VIOREL CODREANU (1947 - 2021). PATRU ANI DE LA DECES

 

CODREANU Viorel Flore*/**/***.  Profesor. S-a născut la Beiuș, în 15 ianuarie 1947, fiul lui Flore și Samfira. A încetat din viață în 29 iulie 2021 la Beiuș.

A urmat școala generală în localitatea natală, apoi Liceul ”Samuil Vulcan”. Este absolvent al Facultății de Filologie din cadrul Universității din Timișoara.

De la absolvire până în 1981 a funcționat ca profesor de limba română la diferite școli din jurul Beiușului, iar între  1981-2012, când s-a pensionat, a fost profesor de limba română la Colegiul Național „Samuil Vulcan” din Beiuș. A obținut gradul I la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj Napoca (1993), gradația de merit a Ministerului Educației și învățământului (2004, 2008) și ordinul „Gheorghe Lazăr” clasa a Il-a a Ministerului Educației și Cercetării. De asemenea Diploma de Excelență a Primăriei Municipiului Beiuș, cu ocazia „Zilei municipiului Beiuș” (2007), Diploma de merit pentru performanțele obținute cu elevii la concursuri naționale de evaluare la limba și literatura română a Ministerului Educației Cercetării și Tineretului. În urma activităților extraprofesionale a obținut locul II la Concursul Național „Prietenii pompierilor” de la Sibiu (1995) și de la Satu Mare (2006), Diploma de Excelență a Asociației Județene Bihor de Fotbal pentru 30 de ani de activitate în domeniul sportului. Timp de 15 ani s-a preocupat de echipa de fotbal ”Bihorul” Beiuș, iar 30 de ani a fost colaborator al ziarului Crișana. Este membru fondator al Fundației „Samuil Vulcan” din Beiuș (1994). Este membru al Asociației „Avram Iancu” din Beiuș și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala Bihor. A fost unul dintre colaboratorii statornici ai ziarului Crișana, îndeosebi cu știri sportive. A fost inițiatorul Fondului de carte ştiinţifică şi metodică pentru studenţi şi profesori de la Colegiul Național ”Samuil Vulcan”, fond care îi poartă numele. În 18 ianuarie 2017 a fost omagiat la împlinirea vârstei de 70 de ani. Cu această ocazie, conducerea şcolii şi colegii i-au decernat Placheta de Onoare „Vulcanist până în măduva oaselor”, pentru activitatea merituoasă desfăşurată în întreaga carieră de dascăl şi devotamentul faţă de valorile vulcaniste.

Are un băiat, Vlad, comisar șef la IPJ Bihor.

Referiri: - Bradu, Mircea. Stanik Istvan. Monografia județului Bihor. Vol. III. Oameni din Bihor. Editura Arca, Editura Universității din Oradea. Oradea, 2010. P. 91.  (N. S. O.)

LA MULȚI ANI, LIVIU FLORIN CIONCA!

 

 

CIONCA, Liviu Florian. Operator aparatură de propagandă și cultură și gestionar  la Cercul Militar Beiuș. Interpret de folclor și dansator la Ansamblul folcloric Lioara. Cameraman la Național TV Beiuș. Consultant asigurări la Allianz-Țiriac.

S-a născut în 17 iulie 1958 în localitatea Albești, județul Bihor. După absolvirea Școlii Generale în satul natal a urmat școala profesională de 3 ani, obținând diploma de mecanic, ulterior Liceul Industrial Beiuș, absolvindu-l cu diplomă de bacalaureat.

A avut un parcurs artistic ca solist și dansator la Ansamblul folcloric Lioara din Oradea (1976-1979), apoi, odată cu încadrarea la Casa Armatei Beiuș (ulterior Cercul Militar), până în 1 decembrie 2001, când postul pe care-l ocupa s-a desființat. În perioada petrecută la Cercul Militar, pe lângă funcția deținută, s-a preocupat de organizarea de spectacole, prezentarea acestora și instruirea formației de dansuri populare. A fost un apropiat al fanfarei militare, membrii căreia făceau parte din formațiile artistice ale Cercului Militar.  De asemenea, în perioada 1996-2001 a fost și cameraman, în cadrul emisiunii Glasul Oștirii.

Încă din anul 1982 a fost organizator de spectacole, realizând turnee în localitățile din Țara Beiușului dar și ale județului Bihor. A adus în formațiile artistice ale Cercului Militar soliști reputați bihoreni: Daniela Rada, Radu Potoran, Maria Haiduc, Corina Szatmari, Dana Buha.

Jos: Liviu Florin Cionca. Rândul de sus: Simion Suciu, Viorica Voina, Catița Popa, Paraschiva Toth, Valeria Dana. Floriile 1999.

În anul 2003 funcția de proiecționist s-a desființat, iar după plecarea de la Cercul Militar a funcționat cameraman la Național TV Beiuș, dar și consultant la Allianz-Țiriac.

TIBERIU CEIA (1940-2023)

 

 

CEIA, Tiberiu****.  Profesor. Interpret de folclor. S-a născut ”într-o vară năbădăioasă” a anului 1940, „ marți, 16 iulie, pe la ora 11.45, pe o furtună care a rupt copacii de pe stradă ”. Este fiul unei bihorence, Solomia Anica Moț, născută în Zăvoieni (Petrileni), județul Bihor, căsătorie în 1933 cu Aurel Ceia, în Timișoara. Aurel, tatăl, era funcționar la primărie, bănățean get-beget, originar din Oravița. A încetat din viață în 20 martie 2023.

Deși sa născut în Timișoara, nu și-a uitat originea bihoreană. Relevantă este ”autobiografia” sa, din cântecul ” Lumea-mi zice bănățean ”: Lumea-mi zâșe bănățean/ Eu mi-s pui de bihorean./ Mi-s dragi mie bihorenii/ Că mă trag din Zăvoienii/ Dă pă malul Crișului/ Din Țara Beiușului/ Din Țara Beiușului/ Biho-mi-e-adevărat Și cu inima curată/ Cu dor și dragoste multă/ Unde și pădurea cântă.…

Având un talent precoce, la doar 5 ani, pe scena Grădinii Capitol din Timișoara, a interpretat Cruce albă de mesteacăn , cântec învățat de la tatăl său, fapt publicat în presa timișoreană a vremii (1945 !). După 1945, mama îl constituie în trupa Teatrului de Copii din Timișoara, unde a evoluat frumos, învățând, printre altele, și să iubească oamenii și să încerce, în tot ce face, să realizeze bine și frumosul. Aici, va avea mentori pe mama sa și pe direcția teatrului, Suzana Comănescu, căreia îi poartă o amintire de neșters. Un văr al său mai mare, Gheorghe Moț, acum în SUA, îl ducea la spectacolele Operei timișorene, dar școlarul Tiberiu Ceia era și o mică vedetă în corul școlii. Era îndrăgostit și de orașul natal, care, în aceea vreme, era cel mai frumos din România, „un oraș al florilor și al oamenilor de a trăi bine”, unde „boarea” capitalistă, occidentală, ajungea mai repede, influențând în bine viața burgului timișan. Școala primară, gimnaziul, liceul le-a urmat în Timișoara. După absolvirea Liceului „CD Loga" din Timişoara, a urmat Şcoala Tehnică Financiară timp de doi ani. Apoi a urmat la Universitatea din Timişoara, unde visul sau era să termine Facultatea de Filologie. În 1967 a devenit profesor de limba şi literatura română şi tot atunci a cântat în cadrul emisiunii de televiziune „Dialog la distanta”, în concursul dintre Timişoara şi Iaşi. A câștigat și a devenit oficial interpret de muzică populară, în seara de 21 mai.

Tiberiu și Anca Ceia

Anul 1967 este unul de referință în viața lui Tiberiu Ceia: a absolvit facultatea, sa căsătorie cu Anca Gligor, profesoară, fostă colegă de facultate, și și-a făcut lansarea oficială la TVR. Au urmat anii de profesorat, de director de școală, de director al Ansamblului „Banatul”, de redactor-șef la TVR Timișoara, apoi de director al Studioului timișorean. A fost, între 1978-1994, solist al Ansamblului „Rapsodia Română”, din București, al Filarmonicii din Brașov, al Ansamblului „Hațegana” din Hunedoara. Din 1995 lucrează în TVR, realizând emisiunile „Cântecul de-acasă” și „Sărbătoare la zi mare”, unde promovează autenticul, valoarea și tinerețea. În cei peste 50 de ani de activitate în slujba cântecului, a colindat aproape întreaga țară, cu spectacole și turnee, festivaluri și întâlniri de specialitate, dar și Europa, cele două

Tiberiu Ceia și Ioan Degău

Americi, Australia, Japonia etc. Ar fi putut rămâne oriunde, dar rădăcinile nu l-au lăsat, Tiberiu Ceia fiind convins că „ un român aici găsește locul, acasă numai”. De altfel, n-a fost nici ca om, nici ca artist, un adept al compromisurilor majore. „Poate am greșit, dar numai din dorința de a face bine ”, spune Tiberiu Ceia, dar „nu am făcut compromisuri”. Are un băiat, pe nume Cristian (50 de ani în 2019),    care trăiește în California, căsătorie cu Jennifer Klabunde, și o nepoată, pe JuIia Anca (21 de ani în 2020), de care îi este dor, „ așa cum numai românilor le este dor ”! răpusă de o boală necruțătoare. 

A înregistrat peste 20 de albume din care amintim:

- Mă dusei la Vărădie, Vinil, Electrecord, STM-EPE 01399 (1977)

- Tot așa mă bate gândul, Vinil, Electrecord, ST-EPE 01739 (1980)

- Doi voinici din lumea mare (împreună cu Ion Dolănescu), Electrecord, ST-EPE 02016 (1982)

- Dragu mi-i să cânt prin sat, Vinil, Electrecord, ST-EPE 02293 (1983)

- Tiberiu Ceia, Vinil, Electrecord, ST-EPE 02669 (1985)

- Glas de clopot, Vinil, Electrecord, ST-EPE 03910 (1991)

- Tiberiu Ceia (1980), Casetă, Electrecord, STC 00109

- Glasul meu nu-i de vânzare, Casetă, Electrecord, STC 001139 (1996)

- M-am gândit,l, să-ți cânt (1990), Vinil, Electrecord, ST-EPE 04141 (1992)

- Frumoasă vecină noastră (1998), CD, Electrecord, EDC 253

- Bănățeanu cât îi viu (2003), CD, Electrecord, EDC 441

- Mi-o fost drag în viața mea (2006), CD

- Discuri de 7 inch

- Tiberiu Ceia, Vinil, Electrecord, EPC 10.025 (1968)

- Tiberiu Ceia, Vinil, Electrecord, EPC 10.308 (1973)

- Tiberiu Ceia, Vinil, Electrecord, 45-STM-EPC 10.459 (1976)

- Compilații

- Fonoteca de Aur, Casetă, Studio Recording (1997)

- Tiberiu Ceia și invitații săi (2008), CD, IJAC Music Production, IMP-004

- Frumoasă vecină noastră (19 aprilie 2012), CD, Taifasuri, 358, etc.

De asemeni, să remarcăm și melodiile devenite șlagăre: Sorocul (1959), Câtu-i sătul meu de mare (1965), Toată lume-mi zice lotru (1973), Dragu-mi-i să cânt pe-afară (1976), Douăzeci de primăveri (1976) , Timimărul apă-, 1976ișără, 1977 (1977), Scoate, mândră, calu-afară (1982), Bată-te, mândruță, bată (1983), Bătrânețe, bătrânețe (1983), Eu mi-s Pavel din Banat (1983), Descunună-mă, părinte (1991) etc., etc., care le adăugăm și altele nu mai celebre : Umblu noaptea ca și-un lot, Glasul meu nu-i de vânzare, De ce, mândro, n-ai venit, Cine scârțâie fântână, Trandafir crescut în iarbă, Busuioc de prin Banat, Zice Efta din vioară, Am umblat din tot am stat de mirare și m-am crucii. mesteacăn, Lumea-mi zâș bănățean etc.

Referiri : - Degău, Ioan. Cântecul de după cântec . Editura Primus. Oradea, 2010. p. 364-368.    (ID)  

 

 

CONSTANTIN DUMA-SUCEVEANU (1922 - 1981)

 

 

DUMA-SUCEVEANU, Constantin ***. Profesor. Om de cultură. Publicist. S-a născut la 15 iulie 1922 în localitatea Bălţi (azi în Republica Moldova). A încetat din viață la 17 decembrie 1981 în   Beiuş.

Orfan fiind, de mic copil a fost crescut și instruit de măicuțe la un orfelinat din Huși. După ce urmează studiile superioare la Universitatea din Bucureşti (istoria şi dreptul), la 1 septembrie 1946 a venit la Beiuş, unde a funcţionat până la deces, ca profesor de istorie.

Cu entuziasmul tinereţii se alătură conducătorilor şi organizatorilor vieţii culturale din Beiuş. Entuziasmul îl va determina, ca la 24 ianuarie 1947, foarte tânărul profesor de la “Samuil Vulcan”, în cadrul unei conferințe pe care a ținut-o, să facă o imprudență, afirmând un adevăr care nu era pe placul puterii comuniste, anume că la Unirea Principatelor din 1859, Franța ne-a fost de mare ajutor . ” El însuși (Constantin Duma Suceveanu – nn) ispășise cândva câteva luni de detenție pentru că se aventurează într-o relatare istorică prea aproape de adevăr ” . După ieşirea din închisoare, va activa pentru puţină vreme   la Liceul Pedagogic din Beiuş, fiind apoi trimis la Şcoala generală din Pomezeu, permiţându-i-se abia la 1 septembrie 1960, să se reîntoarcă, tot ca profesor de istorie la Liceul „Samuil Vulcan”. Până în decembrie 1981 cînd trece în lumea de dincolo, se va remarca ca unul dintre cei mai buni și mai apreciați profesori din oraș, estimat de către elevi, părinți și de către colegi. În 1969 se va număra printre cei care au pus bazele Muzeului de istorie al Liceului „Samuil Vulcan”, iar în 1970 printre inițiatorii revistei școlii Pagini de ucenicie , unde va publica, număr de număr, documente despre istoria școlii, încercând astfel să suplinească apariția anuarelor instituției (publice între-19285). ” Sa alăturat celor care care organizau și desfășurau activitatea cultural-educativă la nivelul orașului și Țara Beiuş participând   cu conferinţe, evocări, referate, comunicări ştiinţifice la manifestările organizate. În numeroase rânduri a fost solicitat cu astfel de participări la Oradea aici. istoria școlii în care preda și a făcut tot posibilul să facă cunoscut atât elevilor cât și locuitorilor Beișului și zonei. A fost printre primii din județ care a organizat în școală un modern și foarte bine dotat cabinet de istorie. Moartea profesorului a îndoliat întreaga urbe, amintirea lui fiind vie și astăzi . ” În 1978 profesor Constantin Duma-Suceveanu sa aflat printre membrii colegiului de redacție al nou-înființatei reviste a Liceului „Samuil Vulcan” (numele ia fost atribuit în 1970): Plai românesc , revenindu-i din spațiul numărului 1 aproape jumătate (de la p. 52 la p. 52 la un document generic pe care să păstreze): ”

Referitor la personalitatea marelui profesor vulcanist, emoționantă este mărturia academicianului Marius Sala: ”Am avut noroc de profesori de istorie excepționali. Și dacă Ion Călugăru mi-a deschis gustul pentru istoria antică, cel care mi-a marcat viața a fost Constantin Duma-Suceveanu. preot și era extraordinar de elegant Avea un păr negru foarte îngrijit, puțin ondulat, și o ținută dreaptă, cu ochi pătrunzători "slăbiciunea" lui, împreună cu colegul meu Mircea Flonta. După reforma învățământului, când nu aveam manuale și mai ales când începuse să se predea "o altă istorie", îmi atrăgea mereu atenția că ceea ce se scrisese înainte era bun și corect. De la el am aflat de multe cărți la care aveam acces pe furiș, cheia de la biblioteca mare a liceului. L-am vizitat de mai multe ori, pe strada Horea, dupa ce am terminat liceul. Era foarte mândru de biblioteca sa, păstrată într-o ordine perfectă. Ajunsesem în relații apropiate și, după ce am devenit student, mă ruga să-i cumpăr toate revistele și cărțile de istorie care apăreau la Editura Academiei. L-am vizitat pentru ultima oara în 1982, când m-am dus la Beiuș pentru lansarea lucrărilor "Limbile lumii", pe care am scris-o împreună cu Ioana Vintilă-Rădulescu. La intrarea în liceu, ma izbit prezența unui steag negru; nu știam ca fusese bolnav (abia după aceea aveam să aflu că a murit de leucemie galopantă), dar ceva în mine mi-a spus: "Steagul ăsta negru e pentru profesorul tău".

A publicat mai multe studii și articole pe teme de istorie locală în cultură ale Comitetului pentru cultură și educație socialistă al județului Bihor și în   Magazin istoric dar și în revista liceului, ”Plai românesc”.

Referiri: - Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde Ioan Buşiţia … p. 111, 113; - Faur, Viorel, Viaţa politică a românilor bihoreni (1849-1919)…  p. 10; - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor…  p. 559. – Sala, Marius, Cercul profesorilor dispăruți , în: ”Ziarul Financiar”, 26 noiembrie 2003 (zf.ro/ziarul-de-duminica/cercul-profesorilor-disparuti) . (II, SS)

 

GICU PETRACHE (1951-2001)

 

PETRACHE, Gicu. Plutonier. Instrumentist    trombon, acordeon.

S-a născut în 4 iulie 1951, în satul Mărtinești, comuna Tătăranu, județul Vrancea, fiul lui Petrache Dumitru și Safta, muncitori. A încetat din viață în 22 ianuarie 2021.

A urmat școala generală în comuna Mărtinești, județul Vrancea, în perioada 1958-1966, apoi Școala Militară de Muzică București, 1966-1971, specializare în trombon instrument principal și acordeon, ca instrument secundar. Urmează anul de practică în Garnizoana Beiuș, 1970-1971, ulterior fiind avansat la gradul Sergent major, Muzicant instrumentist în Fanfara Beiuș, unde a funcționat în perioada 1971-1977, când este avansat la gradul de plutonier. În anul 1979 este mutat la cerere în garnizoana Râmnicul Sărat.

A fost căsătorit cu Eugenia Petrache și au o fiică, Anca-Elena.

ARISTIDE DEMETRIAD (1872-1930)

 

DEMETRIADE, Aristide. Actor și regizor. Cetățean de onoare al orașului Beiuș. S-a născut în 10 iulie 1872 în satul Valea Raței, comuna Murgești, județul Buzău, după alte surse la Dumitrești, Râmnicu Sărat județul Vrancea, la aceeași dată. A încetat din viață în 21 februarie 1930 la București, pe scenă, jucând în piesa Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan.

Și-a petrecut copilăria și adolescența în Dumitrești, locuind cu familia sa, tatăl său fiind arendașul unei moșii din zonă.

A studiat Facultatea de Drept și Conservatorul de Artă din București, avându-l profesor pe Ștefan Vellescu. S-a angajat ulterior la Teatrul Național din București, unde a rămas până la moarte.

Un actor cu bogate resurse, Demetriade a interpretat cu patos romantic și cu o deosebită virtute, reușind întruchiparea fiecărui personaj în rolurile principale din piesele Răzvan și Vidra de Bogdan Petriceicu Hașdeu, Despot Vodă  de Vasile Alecsandri, Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan, Hamlet și Iuliu Cezar de W. Shakespeare, Ruy Blas de Victor Hugo, Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan ș.a.

A fost unul din pionierii filmului românesc. În 18 septembrie 1911, la București are loc premiera filmului Amor fatal, regia fiind semnată de Grigore Brezeanu. Este primul film românesc de ficțiune. Marchează începutul unei perioade de efervescență cinematografică în România. În 21 octombrie, un grup de actori fruntași ai Teatrului Național din București (Aristide Demetriade, Ion Brezeanu, Constantin Nottara, Petre Liciu) cere sprijin direcției teatrului, pentru realizarea unei activități cinematografice constante. În 7 noiembrie, în spectacolul Înșir'te, mărgărite, de Victor Eftimiu, sunt utilizate episoade filmate (regia Grigore Brezeanu, Aristide Demetriade). În lunile ce urmează, o aprinsă polemică pe tema relațiilor teatru-cinema, provocată de spectacolul Teatrului Național, depășește cazul în discuție, permițând o trecere în revistă a pozițiilor privind noua artă.

În 1 septembrie 1912 la București are loc premiera filmului istoric Independența României. Filmul este cea mai semnificativă realizare a cinematografiei românești în epoca începuturilor. Anunțat de publicitate ca „film de mare artă și senzație patriotică, în care e reconstituit întreg războiul  româno-ruso-turc din 1877-1878“, filmul se vrea o cronică a evenimentelor istorice, o evocare fidelă a acestora și, totodată, o punere în imagini cinematografice a literaturii și plasticii românești legate de acest eveniment.

Autorul cărții În căutarea filmului pierdut, istoricul de film Tudor Caranfil ne spune că autorul scenariului este Aristide Demetriade care pleacă de la textul lui Petre Liciu, retușat de Constantin Nottara - „se constată imediat că, spre deosebire de Liciu, care relatează acțiunea, Demetriade o pune în scenă! S-ar putea spune că cel dintâi așterne scenariul literar al filmului, iar cel de-al doilea pe cel regizoral” -  și împreună cu Grigore Brezeanu, abil producător care se ocupă de afacere, acesta antrenând și pe cel de al treilea „factor”, finanțatorul proiectului, în persoana senatorului Leon Popescu, moșier și proprietar al Teatrului liric (o sală în Piața Walter Mărăcineanu) au pornit la drum. Începuturile fiind făcute, tânărul regizor Grigore Brezeanu împreună cu actorul Aristide Demetriade, Vasile Toneanu, Constantin Nottara și Ion Brezeanu, tatăl regizorului, au inițiat un proiect – ei constituindu-se într-o asociație de artiști ai Teatrului Nottara, ca să poată duce la final proiectul  cu privire la filmul Independența României.

Grigore Brezeanu a căutat mijloacele materiale pentru temerara întreprindere, atrăgând de partea lor oameni cu stare, senatori ca Leon Popescu, moșier și proprietar al Teatrului Liric (sala din strada Walter Mărăcineanu), acesta donând bani, angajând un operator francez, improvizând de asemenea o sală în Curtea Teatrului Mic, la realizarea filmului participând peste 40 000 de persoane, scenariul aparținând celor de mai sus menționați, regia Grigore Brezeanu în colaborare cu Aristide Demetriade, imaginea Franck Daniau. Distribuția a fost următoarea: Aristide Demetriade – domnitorul Carol I, Constantin Nottara – Osman Pașa, Aurel Atonosescu – Peneș Curcanul, Ion Niculescu – Mihail Kogălniceanu, Ion Dumitrescu – generalul Cernat, Ion Miriesescu – Carol Davila, Pepi Machauer – Țarul Rusiei, Ghiță Popescu – generalul Arion, Constantin Orologea – Mitropolitul, Jeni Mataxa Dora – Rodica și Constanța Demetriade – soția lui Carol. Filmul a reprezentat o prestigioasă realizare a societății producătoare „Filmul de Artă Leon M. Popescu“. După premieră, filmul a rulat 22 de zile neîntrerupt la cinematograful Eforiei, „efectul la public fiind, după toate mărturiile, triumfal”. Aristizza Romanescu scrie că presa vremii a primit cu entuziasm prima mare producție cinematografică românescă, iar publicul de asemenea vibra.

Din nefericire, după numai un an de la premiera filmului încetează din viață Leon Popescu, moșierul și sponsorul, cât și regizorul Grigore Brezeanu, lovit de o boală mintală la numai 28 de ani. 

„Nici Aristide Demetriade n-a mai făcut film vreodată… într-adevăr a rămas văduvă ideea. Peste câțiva ani, într-o mohorâtă seară de februarie, pe când, în rolul lui Zefir din Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan, oferea iubitei sale o floare înroșită în sânge, s-a prăbușit pe scenă înmărmurind asistența… Dar, așa cum spune zicala „viața e o scenă și noi suntem actorii ei”, spectacolul trebuia să continue. Așa că tânărul actor Vasile Crețoiu a preluat rolul și la dus până la capăt, ca într-un omagiu post-mortem adus celui abia trecut în lumea celor drepți. Cel care a spus ca nimeni altul: „A fi sau a nu fi...” intrase în legendă”.

Aristide Demetriade și Beiușul

Relația Aristide Demetriade – Beiuș a fost una foarte specială. Aristide Demetriade a efectuat, între anii 1923-1926, mai multe turnee la Beiuș, ocazie cu care s-a atașat de oamenii din oraș dar și de primarul Nerva Traian Cosma.

În această perioadă scena teatrală din Beiuş a fost dominată, fără discuţie, de bucureşteni, şi mai precis de personalitatea actorului Aristide Demetriade. Societar al Teatrului Naţional, exponent de marcă al modalităţii de interpretare supusă retoricului, el ajunge o vedetă pe plan local, dând şi numele teatrului inaugurat în decembrie 1923. Cetăţean de onoare al oraşului, Demetriade a dat viaţă unor personaje memorabile pentru cetăţenii Beiuşului: Vlaicu Vodă, Hamlet, doctorul din spectacolul Taifun.

Era atașat de Beiuș și oamenii săi, ceea ce face ca în anul 1925 să se înregistreze o donaţie masivă şi valoroasă din partea artistului Teatrului Naţional din Bucureşti, Aristide N. Demetriade. Acesta iniţiază o colectă publică în beneficiul Liceului de fete din Beiuş, al cărei rezultat a fost adunarea unui număr însemnat de cărţi, pe care le expediază pe adresa şcolii beiuşene. Astfel biblioteca profesorală primeşte 295 de volume, care valorau la vremea respectivă 4220,55 lei, iar cea a elevelor 105 volume, în valoare de 759,20 lei. Totodată, el personal, oferă în beneficiul bibliotecii liceului suma de 1000 lei. În urma iniţiativei şi a apelului lansat de marele artist şi Cercul studenţesc Doljan oferă ambelor biblioteci 101 de volume, iar Casa Şcoalelor contribuie cu 6 volume în beneficiul elevelor. Nu a fost singurul gest de generozitate al artistului Aristide Demetriade faţă de beiuşeni, el oferind în decembrie 1924, în ajunul sărbătorilor de iarnă, suma de 2000 lei, pentru ajutorarea nevoiaşilor din localitate. Afinitate faţă de oamenii din mica aşezare din vestul ţării, se datorează faptului că acesta i-a cunoscut nemijlocit, cu ocazia turneelor teatrale efectuate aici în intervalul 1923-1926. Primirea entuziasmată şi legăturile trainice în timp între actor şi orăşelul transilvan au fost consemnate emoţionant într-un interviu datând de la începutul anului 1930. Atunci marele actor afirma: „... cea mai plină şi temeinică recompensă mi-au dat-o cetăţenii micului orăşel ardelenesc Beiuşul din Bihor, prin inimosul lor primar Nerva Traian Cosma, legând numele meu de teatrul comunal” (locuitorii oraşului i-au cinstit talentul incontestabil şi au botezat cu numele său o sală desemnată reprezentaţiilor teatrale la Hotelul Central, urmând să acorde acest nume preconizatului teatru care trebuia să se construiască aici). Demetriade a purtat şi o bogată corespondenţă cu primarul oraşului Beiuş, Nerva Traian Cosma, păstrată parţial la Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale. În semn de cinstire şi respect, oraşul i-a conferit lui Aristide Demetriade şi titlul de cetăţean de onoare al Beiuşului.

Filme cu Aristide Demetriade: - Oțelul răzbună (1913) - Radu Corbea; - Independența României (1912) - Carol I; - Înșir-te margarite (1911) - Fat-Frumos

Filme regizate de Aristide Demetriade: - Insir-te margarite (1911); - Oțelul răzbună (1913); - Scheci cu Jack Bill (1913); - Independența României (1912).

Referințe: - Ilie, Cornel, Aristide Demetriade, „Actorul care și-a dat viața pe scenă”, în: historia.ro, accesat 2 septembrie 2021, 23.47; - Vlasie, Adriana, Mardare, George, ”Despre actorul și regizorul Aristide Demetriade, care a copilărit la Dumitrești”, în: Monitorul de Vrancea, 16 martie 2018; - Gorcioveanu, Cristina, Rîpeanu, Bujor T. (coordonatori), Secolul cinematografului. Mică enciclopedie a cinematografiei universale, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 42, 46; - Crăciun, Corneliu, „Viata artistică în presa interbelică din Beiuş”, în: Crisia, nr. XXI, Oradea, 2004, p.  – Călușer, Iudita, „Biblioteca Liceului român unit de fete din Beiuş 1896-1948”, în: Crisia, nr. XXXIV, Oradea, 2004, p. 187-188; - Caranfil, Tudor, În căutarea filmului pierdut, Editura meridiane, București, 1988, p. 61-106.  (S. S.)