LA MULȚI ANI, VIOREL CHENDEREȘ!

 

CHENDEREȘ, Viorel. Plutonier adjutant principal. Instrumentist flaut. S-a născut în 26 decembrie 1944 în localitatea Tărian, județul Bihor. A urmat școala generală la Liceul Pedagogic din Oradea. În toamna anului 1960 a susținut examenul de admitere la Școala Militară de Muzică din București, absolvită în 1 octombrie 1964, fiind repartizat la Muzica Militară din Beiuș ca elev practicant, până în anul 1965, iar în urma examenului de subofițer de muzică, a rămas la Beiuș. Șeful Muzicii, în acea perioadă, era căpitanul Mișu Ilie, iar subșefi au fost Plut. Adj. Pogor Gheorghe și Plut. Adj. Oprea Radu. 

În perioada stagiului a fost coleg cu Buran Panfil, Chircă V. și Vasile Gabriel. 

Ca elev în școala Militară a studiat flautul, având profesor pe dl. Giugaru, iar comandant de pluton pe Peleașcă Ion și Câlniceanu Ion. În anul 1968 s-a transferat, la cerere, la U.M. 2928 Oradea, iar în anul 1989 a fost transferat la U.M. 01340 Oradea. În anul 1999 a fost trecut în rezervă și pensionat la limită de vârstă. Din anul 1968 i-a avut ca șefi de Muzică pe Buia Tudor, Nicolae Nicolae, Terșan Aleodor și Curtean Mircea. 

În anul 1987 a urmat cursul de subșefi de muzică, la Școala Militară de Muzică din București, timp de 45 de zile, pe care l-a absolvit cu calificativul „Foarte Bine”. Imediat după pensionare s-a ocupat de formațiunea muzicală din cadrul Școlii de Agenți Poliție de Frontieră, pe care o conduce și în prezent și unde coordonează toate activitățile cu caracter cultural-educativ, de asemenea participă cu formația de muzică (fanfara) în școală, în garnizoană dar și în județ, la diferite activități care necesită ceremonial cu fanfară.

ȘTEFAN MUSTA (1903 -1987)

 

MUSTA, Ştefan***. Profesor. S-a născut în la 29 decembrie 1903 în comuna Marghita Mare, judeţul Torontal (actualmente în Serbia). A încetat din viață în anul 1987. La insistenţele învăţătorului său, părinţii îl trimit la liceul real din Vîrşeţ, unde învaţă primele trei clase; următoarele clase le trece din 1919 la Liceul “Diaconovici Loga” din Timişoara, unde îl are ca profesor pe Valeriu Alaci, viitorul profesor de Analiză matematică la Politehnica din Timişoara. La bacalaureat îl are ca preşedinte pe N. Abramescu. Înscris la Facultatea de Ştiinţe din Cluj în 1924, obține licența în matematică în anul 1927, fiind şef de promoţie. 674 În acelaşi an este numit asistent la Catedra de teoria funcţiilor, condusă de prof. A. Angelescu, unde funcţionează până în 1929. Examenul de capacitate îl susţine cu strălucire la Bucureşti, în 1929, avândul ca preşedinte de comisie pe marele matematician Gheorghe Țițeica. La acest examen profesorul Ştefan Musta a reuşit în mod strălucit cu media 9,04. Din motive familiale, în 1929 se mută profesor la Oradea, la Liceul comercial “Partenie Cosma”, dar dorinţa lui era să muncească la un liceu teoretic, unde spiritul său caută o dezvoltare şi o satisfacție în domenii ca geometria, trigonometria, analiza matematică. Aşa ajunge, la cerere, la liceul ”Samuil Vulcan” din Beiuş, unde va munci 18 ani (1930-1948), ridicând şcoala de matematică beiușeană şi transilvăneană la culmi de invidiat pe plan naţional şi european. Înfiinţează aici o societate de matematică cu colaborări la Revista de matematică din Timişoara, Bucureşti, Craiova - tradiţie ce s-a moştenit şi la urmaşii săi - profesorii Ardeleanu şi Olea etc. ”De la şcoala marelui profesor Musta s-au lansat o pleiadă de viitori academicieni şi profesori universitari, ingineri şi economişti de excepţie - acad. Mircea Maliţa, acad. Ioan Anton. prof, univ. dr. Ioan De Sabata, prof. univ. dr. Aurel Coţiu. Marţian Murgu, Gh. Pele, V. Popa şi mulţi, mulţi alţii şi în alte domenii: medicină, justiţie, diplomaţie etc.” Elevii profesorului Musta obţin premii naţionale de matematică la concursurile “Spiru Haret”, “Traian Lalescu”, “Eduard Goursat” ş. a. Într-o telegramă a Politehnicii din Timişoara (adresa nr. 7398/27 noiembrie 1943) către conducerea Liceului “Samuil Vulcan” din Beiuş se spune , printre altele: “domnule director, cu multă satisfacţie, am constatat că şi anul acesta elevii Liceului din Beiuş s-au prezentat foarte bine. Văr rugăm să transmiteţi domnului profesor Musta pentru meritele sale didactice şi pentru pasiunea ce o depune la pregătirea elevilor săi, felicitările noastre”. Din 1949 se transferă la Oradea în învăţământul liceal şi secundar, până în 1968 când, prin pensionare, se stabileşte la Bucureşti (între anii 1956-1957 a fost redactor principal la ”Editura didactică şi pedagogică din Bucureşti). A încetat din viață în anul 1987, la Bucureşti, lăsând prin testament, ca moştenire, valoroasa lui bibliotecă Liceului ”Samuil Vulcan” ( 792 vol. și 117 periodice (reviste), preponderent științifice - matematică (Registrul Fond documentar, nr. inv. 281-1072, respectiv 1073 – 1189).

Din contribuţiile sale ştiinţifice remarcăm: Funcţia gama în domeniul real şi complex, Podara elipsei, Funcţii hiperbolice, Clase de resturi, Asupra unor polinoame... limite, ... propoziţii a lui Gauss... numărului <> etc. Referințe: - Petrişanu, Ioan C. În Biharia când bat clopotele. Vol. I. Oameni şi vremuri, Beiuş, Editura Buna Vestire, 1998, p. 61-62; - Plai Românesc, nr. 1, 1978, Beiuş, p. 36; - G. Hădăreanu, Torţe arzânde... p. 277; (I. I., S. S.)

CORIOLAN BREDICEANU (1849 - 1909(

BREDICEANU, Coriolan**. Avocat. Om politic şi de cultură. Scriitor. (Pseudonim: Nips, Spin).  A fost membru în consiliul judeţean din Caraș-Severin, membru al comitetului central al Partidului Naţional Român (1881 - 1892), deputat în dieta Ungariei ca ales de Oraviţa.

S-a născut la 23 decembrie 1849/5 ianuarie 1850, în Lugoj, fiu al meșterului săpunar Vasile Brediceanu, nepot al lui George Brediceanu, fost boier, alungat din Oltenia și stabilit în Banat. A încetat din viaţă la 7 februarie 1909, în Lugoj.

Şcoala primară a urmat-o  la Lugoj, studiile secundare la Arad şi Beiuş, iar studiile superioare de drept la Pozsony (Bratislava) şi Budapesta.

Odată terminate studiile se întoarce la Lugoj unde se stabilește definitv până la sfârșitul vieţii. Aici deschide un cabinet de avocatură și în scurt timp se remarcă pentru modul în care ia partea ţărănimii în procese pe care cei mai mulţi avocaţi refuzau să le preia. Brediceanu însă nu lua bani celor care nu aveau bani să-i plătească onorariul. În 1896 a luat partea ţăranilor din Mehadia sau a minerilor din Ciclova Montană în procese intentate de autorităţile maghiare. Brediceanu a luat apărarea și unor intelectuali, scriitori și ziariști persecutaţi de autorităţile maghiare pentru criticile aduse acestora și pentru exprimarea în favoarea românilor. Pe front politic, Brediceanu se implică tot mai mult în apărarea drepturilor românilor și în 1894, la Cluj, se alătură unui corp de 30 de avocaţi care iau apărarea memorandiștilor din Comitetului central al Partidului Naţional Român, din care făcuse și el parte. Un an mai târziu, la Timișoara, Brediceanu ia apărarea lui Valeriu Braniște, important cărturar al vremii și redactor al ziarului Dreptatea. Acestuia îi erau intentate nu mai puţin de 74 de procese, pentru tot atâtea articole scrise în ziarul Dreptatea, în care ataca guvernul de la Budapesta. Procesul a stârnit foarte mult interesul opiniei publice, însă în ciuda apărării lui Brediceanu, Braniște a fost condamnat la doi ani de închisoare. Brediceanu a plătit însă cauţiunea de 5.000 de forinți pentru eliberarea acestuia. Datorită popularității acumulate, Brediceanu este ales în 1906 ca reprezentant al poporului în dieta maghiară, în două circumscripții.

A fost membru al mai multor societăţi şi asociaţiuni culturale printre care ”Astra” şi ”Societatea pentru fond de teatru românesc şi în societăţi locale”, făcând parte dintre organizatorii şi animatorii vieţii culturale locale. A luat apărarea în procese politice intentate mai multor ziare și oameni politici români din Ungaria și Transilvania. Brediceanu l-a sprijinit financiar și moral pe inventatorul Traian Vuia, încă din tinereţea acestuia, la realizarea primului aeroplan românesc.

A avut doi băieți, Tiberiu și Caius (Tiberiu Brediceanu (1877-1968). Compozitor şi folclorist, deputat din partea Partidului Naţional Țărănesc (1919-1920), director al Operei Române din Cluj, membru corespondent al Academiei Române, Caius Brediceanu (1879-1953). Om politic şi diplomat. Doctor în drept şi ştiinţe politice la Universitatea din Viena. A fost unul din notarii şedinţei istorice din sala Unirii la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia în 1918. A făcut parte din delegaţia României de la Conferinţa de Pace de la Paris (1919). Membru al Partidului Naţional Ţărănesc). De asemenea, două fiice: Cornelia, (născută în 2 septembrie 1897 la Lugoj. A urmat studii de medicină la Universitățile din Viena și Cluj. S-a căsătorit în 16 decembrie 1920 cu Lucian Blaga. Au avut o fiică, Ana Dorica ”Dorli” Blaga, născută în 2 mai 1930 la Berna) și Sempronia.

A colaborat la mai multe periodice printre care: Almanahul ilustrat al ziarului Adevărul  (Bucureşti);  Calendarul “Minervei” (Bucureşti); Calendarul Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria (Arad); Calendarul poporului (Sibiu); Calendarul “Poporului român” (Budapesta);  Calendarul “Românului”  (Caransebeş) etc.

”Numele lui rămâne eternizat în conștiința publică în versurile bănățenilor mândri: Nu-i Român ca Bănățeanu,/ Bănățean ca Lugojanu,/ Lugojan ca Brediceanu... A fost un sincer prietin al țăranilor, pe cari i-a ajutorat cu sfatul şi cu fapta. Întreg Bănatul avea o adorație pentru el. S'a distins şi ca deputat în sinoadele şi congresele bisericii ortodoxe.”.

Scrieri: - Firan, nuvelă din popor. Lugoj, 1913;  - Piatra credinţei. Ediţia  2 – a  Lugoj, 1913;  - Piatra credinței. Ediția 3-a. Sibiu, Tipografia Asociaţiunii, 1917.

Referiri: - Cosma, A., Bănățeni de altă dată. Timişoara, Tipografia Unirea română, 1933, p. 70 – 72; - Iorga, Nicolae, Oameni cari au fost. Vol. 1… p. 302 – 303; - Iorga, Nicolae, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost. Bucureşti, 1972, p. 404, 405; - Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei RSR. București, 1979, p. 123, 124, 363; - Țuțuianu-Benga, Grațiela, ”Victor Vlad Delamarina – contexte și texte”, în: Philologica Jassyensia, An XI, Nr. 2 (22), 2015, p. 23; - Coriolan Brediceanu (cronică).   În:  ”Luceafărul” (Sibiu). An. 8, nr. 4, 16 feb. 1909, p. 93.  (I. I., S. S.)

NICOLAU AUGUSTIN PINTEA (1885 - 1959)

 

PINTEA, Augustin Nicolau**. Avocat. Delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, reprezentând cercul Zalău. Prefect al județului Sălaj.

S-a născut în 14 decembrie 1885 în localitatea Cozla, actual sat în comuna Letca, județul Sălaj. Este fiul preotului din localitate, Simion Pintea și al Ecaterinei. Din extrasul de moarte reiese că a decedat la Zalău, de cancer pulmonar, pe data de 27 mai 1959, la vârsta de 73 ani.

A urmat cursurile școlii primare la școala de stat din Baia Mare, patru clase la liceul minoriților din Șimleu Silvaniei, iar cele patru clase superioare de liceu le-a urmat la liceul românesc din Beiuș, absolvit în anul 1903. A fost coleg cu avocatul martir Nicolae Bolcaș, Ștefan Mărcuș, avocat și fost prefect de poliție, cu preoți și avocați care au contribuit la realizarea Marii Uniri. Apoi a urmat Dreptul la Cluj, obținând la 2 mai 1907 diploma de doctor în Drept, iar la 3 octombrie 1911 a obținut diploma de avocat la Budapesta. Începând cu luna mai 1907 și până în ianuarie 1912 a făcut practică, ca stagiar, în Șimleu Silvaniei, la avocatul Dr. Victor Deleu, la avocatul Dr. Roth Hago din Zalău și la avocatul Dr. Gheorghe Duleșiu din Hunedoara. În luna ianuarie a anului 1912, Augustin Pintea s-a înscris ca avocat cu titlu definitiv, cu sediul în Crasna, unde a funcţionat până în anul 1919.

Ca tânăr avocat stagiar la Șimleu se implică alături de Victor Deleu în mișcarea cultural națională românească. Participă la adunarea de protest împotriva legii electorale elaborată de Andrassy, carea avut loc la Hidig (Măieriște), în data de 29 noiembrie 1908 (stil nou), alături de fruntașii politici din Șimleu, Victor Deleu, Coriolan Meseșianu, Nicolae Munhiu, Eugen Boroș etc. În luna ianuarie a anului 1912, Augustin Pintea s-a înscris ca avocat cu titlu definitiv, cu sediul în Crasna, unde a funcționat până în anul 1919. Între timp a izbucnit Primul Război Mondial, iar Augustin Pintea a fost mobilizat, în anul 1917, si repartizat la Regimentul de honvezi, precum si la Parchetul honvezesc din Cluj, unde a obţinut gradul de sergent.

Evenimentele revoluționare din toamna anului 1918 l-au surprins la Tribunalul militar din Oradea. La sfârșitul lunii octombrie 1918, a părăsit Oradea și s-a stabilit la Cluj. De aici a luat legătura cu intelectualii din Zalău, Șimleu Silvaniei și Crasna, „în vederea organizării politice și militare a românilor sălăjeni". A fost ales delegat, în cercul electoral Zalău, la Adunarea Națională ce urma să se întrunească la Alba Iulia. Investit cu mandatul de răspundere istorică, ”am luat parte la adunarea ținută în Casina militară din cetatea Albei Iulii, la 1 decembrie 1918, unde, votând pentru unirea Transilvaniei cu România, am îndeplinit voința celor care m-au ales. În cursul acelei zile de neuitat, am primit o nouă însărcinare, fiind ales între cei 200 de membri ai Marelui Sfat Național, primul parlament al Transilvaniei unite cu Patria Mamă”. După Marea Unire, între anii 1919 și 1936, a îndeplinit funcția de prim jurisconsult la Primăria orașului Zalău, iar din anul 1936 a fost avansat prim jurisconsult la prefectura județului Sălaj, funcție care a deținut-o până în anul 1940. În anul 1923 s-a înfiinţat Baroul de avocaţi din Zalău, iar Augustin Pintea a fost ales ca prodecan, secondându-l pe Gheorghe Pop de Oarța, decanul Baroului. În anul 1932, Gheorghe Pop a fost numit pentru un nou mandat de prefect al judeţului Sălaj si astfel a fost nevoit sa renunțe la funcţia deținută în cadrul baroului. Augustin Pintea a fost ales în funcţia de decan, pe care a îndeplinit-o până la cedarea Ardealului, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940. În urma evenimentelor care au succedat anul 1940, Augustin Pintea a rămas în zona Sălajului, chiar dacă Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei. Odată cu revenirea teritoriului României, în data de 12 octombrie 1944 a fost numit prefect al județului Sălaj, funcție pe care a păstrat-o până la data de 10 martie 1945. Dezastrul produs de cei patru ani de război se vedea si în infrastructură, foarte multe poduri si șosele fiind distruse. Mare parte din ele le-a dat în lucru.

A trebuit, apoi, sa facă fata cererilor tot mai mari ale Comandamentului sovietic pentru a susţine frontul. Astfel, în momentul demiterii el afirma ca a dat Comandamentului militar sovietic 10.250 vite si 700 vagoane cereale, în mare parte rechiziționate din satele sălăjene. A reuşit sa scutească judeţul de predarea a încă 110 vagoane de grâu. Era în derulare predarea a 5.000 porcine si 30 vagoane de ulei: „Tot s-a făcut cu micul aparat si cu bunăvoința populaţiei” – spunea el. După ce a fost epurat politic din funcţia de prefect, Augustin Pintea revine în avocatură ca jurisconsult al judeţului Sălaj, cu gradul de avocat consilier, până la 1 ianuarie 1946, când a fost trecut la pensie, dar a rămas pe mai departe avocat particular. Cu ocazia revizuirii pensiilor, în luna octombrie 1948 i s-a suspendat plata pensiei de 9.500 lei, apoi i-au fost naționalizate imobilele si confiscate cele 51 jugăre de pământ pe cere le avea în Panic, acestea trecând în proprietate statului comunist, respectiv a Gospodăriei Agricole de Stat.

Rămas fără nici un mijloc de existență, în vara anului 1951 Augustin Pintea reuşeşte să plece la Turda, cu ajutorul unor prieteni si rude. Astfel, el scapă momentan din vizorul Securităţii, care probabil l-ar fi arestat în august 1952, când a urmat un nou val masiv de arestări. La 1 noiembrie 1951 reuşeşte sa se angajeze, ca administrator de cantină si internat, la Şcoala Zootehnica din Turda, unde a primit și locuinţă de serviciu. În vara anului 1953, pentru motivul că cineva din personalul școlii, nou venit în Turda a căutat să-i ia locuinţa, în urma unor demersuri făcute la Bucureşti, spune un informator al Securităţii, Augustin Pintea a reuşit să se transfere la școala profesională de tractoriști din Huedin, ca secretar al școlii. Datorită faptului că directorul școlii avea locuinţă proprie, a primit și aici locuinţă de serviciu în incinta scolii, motiv de invidie si ură pentru informatorul „Gavrilă”, care probabil îi vâna funcţia si locuinţa de serviciu.

Din nota informativă a delatorului aflăm ca prin anii 1955-56, Augustin Pintea a dat în judecată statul comunist pentru a-i plăti pensia. Jurist de profesie, el motivează argumentat ca din moment ce a „predat” averea sa statului, nu mai exista nici un motiv prin care să-i fie oprita pensia. După mai multe demersuri, în vara anului 1956 i s-a recunoscut dreptul la pensie si de atunci a primit lunar, prin intermediul Colectivului avocaților din Huedin, o pensie mizeră de 450 lei.

În urma notelor informative primite, în data de 19 martie 1957 Securitatea a trecut la deschiderea unui dosar de verificare a lui Augustin Pintea. În planul de măsuri informativ-operative adoptate cu aceasta ocazie se afirmau, printre altele: „Din materialele care se găsesc la dosar rezultă că acesta a avut strânse relaţii cu foști miniștri si deputaţi PNL, iar la alegerile din anul 1946 a făcut agitaţie printre alegători să voteze cu PNL, aducând o serie de calomnii si injurii la adresa PCR-ului”. După mai multe verificări, dosarul a fost clasat.

Simțindu-și probabil sfârşitul aproape, în data de 11 august 1958 Augustin Pintea se reîntoarce la Zalău, împreuna cu soţia sa, Pintea Eugenia Iulia, cu care, din păcate, nu a avut nici un copil.

În urma activității sale prestate și implicării sale în manifestările care au dus la formarea României Mari, a fost decorat în anul 1922 cu Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler.

Referiri: - Pop, Marin, Delegații cercului electoral Zalău la Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, în, ”Caiete Silvane”, nr. 162, iulie 2018, Zalău, p. 10-11.  ( S. S.)

LA MULȚI ANI, DR. SORIN IANCEU!

 

IANCEU, SORIN***.  Medic primar chirurg la Spitalul ”Nicolae Popoviciu” din Beiuș. S-a născut în 12 decembrie 1976 la Oradea.

A absolvit liceul ”Emanuil Gojdu”, secția reală, specialitatea Informatică (1995) și Facultatea de Medicină la Cluj Napoca (2001). S-a specializat în chirurgie la Spitalul Clinic Județean de Urgențe din Oradea, cu prof, univ. dr. Adrian Maghiar și dr. Corneliu Negrini.

În 2010 a devenit medic specialist chirurg iar în 2015, medic primar. S-a specializat în prelevare de organe și transplant la Clinica Fundeni din București, cu prof. univ. dr. Irinel Popescu, conf. univ. dr. Vlad Brașoveanu și dr. Radu Zamfir. Din anul 2008 face parte din echipa de prelevări organe. Este medic primar chirurg la Spitalul ”Episcop Nicolae Popoviciu” din Beiuș, între 2011 și 2012 a fost director medical al Spitalului. Face parte din echipa de prelevări de organe a dr. Carmen Pantiș din Oradea. Participă voluntar la prelevările de organe ale echipei orădene, dar și cu alte echipe din țară.

În 20 ianuarie 2014 s-a aflat în avionul care s-a prăbușit în comuna Horia din Munții Apuseni. ” În momentul în care eu am deschis ochii, nimeni nu mișca. Am pus mâna pe Adrian Iovan [pilotul -n.n.] și a început să geamă. Printr-o spărtură a fuzelajului l-am văzut pe Radu Zamfir lângă avion. Era ieșit deja, încerca să își revină și el. Am început să-i scoatem pe ceilalți din avion. Doctorul Valentin Calu și doctorul Cătălin Pivniceru erau întinși pe banchetă. Aura Ion era proiectată din spatele avionului, undeva, pe bancheta din spatele meu. Pe copilot nu l-am văzut, cred că a fost proiectat afară din avion la impactul cu solul și era pe partea cealaltă a avionului. Adrian Iovan era prins sub bord, între fiarele contorsionate ale avionului. El s-a stins la o oră și jumătate de la prăbușire. Aura a supraviețuit 5 ore… Eu, Valentin Calu și Cătălin Pivniceru am avut grijă unul de celălalt. La un moment dat ne-am îndepărtat de avion și am făcut focul, pentru că se lăsa noaptea și începea să se facă foarte frig… Când am fost găsiți, prima noastră grijă a fost să o scoatem pe Aura din locul respectiv ca să ajungă cât mai repede la un echipaj de ambulanță. Unul dintre salvatori, Gheorghe Giurgiu îl cheamă, a reușit să încropească un foc și l-am adus la căldură și pe Răzvan (Răzvan Petrescu, copilotul avionului – n.n.). I-am rugat pe salvatorii care ajunseseră deja într-un număr mare la locul accidentului să îi facă o targă lui Răzvan, pentru că el avea ambele picioare fracturate, avea nevoie de ajutor și nu putea fi cărat pe brațe până la ambulanță. Au făcut o targă din trunchiuri de copaci și o pătură pe care o aveau la ei și l-au transportat pe Răzvan. Ulterior, eu, Valentin Calu și Cătălin Pivniceru am fost scoși pe picioarele noastre, cu toate traumele pe care le aveam. Apoi am urcat în mașinile salvatorilor care reușiseră să ajungă până sus, pe platou…. Am avut 11 oase rupte, din cap până în picioare, plus contuzie pulmonară. Erau multe leziuni. Perioada de recuperare a fost lungă, grea și grevată de patru intervenții chirurgicale. Am fost operat chiar în noaptea accidentului și au urmat încă trei intervenții. Până în 2015, în vară, am avut un program continuu de recuperare”. După accident a continuat să opereze la Spitalul ”Nicolae Popoviciu” din Beiuș, dar și să activeze în echipa de prelevare organe condusă de dr. Carmen Pantiș.

A făcut sport de performanță, baschet.

Referiri: - Butișcă, Constantin, Bihoreni de ieri și de azi, Editura Brevis, Oradea 2021, p. 228; - Laboș, Adrian, INTERVIURILE BihorJust | Medicul Sorin Ianceu, supraviețuitor al accidentului de avion din Apuseni, din 2014: ”Faptul că am scăpat îmi dă speranța că acolo, Sus, există un plan și mai avem multe de făcut pe pământ” ( 21 ianuarie 2021), în: bihorjust.ro, accesat în 11 iunie 2021 .   (S. S.)

DALEA MARIA (1933 - 2020)

 

DALEA, Maria***.  Profesor. S-a născut la 8 decembrie 1933 în Copăcel, judeţul Bihor. A încetat din viață la Beiuș, în 8 mai 2020, fiind înmormântată în Cimitirul din Deal.

Urmează şcoala primară şi gimnaziul în localitatea natală. În anul 1952 absolvă Şcoala Pedagogică din Oradea.

După absolvire începe să pro­feseze în localitatea Girișu de Criș, de aici a fost scoasă „din producție" și angrenată în munca politică pen­tru tineret. Între timp urmează studii superioare de filologie. După încheierea activităţii politice este numită director al Liceului Pedagogic din Beiuş iar apoi a Liceului "Samuil Vulcan". "A fost o bună organizatoare, fapt scos în evidență de pregătirea şi desfăşurarea marii sărbători de la Beiuş, cu prilejul celebrării, în 1978, a celor 150 de ani de la întemeierea Liceului "Samuil Vulcan".  Maria Dalea a avut rolul principal în alocarea unei sume de 2.500.000 lei pentru reparaţii generale în exteriorul şi interiorul clădirii liceului, amenajări de laboratoare şi cabinete pe specialităţi, extinderea bazei sportive a şcolii, s-a introdus încălzirea centrală etc. În vremea directoratului său la renumitul liceu, învăţământul s-a desfăşurat cu succes, activitatea cultural-artistică a luat avânt, colegii profesori înțelegând să-i acorde tot sprijinul. După eliberarea din funcţia de conducere,  în anul 1987, Maria Dalea a continuat să lucreze ca profesor de limba şi literatura română, până la data pensionării (1989)

Referiri: - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor 1940 – 2000. Dicționar sentimental. Editura Iosif Vulcan. Oradea, 2002. p. 552 553; - Beiușul și lumea lui. Studiu monografic. Vol. IV, Editura Primus, Oradea, 2009. p. 866; - Hădăreanu, Gavril, Cuc, Sorin, 85 de ani de învățământ pedagogic în Beiuș, Editura Emia, Deva, 2007. p. 128.   (I., I.)

 

TEODOR ROXIN (1885 - 1960)

 

ROXIN, Teodor**.  Avocat. S-a născut la 6 decembrie 1885 în comuna Tămașda, județul Bihor, fiul lui Teodor Roxin, învățător confesional ortodox și al Mariei Roxin. A încetat din viață în închisoare, în anul 1960.

Urmează școala primară în comuna natală. Urmează studii secundare la Salonta, Ciaba și Beiuș (absolvit în 1904), apoi Universitatea în Oradea, Budapesta și Graz. Ca student a luat parte la mișcarea națională a Românilor din Ardeal. După ce obține doctoratul în drept și trece cenzura de avocat, se stabilește în Pecica-Română județul Arad, mai târziu în Arad și Oradea. În toamna anului 1918 activa ca avocat în Arad. În acest context s-a implicat în pregătirea Adunării de la Alba Iulia, organizând Gărzile Naționale din Lipova, plasa Lipova și Boroș-Sebiș. A participat ca membru în Consiliul Național revoluționar din Arad. A fost unul dintre cei mai importanți membri ai Consiliului Național Român din Arad, fiind însărcinat de Ștefan Cicio-Pop să înmâneze Regelui Ferdinand proclamația Comitetului Național din Arad, prin care se pregătea Marea Adunare Națională. Teodor Roxin și George Crișan au fost primiți în audiență de Regele Ferdinand I și de Regina Maria, precum și de Ionel Brătianu.[1] Cu ocazia acestei audiențe, Teodor Roxin și George Crișan au primit asigurări că Regatul României va acorda sprijin militar românilor din Ardeal. În ziarul Românul din Arad există un anunț, conform căruia dr. Teodor Roxin, avocat, și-a mutat cancelaria avocațială din Pecica-Română în Arad, și altul în care se anunță că avocații dr. Teodor Roxin și Gheorghe Crișan și-au asociat cancelariile, prin urmare, colaborarea lor anterioară a fost fructuoasă și pe plan profesional. Când armata română a intrat în Ungaria (1919), Teodor Roxin a devenit principalul responsabil din partea guvernului român de a administra și supraveghea teritoriul dintre Tisa și linia de demarcație stabilită de Clemenceau. După acest moment s-a stabilit la Oradea, unde și-a continuat activitatea de avocat. O vreme a ocupat funcția de președinte al Consiliului Județean. Pentru activitatea desfășurată a fost decorat cu Ordinul Steaua României în grad de ofițer și a fost numit Cavaler al Ordinului Regele Ferdinand. A fost ales deputat în mai multe legislaturi. Judeţul Bihor a fost la înălţime în timpul alegerilor din 19 noiembrie 1946, dând o majoritate zdrobitoare P.N.Ţ-ului. Aceasta a dus la punerea sub observaţie a lui Theodor Roxin. În iulie 1947, Securitatea a încercat să-l implice în procesul Maniu-Mihalache, ca membru al Delegaţiei Permanente a Partidului. Teodor Roxin împreună cu Aurel Dobrescu, alt fruntaş P.N.Ţ, s-au ascuns la doctorul Aurel Moga, a cărui soţie, Marie, era nepoata lui Theodor Roxin. A fost acuzat de tentativă de reorganizare a P.N.Ţ. A fost arestat în 15 martie 1948 pentru uneltire împotriva statului. A fost condamnat la 25 de ani de închisoare și încarcerat la penitenciarul Aiud. De aici a fost transferat la penitenciarul Jilava și mai apoi trimis la Râmnicu Sărat la 10 august 1957. Nu a ispășit întreaga pedeapsă deoarece a murit din cauza condițiilor și tratamentului inuman din închisoare, din cauza torturilor la care a fost supus alături de ceilalţi deţinuţi, printre care se afla şi Ion Mihalache. A fost aruncat în groapa comună, la marginea cimitirului oraşului

Referiri: - Tripon, Aurel, Monografia Almanah a Crişanei, Tipografia Diecezană, Oradea, 1936, p. 455; - Vaida, Maria, Bihorenii la Marea Unire, Editura Școala Ardeleană. Cluj Napoca, 2018. p. 156-158; - ”Românul”, an VIII, nr. 4, 18 ianuarie, 1919, p. 7.  (S. S.)

 

---

[1] În acest scop la Iaşi s-au deplasat două delegaţii reprezentând C.N.R.C. Cele două delegaţii au fost conduse de Nicolae Bălan, iar a două de George Crişan şi Todor Roxin. Prima delegaţie condusă de Nicolae Bălan a ajuns în 16 noiembrie la Iaşi şi a purtat o serie de tratative cu primul ministrul, generalul Coandă, şeful statului major generalul Prezan, dar şi alţi politicieni importanți ca I. I. C. Brătianu, M. Cantacuzin şi N. Iorga. La Iaşi reprezentanții C.N.R.C. au fost primiți în audiență de ambasadorul Franţei în România, care i-a primit pe românii transilvăneni, potrivit celor mărturisite de Nicolae Bălan, „cu o extraordinară căldură ne-a garantat şi mai departe tot sprijinul pentru realizarea întreagă a tuturor aspirațiilor naţionale”. A doua delegaţie, din care făceau parte Gheorghe Crişan, Teodor Roxin şi Laurenţiu Oanea a fost trimisă de C.N.R.C şi a purtat tratative cu politicieni de la Iaşi. Prin această delegaţie conducerea C.N.R.C, a trimis o scrisoare guvernului de la Iaşi prin care se solicita ajutor din partea armatei române. La Iaşi, Oanea a primit o scrisoare din partea lui I. I. C. Brătianu prin care acesta se adresează C.N.R.C şi arată că „cea mai sfântă aspirație a neamului se îndeplineşte...ne-am regăsit cu aceleaşi simțire şi cu acelaşi gând” - Gagea, Eugen, Aradul, cetate a Marii Uniri, în: ”Columna”, nr. 3, Comănești, 2014. pag, 363.

ROMAN ALEXANDRU (1826-1897) MEMBRU FONDATOR AL ACADEMIEI ROMÂNE

 

ROMAN, Alexandru.**/*** (pseudonim: Catone şi Catone Censorul). Profesor universitar, publicist, reputat intelectual român luptător neînfricat pentru apărarea drepturilor românilor, propovăduitor al limbii şi culturii româneşti, fervent susţinător al originii latine a limbii şi poporului român. Membru fondator al Academiei Române.

S-a născut la 26 noiembrie 1826, în localitatea bihoreană Aușeu. A încetat din viață la 27 septembrie 1897. Tatăl său, Ioan Papp, a slujit ca paroh greco-catolic la biserica din Aușeu între anii 1825-1830. În anul 1830 este transferat, la cerere, ca paroh în localitatea Rogoz, din Ţara Beiuşului, unde slujește până la adânci bătrâneţe (în anul 1860 a încetat din viață).

Alexandru Roman urmează primele patru clase primare în localitatea Rogoz, sub supravegherea şi sprijinul părinţilor, între anii 1832-1836. Clasele secundare le urmează la şcolile din Beiuş între anii 1836-1842, apoi studii universitare la Academia de Drept din Oradea, între anii 1842-1845, absolvind dreptul şi filosofia cu rezultate excepționale. Drept urmare, Episcopia Română Unită de Oradea îi acordă o bursă de studii pentru Facultatea de Teologie din Viena, pe care o frecventează între anii 1845-1849. În perioada anilor 1853-1857 se află din nou la Viena, unde, în cadrul Seminarului Pedagogic, urmează cursurile de matematică şi de ştiinţe fizico-chimice. Îşi începe activitatea ca profesor la Liceul din Beiuş în anul 1848. Aici a fost primul profesor care a ţinut prelegeri în limba română. În anul 1849 trece în serviciul central  al Eparhiei, iar la 25 februarie 1851, prin decretul guvernului imperial, este numit profesor titular de limba şi literatura română la “Liceul Premonstratens” din Oradea. Din 1851 a devenit profesor titular de limba română la Academia de drept din Oradea, iar din 1862 până în 1867, profesor de limba română la Universitatea din Budapesta.

Roman Alexandru și soția Leontina

A fost căsătorit de două ori. Prima oară s-a căsătorit în 1863 cu Ida Pop, fiica lui Sigismund Pop, directorul periodicului „Concordia”, Alexandru Roman fiind redactor-șef între 1863-1866. În 1867, la doi ani după moartea Idei Pop, Alexandru Roman s-a recăsătorit cu Leontina Balomiri. De altfel el a fost inițiatorul catedrei de limbă şi literatură română de la universitatea maghiară. Alături de activitatea de la catedră, Alexandru Roman desfăşoară o bogată activitate pe linia societăţii de lectură, căutând a cultive membrilor, în primul rând, dragostea pentru limba şi literatura română. ”La 1860 Ioan Maiorescu propunea „o societate academică care să concentreze activitatea erudiților români ... “pentru cultura limbii, pentru scrisul istoriei naționale”. Proiectul său nu s-a materializat, însă fiul său, Titu Maiorescu, avea să ia parte la înființarea noii academii. Proiectul de statut a fost elaborat la 1860, după care a urmat o perioadă de pregătire și s-au făcut primele donații. La propunerea lui C.A. Rosetti, locotenența domnească a aprobat la 1 aprilie 1866 regulamentul pentru formarea Societății Literare Române. Membri fondatori: Vicențiu Babeș, fondator, George Bariț, Ioan D. Caragiani, Timotei Cipariu, Dimitrie Cozacovici, Ambrosiu Dimitrovici, Alexandru Hâjdeu, Ion Heliade Rădulescu, Iosif Hodoș, Alexandru Hurmuzaki, Andrei Mocioni, Gavriil Munteanu, Alexandru Roman, Ion G. Sbiera, Constantin Stamati, Ioan Străjescu, Vasile Alecsandri, Ștefan Gonata, Nicolae Ionescu, August Treboniu Laurian, Titu Liviu Maiorescu, Ion C. Massimu, Constantin Negruzzi, Constantin A. Rosetti, V. A. Urechia.

Nucleul orădean de cultură românească, organizat de profesorul Alexandru Roman, a crescut  “o seamă de buni cărturari şi vrednici luptători ai vieţii noastre româneşti”, slujind cu abnegație în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, idealurile luptei pentru dreptate, libertate şi unitate naţională ale poporului român. Timp de peste trei decenii, acest român bihorean  (crescut şi școlit în Ţara Beiuşului n.n.) a propovăduit gândul şi simțirea românească prin intermediul limbii şi literaturii, făcând ca această limbă română hărțuită, hulită, amenințată cu izgonirea de pe aceste meleaguri, să dinamizeze generația tânără, să întețească flacăra spiritualității româneşti. Aşa cum este cunoscut, în acele vremuri capitala ungară, Budapesta, găzduia o comunitate însemnată de români, în special intelectuali, dar şi mulţi tineri elevi şi studenţi. În ciuda acestor realități, capitala ungară nu dispunea de nicio instituţie de învăţământ sau cultură în limba română. În aceste condiţii cultivarea limbii materne şi a creaţiei literare în limba română erau destul de dificil de îndeplinit. Având în urmă o bună experienţă, Alexandru Roman face eforturi deosebite, uneori chiar disperate, dar până la urmă reuşeşte ca să înființeze în Budapesta o societate de lectură care poartă denumirea “Petru Maior”. Societatea a ființat în capitala ungară până în anul 1919, desfăşurând o importantă activitate de critică şi creaţie literară românească. Prin programele şi activităţile organizate, Societatea a jucat un rol important şi în ceea ce priveşte legăturile literare cu România. Preocupările reputatului intelectual bihorean Alexandru Roman nu se rezumă numai la domeniul filologic, activitatea s-a multilaterală, înmănunchind principalele domenii umaniste, dar mai ales activitatea filologică, îl lansează, în anul 1866, printre primii membri fondatori ai Academiei Române, ceea ce îi aduce oferta de colaborare la Dicţionarul Român din Bucureşti. Calitatea de academician îl ajută să cunoască şi să lege prietenii cu personalităţi marcante ale vieţii ştiinţifice, literare şi sociale din România. Această posibilitate îi va asigura un prețios ajutor şi o largă deschidere în cultivarea limbii şi culturii româneşti în mediile tineretului român studios din capitala ungară a acelor vremuri.

Ajuns la Budapesta, într-o vreme a frământărilor politice europene, Alexandru Roman se integrează în timp scurt în cercul intelectualilor români şi participă activ la lupta pentru drepturi şi libertăți democratice. Condiţiile social-politice ale vremii şi situaţia populaţiei de naţionalitate română, lipsită de cele mai elementare drepturi şi de posibilități în cultivarea şi dezvoltarea spiritualității în limba maternă, îl determină şi-i dau imbold în implicarea sa în activitatea politică, în două domenii importante ale acesteia: ziaristic şi parlamentar. Activitatea ziaristică a lui Alexandru Roman începe prin colaborarea, împreună cu beiușeanul Partenie Cosma, la ziarul “Concordia” al unui alt beiușean, Sigismund Pop (Papp), început datat în anul 1861. În anul 1868, Alexandru Roman îşi scoate ziarul propriu, “Federaţiunea”, în coloanele căruia va publica numeroase articole de intensă vibrație patriotică românească. Publicația, deşi nu a reuşit să supraviețuiască decât aproape un deceniu, a jucat un rol important în viaţa colectivităților de etnie română, în stimularea şi dezvoltarea sentimentelor naţionale româneşti. În acelaşi timp, “Federaţiunea” a servit drept tribună de luptă politică, prin intermediul căreia bihoreanul Alexandru Roman şi alţi patrioți români au dezvăluit substraturile reacţionare ale politicii de deznaţionalizare şi asimilare forţată, iniţiată şi desfăşurată cu intensitate de guvernarea dualismului austro-ungar. Totodată această publicaţie românească a contribuit şi la crearea condiţiilor spirituale pentru înfăptuirea istoricului act de la 1 Decembrie 1918. Atitudinea hotărâtă a lui Alexandru Roman în apărarea drepturilor şi libertăţilor populaţiei româneşti, articolele sale critice la adresa guvernării îi atrag numeroase sancţiuni. În 1870 Parlamentul îi ridică imunitatea şi Curtea de juraţi de la Budapesta îl condamnă la un an de închisoare şi o amendă de 500 florini, pedeapsă pe care o execută la vestita închisoare de la Vac.

Începând cu anul 1865, timp de 22 de ani consecutivi este alas deputat pentru circumscripţia Ceica din Bihor în Parlamentul din Budapesta. Alexandru Roman se dovedeşte a fi un neînfricat luptător pentru drepturile şi libertăţile românilor şi a celorlalte etnii ce trăiau în imperiul austro-ungar. Sunt deosebit de semnificative, prin conţinut şi problematică, intervenţiile sale în şedinţele Parlamentului budapestan din 25 iunie 1865, 13 decembrie 1867, august 1868, cu care prilej se situează pe poziţia de apărător al drepturilor populaţiei româneşti în sprijinul învăţământului în limba română, pentru drepturi şi libertăţi tuturor naţionalităţilor din imperiu. Iniţiator al ideii unor memorii şi delegaţii, care să intervină la Viena în sprijinul apărării drepturilor românilor, Alexandru Roman va fi în centrul preocupărilor politice şi la vârsta de peste 60 de ani. Făcând parte dintre iniţiatorii “Pronunciamentului de la Blaj” din 1868, el se numără printre iniţiatorii redactării şi înaintării Memorandumului. Alexandru Roman se implică hotărât în mişcarea memorandistă şi este prezent în multe acţiuni. Întreţine legături deosebit de strânse cu Ioan Raţiu, preşedintele Consiliului Naţional Român. Într-o scrisoare din 18 februarie 1894 adresată lui Alexandru Roman, Ioan Raţiu îi mărturiseşte  că “i-ar părea rău dacă n-ar avea loc desfăşurarea procesului Memorandumului”, intuind importanţa istorică a acestuia pentru mişcarea naţională a românilor. La data de 22 mai 1894, când era în desfăşurare procesul Memorandumului, îl sfătuieşte pe Ioan Raţiu printr-o scrisoare “să nu se servească de apucături avocaţiale” ci să facă o declaraţie autorităţilor maghiare dominante şi Europei. Alexandru Roman comunică intens şi cu ceilalţi memorandişti: cu G. Pop de Băseşti, cu I. Coroianu. Majoritatea dintre cei condamnaţi apelau la Alexandru Roman atunci când considerau că acesta putea aduce servicii cauzei româneşti. Memorandiştii îl considerau pe Alexandru Roman drept o “arhivă vie”, fiindu-le de mare folos în lupta ce o duceau pentru drepturile românilor. Rezultă din tot ceea ce a întreprins, că întreaga sa activitate de aproape o jumătate de secol a fost călăuzită de ideea elevată a unităţii naţionale a poporului român. Ampla activitate, desfăşurată în folosul poporului român, îl situează pe acest inimos şi mare român bihorean, şcolit la Beiuş, în rândul celor mai de seamă personalităţi ale naţiunii române. Pe lângă cele amintite, trebuie să subliniem faptul că Alexandru Roman a desfăşurat şi o foarte bogată activitate publicistică.

Scrieri (selecție): - Corespondenţă din Oradea Mare. Datată 8 februarie, în care arată că populaţia română din acel oraş l-a primit cu mare entuziasm pe Avram Iancu în drum spre Viena, în: ”Gazeta Transilvaniei” (Braşov), An. 13, 1850, p. 43; - Corespondenţă din Oradea Mare  datată 8 februarie, în care deplânge indiferentismul populaţiei româneşti faţă de lupta politică,  în:  ”Gazeta Transilvaniei” (Braşov).  An 13, 1850, p. 47-48; - Avorbinţa... rostită cu ocasiunea deschiderii prelegerilor din limba română în arhigimnaziul orădan în anul 1851, în:  ”Foaia pentru minte inimă şi literatură” (Braşov), An 14, 1851, p. 99-101; - Informaţii în legătură cu situaţia gimnaziului românesc din Beiuş,  în:  ”Gazeta Transilvaniei” (Braşov). An. 14, 1851, p. 253, 245-247; -  Corespondenţă în care susţine netemeinicia acuzărilor aduse episcopului de Oradea de a fi luat pe seama lui moara gimnaziului din Beiuş, arătând că moara nu aparţine de drept gimnaziului, în:  ”Gazeta Transilvaniei” (Braşov) An 15, 1852, p. 115-117, 119, 122-123; - Mass’a remasa după moartea episcopului R. Vasile Erdeli  în:  ”Foaie pentru min te inimă şi literatură” (Braşov), An 25, nr. 35, 1862, p. 273-274; - Analiza limbei române după D. A. Bruce,  în: ”Familia” (Pesta), An 1, 1865;  - Raport general asupra premiului craiovean, în: ”Analele Societăţii Academice Române”, partea administrativă, tom V (Bucureşti), 1882-1883; - Invitare de prenumeraţiune la jurnalul politic “Federaţiunea”, Pesta, 1867; - [Articol program].  În: Federaţiunea (Pesta), An. 1, nr. 1, 1868; -”Novele” de A. Vlahuţă, în: ”Analele Societăţii Academice Române”, partea administrativă, tomul 9 (Bucureşti), 1886-1887; - T. Frâncu şi G. Candrea, “Românii din munţii Apuseni (Moţii), în:  ”Analele Societăţii Academice Române”, partea administrativă, tom 11 (Bucureşti) 1888-1889; - A. Philippide, “Introducere în Istoria limbei şi literaturei române”, în:  ”Analele Societăţii Academice Române”, partea administrativă, tomul 11 (Bucureşti), 1888-1889; - P. Broşteanu, “Traista cu poveşti”  în:  ”Analele Societăţii Academice Române”, partea administrativă, tomul 19 (Bucureşti), 1896-1897; - I. Pop Reteganul, “Poveşti din popor”, în:  ”Analele Societăţii Academice Române”, partea administrativă, tomul 19 (Bucureşti), 1896-1897.

Referințe: - Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde Ioan Buşiţia.  Oradea, Editura Logos’94, 2003.   p. 113; - Presa românească din Transilvania în preajma şi în timpul războiului pentru Independenţa de stat a României (1876-1878),  în:  ”Crisia” (Oradea), An 7, nr. 7, 1977, p. 147-175, p. 153; - Hossu-Longin. Francisc, Amintiri din viaţa mea, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1975, p. 253, 289, 315; - Iorga, Nicolae. Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea. De la 1821 înainte, Vol. 3,  Bucureşti, editura Minerva, 1986, p. 351-352; - Mihoc, Blaga. Valenţele emancipării. Blaj, Editura Logos ’94, 2004, p. 81; - Tripon, Aurel,  Monografia Almanah a Crişanei, Tipografia Diecezană, Oradea, 1936, p. 331; - Vasilescu, Stelian.  Oameni din Bihor…  p. 28; - Degău, Ioan, Brânda, Nicolae, (coordonatori), Igna, Ioan, Beiușul și lumea lui. Studiu monografic. Vol. IV, Editura Primus, Oradea, 2009, p. 952-954. (I.I., S. S.)

A ÎNCETAT DIN VIAȚĂ NICU-SILVIU ODOBASIANU. DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ!

 Vine vremea când unii dintre noi sunt chemați la ceruri. Azi, veste tristă la ceas de seară - prietenul meu, Silviu Odobasianu, nu mai este. A fost un om bun, de omenie și un bun patriot.

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ! 

SINCERE CONDOLEANȚE FAMILIEI ÎNDURERATE!

ODOBASIANU, Nicu-Silviu***.  Primar al municipiului Beiuș. Subprefect al județului Bihor. Economist. Politician. Maestru al sportului. 

S-a născut la 11 noiembrie 1948 în Ploiești. Şcoala primară şi cursurile gimnaziale le-a urmat în localitatea natală, studiile secundare la Liceul T. C. M. din Bucureşti, obținând bacalaureatul în anul 1970. Urmează studii superioare la Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice “Ştefan Gheorghiu” şi specializare în Economia Industriei şi Transporturilor, fiind licențiat în științe politice, specializarea științe politico-economice, licență obținută în sesiunea iulie 1987 cu media 10. După anul 2004 a urmat Facultatea de Științe Juridice de la Universitatea ”Vasile Goldiș” din Arad, finalizată cu  Diploma de  masterat în Drept administrativ și Statutul funcționarului public, obținută în 10 aprilie 2008. În 2009 urmează Programul de formare specializată pentru ocuparea unei funcții publice corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici, fiind declarat admis.

La absolvirea studiilor este încadrat în Bucureşti la Centrala de Materiale Colorante şi Lacuri din Bucureşti. O vreme a fost instructor al C. C. al P. C. R., răspunzând de instituţiile culturale din Bucureşti printre care Biblioteca Centrală de Stat, Casa Centrală a Creaţiei Populare şi Mişcării Artistice de Amatori, Agenţia Română de Impresariat Artistic, Centrul de Perfecţionare a Cadrelor din Cultură şi altele. Căsătorindu-se cu Bulc Georgeta, se mută în anul 1978 în  Beiuş, fiind încadrat  şef birou la Fabrica de mașini de găurit, unde, nu după multă vreme este ales secretar al comitetului de partid şi preşedintele C.O.M. Activitatea ce o desfăşoară se bucură de apreciere şi, drept urmare, este transferat în activităţi de partid şi stat la nivelul Comitetului judeţean de partid Bihor şi a municipiului Oradea. În anul 1987 este președintele CUASC Ceica. Evenimentele din decembrie 1989 îl găsesc în funcţia de secretar cu probleme organizatorice la Primăria Oradea. Aici, alături de un grup de ofiţeri  şi de unii dintre reprezentanții manifestanților din stradă, vor veghea, începând din 22 decembrie 1989 şi până în jurul datei de  10 ianuarie, ca manifestările stradale să nu degenereze în vărsare de sânge şi distrugerea bunurilor publice. În perioada 1982-1983  este primar al comunei Curățele. Fiind un bun organizator şi conducător, organele judeţene ale noii puteri îl vor numi preşedinte al Cooperativei meşteşugăreşti “Muncitorul” din Beiuş, funcţie pe care a îndeplinit-o până în iunie 2000, când este ales primar al oraşului Beiuş. În anul 2004 a fost reales primar, dar de această dată al municipiului Beiuş. Începând cu 24 martie 2009 a fost numit subprefect al Județului Bihor. Din 2010 a fost director al S; Edilul Beiuș. În 2013 s-a pensionat.

În cei opt ani de mandat ca primar al municipiului Beiuș a avut următoarele realizări:

- Orașul Beiuș a fost declarat municipiu;

- Reabilitarea punctelor termice de la Şcoala Generala, Liceul Pedagogic şi Atelierul Școală al Colegiului Tehnic "Ioan Ciordaş" precum şi introducerea apei geotermale în aceste unități;

- Construirea a două săli de sport precum și a blocurilor noi ANL Z1, Z2, Z3, Z4 - 72 apartamente;

- Reabilitarea Grădiniţei "Floare de Colț" (cartierul Aurel Vlaicu), Colegiului Tehnic "Ioan Ciordaş" și Colegiul Național "Samuil Vulcan", reparații capitale la Şcoala Generală;

- ”Teatrul Armatei”, transferat de la Ministerul Apărării Naționale și reamenajat, găzduind Casa municipală de cultură;

- Locuințe sociale - 62 apartamente;

- Reparații şi dotări la casa mortuară;

- Asfaltări, reparații și modernizări la străzile din municipiul Beiuş, Cartierele FSN, Cazărmii, Fabricii de Mobilă, Parcul Mihai Eminescu şi intrarea in Beiuș;

- Semaforizarea municipiului Beiuş;

- Sonda 3003, o soluție de dublare a capacității de apă geotermală;

- Canalizare menajera şi stație de epurare în satul Delani;

- Lucrări de extindere şi reabilitare a rețelelor de alimentare cu apă şi canalizare în municipiul Beiuş; Modernizarea și extinderea uzinei de apa;

- Modernizarea primăriei şi dotarea parcurilor cu jocuri pentru copii;

- Extinderea rețelelor electrice, dotări la Serviciul de Salubrizare. dotări noi pentru întreținerea domeniului public.

Odată cu învestirea lui Nicu Silviu Odobasianu în funcţia de primar, activitatea culturală a cunoscut o deosebită revigorare. Dar pentru a fi imparțiali redăm cuvintele unui clujean, adresate primarului municipiului Beiuş printr-o scrisoare din  decembrie 2004: ”...În Beiuş am asistat la multe manifestări culturale la care aţi participat şi aţi luat cuvântul. Am fost prezent la manifestări desfăşurate la Casina română, în sala primăriei, la Casa armatei şi, desigur, la cele de la şcoala vulcaniană.

Nu am crezut că un primar, mai ales unul de după 1944, poate fi atât de ataşat  de actul de cultură şi de aceea la început am fost foarte circumspect şi am întrebat în stânga şi în dreapta. De la organizatori am aflat că s-au bucurat de sprijinul dumneavoastră permanent şi că în marea majoritate a cazurilor le-aţi asigurat logistica necesară (nu glumesc când scriu logistică deoarece banii, consumabilele sunt toate logistică), de la alţi cunoscuţi am aflat că sunteţi prezent cât de des puteţi la aceste manifestări, deşi beiuşenii ar dori să fiţi şi mai mult printre ei. Cum  nu am mai întâlnit o asemenea participare şi contribuţie, deşi am vrut să scriu despre ea mai demult, am hotărât să aştept, aşteptare care mi-a adus confirmarea pe care de fapt o prevedeam.

Nu ştiu dacă şi pe altcineva a impresionat atât de mult cât pe mine documentarele pe care le scoateţi în colecţia “Biblioteca Beiuşului. Serie nouă”, dintre care multe au ajuns şi printre cărţile mele. Am văzut, spre bucuria mea, că şi aici sunteţi alături de colaboratorii domniei voastre. Am observat că multe din cele cuprinse în aceste lucrări nu sunt originale, sunt luate din unele materiale de referinţă pe care le cunosc şi eu, şi totuşi au un mare merit, acela de a aduna la un loc multe documente referitoare la un subiect legat de Beiuş sau beiuşeni.

Pentru toate acestea, felicitările mele, domnule primar!”

         Considerăm că rândurile de mai sus conțin esenţa activităţii în sprijinul actului de cultură a primarului Odobasianu, de aceea ne rezumăm la ele.

Referiri: - Igna, Ioan, Igna-Oiță, Ingrid, Odobasianu, Silviu, Suciu, Simion,  Nasc oameni și-n Țara Beiușului. Personalia. Personalități beiușene, Editura Buna Vestire, Beiuș, 2005, p. 90-91; - Interviu realizat cu Nicu Silviu Odobasianu, octombrie 2019. (I. I.,  S. S.)