A urmat studii la Dumbrăveni, Sibiu, la şcoala
normală “Andrei Şaguna”, la Braşov, la Liceul “Andrei Şaguna”, la Academia
Teologică “Andreiană”, unde în anul 1931 şi-a luat licenţa. În 1 septembrie
1929, este hirotonit diacon. Fiind celibatar, acest gest însemna angajarea
către monahism. În 23 noiembrie 1934 diaconul Nicolae Popoviciu este hirotonit
preot de către mitropolitul Nicolae Bălan. Tot în anul 1934, la Cernăuţi, îşi
ia şi doctoratul. Prin grija mitropolitului Nicolae Bălan, care i-a apreciat
valoarea, este trimis la studii în străinătate la Universităţile din Atena,
Munchen, Tubingen, Leipzig şi Breslau. Între anii 1932 şi 1936 funcţionează ca
profesor de teologie dogmatică şi fundamentală la Academia Teologică din Sibiu.
Congresul bisericesc, constituit la 28 aprilie 1936, îl alege în scaunul de
episcop al Oradiei pe preotul profesor dr. Nicolae Popoviciu de la Academia
Teologică “Andreiană” din Sibiu. A fost hirotonit, în ziua de Rusalii a anului
1936, de alţi doi iluştri ierarhi: Nicodim Munteanu, Mitropolit al Moldovei,
viitor Patriarh al României, şi Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului,
însoţiţi de şase episcopi.
”Om de aleasă
cultură, iubitor de şcoală, de slujitorii şcolii şi elevii acestora îşi
îndreaptă cu multă bunăvoinţă ochii spre Beiuş, propunându-şi ridicarea
prestigiului Bisericii ortodoxe şi echilibrarea aportului cultural al acesteia în raport cu cea
greco-catolică. Lăudabilă aceasta întrecere între cele două Biserici în folosul
culturii. Ea nu era pornită din spirit concurenţial, făcând prozelitism sau învrăjbindu-i pe credincioşi ci, din
contră, fiecare pe măsura posibilităţilor financiare, mai ridica o şcoală, un
internat în folosul tuturor pruncilor de români. Exista, apoi, o adevărată
competiţie între aceste aşezăminte, dar nu prin contrapunere, ci prin
cooperare, finalitatea vizată, şi de
unele şi de altele, fiind aceeaşi: educarea în spirit ştiinţific, moral,
religios și naţional a tinerilor din această parte de ţară. Că existau şi unele nuanţe ce le
particularizau activitatea, este adevărat şi probabil, inevitabil. Biserica
greco-catolică manifesta o largă deschidere spre apus, spre cultura occidentală,
în care scop episcopul unit Valeriu Traian Frenţiu a adus călugării francezi la
cârma internatelor greco-catolice din Beiuş. Ori biserica ortodoxă, ramură a
bisericii răsăritene, era preocupată de conservarea spiritului ei oriental.
Tocmai de aceea, unul dintre motivele pentru care episcopul Nicolae Popoviciu a
ridicat un nou local de internat în folosul elevelor ortodoxe, a fost acela de
a le scoate de sub influenţa călugăriţelor de la internatul unit…”
Ridicarea edificiului nou al Internatului Ortodox de Fete (actuala Şcoală cu
clasele I-VIII “Nicolae Popoviciu”) a început în anul 1938 şi s-a desfăşurat
concomitent cu zidirea corpului nou de clădire al Liceului Greco-catolic de
Fete, alăturat vechii clădiri de la 1896.” În toamna anului 1939, impunătorul
edificiu al Internatului Ortodox de Fete, una dintre clădirile cele mai
frumoase ale oraşului Beiuş, este pregătit să-şi primească cele dintâi eleve
interne. Animat de grija pentru copiii români, orfani de război, Nicolae
Popoviciu începe ridicarea unui orfelinat (cămin-şcoală) pentru aceştia, pe
str. Română unde se află Internatul Diecezan Ortodox de băieţi (actuala
Policlinică). Ziarul Beiuşul din 26 iunie 1943 scria: ”Cei ce pornesc
alături de Vlădicul Bihariei la ridicarea acestui monument de conştiinţă şi
recunoştinţă românească, cred în bine şi de aceea îl fac cu atât elan... Orfelinatul
din Beiuş va fi clădit din simţire şi cuget românesc şi creştinesc, el răspunde
unui imperativ naţional: pregătirea generaţiei de consolidare a României pe veci
întregite “. După anul 1945 lucrările la acest edificiu sunt sistate .
Clădirea era însă aproape gata rămânând de efectuat doar tencuielile şi
finisările. După aproape un deceniu, clădirea este terminată de către stat,
dându-i-se destinaţia de spital, spital ce poartă numele de “Episcop Nicolae
Popoviciu”. În timpul ocupației
horthyste din Ardeal, ierarhul este batjocorit și închis, apoi expulzat într-un
tren de vite din orașul de reședință, împreună cu 283 de intelectuali orădeni.
Își stabilește reședința la Beiuș, în apropierea graniței, rămânând aici până
în 1945. Între 1 aprilie 1940 și 25 martie 1941, episcopul Nicolae Popoviciu
devine și locțiitor al scaunului Episcopiei de Timișoara, atunci reînființată.
În această calitate a organizat-o și înzestrat-o chiar din fonduri personale.
Printre altele, lui i se datorează reședința episcopală și o clădire pentru
Consiliul Eparhial, în centrul orașului Timișoara. După schimbarea politică de
la 23 august 1944, episcopul Nicolae Popovici își va îndemna credincioșii să se
roage pentru încheierea grabnică a păcii. Totodată, el încuraja pe soldații
români de pe front să lupte pentru eliberarea țării, fiind permanent în
mijlocul lor. Un exemplu concret în acest sens îl constituie vizita lui în
mijlocul soldaților români aflați în Cehoslovacia, în perioada 4 mai - 3 iunie
1945. Începând cu Vinerea Patimilor, împreună cu preotul Cornel Sava și
diaconul Cornel Moba, episcopul Nicolae a fost în mijlocul soldaților români
aflați pe frontul de vest. Chiriarhul orădean s-a aflat timp de patru săptămâni
în mijlocul soldaților din cele două armate române dintre Pystiany, Praga și
Brno, unde a ținut peste 44 de predici ocazionale, a vizitat 7 spitale de
campanie și a oficiat peste 32 de servicii religioase publice. Între anii
1947-1948 a fost ultimul președintele al Asociației Transilvănene pentru
Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA).
În 1949, după ce fuseseră deja îndepărtați mulți episcopi ortodocși
români, vine rândul pentru Nicolae Popoviciu și Nicolae Colan, care urmau a fi
mutați forțat. Opoziția Sfântului Sinod față de acest gest amână acțiunea. Deși
amenințat fățiș, arhiereul orădean merge mai departe în lupta împotriva
ateismului. Preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la institutul Teologic, a spus:
”A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat
cu îndrăzneală și curaj la nivelul Sf. Vasile cel Mare. Probabil, personal,
și-a făcut rău politicește. A spus însă lucruri care trebuiau spuse”.
Preotul Alexandru Teodorescu din comuna Podu-Rizii, Dâmbovița, a afirmat: ”A vorbit ca și Hristos; preoților le venea
să se ducă să-l îmbrățișeze. Cu astfel de vlădici, comuniștii nu vor reuși să
distrugă Biserica”. Pus sub urmărire permanentă de autorități, episcopul
Nicolae Popoviciu era o țintă ce trebuia eliminată. Ca urmare, persecuția se
declanșează prin nenumărate controale gestionare și administrative realizate de
organul statului, având ca scop blocarea activităților episcopiei și mai ales a
lui Nicolae Popoviciu. Autoritățile impuseseră, de altfel, un om al lor,
colaboraționistul Andrei Coman, fost greco-catolic și formal trecut la
ortodocși, omul serviciilor secrete, drept vicar al arhiereului de la Oradea.
Prin intermediul acestuia pe de-o parte culegeau informații din interior asupra
lucrării creștine și anti-comuniste a ierarhului Nicolae și, pe de altă parte,
executau presiuni permanente pentru a-i schimba atitudinea. Față de cele
întâmplate, Sinodul pune în discuție în toamna lui 1950 caterisirea lui Andrei
Coman pentru: defăimarea episcopului (can. 55 Apostolic), nesupunere față de
episcop (can. 8 IV) și conspirație împotriva chiriarhului său (can. 18 IV, 34
Trulan). Autoritățile de stat se opun total. În schimb cer demiterea ierarhului
Nicolae Popoviciu ca singură alternativă la arestarea lui. Documentele
consemnează situația și în această formă: pe 2 octombrie 1950, Justinian era
chemat de Groza și Dej. Cu prim-ministrul a stat de vorbă de la 7 dimineața
până la 12:30. Patriarhul a reluat ulterior discuțiile cu cei doi: ”Situația lui Popovici e mai gravă decât
bănuiam. Niciodată nu l-am văzut pe premier atât de supărat; a zbierat pur și
simplu la mine. Mi-a spus limpede că, dacă Sinodul nu-l îndepărtează pe
Popovici din fruntea eparhiei Oradea, îl va aresta. Dacă nu l-a arestat până
acum, aceasta a făcut-o pentru a nu știrbi prestigiul Bisericii...”
Datorită atitudinii sale româneşti, a luării de
atitudine împotriva politicii statului faţă de biserică şi slujitorii acesteia
şi, în special, pentru atitudinea sa anticomunistă, în 5 octombrie 1950 se
emite ordinul 22381 al sfântului Sinod, prin care se pecetluia ”punerea în retragere a P.S. Nicolae
Popoviciu din scaunul episcopal al Oradiei… Din motive de interes superior
bisericesc şi din cauză de boală …Pentru refacerea sănătăţii i se atribuie
deocamdată Sf. Mănăstire Cheia, din regiunea Prahova”, unde, în strictă
izolare, trăieşte 10 ani.
Înclinaţiile sale intelectuale l-au făcut să se
înconjoare de distinşi cărturari bihoreni, ca de pildă: Teodor Neş, directorul
Liceului “Emanuil Gojdu” şi preşedintele Casei Naţionale a Judeţului Bihor,
Eugen Speranţia, profesor la Facultatea de Drept din Oradea, Aurel Pop,
profesor de limba română şi om politic, George Bota, profesor şi inspector
şcolar ş.a. A avut strânse legături cu cei ce se ocupau de revista Familia,
condusă de M. G. Samarineanu, de revista Cele Trei Crişuri, editată de
colonelul Bacaloglu etc. O contribuţie deosebită a avut la creşterea valorii şi
prestigiului revistei Legea Românească, revista Episcopiei Ortodoxe a
Oradiei.
Scrieri: - Începuturile
nestorianismului. Cu special considerate asupra anatematismelor SF. Ciril,
1933; - Epicleza euharistică, 1933; -
Lespezi de altar, Beiuş, 1942.
Referiri - Tripon, Aurel, Monografia Almanah a Crişanei, Tipografia Diecezană, Oradea, 1936, p. 45; - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor… p. 87; - Briciu, Alexandru, Reabilitarea numelui Episcopului Nicolae Popoviciu, un act de dreptate, în: Mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul regimului comunist. Studii și evocări, 2018; Igna, I., Oiță –Igna, I, Odobasianu, S., Suciu, S., Episcopul Nicolae Popoviciu 1903-1960, în: ”Biblioteca Beiușului”, serie nouă, Primăria Beiuș, Cercul Militar Beiuș, 2002, p. 5-10; - Episcopul Nicolae Popovici Mărturisitorul, în: fericiticeiprigoniti.net, accesat 22 noiembrie 2020, ora 11.30; - Briciu, Alexandru, Mărturisitori ai ortodoxiei în timpul regimului comunist. Studii și evocări, preot Mihail-Simion Săsăujan (coord.), București, Ed. Cuvântul Vieții, 2018, p. 1-24. (I.I.)
