ROMAN, Alexandru .**/*** (pseudonim: Catone şi Catone Censorul). Profesor universitar, publicist, reputat intelectual român luptător neînfricat pentru apărarea drepturilor românilor, propovăduitor al limbii și culturii românești, fervent susținător al originii latine a limbii și poporului român. Membru fondator al Academiei Române .
S-a născut în 26 noiembrie 1826, în localitatea bihoreană Aușeu. A încetat din viață la 27 septembrie 1897. Tatăl său, Ioan Papp, a slujit ca paroh greco-catolic la biserica din Aușeu între anii 1825-1830. În anul 1830 este transferat, la cerere, ca paroh în localitatea Rogoz, din Țara Beiuşului, unde slujește până la adânci bătrânețe (în anul 1860 a încetat din viață).
Alexandru Roman urmează primele patru clase primare în localitatea Rogoz, sub supravegherea și sprijinul părinților, între anii 1832-1836. Clasele secundare le urmează la Beiuş între anii 1836-1842, apoi studii universitare la Academia de Drept din Oradea, între anii 1842-1845, absolvind dreptul şi filosofia cu rezultate excepţionale. Drept urmare, Episcopia Română Unitatea de Oradea îi acordă o bursă de studii pentru Facultatea de Teologie din Viena, pe care o frecventează între anii 1845-1849. În perioada anilor 1853-1857 se află din nou la Viena, unde, în cadrul Seminarului Pedagogic, urmează cursurile de matematică și de știință fizico-chimice.
Îşi începe activitatea ca profesor la Liceul din Beiuş în anul 1848. Aici a fost primul profesor care a ţinut prelegeri în limba română. În anul 1849 trece în serviciul central al Eparhiei, iar la 25 februarie 1851, prin decretul guvernului imperial, este numit profesor titular de limba și literatura română la „Liceul Premonstratens” din Oradea. Din 1851 a devenit profesor titular de limba română la Academia de drept din Oradea, iar din 1862 până în 1867, profesor de limba română la Universitatea din Budapesta.
A fost căsătorit de două ori. Prima oară sa căsătorie în 1863 cu Ida Pop, fiica lui Sigismund Pop, directorul periodicului „Concordia”, Alexandru Roman fiind redactor-șef între 1863-1866. În 1867, la doi ani după moartea Idei Pop, Alexandru Roman sa recăsătorit cu Leontina Balomiri. De altfel el a fost inițiatorul catedrei de limbă și literatură română a universității maghiară. Alături de activitate de la catedră, Alexandru Roman desfăşoară o bogată activitate pe linia societăţii de lectură, căutând a cultive membri, în primul rând, dragostea pentru limba şi literatura română. ” La 1860 Ioan Maiorescu propune „o societate academică care să concentreze activitatea erudiților români ... „pentru cultură limbii, pentru scrisul istoriei naționale”. Proiectul său nu sa materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înființarea noii academii. Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat munca de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui CA Rosetti, locotenența domnească a aprobată la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Membri fondatori: Vicențiu Babeș, fondator, George Bariț, Ioan D. Caragiani, Timotei Cipariu, Dimitrie Cozacovici, Ambrosiu Dimitrovici, Alexandru Hâjdeu, Ion Heliade Rădulescu, Iosif Hodoș, Alexandru Hurmuzaki, Andrei Mocioni, Gavriil G. Roman Munteanu, I Alexandru G. Sbiera, Constantin Stamati, Ioan Străjescu, Vasile Alecsandri, Ștefan Gonata, Nicolae Ionescu, August Treboniu Laurian, Titu Liviu Maiorescu, Ion C. Massimu, Constantin Negruzzi, Constantin A. Rosetti, VA Urechia.
Nucleul orădean de cultură românească, organizat de profesorul Alexandru Roman, a crescut “ o seamă de buni cărturari și vrednici luptători ai vieții noastre românești ”, slujind cu abnegație în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, idealurile. luptei pentru dreptate, libertate și unitate națională ale poporului român. Timp de peste trei decenii, acest român bihorean (crescut și școlit în Țara Beiuşului nn) a propovăduit gândul și simțirea românească prin limbii și literaturi, făcând ca această limbă română hărțuită, hulită, amenințată cu izgonirea acestor meleaguri, să dinamizeze generația. tânără, să întețește flăcăra spiritualității românești. Așa cum este cunoscut, în acele vremuri capitală ungară, Budapesta, găzduia o comunitate însemnată de români, în special intelectuali, dar și mulți tineri elevi și studenți. În ciuda acestor realități, capitala ungară nu dispunea de nicio instituție de învățământ sau cultură în limba română. În aceste condiții cultivarea limbii materne și a creației literare în limba română erau destul de dificil de îndeplinit. Având în urmă o bună experiență, Alexandru Roman face eforturi deosebite, uneori chiar disperate, dar până la următorul succes ca să înființeze în Budapesta sau societate de lectură care poartă denumirea „Petru Maior”. Societatea a ființat în capitala ungară până în anul 1919, desfășurând o importantă activitate de critică și creație literară românească. Prin programele și activitățile organizate, Societatea a jucat un rol important și în ceea ce privește ceea ce privește legăturile literare cu România. Preocupările reputatului intelectual bihorean Alexandru Roman nu se rezumă numai la domeniul filologic, activitatea sa multilaterală, înmănunchind principalele domenii umaniste, dar mai ales activitatea filologică, îl lansează, în anul 1866, printre primii membri fondatori ai Academiei Române, ceea ce aduce oferta de colaborare la Dicţionarul Român din Bucureşti. Calitatea de academician îl ajută să cunoască și să lege prietenii cu personalități marcante ale vieții științifice, literare și sociale din România. This posibilitate îi va asigura un prețios ajutor și o largă deschidere în cultivarea limbii și culturii românești în mediile tineretului român studios din capitala ungară a acelor vremuri.
Ajuns la Budapesta, într-o vreme a frământărilor politice europene, Alexandru Roman se integrează în timp scurt în cercul intelectualilor români și participă activ la lupta pentru drepturi și libertăți democratice. Condițiile social-politice ale vremii și situația populației de naționalitate română, lipsită de cele mai elementare drepturi și de posibilități în cultivarea și dezvoltarea spiritualității în limba maternă, îl determină și-i dau imbold în implicarea în activitatea politică, în două domenii importante ale. este: ziaristic și parlamentar. Activitatea ziaristică a lui Alexandru Roman începe prin colaborarea, împreună cu beiușeanul Partenie Cosma, la ziarul „Concordia” al unui alt beiușean, Sigismund Pop (Papp), început datat în anul 1861. În anul 1868, Alexandru Roman își scoate ziarul propriu, “ Federațiunea”, coloanele corespunzătoare a va publica articole de intensă vibrație patriotică românească. Publicația, deși nu a realizat să supraviețuiască decât aproape un deceniu, a jucat un rol important în viața colectivităților de etnie română, în stimularea și dezvoltarea sentimentelor naționale românești. În același timp, „Federațiunea” a servit drept tribună de luptă politică, prin intermediul căreia bihoreanul Alexandru Roman și alți patrii români au dezvăluit substraturile reacționării ale politicilor de deznaționalizare și asimilare forțată, inițiată și desfășurată cu intensitatea guvernării dualismului austro-ungar. Totodată această publică românească a contribuit și la crearea condițiilor spirituale pentru înfăptuirea istoricului act de la 1 Decembrie 1918. În 1870 Parlamentul îi ridică imunitatea și Curtea de jurați de la Budapesta îl condamnă la un an de închisoare și o amendă de 500 florini, pedeapsă pe care o execută la vestita închisoare de la Vac.
Începând cu anul 1865, timp de 22 de ani consecutivi este deputat pentru circumscripția Ceica din Bihor în Parlamentul din Budapesta. Alexandru Roman se dovedește a fi un neînfricat luptător pentru drepturile și libertățile românilor și a celorlalte etnii ce trăiau în imperiul austro-ungar. Sunt deosebit de semnificative, prin conținut și problematică, intervențiile sale în ședințele Parlamentului budapestan din 25 iunie 1865, 13 decembrie 1867, august 1868, cu care prilej se situează pe poziția de apărător al drepturilor populației românești în sprijinul învățământului în limba română, pentru drepturi. şi libertăţi tuturor naţionalităţilor din imperiu. Inițiator al ideilor unor memorii și delegații, care să intervină la Viena în sprijinul apărării drepturilor românilor, Alexandru Roman va fi în centrul preocupărilor politice și la vârsta de peste 60 de ani. Făcând parte dintre inițiatorii „Pronunciamentului de la Blaj” din 1868, el se numără printre inițiatorii redactării și înaintării Memorandumului . Alexandru Roman se implică hotărât în mișcarea memorandistă și este prezent în multe acțiuni. Întreţine legături deosebite de strânse cu Ioan Raţiu, preşedintele Consiliului Naţional Român. Într-o scrisoare din 18 februarie 1894 adresa lui Alexandru Roman, Ioan Raţiu îi mărturiseşte că „ i-ar părea rău dacă n-ar avea loc desfăşurarea procesului Memorandumului ”, intuind importanţa istorică a acestuia pentru mişcarea naţională a românilor. La data de 22 mai 1894, când era în desfășurarea procesului Memorandumului , îl sfătuiește pe Ioan Rațiu printr-o scrisoare „ să nu se servească de apucături avocațiale ” ci să facă o declarație de autorități maghiare dominante și Europei. Alexandru Roman comunică intensă şi cu ceiilalţi memorandişti: cu G. Pop de Băseşti, cu I. Coroianu. Majoritatea dintre cei condamnați apelau la Alexandru Roman atunci când consideru că acesta poate aduce servicii cauzei românești. Memorandiştii îl considerau pe Alexandru Roman drept o „arhivă vie”, fiindu-le de mare folos în lupta ce o duceau pentru drepturile românilor. Rezultă din tot ceea ce a întreprins, că toată lumea sa activitate de aproape o jumătate de secol a fost călăuzită de ideea elevată a unei naționale a poporului român. Ampla activitate, desfăşurată în folosul poporului român, îl situează pe acest inimos şi mare român bihorean, şcolit la Beiuş, în rândul celor mai de seamă personalităţi ale naţiunilor române. Pe lângă cele amintite, trebuie să subliniem faptul că Alexandru Roman a desfășurat și o foarte bogată activitate publicistică.
Scrieri (selecție) : - Corespondență din Oradea Mare. Datată 8 februarie, în care arată că populația română din acel oraș la primit cu mare entuziasm pe Avram Iancu în drum spre Viena , în: ”Gazeta Transilvaniei” (Brașov), An. 13, 1850, p. 43; - Corespondenţă din Oradea Mare
datată 8 februarie, în care deplânge indiferentismul populaţiei româneşti faţă de lupta politică ,
în: ”Gazeta Transilvaniei” (Braşov). An 13, 1850, p. 47-48; - Avorbinţa... rostită cu ocasiunea deschiderii prelegerilor din limba română în arhigimnaziul orădan în anul 1851 , în: ”Foaia pentru minte inimă şi literatură” (Braşov), An 14, 1851, p. 99-101; - Informaţii în legătură cu situaţia gimnaziului românesc din Beiuş , în:
”Gazeta Transilvaniei” (Braşov). Un. 14, 1851, p. 253, 245-247; - Corespondenţă în care susţine netemeinicia acuzărilor aduse episcopului de Oradea de a fi luat pe seama lui moara gimnaziului din Beiuş, arătând că moara nu aparţine de drept gimnaziului , în: ”Gazeta Transilvaniei” (Braşov) An 15, 1852, p. 115-117, 119, 122-123; - Mass'a remasa dupa moartea episcopului R. Vasile Erdeli în: ”Foaie pentru min te inimă și literatură” (Brașov), An 25, nr. 35, 1862, p. 273-274; - Analiza limbei române după DA Bruce , în: ”Familia” (Pesta), An 1, 1865; - Raport general asupra premiului craiovean , în: ”Analele Societății Academice Române”, partea administrativă, tom V (București), 1882-1883; - Invitare de prenumeraţiune la jurnalul politic „Federaţiunea ”, Pesta, 1867; - [Programul articol]. În: Federația (Pesta), An. 1, nr. 1, 1868;
-”Novele” de A. Vlahuţă, în: ”Analele Societăţii Academice Române”, partea administrativă, tomul 9 (Bucureşti), 1886-1887; - T. Frâncu şi G. Candrea, „Românii din munţii Apuseni (Moţii), în: ”Analele Societăţii Academice Române”, partea administrativă, tom 11 (Bucureşti) 1888-1889; - A. Philippide, „Introducere în Istoria limbei şi literaturii române” , în: „Analele Societăţii Academice Române”, partea administrativă, tomul 11 (Bucureşti), 1888-1889; - P. Broşteanu, „Traista cu poveşti” în: „Analele Societăţii Academice Române”, partea administrativă, tomul 19 (Bucureşti), 1896-1897; - I. Pop Reteganul, „Poveşti din popor”,
în: „Analele Societăţii Academice Române”, partea administrativă, tomul 19 (Bucureşti), 1896-1897.
Referiri : - Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde Ioan Buşiţia . Oradea, Editura Logos'94, 2003. p. 113; - Presa românească din Transilvania în preajma și în timpul războiului pentru Independența de stat a României (1876-1878) , în:
”Crisia” (Oradea), An 7, nr. 7, 1977, p. 147-175, p. 153; - Hossu-Longin. Francisc, Amintiri din viața mea , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975, p. 253, 289, 315; - Iorga, Nicolae. Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea. De la 1821 înainte, Vol. 3, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 351-352; - Mihoc, Blaga. Valenţele emancipării. Blaj, Editura Logos '94, 2004, p. 81; - Tripon, Aurel, Monografia Almanah a Crişanei , Tipografia Diecezană, Oradea, 1936, p. 331; - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor … p. 28; - Degău, Ioan, Brânda, Nicolae, (coordonatori), Igna, Ioan, Beiușul și lumea lui. Studiu monografic. Vol. IV , Editura Primus, Oradea, 2009, p. 952-954. (II, SS)
