Școala
primară și gimnaziul le-a urmat în satul natal, liceul în limba sârbă la
Timișoara iar facultatea, secția română-germană, la Universitatea din Timișoara
(1956-1961).
A
fost profesor la Liceul „Samuil Vulcan" din Beiuș timp de 32 de ani (din
1961 până la deces). A fost un luminător al spiritelor, un deschizător al
ochilor minții și inimii elevilor săi. A făcut din misiunea sa un apostolat: a
îndrumat pe cei frecventați de muze din perioada revistei Pagini de ucenicie; a activat intens în cadrul Catedrei și a
Cercului pedagogic de română, ajutând și îndrumând colegii tineri. Era sobru și
cumpătat, insuflând dragostea pentru marile adevăruri, pentru bine, frumos,
omenie, pentru țara lui de adopție, România. În orașul în care a trăit și
muncit vreme de peste trei decenii a lăsat o amintire aparte elevilor,
colegilor și concitadinilor săi.
”Şapte
ani se vor împlini în luna mai 2000 de la trecerea la cele veşnice a
profesorului Milan Martinov, care a oficiat timp de treizeci şi doi de ani la
una din catedrele de limba şi literatura română ale Colegiului Național “Samuil
Vulcan” Beiuş. Nimic nu te apropie de Dumnezeu cât strădania de a crea o operă
desăvârşită, spunea Michelangelo. Prin opera desăvârşită realizată ca profesor
de limba română, Milan Martinov a fost cu adevărat apropiat de Dumnezeu. Născut
în satul Cenei din judeţul Timiş într-o familie de ţărani sârbi, absolvent al
facultăţii de filologie din cadrul Universităţii Timişoara, promoţia 1961,
profesorul Milan Martinov a fost un luminător al spiritelor, un deschizător al
ochilor minţii şi inimilor elevilor săi.
A fost unul dintre dascălii care au făcut din misiunea sa un apostolat,
pentru că a lăsat multă lumină în urma lui, spre folosul discipolilor săi.
Dascălul se mistuie şi se dăruieşte pentru idealul urmărit fiindcă “Altarul ca
să fie şi pietrele să fie / Cu inima şi viaţa zidită-n temelie”,
cum spunea Arghezi, consolidând mitul estetic al
Meşterului Manole. Apostolatul dăscălesc este o misiune sfântă, care presupune
jertfă, deoarece principala lui vocaţie este dăruirea. Spre a cuprinde lumina
în sufletele elevilor se cere ca ea să ardă în sufletul dascălului. Nu
întâmplător îl numea Goga “izvoditor al sufletelor, mag din basme”. Milan
Martinov a dăltuit, în inimile tinere, iubirea de glie, de datini, de cântecul
tradiţional, de omenie, de tot ce înnobilează pe om. De-a lungul anilor, el a
făcut şi activitate de adevărat mecenat, îndrumând pe cei frecventaţi de muze
din câteva generaţii de elevi din perioada revistei “Pagini de ucenicie”. A
corectat numeroase creaţii în versuri sau în proză, făcându-se util tinerelor
talente. Aşa a fost şi în cadrul catedrei şi al cercului pedagogic de română,
ajutând şi îndrumând colegii mai tineri, dăruind, după modelul Mântuitorului,
“lumină din lumină” în jurul său. Sobru şi cumpătat a insuflat tuturor
dragostea pentru marile adevăruri, pentru bine, frumos, omenie, pentru România,
ţara sa de adopţie. De aceea dacă ar fi trăit azi, în vremea războiului din
Iugoslavia, ar fi suferit mult văzându-i pe români uitând o prietenie
tradiţională cu sârbii din imediata vecinătate…” (Rif Teodor, Apostolatul...).
A fost căsătorit cu Olimpia
Martinov.
