Mesajul Majestăţii Sale Regele Mihai I pentru Crăciun şi Anul Nou

Crăciun Fericit!

Crăciun Fericit!

În gazdă

(povestire de Dorel Pietrăreanu)

Stăteam în gazdă la un coleg, pe undeva prin Pantelimon.

“Noroc” cu gazdele astea, că aşa am învăţat şi eu Bucureştiul foarte repede. N-am vrut să stau la căminul militar, pentru că aveam senzaţia că sunt în continuare ca la internat: la liceul militar sau la şcoala militară. Şapte ani de internat erau mai mult decât suficienţi! Şapte ani de dormit la “pauşal” tot plutonul!!?? Sunt eu răbdător şi tolerant, dar orişicât! Mă mutam de la o gazdă la alta, de parcă eram ca ţiganul cu cortu’. Când nu-mi mai plăcea undeva, îmi luam geamantanul şi plecam. Cum zicea Topârceanu: “Rămâi sănătoasă, cucoană! / Că-mi iau geamantanul şi plec!” Aveam de unde alege; eu eram cel ce alegea. Era un drept câştigat, pe care îl simţeam şi îl apreciam ca atare. Nu mai trebuia să accept să stau oriunde şi oricum, nu mai eram obligat să stau acolo unde mi se ordona! Erau însă şi “riscuri” pe care mi le asumam şi le plăteam!

         Cum spuneam, eram în gazdă prin Pantelimon, prin toamna lui 80’. Colegul meu la care, temporar, locuiam plecase de la serviciu, ca tot omul normal. Eu, tot la activităţi gospodăreşti, la unitate. Programul de lucru se terminase de mult. Eu – conştiincios, “scrufulos la datorie”. Pe la nouă-jumate am ajuns şi eu “acasă”. Uşa-încuiată, şi “muşcata în fereastră”. Pe atunci nu ştiam expresia “Prietenii ştiu de ce!”, dar sensul acesteia nu-mi era străin.

Mai trecusem prin situaţia asta, prietenul meu (şi în acelaşi timp gazda mea), fiind un tip care era în plin “proces de socializare” şi de stabilire a relaţiilor civili-militari… Am priceput repede cum devine chestia şi am plecat ca deobicei, fără a spune o vorbă, să caut găzduire la un hotel din cartier. Mai fusesem acolo.  În drum am şi mâncat ceva ca să eficientizez transportul. Îmbrăcat de serviciu eram, că doar de la serviciu veneam. Să n-o mai lungesc: am dormit la hotel.

A doua zi colegul mi-a povestit aventura sa fără a se scuza de situaţie, că doar era gazdă, nu? La terminarea programului, am plecat împreună acasă să ne schimbăm în haine civile şi să ne ducem în Grozăveşti la căminele studenţeşti să ne cumpărăm blugi. Cu două zile înainte primiserăm salariul.

         Surprize stupide! Hainele noastre militare şi civile erau, dar banii mei nu mai erau. Ai lui, da! Îi “împrumutase” creştina care fusese în vizită la gazda mea. Îi împrumutase fără intenţia de rambursare. Prinde orbul, scoate-i ochii! Colegul meu nu venise cu banii acasă în ziua salariului (în seara cu pricina) pentru că îi uitase la regiment. A rezolvat din “economii” diversele cheltuieli ocazionate de “distracţia” din seara când eu am dormit la hotel. Cucoana probabil că nu ştia că ia de la “terţe părţi” şi nu de la cel care a invitat-o. Cred că din situaţii din astea a apărut şi zicala: Unii cu… mălaiul, alţii...! Eu eram responsabil cu mălaiul!

Am fost să cumpărăm blugi, dar la salariul următor!

Deşi au trecut vreo 30 de ani de atunci, nu am văzut nici o bere pentru chestia asta, aşa ca să mai aline din durerea pierderii banilor. Deci eu eram… doar cu banii luaţi. Eu sunt dispus să mai aştept încă 30 de ani berea aceea de alinare, promisă!

Cam scumpi blugii, Coane!

PS În loc de EPILOG!

Am spus mai sus că “sunt dispus să mai aştept încă 30 de ani berea aceea de alinare, promisă!“ Din păcate, “timpul nu a mai avut răbdare“, cum se spune. Colegul şi prietenul meu, locotenentul Geo (gazda mea din povestire) ne-a părăsit pentru totdeauna şi a plecat să bea o bere acolo sus, într-un loc cu verdeaţă, probabil la iarbă verde, aşa cum îi plăcea lui să fie cu prietenii și colegii săi de școală generală într-un sat frumos, la poale de munte. Geo, dâmboviţean de-al meu drag, cu care am fost şi acasă la părinţii mei în Vulcana-Pandele, judeţul Dâmboviţa a murit fulgerător acum doi ani și ceva! Cu două săptămâni înainte de tristul eveniment, l-am sunat şi am stabilit să ne întâlnim la Cercul Militar Naţional să-i ofer cartea mea “Amurgul coloneilor“, despre care-i spusesem. S-a bucurat că este unul dintre personaje! N-am mai apucat să ne întâlnim!!! De fiecare dată când mă gândesc la bunul meu coleg şi prieten, Domnu’ Geo, picături din paharul meu ajung pe podea, iar un gind bun si frumos se îndreaptă cu pioşenie şi recunoştinţă către el. Bucura-te prietene că nu ai apucat sa-ti vezi pensia recalculata sau, ma rog, revizuita… Te-ai fi simțit și tu umilit așa cum ne-am simțit și noi… Dumnezeu să te odihnească în liniste si pace, Domnu’ Geo!!!

La mulţi ani, români! La mulţi ani, ROMÂNIA!

PRIMUL PLUTON INSTRUIT

(povestire de Dorel Pietrăreanu)

Regimentul de transmisiuni de la Otopeni, unde am fost repartizat, nu îmi era străin. Mai fusesem acolo, în stagiu, cu câţiva colegi de şcoală militară, pentru a ne pregăti practic şi metodic pentru funcţia de comandant de pluton. Mă bucuram că aveam să reîntâlnesc persoane pe care le cunoscusem şi care, într-un fel sau altul, îmi predaseră abc-ul vieţii de ofiţer. Nu aveam, însă, de unde să ştiu că, voi fi repartizat chiar la plutonul radio, unde fusesem în stagiu şi că voi regăsi şi o parte dintre militarii în termen, deveniţi între timp – “veterani”.  

         Am avut şansa de a lucra acolo, la Otopeni, cu nişte oameni de excepţie, profesionişti în adevăratul înţeles al cuvântului, dar şi caractere puternice. Cu astfel de oameni, am deprins cu uşurinţă lucrul cu staţiile radio, am descoperit “fascinaţia” traficului radio în cod Morse, am învăţat “să văd” şi “să lucrez” cu “oamenii” aflaţi în uniforma de soldaţi, am descifrat multiplele nuanţe ale vieţii şi activităţii de ofiţer.

         Soldaţii, băieţii pe care îi cunoscusem când am fost în stagiu şi erau de ciclul întâi, erau de nerecunoscut. I-am văzut cum îşi dădeau coate şi zâmbeau, atunci când am venit în faţa formaţiei, împreună cu comandantul de companie, şi mi-am luat plutonul în primire.

Nu am intenţia de a vă impresiona dar, asemenea momente nu se uită. Şoni (Sandu Asevoaie), subofiţerul care dusese plutonul până atunci şi cu care mă împrietenisem din stagiu, zâmbind şi el, mi-a dat raportul şi, apoi, predându-mi comanda, mi-a şoptit (şi el, vizibil emoţionat): “Curaj, Dorele şi succes!” 

         Îmi face plăcere să amintesc faptul că, timp de două săptămâni, de la data prezentării la unitate, pentru tinerii locotenenţi din promoţie (“locotenenții speranțelor”!) a fost organizată o intensă perioadă de pregătire, prilej cu care am fost familiarizaţi cu specificul unităţii şi cu tehnica de transmisiuni de acolo (radio, radioreleu, telefonie-telegrafie, construcții linii cablu etc).

         La vreo două luni după ce primul pluton de soldaţi instruiţi de mine a trecut în rezervă, am primit un telefon, la gazda unde stăteam. Surpriză mare: fostul sergent al plutonului mă suna să mă invite la Predeal, peste două săptămâni, sâmbăta, unde urmau să se întâlnească toţi băieţii din pluton pentru a sărbători trecerea în rezervă. Tatăl unuia dintre ei lucra în turism şi răspundea de acea zonă. Zis şi făcut.

         Am ajuns la Predeal. Atunci am înţeles de ce sergentul insistase, cu o seară înainte, să-i spun la ce vagon am biletul. Cînd trenul a oprit, “plutonul meu” era aliniat şi comandat de sergent cu onorul spre uşa vagonului pe care urma să cobor. Vă daţi seama că lumea era ciorchine la geamuri, să afle ce se întâmplase. Pricepând că cineva “important” urma să coboare din vagon, lumea comenta în fel şi chip. Cineva deja aflase de la un ceferist de pe peron că băieţii, frumos aliniaţi, îşi aşteaptă fostul comandant. “Am trăit s-o văd şi pe-asta!” zise un om, cam între două vârste. ”Auzi, vorbă, să iasă ei din armată de două-trei luni şi să-l aştepte pe comandant în poziţie drepţi, pe peron...!” Cu destulă greutate, mi-am făcut drum printre călătorii-spectatori. Nu mică le-a fost mirarea când au văzut că, tânărul care călătorise cu ei în vagon, era comandantul aşteptat de băieţi şi că era cam de-o seamă cu foştii soldaţi.

         -Tovarăşe locotenent, plutonul instruit de dumneavoastră vă prezintă onorul şi este pregătit să înceapă petrecerea. Sunt sergentul Mihai.

         În liniştea care se lăsase pe peronul gării din Predeal, m-am simţit cel mai mare comandant de oşti şi m-am auzit spunând tare: “Bună ziua!”

-Să trăiţi tovarăşe locotenent! au răsunat Bucegii de bucuria revederii unor tineri.

Trenul se punea uşor în mişcare, în timp ce eu şi băieţii mei, ne îmbrăţişam şi ne bucuram de revedere. Sincer, nu cred că aş fi în stare să descriu petrecerea care a urmat, la o vilă din Predeal, cu soldaţii mei, din primul pluton instruit ca ofiţer, “locotenent al speranţelor”.