(povestire de Dorel
Pietrăreanu)
Regimentul de transmisiuni
de la Otopeni, unde am fost repartizat, nu îmi era străin. Mai fusesem acolo,
în stagiu, cu câţiva colegi de şcoală militară, pentru a ne pregăti practic şi
metodic pentru funcţia de comandant de pluton. Mă bucuram că aveam să
reîntâlnesc persoane pe care le cunoscusem şi care, într-un fel sau altul, îmi
predaseră abc-ul vieţii de ofiţer. Nu aveam, însă, de unde să ştiu că, voi fi
repartizat chiar la plutonul radio, unde fusesem în stagiu şi că voi regăsi şi
o parte dintre militarii în termen, deveniţi între timp – “veterani”.
Am
avut şansa de a lucra acolo, la Otopeni, cu nişte oameni de excepţie,
profesionişti în adevăratul înţeles al cuvântului, dar şi caractere puternice.
Cu astfel de oameni, am deprins cu uşurinţă lucrul cu staţiile radio, am
descoperit “fascinaţia” traficului radio în cod Morse, am învăţat “să văd” şi
“să lucrez” cu “oamenii” aflaţi în uniforma de soldaţi, am descifrat multiplele
nuanţe ale vieţii şi activităţii de ofiţer.
Soldaţii,
băieţii pe care îi cunoscusem când am fost în stagiu şi erau de ciclul întâi,
erau de nerecunoscut. I-am văzut cum îşi dădeau coate şi zâmbeau, atunci când
am venit în faţa formaţiei, împreună cu comandantul de companie, şi mi-am luat
plutonul în primire.
Nu am intenţia de
a vă impresiona dar, asemenea momente nu se uită. Şoni (Sandu Asevoaie), subofiţerul
care dusese plutonul până atunci şi cu care mă împrietenisem din stagiu, zâmbind
şi el, mi-a dat raportul şi, apoi, predându-mi comanda, mi-a şoptit (şi el,
vizibil emoţionat): “Curaj, Dorele şi succes!”
Îmi
face plăcere să amintesc faptul că, timp de două săptămâni, de la data
prezentării la unitate, pentru tinerii locotenenţi din promoţie (“locotenenții speranțelor”!) a fost organizată o intensă perioadă de pregătire,
prilej cu care am fost familiarizaţi cu specificul unităţii şi cu tehnica de
transmisiuni de acolo (radio, radioreleu, telefonie-telegrafie, construcții
linii cablu etc).
La
vreo două luni după ce primul pluton de soldaţi instruiţi de mine a trecut în
rezervă, am primit un telefon, la gazda unde stăteam. Surpriză mare: fostul
sergent al plutonului mă suna să mă invite la Predeal, peste două săptămâni,
sâmbăta, unde urmau să se întâlnească toţi băieţii din pluton pentru a
sărbători trecerea în rezervă. Tatăl unuia dintre ei lucra în turism şi
răspundea de acea zonă. Zis şi făcut.
Am
ajuns la Predeal. Atunci am înţeles de ce sergentul insistase, cu o seară
înainte, să-i spun la ce vagon am biletul. Cînd trenul a oprit, “plutonul meu” era
aliniat şi comandat de sergent cu onorul spre uşa vagonului pe care urma să
cobor. Vă daţi seama că lumea era ciorchine la geamuri, să afle
ce se întâmplase. Pricepând că cineva “important” urma să coboare din vagon,
lumea comenta în fel şi chip. Cineva deja aflase de la un ceferist de pe peron
că băieţii, frumos aliniaţi, îşi aşteaptă fostul comandant. “Am trăit s-o văd
şi pe-asta!” zise un om, cam între două vârste. ”Auzi, vorbă, să iasă ei din
armată de două-trei luni şi să-l aştepte pe comandant în poziţie drepţi, pe
peron...!” Cu destulă greutate, mi-am făcut drum printre călătorii-spectatori.
Nu mică le-a fost mirarea când au văzut că, tânărul care călătorise cu ei în
vagon, era comandantul aşteptat de băieţi şi că era cam de-o seamă cu foştii
soldaţi.
-Tovarăşe
locotenent, plutonul instruit de dumneavoastră vă prezintă onorul şi este
pregătit să înceapă petrecerea. Sunt sergentul Mihai.
În
liniştea care se lăsase pe peronul gării din Predeal, m-am simţit cel mai mare
comandant de oşti şi m-am auzit spunând tare: “Bună ziua!”
-Să trăiţi
tovarăşe locotenent! au răsunat Bucegii de bucuria revederii unor tineri.
Trenul se punea uşor
în mişcare, în timp ce eu şi băieţii mei, ne îmbrăţişam şi ne bucuram de
revedere. Sincer, nu cred că aş fi în stare să descriu petrecerea care a urmat,
la o vilă din Predeal, cu soldaţii mei, din primul pluton instruit ca ofiţer, “locotenent
al speranţelor”.
