CORNEL IANCU (1876 - 1956)

 

 

IANCU, Cornel**.  Avocat. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentant al cercului Arad.

S-a născut în 30 mai 1876 în localitatea Ciutei, județul Arad, în familia preotului Ioan Iancu, căsătorit cu Ana, având încă doi frați, Iustin și Aurel, ambii îmbrăcând haina preoțească. Preotul Ioan din Ciutei a fost un apărător al drepturilor românilor, înscriindu-se printre membrii Partidului Național încă de la începuturile acestuia (1868). A încetat din viață în 1956, la Arad.

A absolvit Gimnaziul superior greco-catolic din Beiuș, după care urmează studiile superioare la Academia Regală de Drept din Oradea (1895-1899), iar doctoratul îl susține la Facultatea de Drept a Universității ,,Ferencz Jozsef” din Cluj, la 25 mai 1901. A beneficiat de bursă din partea Fundației „Faur”. În 6 ianuarie 1900 se înscrie ca stagiar în Baroul avocaților din Arad, făcând practică în cancelariile avocaților Simion Popovici Desseanu și Ștefan Cicio-Pop.

După promovarea examenelor, obține licența de practică și își deschide propriul birou în Arad (8 iulie 1904), unde a profesat avocatura, fără întrerupere, până la 4 martie 1947, dată la care a fost radiat din Barou, la cerere. Se implică în viața politică și culturală a românilor din comitatul Arad, dovedindu-se un apărător curajos al drepturilor românilor de aici. El se evidențiază ca apărător al țăranilor răsculați din Șepreuș (1904-1905). Făcând parte din generația tânără, este un susținător al activismului politic, atât în cadrul clubului comitatens Arad, cât și la nivelul conducerii Partidului Național Român. El este desemnat, alături de alți lideri locali, să reprezinte comitatul Arad la Conferința națională din ianuarie 1905, care decide schimbarea tacticii PNR. Din această poziție va susține campaniile electorale din circumscripțiile comitatului Arad pentru alegerile din 1905, 1906 și 1910, la care au candidat Ioan Russu Șirianu, Ștefan Cicio-Pop, Ioan Suciu, Octavian Goga ș.a.

În 1907 a candidat pentru congregație în cercul electoral de la Grăniceri, unde lista Partidului Național a ieșit în întregime victorioasă, de asemenea la alegerile din 21 octombrie 1913, deși pe ansamblu rezultatele au fost mai slabe decât în scrutinurile electorale anterioare.

În toamna anului 1918, este ales în circumscripția Arad să reprezinte alegătorii de aici la Adunarea Națională de la 1 Decembrie. Apropiat al lui Ștefan Cicio-Pop, dovedindu-și de-a lungul anilor spiritul de luptă și de sacrificiu, va fi ales ca membru al Marelui Sfat Național. După Unire, candidează la alegerile din noiembrie 1919, fiind ales deputat în cercul electoral Șimandu de Jos, în cel dintâi Parlament al României Mari. Beneficiind de apreciere și popularitate, Cornel Iancu va obține și la alegerile din 1920 un mandat de deputat, dar candidând din partea Partidului Poporului. Se retrage treptat din viața politică, dedicându-se mai mult profesiei de avocat, dar și unor întreprinderi economice (acționar și membru în conducerea Societății de Agricultură „Corvin”, acționar al Societății „Reșița”, al Întreprinderii Forestiere Române ş.a.). Organizează o fermă model la Iratoșu (Arad). Va funcționa ca avocat în Arad până în 4 martie 1947, dată la care este radiat la cerere. A fost parlamentar – deputat și senator – din partea Partidul Național Țărănesc. După instaurarea regimului comunist, este deposedat de proprietățile agricole, îi este naționalizat biroul avocațial, iar el este trimis cu „domiciliu forțat” în Hațeg. După ce s-a întors din deportare a locuit o vreme în Arad pe strada Tribunul Buteanu, unde a şi murit, îngrijit fiind până la sfârșitul vieții de nepoata Cornelia, fiica lui Iustin Iancu. Inițial a fost îngropat la Arad, dar după câțiva ani a fost deshumat, iar rămășițele pământești au fost depuse în pământul Cinteiului, alături de părinţii săi, conform dorinței exprimate pe când trăia.

Referințe: - Ioan Străjan, Membrii de drept ai Marii Adunării Naționale de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, extras din Gazeta Oficială, nr. 1–12 și 14–15/1918, fond Direcția Județeană Alba a Arhivelor Naționale, Dacoromania, Nr. 67, 2013; - Bradin, Virgiliu, Pârneava, suburbiul românesc al Aradului, vol I. Editura Promun, Arad, 2008. P. 379-381; - Tuleu, Iuliu, Dr. Cornel Iancu, „avocat” al românităţii arădene,  în: ”Analele Aradului”, Colecția Astra Arădeană-1863, an 2, nr. 2, Arad, 2016, p. 707-710.  (S. S.)

 

TRAIAN HORGE (1947 - 2015)

 

            HORGE, V. Traian (Trăienuțu Văsălii Mărtuții Lenii Culii din Buntești)**/***. Profesor. Antrenor. S-a născut la 29 mai 1947 în Buntești, fiul lui Vasile și Marta Horge. A încetat din viață în 6 august 2015.

A urmat școala generală de șapte ani în localitatea natală, după care a fost elev al Școlii Medii nr. 1 din Beiuș. Absolvent a Institutului Pedagogic din Oradea – Facultatea de Educație fizică - și-a continuat studiile la Institutul de Educație Fizică și Sport din București (fără frecvență), pe care le-a finalizat în 1971.

După absolvirea Institutului Pedagogic a fost repartizat la Școala generală din Finiș, după șase ani transferându-se la Colegiul Național ”Samuil Vulcan” din Beiuș, de unde a ieșit la pensie. Din 1970 a fost legitimat la ”Bihorul” Beiuș, fiind și antrenorul echipei. Tot în același an s-a căsătorit cu Ana, asistentă medicală stomatologie, eveniment despre spunea: ”În același an, toată echipa a fost invitată la nunta mea, în 30 mai, la Casa Armatei, și a adus cadou o minge de fotbal cu semnătura jucătorilor, pe care o păstrez și astăzi”.

În calitate de jucător al echipei de fotbal a orașului, apoi antrenor, vreme de 21 de ani, s-a implicat intens în descoperirea și promovarea talentelor fotbalistice din zonă. Sub coordonarea lui, echipa “Bihorul” Beiuș a promovat in divizia C, pentru prima dată în istoria sa. În 2015 a câștigat campionatul județean, cu drept de participare la preliminarele pe țară, cu echipa de juniori A I a ”Bihorului” Beiuș, jucând finala organizată de FRF la baza sportivă Buftea, câștigând medalia de argint.

Referințe: - Degău, Ioan, Simion. Suciu, Ioan, Laza, Oameni de seamă din Țara Beiușului, Editura Academiei Române, Cluj-Napoca, 2021, p. 510-511 (I.D.)

Episcopul Vasile Hossu (1919 - 1997)

 

HOSSU, Vasile***. Episcop greco-catolic de Gherla. Deținut politic. S-a născut la 17 mai 1919, în Carei, judeţul Satu Mare, fiul lui Gheorghe Hossu, funcţionar poștal, originar din Pişcolț, judeţul Satu Mare, şi Iuliana,  născută Buteanu, originară din Șomcuta Mare, judeţul Maramureş. A încetat din viață la 11 iunie 1997 la Oradea.

Primele două clase primare le-a urmat în oraşul natal, după care familia s-a mutat la Oradea, unde a continuat școala primară și a urmat gimnaziul. A urmat cursurile liceale la Oradea, la liceul ”Emanuil Gojdu”, încheindu-le în anul 1939. Urmează studii superioare teologice la Academia Teologică Greco-Catolică Oradea, examenul de licenţă susținându-l la Blaj. Se înscrie la Seminarul Pedagogic din Cluj devenind profesor de religie.

Vasile Hossu cu un grup de profesori și preoți la Oradea.
Primul din stânga, rândul de sus.
Sursa: ACNSAS, fotografie prelucrată, preluare Facebook

După absolvirea studiilor funcționează o vreme pedagog la Seminarul greco-catolic din Oradea. În 1945, a fost hirotonit preot celib. A primit lectoratul prin Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, subdiaconatul şi diaconatul prin Episcopul Iuliu Hossu, iar, la 4 februarie 1945, în Catedrala „Sf. Nicolae” din Oradea a fost hirotonit preot prin punerea mâinilor  P.S. S.  Ioan Suciu.  A funcţionat la domeniul episcopiei greco-catolice din Beiuş și preot-profesor de religie la Oradea şi Şimleul Silvaniei. În 1948, odată cu scoaterea în afara legii a cultului greco-catolic, i se desființează postul şi va funcționa ca profesor de limba română şi franceză în localitatea Tranișu de pe Valea Drăganului din judeţul Cluj.

În 1952 a fost arestat şi condamnat la 10 ani închisoare. Este eliberat după doi ani. Reia studiile universitare şi în 1956 obţine o nouă licenţă în filologie. A rămas profesor tot pe Valea Drăganului, predând până la pensionare  la şcoala din Valea Drăganului.

După ieşirea la pensie revine în Oradea, unde Coriolan Tămâian, ordinarus al diecezei din localitate, îl alege continuator al său. În 1990, la moartea celui numit, fostul preot-profesor devine, pentru un an, ordinarus diecezan iar în 1990, la 3 martie, Papa Ioan Paul al II-lea îl numeşte episcop titular, consacrat ca atare la 27 mai acelaşi an, la Baia Mare.

Referințe: Codruța Maria Ştirban, Marcel Ştirban, Din istoria Bisericii Române Unite, Editura Muzeului Sătmărean, Satu-Mare, 2000. (I. I., S. S.)

TRAIAN BURAN A ÎNCETAT DIN VIAȚĂ

         O veste tristă am primit azi - colegul și prietenul meu, plutonier adjutant șef în retragere BURAN TRAIAN, Nea Traian, cum îi spuneam cu drag și respect, și nu doar eu, a încetat din viață pe un pat de spital, în urma unei probleme grave de sănătate, după două luni de luptă să rămână în viața. Din păcate, viața a pierdut...

BURAN, Traian. Plutonier adjutant șef. Subșef al Muzicii Militare Beiuș. Instrumentist clarinet, vioară.

S-a născut în 26 mai 1939 în satul Mușca, comuna Lupșa, județul Alba. Este fratele lui Buran Panfil, de asemenea muzicant militar, plutonier adjutant șef, plecat șe el dintre noi „Am activat la Muzica militară a regimentului Beiuș în perioada 1957 – 1995, pe funcțiile de muzicant instrumentist, muzicant șef și subșef al Muzicii militare. 

Tata a fost miner la minele de aur din Roșia Montană, dar nu cu contract de muncă și doar periodic, iarna, pentru că avea și pământ (3 hectare) și se ocupa de cultivarea lui. Era un pământ slab, în pantă, dar îl lucra. Când a ajuns la vârsta pensiei, el nu a beneficiat de pensie, așa că a avut o viață grea.

Mama a fost casnică, a avut mult de lucru, fiind mamă a zece copii. O dată pe săptămână făcea pâine în cuptor și cocea vărzare cu prune, varză, brânză etc. Erau foarte gustoase, le așteptam cu mare nerăbdare. Aveam și război de țesut, iar mama făcea haine pentru toată familia. Ne făcea cămăși și alte haine, pe care le cosea la mașina de cusut.

În familie au fost zece copii, eu fiind al șaptelea născut. Frații mai mari au fost de mare ajutor în gospodărie. Erau mineri, iar surorile erau casnice și muncitoare. Din cei cinci feciori, am rămas singur, din cele cinci fete, au mai rămas două.

Școala generală am început-o la Mușca (clasele I – IV) și am terminat-o la Lupșa (clasele V – VII). Pe la vârsta de 5 – 6 ani, am avut primul contact cu muzica. Mama a făcut o clacă cu cânepa și s-a terminat cu o petrecere, unde Gheorghea lui Salvine era ceteraș bun și a cântat la petrecerea noastră de seara până dimineața, lucru care m-a cucerit. Nu l-am slăbit din priviri toată noaptea, până când am adormit. Imediat, m-a preocupat cum să fac să cânt și eu. Am făcut tot felul de improvizații de vioară, până când tata a văzut că nu abandonez și l-a chemat pe unicul constructor de viori, Aronu’ Corobețului, care făcea viori, și mi-a adus într-o straiță trei viori de diferite mărimi, din care una a rămas la noi. În momentul în care a rămas la noi, era bine acordată și arcușul dat cu sacâz. Însă pe parcurs s-a dezacordat, iar arcușul nu mai avea aderență la corzi, așa că am abandonat. Dar frații mei mai mari au auzit că arcușul trebuie dat cu rășină, așa că au remediat această problemă, dar vioara a rămas dezacordată. Raportul între corzi nu se putea realiza. Cineva mi-a acordat vioara, dar nu știu cine, și am reluat încercările. Nu era nimeni care să mă ajute, dar tata mă încuraja (”hai că-i bine, parcă se înțelege ceva”). Încet, încet, am ajuns să leg un fragment de melodie într-o singură coardă. Am studiat ca un copil fără busolă, dar cântam descifrabil pe la 10 – 12 ani.

La Crăciunul din 1951 și 1952, eram colindător. Pe la noi, se obișnuia să se meargă la colindat un grup de colindători și o vioară, iar după colindă, când erau fete în casă, se cânta de joc și băieții din grupul de colindători jucau fetele.

Anul 1953 a fost un moment de trecere de la muzica după ureche la muzica pe note. Am intrat în Școala Militară de Muzică, unde am fost repartizat ca instrument principal la clarinet, iar instrument secundar la vioară. Clarinetul mi-a fost drag din clipa în care l-am auzit prima dată. Profesor era un foarte bun clarinetist de la muzica reprezentativă a armatei, așa că am ținut pasul cu pregătirea instrumentului. La vioară am fost luat de șeful școlii, Colonel Baie Tiberiu, care era din Cluj, eu fiind din regiunea Cluj. M-a simpatizat și s-a ocupat de mine, dar nu a reușit mare lucru, pentru că eu pornisem cu o poziție a instrumentului necorespunzătoare, așa că mi-a fost greu să corectez poziția, iar șeful școlii, profesorul meu de vioară, a fost mutat de la București la Cluj-Napoca. După plecarea lui la Cluj, am rămas la un alt profesor, Nicolae Oancea (care era dirijorul corului de operetă din București) cu care am făcut și teoria muzicii.

În anii III și IV de școală, am făcut armonie cu profesorul Anastasie Danu. Încă din primii ani de școală, mă interesa cum să aduc muzica din faza de auz în faza vizuală, punerea sunetelor pe note. Prima melodie pe care am scris-o a fost „Țarina de la Abrud”.

Anul V l-am făcut la Muzica regimentului de la Beiuș, ca elev în practică. Muzica regimentului avea un efectiv de aproximativ 25 de instrumentiști, cu un echilibru sonor foarte bun. Când mergeam în fruntea regimentului și cântam marșul „Triumful învingătorului”, vibrau acoperișurile și geamurile clădirilor de pe strada Burgundia Mare, o stradă îngustă, cu casele foarte apropiate.

Muzica din Beiuș l-a avut ca șef în acea vreme pe Căpitanul Mișu Ilie, iar subșef pe Plutonierul-major Mareș. Compoziția formației era, în ordinea partiturii, următoare: la flaut – Roșca Dumitru, Horvath Ioan, Chendereș Viorel și Trașcă Miron; clarinet – Mareș, Pogor Gheorghe, Savin, Buran Traian, Sava Constantin, Dragoman, Nenciu Constantin și Popescu Dumitru; fligorn-trompetă – Cojocaru Petre, Babin Aurel, Rotaru Petre, Voinea Constantin, Bucurenciu, Buran Panfil, Anghelache, Olăieru și soldat Klein Martin; tenori – Vișoiu Modest, Lengyel Francisc, Vasile Gabriel, Ursuț Marcel, Luca Pavel, Georgescu Ionel și Drăguș (saxofon); corn – Furnea, Ispas Gheorghe, Burcea Stelică, Chircă și Parfenie Marcel; trombon – Nichita și Popescu Ion; bas – Oprea Radu, Ivan, Gavrilaș și Comănescu Mihai; tobe – Olteanu Mircea și soldat Vloga.

Pe tot parcursul activității mele, i-am avut ca șef al muzicii militare pe Căpitanul Mișu Ilie (până în anul 1968) și pe Căpitanul Boldiș Zoltan, până în anul 1995. Din 1968 până în 1995, când m-am pensionat, am deținut funcția de subșef al Muzicii, cu atribuțiile șefului de Muzică în lipsa acestuia. În anul 1995 Muzica militară a regimentului, din ordinul Marelui Stat Major, a fost desființată. Unii ne-am pensionat, alții au fost numiți pe alte funcții în cadrul regimentului.

Am activat ca instructor în unitate la brigăzi artistice, coruri și formații instrumentale. În orașul Beiuș, am activat la Casa de Cultură ca instructor la formația de acompaniament pentru soliștii vocali, printre care: Florica Bradu, Florica Ungur, Viorica Flintași, Traian Hurgoi, Voichița Mihoc, Irina Mihoc și Daniela Rada. O altă formație,  cu profil de estradă, a fost la Casa Armatei. De asemenea am instruit formații la Spitalul Orășenesc Beiuș, apoi la Cooperativa Muncitorul, la fabrica 7 Noiembrie, la Tărcaia și la Clubul Copiilor”.

A făcut parte din Fanfara cercului Militar Beiuș până în mai 2008, când aceasta și-a încetat activitatea. A condus Taraful „Codrulețul” al Cercului Militar Beiuș până în anul 2009.

În ultima vreme, bolnav fiind, totuși a participat la întrunirile Muzicii Militare din Beiuș, cu ocazia Zilei Muzicilor Militare. 

A fost un excepțional instrumentist, înafară de instrumentele învățate în școală, cântând la vioară, saxofon și pian. Era atât de bine pregătit teoretic și practic, încât, conform contemporanilor săi, „scria pe note ce vorbeai”.

Ani de zile a fost membru al formației „Simbol”.

Din păcate, firul vieții sale s-a întrerupt, chemat fiind să cânte în Fanfara Îngerilor...

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ!

SINCERE CONDOLEANȚE FAMILIEI ÎNDURERATE!

ROMUL BUZILĂ (1873 - 1936)

 

BUZILĂ, Romul**.  Preot. Delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând Protopopiatul Mădăras. S-a născut în 8 mai 1873 la Mocrea, comitatul Arad, în familia preotului Teodor Buzilă. S-a stins din viaţă în 3 februarie 1936.

Şcoala primară a urmat-o la Arad. Apoi a absolvit liceul la Beiuş în 1892, unde a fost coleg cu Laurențiu Avram, Avram Dragoș, Tiberiu Dițiu, Camil Selăgean, Ioan Ternovan, Ioan Trufașiu. Teologia a studiat-o în cadrul Seminarului din Oradea, absolvind în 1896. S-a căsătorit cu Emilia, fiica preotului Alexandru Gyenge. A fost hirotonit în 19 martie 1899. 

După hirotonire este numit secretar episcopal. Pe parcursul anului 1901 îndeplineşte interimatul în parohia Tarcea. Din 1902 până la instalarea în Mădăras a fost administrator parohial în Fărnaşiu, comitatul Bihor. Este apoi paroh în Mădăras[1], din 24 septembrie 1916, dată la care devine şi arhidiacon al acestor ţinuturi. 

În 12 noiembrie 1918 a fost ales la Baia Mare în Consiliul Național Român comitatens Satu Mare. A doua zi, la Satu Mare, jură credinţă Consiliului Național Român Central din Arad, făcând parte din C.N.R. cercual Ardud, alături de alți doi mădărăseni, țăranii Ioan Mărcuș și Andrei Silaghi. De altfel, după cum relata un participant pentru o publicație arădeană: „Romul Buzilă, cu verva-i oratorică, explică țăranilor cercul de activitate al Cons Naț. și, la propunerea sf. sale, în mod sărbătoresc am depus jurământul”. În sală mai erau prezenți doi mădărăseni, V. Burcuș și S. Mărcuș. Astfel, protopopul Romul Buzilă va fi prezent la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, ca reprezentant al Protopopiatului Mădăras, comitatul Ardud. După Marea Unire, în acele luni sângeroase care au urmat, a fost nevoit să se refugieze la Baia Mare, pentru a se feri de teroarea antiromânească a secuilor bolşevici; bande înarmate au acționat pe teritoriul județului Satu Mare, în localități precum Culciu Mare, Valea Vinului, Mădăras, pentru intimidarea preoților parohi. S-a remarcat în Satu Mare şi prin sprijinul dat şcolii româneşti. Astfel, a fost membru al „Eforiei şcolare” de la Liceul „Mihail Eminescu” din Satu Mare, preşedinte al acesteia fiind, până la repausare, părintele Constantin Lucaciu. Şi în anii următori Unirii a fost implicat în luptele politice, activând în cadrul Partidului Naţional, ulterior Naţional-Țărănesc. Titlul de arhidiacon onorar îl obține în 22 septembrie 1923. În 1925 a fost decorat cu „Steaua României”. În 4 septembrie 1929 a fost ales vicepreşedinte al Asociaţiunii preoţilor români uniţi din diecezele Oradea şi Gherla ale județelor Satu Mare şi Maramureş. În 1 aprilie 1931 a părăsit parohia Mădăras, plecând pe meleaguri bihorene. A ajuns arhidiacon onorar, protopop al Ierului, asesor al Exactoratului, slujind credincioşii din Şimian. A încetat din viață în Șimian, la vârsta de 63 de ani.

Referințe: - Constantin, Pavel, Şcoalele din Beiuş, 1828-1928. Cu o privire asupra trecutului Românilor din Bihor, Beiuş, Librăria și Tipografia Doina Beiuș, 1928, p. 251; - Coica, Costel Doru, Marea Adunare Sătmăreană din 27 noiembrie 1918, în: ”Eroii Neamului”, nr. 17, Satu Mare, p. 1; - Câmpean, Viorel, Oameni din Sătmar, vol. II, Editura Citadela, Satu Mare, 2010, p. 254; - Românul, Arad, an VII, nr. 11, 8/21 noiembrie 1918; - Vestitorul, An XII, Nr. 4, Oradea, 15 februarie 1936, p. 37.   (S. S.)

---

[1] Pentru a nu se crea confuzii – este vorba de Mădăras, actual localitate componentă a orașului Ardud, jud. Satu Mare.

VASILE VESE

 

VESE, Vasile**  Profesor universitar, profesor emerit. S-a născut 7 mai 1939 în Urviş, comuna Şoimi, judeţul Bihor.

A urmat școala primară în localitatea natală, apoi studii gimnaziale şi liceale la Beiuş. Studii superioare de istorie la Universitatea din Cluj încheiate în anul 1962.

Între 1966–1971 a fost asistent universitar la Universitatea ”Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Catedra de Istorie Contemporană şi Relaţii Internaţionale. În 1974 obține doctoratul în istorie. Între anii 1971-1978 – lector, 1978-1990 – conferenţiar, Octombrie 1989- Februarie 1990 - Decan al Facultăţii de Istorie şi Filosofie iar între 1990-2004 - Şef al Catedrei de Istorie Contemporană şi Relaţii Internaţionale. Între anii 1994-2005 - Membru al Comisiei de Ştiinţe Politice, Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării (din 1998 - vicepreşedinte ) al CNEA, 1993-2008 - coordonator ştiinţific pentru doctoranzi. Începând cu anul 1990 și până în anul 2008 a fost profesor universitar. În perioada decembrie 1968–iunie 1969 - training la Universitatea Paris IV, Sorbona , Franţa, în perioada august - septembrie 1988 - cercetare știinţifică la Academia de Ştiinţe a URSS, Moscova,  din februarie până în mai 1992 - training la Universitatea Liberă din Bruxelles, Belgia, noiembrie -decembrie 1995 - training la Universitatea Sussex, Marea Britanie iar  din august 1996 și până în octombrie  1996 - training la Universitatea Pittsburg, SUA. Vasile Vese este profesor emerit al Departamentului de Studii Internaționale și Istorie Contemporană.

Scrieri: - Vasile Vese, Crina Capota, Citizenship, Loyalty and National Identity in Austrie-Hungary; the Romanian case, in “Citizenship in Historical Perspective”, Pisa, Ed. Plus, 2006; - Vasile Vese (în colab.) , Frontiers and Identities: an Approach to the Last fifteen years of Romanian Historiography, in “ Frontiers and Identities”, Pisa, Ed. Plus, 2006, pp. 175-201; - Vese, Vasile; Csaba, Levai, Tolerance and Intolerance in Historical Perspective, Edizioni Plus, Universita di Pisa, 2003; - Vese, Vasile, Marea Unire din 1918 în context european, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003; - Vese, Vasile, Una Storia dei Romeni. Studi Critici, Cluj-Napoca, 2003;  - Vese, Vasile, Ivan, Adrian, Tratatul de la Nisa. Text comentat şi tradus, Cluj-Napoca, Dacia, 2002; - Vese, Vasile, Ivan, Adrian, Istoria integrării europene, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2001; - Vese, Vasile, Ivan, Adrian, Paradigme în relaţiile internaţionale, Cluj-Napoca, Accent, 2001; - Vasile Vese, The Lessons of Yalta, 1998 (colaborator); Vasile Vese, - La presence francaise en Roumanie pendant la Grande Guerre, Cluj-Napoca, Presa Universitara Clujeana, 1997; - Vasile Vese, Convergente Europene. Istorie și societate in epoca modernă, Cluj-Napoca, Dacia, 1993; - Vasile Vese, 1918 la Romani. Documentele Unirii, vol.VII, București , 1989; - Vasile Vese și Vasile Pușcaș, Dezvoltare și modernizare în România interbelică 1919-1939, București  , Editura Politica, 1988; - Vasile Vese, Les relations politiques roumano-francais au debut du XX-eme siecle ( 1900-1916 ), Bucarest, 1986; - Vasile Vese, Probleme fundamentale ale istoriei lumii moderne și contemporane. Manual pentru clasa a XII-a, București  , Editura Didactica și pedagogica, 1978, ( colaborator ); - Vasile Vese, Enciclopedia istoriografiei romanesti, București, 1978, (colaborator); - Vasile Vese, Istorie universala contemporana (1918-1929), Cluj-Napoca, 1978, curs universitar; - Vasile Vese, România și Franța la începutul secolului al XX (1900-1916), Cluj-Napoca, 1975; - Vasile Vese, Textes d histoire universelle moderne ( 1640-1918 ), vol.1-2, Bucarest, 1973, 1974, (colaborator); - Vasile Vese, Vilagy Tortenelem Kronologiai (Cronologie de istorie universală), București  , 1973, 1974, ( colaborator ).

Referințe: - Degău, Ioan, Brânda, Nicolae, (coordonatori), Igna, Ioan, Beiușul și lumea lui. Studiu monografic. Vol. IV, Editura Primus, Oradea, 2009, p. 973; - Enciclopedia istoriografiei româneşti… p 341; - http://hiphi.ubbcluj.ro/personal/vasile_vese/cv.html, accesat 10 decembrie 2020, ora 16.56.  (I.I.  S. S.)