S-a născut la 26 noiembrie
1826, în localitatea bihoreană Aușeu. A încetat din viață la 27 septembrie
1897. Tatăl său, Ioan Papp, a slujit ca paroh greco-catolic la biserica din Aușeu
între anii 1825-1830. În anul 1830 este transferat, la cerere, ca paroh în
localitatea Rogoz, din Ţara Beiuşului, unde slujește până la adânci bătrâneţe
(în anul 1860 a încetat din viață).
Alexandru Roman urmează
primele patru clase primare în localitatea Rogoz, sub supravegherea şi
sprijinul părinţilor, între anii 1832-1836. Clasele secundare le urmează la
şcolile din Beiuş între anii 1836-1842, apoi studii universitare la Academia de
Drept din Oradea, între anii 1842-1845, absolvind dreptul şi filosofia cu
rezultate excepționale. Drept urmare, Episcopia Română Unită de Oradea îi
acordă o bursă de studii pentru Facultatea de Teologie din Viena, pe care o
frecventează între anii 1845-1849. În perioada anilor 1853-1857 se află din nou
la Viena, unde, în cadrul Seminarului Pedagogic, urmează cursurile de
matematică şi de ştiinţe fizico-chimice. Îşi începe activitatea ca profesor la
Liceul din Beiuş în anul 1848. Aici a fost primul profesor care a ţinut
prelegeri în limba română. În anul 1849 trece în serviciul central al Eparhiei, iar la 25 februarie 1851, prin
decretul guvernului imperial, este numit profesor titular de limba şi
literatura română la “Liceul Premonstratens” din Oradea. Din 1851 a devenit
profesor titular de limba română la Academia de drept din Oradea, iar din 1862
până în 1867, profesor de limba română la Universitatea din Budapesta.
Roman Alexandru și soția Leontina
A fost căsătorit de două
ori. Prima oară s-a căsătorit în 1863 cu Ida Pop, fiica lui Sigismund Pop,
directorul periodicului „Concordia”, Alexandru Roman fiind redactor-șef între
1863-1866. În 1867, la doi ani după moartea Idei Pop, Alexandru Roman s-a
recăsătorit cu Leontina Balomiri. De altfel el a fost inițiatorul catedrei de
limbă şi literatură română de la universitatea maghiară. Alături de activitatea
de la catedră, Alexandru Roman desfăşoară o bogată activitate pe linia
societăţii de lectură, căutând a cultive membrilor, în primul rând, dragostea
pentru limba şi literatura română. ”La
1860 Ioan Maiorescu propunea „o societate academică care să concentreze activitatea
erudiților români ... “pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei
naționale”. Proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu,
avea să ia parte la înființarea noii academii. Proiectul de statut a fost
elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut
primele donații. La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenența domnească a
aprobat la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare
Române. Membri fondatori: Vicențiu Babeș, fondator, George Bariț, Ioan D.
Caragiani, Timotei Cipariu, Dimitrie Cozacovici, Ambrosiu Dimitrovici,
Alexandru Hâjdeu, Ion Heliade Rădulescu, Iosif Hodoș, Alexandru Hurmuzaki,
Andrei Mocioni, Gavriil Munteanu, Alexandru Roman, Ion G. Sbiera,
Constantin Stamati, Ioan Străjescu, Vasile Alecsandri, Ștefan Gonata, Nicolae
Ionescu, August Treboniu Laurian, Titu Liviu Maiorescu, Ion C. Massimu,
Constantin Negruzzi, Constantin A. Rosetti, V. A. Urechia.
Nucleul orădean de cultură
românească, organizat de profesorul Alexandru Roman, a crescut “o
seamă de buni cărturari şi vrednici luptători ai vieţii noastre româneşti”,
slujind cu abnegație în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, idealurile luptei pentru dreptate, libertate şi unitate
naţională ale poporului român. Timp de peste trei decenii, acest român
bihorean (crescut şi școlit în Ţara
Beiuşului n.n.) a propovăduit gândul şi simțirea românească prin intermediul
limbii şi literaturii, făcând ca această limbă română hărțuită, hulită, amenințată
cu izgonirea de pe aceste meleaguri, să dinamizeze generația tânără, să întețească
flacăra spiritualității româneşti. Aşa cum este cunoscut, în acele vremuri
capitala ungară, Budapesta, găzduia o comunitate însemnată de români, în
special intelectuali, dar şi mulţi tineri elevi şi studenţi. În ciuda acestor realități,
capitala ungară nu dispunea de nicio instituţie de învăţământ sau cultură în
limba română. În aceste condiţii cultivarea limbii materne şi a creaţiei
literare în limba română erau destul de dificil de îndeplinit. Având în urmă o
bună experienţă, Alexandru Roman face eforturi deosebite, uneori chiar
disperate, dar până la urmă reuşeşte ca să înființeze în Budapesta o societate
de lectură care poartă denumirea “Petru Maior”. Societatea a ființat în
capitala ungară până în anul 1919, desfăşurând o importantă activitate de
critică şi creaţie literară românească. Prin programele şi activităţile
organizate, Societatea a jucat un rol important şi în ceea ce priveşte
legăturile literare cu România. Preocupările reputatului intelectual bihorean
Alexandru Roman nu se rezumă numai la domeniul filologic, activitatea s-a
multilaterală, înmănunchind principalele domenii umaniste, dar mai ales
activitatea filologică, îl lansează, în anul 1866, printre primii membri
fondatori ai Academiei Române, ceea ce îi aduce oferta de colaborare la Dicţionarul
Român din Bucureşti. Calitatea de academician îl ajută să cunoască şi să
lege prietenii cu personalităţi marcante ale vieţii ştiinţifice, literare şi
sociale din România. Această posibilitate îi va asigura un prețios ajutor şi o
largă deschidere în cultivarea limbii şi culturii româneşti în mediile
tineretului român studios din capitala ungară a acelor vremuri.
Ajuns la Budapesta, într-o
vreme a frământărilor politice europene, Alexandru Roman se integrează în timp
scurt în cercul intelectualilor români şi participă activ la lupta pentru
drepturi şi libertăți democratice. Condiţiile social-politice ale vremii şi
situaţia populaţiei de naţionalitate română, lipsită de cele mai elementare
drepturi şi de posibilități în cultivarea şi dezvoltarea spiritualității în
limba maternă, îl determină şi-i dau imbold în implicarea sa în activitatea
politică, în două domenii importante ale acesteia: ziaristic şi parlamentar. Activitatea
ziaristică a lui Alexandru Roman începe prin colaborarea, împreună cu
beiușeanul Partenie Cosma, la ziarul “Concordia” al unui alt beiușean,
Sigismund Pop (Papp), început datat în anul 1861. În anul 1868, Alexandru Roman
îşi scoate ziarul propriu, “Federaţiunea”, în coloanele căruia va publica
numeroase articole de intensă vibrație patriotică românească. Publicația, deşi
nu a reuşit să supraviețuiască decât aproape un deceniu, a jucat un rol
important în viaţa colectivităților de etnie română, în stimularea şi
dezvoltarea sentimentelor naţionale româneşti. În acelaşi timp, “Federaţiunea”
a servit drept tribună de luptă politică, prin intermediul căreia bihoreanul
Alexandru Roman şi alţi patrioți români au dezvăluit substraturile reacţionare
ale politicii de deznaţionalizare şi asimilare forţată, iniţiată şi desfăşurată
cu intensitate de guvernarea dualismului austro-ungar. Totodată această
publicaţie românească a contribuit şi la crearea condiţiilor spirituale pentru
înfăptuirea istoricului act de la 1 Decembrie 1918. Atitudinea hotărâtă a lui
Alexandru Roman în apărarea drepturilor şi libertăţilor populaţiei româneşti,
articolele sale critice la adresa guvernării îi atrag numeroase sancţiuni. În
1870 Parlamentul îi ridică imunitatea şi Curtea de juraţi de la Budapesta îl
condamnă la un an de închisoare şi o amendă de 500 florini, pedeapsă pe care o
execută la vestita închisoare de la Vac.
Începând cu anul 1865, timp
de 22 de ani consecutivi este alas deputat pentru circumscripţia Ceica din
Bihor în Parlamentul din Budapesta. Alexandru Roman se dovedeşte a fi un
neînfricat luptător pentru drepturile şi libertăţile românilor şi a celorlalte
etnii ce trăiau în imperiul austro-ungar. Sunt deosebit de semnificative, prin
conţinut şi problematică, intervenţiile sale în şedinţele Parlamentului
budapestan din 25 iunie 1865, 13 decembrie 1867, august 1868, cu care prilej se
situează pe poziţia de apărător al drepturilor populaţiei româneşti în
sprijinul învăţământului în limba română, pentru drepturi şi libertăţi tuturor
naţionalităţilor din imperiu. Iniţiator al ideii unor memorii şi delegaţii,
care să intervină la Viena în sprijinul apărării drepturilor românilor,
Alexandru Roman va fi în centrul preocupărilor politice şi la vârsta de peste
60 de ani. Făcând parte dintre iniţiatorii “Pronunciamentului de la Blaj” din
1868, el se numără printre iniţiatorii redactării şi înaintării Memorandumului. Alexandru Roman se
implică hotărât în mişcarea memorandistă şi este prezent în multe acţiuni. Întreţine
legături deosebit de strânse cu Ioan Raţiu, preşedintele Consiliului Naţional
Român. Într-o scrisoare din 18 februarie 1894 adresată lui Alexandru Roman,
Ioan Raţiu îi mărturiseşte că “i-ar părea rău dacă n-ar avea loc
desfăşurarea procesului Memorandumului”, intuind importanţa istorică a
acestuia pentru mişcarea naţională a românilor. La data de 22 mai 1894, când
era în desfăşurare procesul Memorandumului,
îl sfătuieşte pe Ioan Raţiu printr-o scrisoare “să nu se servească de apucături avocaţiale” ci să facă o declaraţie
autorităţilor maghiare dominante şi Europei. Alexandru Roman comunică intens şi
cu ceilalţi memorandişti: cu G. Pop de Băseşti, cu I. Coroianu. Majoritatea
dintre cei condamnaţi apelau la Alexandru Roman atunci când considerau că acesta
putea aduce servicii cauzei româneşti. Memorandiştii îl considerau pe Alexandru
Roman drept o “arhivă vie”, fiindu-le de mare folos în lupta ce o duceau pentru
drepturile românilor. Rezultă din tot ceea ce a întreprins, că întreaga sa
activitate de aproape o jumătate de secol a fost călăuzită de ideea elevată a
unităţii naţionale a poporului român. Ampla activitate, desfăşurată în folosul
poporului român, îl situează pe acest inimos şi mare român bihorean, şcolit la
Beiuş, în rândul celor mai de seamă personalităţi ale naţiunii române. Pe lângă
cele amintite, trebuie să subliniem faptul că Alexandru Roman a desfăşurat şi o
foarte bogată activitate publicistică.
Scrieri (selecție): - Corespondenţă
din Oradea Mare. Datată 8 februarie, în care arată că populaţia română din acel
oraş l-a primit cu mare entuziasm pe Avram Iancu în drum spre Viena, în:
”Gazeta Transilvaniei” (Braşov), An. 13, 1850, p. 43; - Corespondenţă din Oradea Mare
datată 8 februarie, în care deplânge indiferentismul populaţiei româneşti
faţă de lupta politică, în: ”Gazeta Transilvaniei” (Braşov). An 13, 1850, p. 47-48; - Avorbinţa... rostită cu ocasiunea deschiderii prelegerilor din limba
română în arhigimnaziul orădan în anul 1851, în: ”Foaia pentru minte inimă şi literatură” (Braşov),
An 14, 1851, p. 99-101; - Informaţii în
legătură cu situaţia gimnaziului românesc din Beiuş, în:
”Gazeta Transilvaniei” (Braşov). An. 14, 1851, p. 253, 245-247; - Corespondenţă
în care susţine netemeinicia acuzărilor aduse episcopului de Oradea de a fi
luat pe seama lui moara gimnaziului din Beiuş, arătând că moara nu aparţine de
drept gimnaziului, în: ”Gazeta
Transilvaniei” (Braşov) An 15, 1852, p. 115-117, 119, 122-123; - Mass’a remasa după moartea episcopului R.
Vasile Erdeli în: ”Foaie pentru min te inimă şi literatură”
(Braşov), An 25, nr. 35, 1862, p. 273-274; - Analiza limbei române după D. A. Bruce, în: ”Familia” (Pesta), An 1, 1865; - Raport
general asupra premiului craiovean, în: ”Analele Societăţii Academice
Române”, partea administrativă, tom V (Bucureşti), 1882-1883; - Invitare de prenumeraţiune la jurnalul
politic “Federaţiunea”, Pesta, 1867; - [Articol program]. În: Federaţiunea (Pesta), An. 1, nr. 1, 1868;
-”Novele” de A. Vlahuţă, în: ”Analele
Societăţii Academice Române”, partea administrativă, tomul 9 (Bucureşti),
1886-1887; - T. Frâncu şi G. Candrea,
“Românii din munţii Apuseni (Moţii), în:
”Analele Societăţii Academice Române”, partea administrativă, tom 11
(Bucureşti) 1888-1889; - A. Philippide,
“Introducere în Istoria limbei şi literaturei române”, în: ”Analele Societăţii Academice Române”, partea
administrativă, tomul 11 (Bucureşti), 1888-1889; - P. Broşteanu, “Traista cu poveşti”
în: ”Analele Societăţii Academice
Române”, partea administrativă, tomul 19 (Bucureşti), 1896-1897; - I. Pop Reteganul, “Poveşti din popor”,
în: ”Analele Societăţii Academice
Române”, partea administrativă, tomul 19 (Bucureşti), 1896-1897.
Referințe:
- Crăciun, Corneliu. Sub destinul care
arde Ioan Buşiţia. Oradea, Editura Logos’94,
2003. p. 113; - Presa românească din Transilvania în preajma şi în timpul războiului
pentru Independenţa de stat a României (1876-1878), în:
”Crisia” (Oradea), An 7, nr. 7, 1977, p. 147-175, p. 153; -
Hossu-Longin. Francisc, Amintiri din
viaţa mea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975, p. 253, 289, 315; - Iorga,
Nicolae. Istoria literaturii româneşti în
veacul al XIX-lea. De la 1821 înainte, Vol. 3, Bucureşti, editura Minerva, 1986, p. 351-352;
- Mihoc, Blaga. Valenţele emancipării. Blaj, Editura Logos ’94, 2004, p. 81; -
Tripon, Aurel, Monografia Almanah a Crişanei, Tipografia Diecezană, Oradea, 1936,
p. 331; - Vasilescu, Stelian. Oameni
din Bihor… p. 28; - Degău, Ioan, Brânda, Nicolae,
(coordonatori), Igna, Ioan, Beiușul și
lumea lui. Studiu monografic. Vol. IV, Editura Primus, Oradea, 2009, p.
952-954. (I.I., S. S.)
