GOLDIȘ, Vasile. Profesor, politician, tribun național. Membru de onoare al Academiei Române. S-a născut în 12 noiembrie 1862 în satul Mocirla (azi Vasile Goldiș, județul Arad). A încetat din viață în 10 februarie 1934, în locuinţa sa din Arad, în vechiul palat al ziarului „Românul”. I-au fost organizate funeralii naţionale, iar ziua înmormântării a fost declarată zi de doliu naţional. A fost înmormântat în cimitirul ”Eternitatea”. Este fiul lui Isaia Goldiș, preot în Mocirla, Seleuș și Cermei și Floarea Goldiș, fiică a preotului Ioan Cornea din Răpsig. Familia din partea tatălui își are originea în localitatea Chișcău, județul Bihor, având ca ocupație mineritul. Teodor, bunicul lui Vasile Goldiș a fost preot în Mocirla, iar fratele lui Isaia Goldiș, Petru, a fost preot în satul natal. Mama lui, Floarea, se trage dintr-o veche familie de români din ținutul Făgărașului.
A început
studiile primare la școala confesională românească din Cermei, unde învăţător
era tatăl său, apoi a trecut la școala romano-catolică din acelaşi sat, unde a
învăţat ungureşte, apoi la școala germană din Panatul Nou (azi, Horea), unde a
învăţat limba germană şi, în fine, clasa a patra a absolvit-o la Arad. Liceul
l-a urmat tot la Arad, absolvind şef de promoţie, în 1881. După absolvirea
liceului se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta, iar din anul următor
(1882) continuă studiile până în 1884 facultatea similară din Viena. Se
reîntoarce la Budapesta şi reuşeşte, în ciuda dificultăţilor materiale care
l-au urmărit tot timpul, să absolve studiile superioare în 1886, obţinând
diploma de profesor în istorie şi limba latină. În perioada studiilor la Viena
devine membru al societății academice „România Jună”, iar la Budapesta, alături
de Maniu, Lapedatu, Oniţiu şi alţii, va fi printre cei mai activi membri ai
societății „Petru Maior” a studenţilor români.
După un an de
profesorat la Liceul ” Eötvös”
din Budapesta, în toamna anului 1886 îşi începe cariera didactică la
Preparandia din Caransebeş. În 1889 candidează şi obţine un post de profesor de
istorie la liceul ortodox român din Braşov. Aici i-a avut colegi pe Valeriu
Branişte şi Virgil Oniţiu, iar printre elevi pe Octavian Goga, Sextil Puşcariu,
Onisifor Ghibu, Ioan Lupaş, Octavian Taslăuanu, Iosif Popovici şi alţii. ”Îmi
pare bine că n-am acceptat să rămân printre străini. Neamul meu are nevoie de
mine și vreau să fiu la înălțimea veacului ce vine”, scria în Jurnalul său.
Ca pedagog şi profesor de istorie, este stăruitor preocupat pentru
îmbunătăţirea condiţiilor de studiu, a bazei materiale şi, în special, procură
numeroase hărţi istorice şi geografice. Realizează că învăţământul românesc
suferă de numeroase lipsuri, se apucă de scris manuale şcolare, bine gândite
din punct de vedere pedagogic şi elaborate pentru a răspunde ţelurilor politice
ale românilor ardeleni. Pe lângă activitatea pedagogică se afirmă şi în spaţiul
cultural al românilor ardeleni. A publicat diverse studii de istorie sau
literatură în revistele de cultură, a fost secretar al „Societăţii pentru
crearea unui fond de teatru român” întemeiată de Iosif Vulcan şi Alexandru
Roman şi a înfiinţat împreună cu Ioan Russu-Şirianu ziarul „Tribuna poporului”,
cu sediul la Orăştie şi mutat ulterior la Arad. Încă din primii ani ai şederii
sale la Braşov, ia parte tot mai mult la viaţa politică. Stabileşte legături
apropiate cu comerciantul Diamandi Manole şi cu profesorul Ghiţă Pop, se
înscrie în societatea cultural-politică „Casina română”(va fi şi secretarul
acesteia), se implică tot mai mult în politica locală. Se remarcă, de asemenea,
ca un foarte bun orator. În 1 septembrie 1901 se pensionează la cerere, pe
motiv de boală, şi se reîntoarce în Arad, la chemarea unchiului de văr Iosif
Goldiş, ajuns între timp episcop. La Arad îşi reia activitatea pedagogică, fiind
profesor şi director al liceului de fete. Este o perioadă în care condiţiile
popoarelor oprimate din monarhia dualistă se înrăutăţesc pe zi ce trece, fapt
care determină în schimb o intensificare a luptei naţionale. Acum se conturează
abordarea politică activă a românilor ardeleni, iar Vasile Goldiş se află
printre cei care militează pentru renunţarea la tactica pasivă adoptată în
1881. În 1906 este ales deputat de Radna în Parlamentul de la Budapesta, unde
”s-a făcut remarcat prin virulența discursurilor (22 la număr-n.n.) și prin
refuzul oricărui compromis în problema națională”. Atunci când contele Apponyi
i-a propus funcția de consilier ministerial, Goldiș a refuzat ferm: ”N-am
venit aici să-mi câștig vreun os de ros, ci am venit să lupt pentru drepturile
națiunii mele. Dați acestei națiuni drepturile ce i se cuvin, mie nu-mi trebuie
nimic!”, restituie într-un articol Simona Rodica Stiger. Datorită
intransigenţei şi combativităţii de care dă dovadă, devine un adversar temut
pentru guvernul maghiar şi va avea de înfruntat obstacolele întinse de
autorităţi. Cu ocazia alegerilor din 1910, în ciuda faptului că în cercul
Radna, majoritar român, se bucura de toată popularitatea, autorităţile au pus
în joc toate mijloacele pentru a asigura victoria candidatului guvernului
Sandor Taganyi. La câteva întruniri electorale au loc ciocniri sângeroase între
jandarmi şi alegătorii români în timp ce presa maghiară comentează pe larg
faptul că guvernul va lua toate măsurile ca să nu fie ales. Împreună cu Emanoil
Ungureanu și Ioan Mihu, redactează un memoriu pe care acesta din urmă îl
înaintează guvernului maghiar în 13 septembrie 1910 din partea Partidului
Național Român, ca răspuns la propunerile de tratative ale acestuia.
Diferențele de opinii față de tratativele cu guvernul maghiar creează în jurul
anilor 1910-1911 grave disensiuni în cadrul Partidului Național Român având ca
rezultat conturarea a două orientări diferite în problema formelor pe care este
necesar să le îmbrace lupta de emancipare națională: orientarea radicală
susținută în general de membrii tineri ai partidului grupați în jurul ziarului
Tribuna, în frunte cu Octavian Goga, Ilarie Chendi, Onisifor Ghibu, Sever Bocu
ș.a. și cea moderată reprezentată de membrii mai vârstnici ai partidului.
Vasile Goldiș face parte, mai întâi, din grupul intransigenților, apoi
realizând că un conflict ar putea avea consecințe ireparabile asupra
activității partidului, adoptă o atitudine de compromis între cele două
orientări încercând alături de Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Vasile Lucaciu și
Ștefan Cicio-Pop să mențină unitatea de acțiune a românilor ardeleni. În aceste
condiții primește să conducă ziarul Românul fondat la Arad de la 1 ianuarie
1911, care după încetarea apariției în martie 1912 a ziarului ”Tribuna” a
devenit cartierul general al luptei politice românești, pregătind Unirea cea
mare, anunțând pe orice cale prăbușirea iminentă a Imperiului Austro-Ungar.
Fiind director al ziarului, refuză semnarea declarației de fidelitate față de
guvernul contelui Tisza în condițiile intrării României în război împotriva
Austro-Ungariei. Acest act a fost calificat de către autoritățile maghiare
drept atitudine duplicitară și lipsită de patriotism și a determinat
suspendarea, în martie 1916, a ziarului Românul care va reapărea abia în
preajma actului unirii de la Alba Iulia.
În 9 noiembrie
1918 a redactat ”Nota Ultimativă”, prin care ”cerea guvernului Maghiar o
declarație oficială de preluare a puterii în Transilvania de către Consiliul
Național Român Central, transferat de la Budapesta la Arad”.
În 12 octombrie
1918 va fi prezent la ședința Comitetului Executiv al Partidului Național
Român, găzduită de casa avocatului orădean Aurel Lazăr, reuniune care va adopta
Declarația de autodeterminare națională, document care va sta la baza tuturor
acțiunilor românilor transilvăneni în perioada următoare, care a culminat cu
marea Adunare Națională de la Alba Iulia, for ce a proclamat unirea
Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. ”I-a revenit
lui Vasile Goldiș privilegiul de a concepe textul definitiv (inclusiv
traducerea lui în limba maghiară – n. n.) al Declarației de autodeterminare
națională, document prin care s-a proclamat independența celor peste trei
milioane și jumătate de români din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș”,
scrie istoricul Viorel Faur. Vasile Goldiș, care conlucrase în întrunirea de la
Oradea și cu Gheorghe Crișan și Ioan Ciordaș, se numără printre ”inspiratorii
și organizatorii actului Unirii din 1918, cu tot ce a însemnat el pentru
făurirea statului național unitar român”.
După adoptarea Declarației
de autodeterminare națională, în 12 octombrie la Oradea, militează pentru
constituirea Consiliului Național Român Central (30 octombrie 1918), al cărui
membru marcant devine.
În 13-14 noiembrie la tratativele de la Arad (soldate cu un eșec), Iuliu Maniu, la întrebarea ministrului Oskar Jaszi, conducătorul delegației maghiare, ”În definitiv, ce vor românii?”, a răspuns laconic: ”Totală despărțire!” Vasile Goldiș a fost unul dintre cei care s-a situat între oponenții propunerii de a se proclama imediat Unirea, considerând că o asemenea hotărâre, pentru a nu putea fi contestată, vreodată sub pretextul că a fost decisă de un grup restrâns, ”trebuie proclamată de poporul român”. Ca urmare, remarcă Simona Rodica Stiger, a redactat manifestul ”Către popoarele lumii” (tipărit în română, franceză, engleză și distribuit ziarelor de circulație internațională, difuzat în întreaga lume prin stația de telegrafie din Praga) și ”Convocatorul Adunării Naționale de la Alba-Iulia”, publicat în ziarul ”Românul”, cu imperativul ”Istoria ne cheamă la fapte!”
În 1919 a fost ales
membru de onoare al Academiei Române.
În perioada
interbelică Vasile Goldiș a făcut parte din guvernele de la București conduse
de I.C. Brătianu (1918-1919), Artur Văitoianu (1919-1920), Alexandru Averescu
(1920-1926), a fost ales deputat al Partidului Național Român în
circumscripțiile Radna (1919), Pecica și Ineu (1922). Cu toate că a fost
ministru, rolul politic pe care l-a jucat după Unire a fost destul de limitat.
Tensiunile din sânul conducerii PNR s-au intensificat datorită divergenţei de
opinii cu privire la direcţia de urmat în politica ardeleană. În jurul lui
Goldiş s-a format un grup de partizani care la 2 mai 1926 a rupt relaţiile cu
Iuliu Maniu şi l-a proclamat pe Goldiş preşedinte al PNR. Susţinerea lui Maniu
a fost însă mai mare, astfel că dizidenţa a eşuat. În anii care au urmat Goldiş
avea să fie dur contracarat de Maniu şi în final s-a văzut nevoit să se retragă
din viaţa politică. După retragerea din politică a continuat să activeze pe
scena culturală în jurul „Astrei”, al cărei preşedinte a fost. Ultimii ani i-a
petrecut la Arad, cu sănătatea şubrezită. În 1932 a fost internat într-un
sanatoriu din Austria, datorită agravării stării lui de sănătate. Totuşi, la 1
decembrie 1932 a făcut tot posibilul pentru a ajunge la Arad şi a vorbi în faţa
celor 25 mii de oameni strânşi în Piaţa Avram Iancu să aniverseze Marea Unire.
Vasile Goldiș și
Țara Beiușului
O seamă de
coincidențe și mai ales comuniunea de idealuri au înfiripat o prietenie
trainică și profundă, între familia lui Vasile Goldiș și cea a tânărului paroh
din Răpsig (comitatul Arad), Mihai Cosma, originar din Beiuș, ajuns mai apoi
protopop ortodox de Ineu/Arad și deputat în Parlamentul României. Tatăl Elenei
Goldiș, soția lui Vasile Goldiș, fusese preot paroh în Răpsig. Tatăl Lucreției
Cosma, soția preotului Mihai Cosma, Ilarie Crișan, plecase de tânăr din Răpsig,
cu mama și surorile sale, stabilindu-se la Beiuș, afirmându-se ca un vajnic
luptător pentru cauza românismului. Vasile Goldiș ajunge să-l cunoască și să
colaboreze îndeaproape și cu cumnatul lui Mihai Cosma, avocatul Gheorghe Crișan,
viitor ministru al Ardealului, stabilit la Arad, cel care, în calitate de
secretar al Consiliului Național Român Central, va semna, alături de
președintele acestui organism, Ștefan Cicio-Pop, atât manifestul ”Către
popoarele lumii”, cât și Convocarea Marii Adunări Naționale din 1 Decembrie
1918 de la Alba-Iulia”. Vasile Goldiș va împărți crezul său politic și cu
profesorul Nicolae Mihulin (și el ginere al lui Ilarie Crișan și cumnat al
preotului Mihai Cosma), primul director, după Marea Unire al Liceului Moise
Nicoară” din Arad. Toți patru, Vasile Goldiș, Gheorghe Crișan, Mihai Cosma și
Nicolae Mihulin, au fost aleși delegați la Marea Adunare de la Alba-Iulia.
Soțiile lor - Elena Goldiș, Lucreția Cosma și Sofia Mihulin – au fost prezențe
active în cadrul Reuniunii Femeilor Române din Arad și în acțiunile inițiate pe
plan local de ASTRA. Vasile Goldiș împreună cu ceilalți doi corifei ai Marii
Uniri, Ștefan Cicio-Pop și Ioan Suciu, avea să fie responsabil implicat, în
august 1907, în apriga campanie de alegere a lui Vasile Lucaciu, ca deputat de Beiuș
în Parlamentul de la Budapesta. Cu autoritatea lor, cei trei s-au dovedit,
alături de forțele locale, convingători ”agenți electorali”. Memorialistica
protopopului cărturar Petru E. Papp depune mărturie. În dimineața zilei de 26
august 1907, în gara din Beiuș sosea ”un tren cu alegători din comunele Vașcău,
Bărăști, Vărzare de Sus și de Jos, Câmp, Cărpinet, Leheceni, Poieni, Criștior,
Călugări, Sohodol, Colești, Briheni, Sârbești și Șuștiu. Un cortegiu de 900 de
alegători pornește de la gară în frunte cu deputații (în Parlamentul de la
Budapesta – n.n.) Vasile Goldiș, protopopul Demian și fruntașii comunelor:
preoții T. Teaha, G. Bogdan, M. Popovici, Micula, Mușet, Porgea, V. Teaha,
Matica Maxim, Moise Gavra, Maxim Nonu, M. Todan, Florian Meze, dr. Ioan
Voștinar, Ioan Băruța, Partenie Coroi, Băruța Marc, Tănasie Matica”. A doua
zi întreg orașul sărbătorea izbânda lui Vasile Lucaciu. ”Nici odată o
alegere românească n’a stârnit atâta interes ca ceia din Beiuş. Era vorba de
cucerirea primului cerc din Bihor pentru steagul naţional şi însăşi persoana
candidatului stârnise atenţiunea generală”, remarca Petru E. Papp.
