în veci neuitatul episcop, pe malul Crişului Negru”. [6]

Pe lângă eforturile pe care le-a depus pentru ridicarea culturală a românilor transilvăneni, episcopul Samuil Vulcan a fost mereu preocupat si de mortalitatea foarte ridicată din rândul populaţiei, precum şi de nenumăratele boli infecto-contagioase care bântuiau zona, în epocă. Astfel, s-a străduit să combată variola, pledând între anii 1814 -1816 pentru introducerea vaccinului antivariolic. Pentru a eficientiza şi mai mult lupta împotriva variolei, a scris şi a tipărit la Oradea o broşură intitulată “Despre vărsatul de vacă”. Cea mai importantă lucrare a episcopului, dedicată luptei împotriva bolilor care bântuiau la acea vreme, este volumul cu peste 500 pini intitulat “Tratat despre vindecarea morburilor poporului de la ţară”. A susţinut financiar şi moral tipărirea “Lexiconului românesc-latinesc-unguresc-nemţesc”, apărut la Buda în anul 1825.

Samuil Vulcan s-a stins din viata la varsta de 81 de ani, la Oradea.

Referințe.  (S.S.)

---

[1]Ratiu, Petru. Samuilu Vulcanu. În: Familia. ,nr. 17, Pest’a, 1865, p. 203

[2] Ibidem.

[3] Gavrișiu, Vasile. Luptele de afirmare naţională a unui episcop român în veacul trecut. În: Afirmarea. AnV. Nr. 3. Tipografia Presa Liberă Satu Mare, martie 1940. 

[4] Suciu, Coriolan. O aniversare. Centenarul școalelor noastre din Beiuș. În: Unirea. An XXXVIII. Nr. 21. Blaj, 26 mai 1928. Pag. 1.

[5] Bolca, V. Episcopul Samuil Vulcan. În: Vestitorul. An XV. Nr. 11. Oradea,  1-15 iunie 1939. Pag. 81.

[6] Anca, Petru. La un veac dela moartea unui mecenat al Ardealului: Episcopul Samuil Vulcan. În: Vestitorul. An XV. Nr. 24. Oradea, 15 decembrie 1939. Pag. 205.

TARJOC ȘTEFAN (1949 - 2011)

TARJOC, Ștefan**  Economist. S-a născut la Mizieș, județul Bihor în 26 iulie 1949, fiul lui Cornel și Eva Tarjoc. Este absolvent al Facultății de Științe Economice din cadrul Universității de Vest Timișoara (1974), doctor al aceleiași Universități (2006) A mai absolvit Facultatea de Matematică laTimișoara și Științe Politice Ia Școala „Ștefan Gheorghiu” (1976). A urmatspecializări în telecomunicații la Poșta Timișoara (1970). Între anii 1974-1975 îl găsim ca economist la D.C.A. Caransebeș, la „Spumotim” Timișoara (1975- 1976), iar din 1977 ca inspector financiar la D.G.F.P. Timiș. Începând cu 1970 a desfășurat o intensă activitate publicistică. În domeniul literar a publicat romanul „Timpul florilor de mac” (1976), între anii 1977-2009 volumele de versuri „Sfântul”, „Anonima” și „Poezii desperecheate”, „Fuga în cerc”. În domeniul profesional a publicat lucrările „Contabilitatea pe înțelesul tuturor” (1975), iar între 2008 - 2010 „Din culisele Controlului”, „Control și Audit”, perioadă de timp în care a fondat periodicele „Plai Românesc” – revista Liceului Samuil Vulcan,  „Magazin MR” și „Din Agora Economică”. Între 1966-2005 a câștigat o serie de premii la concursuri naționale și internaționale de șah, are titlul de maestru emerit (1985). între 1974-1990 a câștigat mai multe premii culturale, pentru poezie, a fost distins cu titlul „Cetățean de onoare” al localității Skupcina Macedoniei (2001), „Oaspete de vază” al Primăriei Beiuș (2004) și „Cavaler” al Asociației Elitiste „Lumina” Timiș (2010). A fost membru al echipei de șah „Voința Petrom” Timișoara (1968), al „Organizației Românilor” Timiș și redactor șef al „Magazin MR” (1998), membru al „Fundației Bihorenilor” Timișoara, al Organizației Economiștilor și membru al comisiei de disciplină a Federației de Șah (2002). S-a implicat în organizarea a peste 16 ediții ale „Balului Bihorenilor” din Timiș. A fost consilier superior în Direcția Generală a Finanțelor Publice. În anul 2011, nori negri s-au adunat deasupr familiei Tarjoc. În 7 mai 2011 și-a înmormântat fiica, Liana Tarjoc, răpusă de o boală gravă.[1] Doi ani mai târziu, în 2013, răpusă de durerea pierderii fiicei, s-a stins și soția. În aprilie 2015, Ștefan Tarjoc a părăsit această lume, trecând în cea fără dor, alături de soție și fiică.

Referințe: Bradu, Mircea. Stanik Istvan. Monografia județului Bihor. Vol. III. Oameni din Bihor. Editura Arca, Editura Universității din Oradea. Oradea, 2010. P. 46.  (S.O.)

---

[1] Doliu în justiţie: o tânără-avocat, în vârstă de numai 29 de ani, a fost răpusă de cancer. În ”Adevărul” Timișoara, 7 mai 2011.