VASILE LUCACIU (1852-1922) DEPUTAT DE BEIUȘ ÎN PARLAMENTUL DE LA BUDAPESTA

 

LUCACIU, Vasile.  Preot–profesor. Deputat de Beiuș. S-a născut în 26 ianuarie 1852 în comuna Apa, comitatul Sătmar. A încetat din viață la 28 noiembrie 1922 la Satu Mare. Este fiul lui Mihai Lucaciu, învățător în Apa, județul Satu Mare și al Iulianei Toth, fiica învăţătorului-cantor de la şcoala şi biserica din Minteu (Németi azi o suburbie a Sătmarului).

Până în 1858, Vasile Lucaciu și-a petrecut copilăria în satul Apa, iar din acest an, când tatăl său a fost transferat la şcoala primară gr. cat. română din Baia-Mare, a trecut cu părinții săi la Baia Mare, unde a urmat școala primară, între 1861-1866 și apoi liceul rutean unde a trecut clasa a V-a iar în toamna lui 1867 pleacă pe jos la Oradea și se înscrie la Liceul Ordinului Premonstratens, în clasa a VI-a. Din pricina lipsurilor se înscrise voluntar în armată dar nici aici nu stătu mult, căci nu-i convenea viaţa de cazarmă. La intervenția dr. Nicolae Toth, episcop rutean de Ungvar, scăpă de cazarmă și-și dădu examenele de clasa a VI-a în același an. Ultimele două clase şi examenul de maturitate nu le mai făcu în Oradea, căci episcopul Ioan Vancea de la Gherla, publicând concurs de burse pentru Institutul Sfântului Atanasie din Roma, se prezentă şi el la examen şi reuşind, încă în toamna anului 1868 plecă la Roma. În anul 1870 îşi trecu doctoratul în filosofie. Fiind bolnav, se întoarce în țară dar în anul următor pleacă din nou la Roma să-și continue studiile teologice. Totuşi este silit să revină în patrie, terminându-şi studiile în anul 1874 la Seminarul teologic din Gherla. A absolvit Teologia doctor cum laudae. După terminarea studiilor teologice se căsători cu Paulina Şerbac, fiica preotului N. Şerbac din Potău (jud. Satu-Mare).

În anul 1874 a fost hirotonisit preot. Au avut patru copii, doi băieți și două fete. După hirotonisire a fost numit preot în Dieceza Gherlei, dându-i-se pentru păstorire cea mai săracă parohie din jud. Sălaj, Sâncrai de pe Grui, unde a funcționat până în anul 1878. În acest an, la intervenţia episcopului Mihail Pavel din Gherla, Ministerul Instrucţiunii numeşte însă, profesor de limba română, cu titlul provizor, pe parohul din Sâncrai de pe Grui, pe dr. Vasile Lucaciu. La Satu-Mare găsi un mediu străin, dar mai ales înstrăinat, cu totul deosebit de satul curat românesc, din care venise, ceea ce îl îndeamnă să intre în viaţa publică, întâi prin activitate publicistică, de caracter religios şi social, iar mai apoi de luptă şi afirmare naţională, pentru redeşteptarea sentimentului naţional, aşa de amorţit prin aceste părţi. În urma intenției vicarului de Hajdu-Dorog, Ioan Danilovics, de a anexa parohia română a Sătmarului, încercând în anul 1881, introducerea limbei maghiare, ca limbă de slujbă în biserica românească de aici, căci în cea ruteană din Minteu era deja introdusă, Dr. Vasile Lucaciu fu primul care protestă împotriva acestei măsuri, întocmind un memoriu pe care îl semnară 28 de credincioşi. Memoriul a fost înaintat vicariului de Maramureş, Mihail Pop de Kökéneysdi, care acceptă cele scrise în memoriu. A făcut parte din comitetul care a scris Memorandumul, o petiție prezentată în 28 mai 1892 de liderii românilor din Transilvania împăratului Austro-Ungariei Franz Josef. Componenții comisiei au fost membri ai Partidului Național Român:

Ioan Rațiu - președinte,

Gheorghe Pop de Băsești și Eugen Brote - vicepreședinți

Vasile Lucaciu - secretar general

Septimiu Albini - secretar.

D. P. Barcianu, Theodor Mihali, Vasile Ignat, Alexandru Filip, Ludovic Ciato, Patrichie Barbu, I. Tripon, Nicolae Christea, Gavril Manu, Dimitrie Comșa, Aurel Suciu, I. Nichita, Mihai Veliciu, Gavril Lazăr, Iuliu Mera, Gherasim Domide, A. Popovici, Rubin Patiția, Iuliu Coroianu și Vasile Rațiu - membri. Memorandumul a fost dus de o delegație compusă din 237 de persoane împăratului Franz Josef, dar acesta a trimis mai departe memorandumul, necitit, la parlamentul de la Budapesta, de unde, de asemenea necitit, a fost restituit conducătorului delegației. Întors acasă, Lucaciu scrie o circulară, pentru a convoca membrii Comitetului Naţional la sfat, pentru a vedea ce e de făcut în situaţia creată. Circulara sa "dacă n-aş avea cerneală v-aş scrio cu sângele meu, pentru a vă face să lăsați teama şi să veniţi să începem lupta, lupta cea mare, care ne va aduce izbăvirea. Trebuie să ne-o aducă, fiindcă dreptatea e cu noi" nu a mai fost multiplicată, pentru că au intervenit din nou autorităţile. Din nou Vasile Lucaciu a fost arestat şi aruncat în închisoare, la Szeged, Ungaria. Avându-se în vedere că documentul a fost tipărit și răspândit, autorii au fost dați în judecată în luna mai a anului 1894, acuzați de instigare prin presă. Majoritatea inculpaților au fost condamnați la termene de închisoare de la două luni la cinci ani. După eliberarea din închisoarea din Szeged, Lucaciu a fost urmărit permanent de autorităţi, i s-a cenzurat corespondenţa sau i s-a reţinut la poliţie, a fost izolat pentru a nu mai putea comunica cu nimeni. Mai mult, episcopul Ioan Szabo, făcând jocul autorităţilor, l-a suspendat din postul de preot al satului Şişeşti, din cauza inscripţiei pusă pe biserica din sat. Vasile Lucaciu a făcut apel la Papa de la Roma, care a numit o comisie care i-a dat dreptate lui Lucaciu, pedepsindu-l pe episcop. În anul 1894 a fost din nou târât în proces de către autorităţi, de data aceasta în chestiunea Memorandului. A fost condamnat la cinci ani de închisoare, cea mai mare pedeapsă acordată unui memorandist. Procesul a avut un larg ecou în Europa, iar în anul 1895 regele Carol I al României a intervenit pe lângă împăratul Franz Joseph pentru a-i graţia pe memorandişti, ceea ce s-a şi întâmplat.

În ziua de 27 august 1885, se mută cu familia sa, soţia Paulina şi cei patru copii, în localitatea Şişeşti. În scurt timp, ca urmare a luptei pentru apărarea drepturilor naţionale dar şi a persecuţiilor nedrepte la care era supus Vasile Lucaciu, Şişeştiul a devenit un cunoscut punct de rezistenţă şi afirmare românească. Aici a început, în anul 1885, ridicarea unei biserici de piatră, cere a fost sfinţită în 27 august 1891. Atunci a fost pentru părintele Vasile Lucaciu, pentru Şişeşti şi pentru toţi românii o măreaţă construcţie închinată unui ideal transmis din generaţie în generaţie: ”Pentru Sfânta Unire a Tuturor Românilor”, cuvinte săpate adânc pe frontispiciul acestei ctitorii. Începând cu anul 1883 până prin 1906, redactă şi tipări, cu întreruperi, în Satu-Mare, mai apoi la Baia-Mare, o publicaţie periodică, religioasă şi socială „Revista catolică“ (în 1883 a fost amendat cu suma de 100 florini, pentru că a îndrăznit să scrie pe prima pagină a acestei reviste, Satu-Mare în loc de Szatmar), publicând mai ales pentru preoţii din regiune, studii de drept canonic, de dogmatică şi de filosofie. Urmară apoi câteva volume de Instituţiuni filosofice iar mai târziu, ca paroh în Sişeşti, a scris o Istorie a lui Foţiu, Patriarhul Constantinopolei, urzitorul schizmei greceşti, după I. Iager, tipărită în Baia-Mare în anul 1892. Tot ca paroh al Şişeştilor a colaborat la gazeta săptămânală Gutinul , redactată şi tipărită în Baia-Mare de către Gavril Sabău şi Gavril Barbul, apoi la Gazeta Transilvaniei de la Braşov, la Tribuna de la Sibiu, la Românul de la Arad şi în preajma războiului mondial a condus Lupta, ce apărea la Budapesta. ”La orele de limba română de la liceul de băieţi din Satu Mare, strecura din când în când şi câte o lecţiune cu caracter naţional, vorbind elevilor despre superioritatea rasei noastre și drepturile ei asupra Ardealului.” Începând cu anul 1884 începe o campanie împotriva lui Vasile Lucaciu, la început cu ”denunțul unei mame unguroaice intrigată de prea multele cunoștințe ce posedă copilul ei, asupra originei daco-romane a poporului român şi deci şi a strămoşilor săi”, denunț făcut la autoritățile locale și Inspectoratul școlar din Cosice, concomitent cu aceasta, atacul în gazeta săptămânală ”Szamos” din Satu Mare cu un articol nesemnat – ”A sărit iepurele din tufiș”.  Toate acestea au avut ca rezultat ”ordinul ministerial No. 39795, tot confidenţial, în chestiunea profesorului dr. Vasile Lucaciu, prin care era încunoştiinţat directorul liceului, că cererea de definitivare, în postul de profesor, a lui Vasile Lucaciu, este lăsată în suspenzie, până i se va lămuri situaţia creiată în urma denunţului făcut împotriva sa”.  Au încercat să-l mute la Losoncz, ca profesor definitiv, dar refuză. În 1 septembrie 1885 trimite o scrisoare directorului Carol Hehelein, prin care îl înștiințează că schimbă catedra cu amvonul. De altfel, din 27 august 1883 a fost numit paroh în comuna Șișești. De la venirea în Șișești s-a gândit la construirea unei biserici mai încăpătoare, astfel, în ziua de 20 iunie 1886 s-a pus piatra de temelie a măreţei catedrale de la Şişeşti, clădită în stil bizantin, având o lungime de 18 m., lăţimea de 11 m. şi înălţimea cupolei de 18 m. Sfinţirea şi predarea ei cultului religios a avut loc în ziua de 27 August a anului 1890. 1892, mai, redactează „Circulara convocatoare”, pentru măsuri în vederea înaintării Memorandumului, care este confiscată de pretor;

1892, 28 mai, face parte ca organizator din delegația de 300 de persoane care înaintează Memorandumul împăratului Francisc Iosif I la Viena;

1892, 12 noiembrie, este judecat la Debrețin pentru „Circulara convocatoare” și, fiind găsit vinovat de agitație împotriva națiunii maghiare, este condamnat la un an închisoare de stat, 500 de florini amendă și 49 florini cheltuieli de judecată, procesul este transpus la Satu Mare;

1893, 27 ianuarie, are loc, la Satu Mare, procesul prin care Vasile Lucaciu este condamnat la patru luni închisoare ordinară pentru calomniere publică a guvernului maghiar; sentințele celor două procese sunt contopite într-o singură pedeapsă, de treisprezece luni închisoare și pierderea drepturilor cetățenești pentru tot timpul cât dura pedeapsa;

1893-1894 (7 ianuarie 1893 - 7 februarie 1894), Vasile Lucaciu execută condamnarea de treisprezece luni la închisoarea din Seghedin;

1894, 7-25 mai, are loc la Cluj procesul memorandiștilor, dr. Vasile Lucaciu fiind condamnat la 5 ani închisoare de stat; apelul înaintat de Comitetul PNR este respins de către Comisia regală la 13 iulie, dispunând arestarea condamnaților;

1894, 26 iulie, Vasile Lucaciu este arestat și întemnițat la închisoarea din Seghedin;

1895, 15 septembrie, împăratul Francisc Iosif I se vede silit să grațieze pe condamnați; Vasile Lucaciu revine la Șișești;

1902, 4 decembrie, are loc Conferința Națională a PNR, care alege pe George Pop de Băsești în funcția de secretar general;

1905, 11 iunie, are loc Conferinta Națională a PNR, care hotărăște tactica „activismului”; Vasile Lucaciu candidează în cercul Târgu Lăpuș, din județul Someș, dar nu obține majoritatea;

1907, 28 august, Vasile Lucaciu este declarat deputatul cercului Beiuș pentru parlamentul din Budapesta;

1907-1910, desfășoară activitate parlamentară la Budapesta,

1910, au loc alegeri parlamentare; Vasile Lucaciu candidează în cercul Beiuș și Ineu, dar nu întrunește majoritatea de voturi;

1912, se desfășoară lupte împotriva înființării Episcopiei de Hajdúdorog; Vasile Lucaciu susține interesele românilor la Roma;

1913, au loc tratative de conciliere între guvernul Tisza și reprezentanții PNR, la care ia parte și Vasile Lucaciu; propunerile guvernului Tisza sunt respinse;

1914, 23 decembrie, Vasile Lucaciu și Octavian Goga demisionează din Comitetul Executiv al PNR, făcând declarație publică în acest sens, motivând demisia;

1914, se refugiază în România;

1914, 29 decembrie, se reorganizează „Liga pentru unitatea culturala a tuturor românilor”, Vasile Lucaciu fiind ales președinte;

1915, în primăvară pleacă în Italia cu scopuri propagandistice și diplomatice;

1916, prezintă guvernului român un memoriu al ardelenilor refugiați, prin care cere aducerea în țară a românilor prizonieri în Rusia și unirea Transilvaniei cu România;

1916, în mai, este ales candidat de Galați pentru parlamentul din București;

1916, 15 august, România declară război Austro-Ungariei;

1916, septembrie, Vasile Lucaciu și alții înaintează Consiliului de Miniștri al României un memoriu prin care cer constituirea de regimente ardelene de voluntari din refugiați români și eliberarea prizonierilor români din Rusia care vor să lupte sub flamurile române;

1916, o data cu retragerea armatei române, Vasile Lucaciu se refugiază la Iași;

1917, primăvară, se trimite o delegație în Rusia, la Darnița,[5] în frunte cu Vasile Lucaciu, pentru a reglementa situația prizonierilor români proveniți din Austro-Ungaria;

1917, în aprilie, Vasile Lucaciu, Ioan Mota și Vasile Stoica pleacă în America, unde fac intensă propagandă pentru unirea Transilvaniei cu România și pentru constituirea unităților de voluntari;

1918, în august, se duce în Franța, la Paris;

1918, în toamnă, se constituie „Consiliul Național al Unității Tuturor Românilor”, având ca președinte pe Take Ionescu, iar ca vicepreședinți pe Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. C. Angelescu, Ioan Th. Florescu;

1918, 29 octombrie, are loc la Geneva un Congres al Naționalităților Oprimate, la care participă neoficial și Vasile Lucaciu;

1918, în toamnă, Vasile Lucaciu pleacă în Italia, împreună cu Nicolae Titulescu și alții; aici sunt primiți de Orlando, președintele Consiliului de Miniștrii;

1918, 25 noiembrie, primește jurământul prizonierilor din lagărul de la Cita-Ducale și de la Cavarzere;

1918, 1 decembrie, are loc Adunarea Națională de la Alba Iulia, declarându-se Unirea Transilvaniei cu România; Vasile Lucaciu sfințește la Mariano (lângă Roma) drapelul regimentului „Horia”;

1919, 6 ianuarie, sfințește, în „Piața Siena” din Roma, drapelul regimentului „Cloșca”;

1919, 23 mai, are loc la Geneva o mare manifestație de simpatie pentru români, în cadrul căreia ia cuvântul și Vasile Lucaciu; se votează o rezoluție adresată Conferinței de pace de la Paris; în zilele conferinței, Vasile Lucaciu are mai multe convorbiri cu personalități ale diplomației țărilor participante;

1919, în toamnă, se întoarce în țară, fiind sărbătorit la București, Sibiu, Satu Mare; la Baia Mare ajunge în ziua de 17 octombrie, iar apoi pleacă la Șișești;

1919, este ales deputat de Baia Mare în parlamentul din București;

1920, candidează din nou și este reales deputat de Baia Mare în parlamentul din București; în parlamentul român susține votarea legii electorale și a reformei agrare;

1922, la o nouă alegere pentru parlament, Vasile Lucaciu nu reușește să-și asigure voturile necesare; adversarul său politic se spune că recursese la metode necinstite, falsificând voturile;

1922, la 70 de ani se retrage din viața politică, stabilindu-se pentru restul zilelor în orașul Satu Mare.

Vasile Lucaciu și Beiușul

În anul 1907 a fost propus de către Comitetul Naţional pentru a candida deputat în Parlamentul de la Budapesta, în circumscripţia electorală Beiuş, judeţul Bihor, contra candidatului guvernului, contele Tisza. Reproduc din cartea lui Corneliu Mezea, Vasile Lucaciu ”Leul de la Șișești” Viața și faptele lui, evenimentele din zilele alegerii lui Vasile Lucaciu deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta:

”Ziua alegerii a fost aşteptată cu nerăbdare. Cererea de candidare a lui Vasile Lucaciu a fost înaintată preşedintelui Edmund Waltner, încă în preseara alegerii. Ea era semnată de Dr. Ioan Ciordaş, Dr. Constantin Popovici, Dr. I. Iacob, Gh. Popluca, Al. Ardeleanu, P. Voştinar, I. Cosma, Gh. Ardelean preot, Gh. Ardelean măcelar, Constantin Ignat, I. Ardelean, T. Barbuș, P. Duma, G. Marinescu şi I. Pinteriu.

Sufletul întregii campanii a fost fără îndoială deputatul Dr. I. Suciu şi Dr. Ioan Ciordaş, cari şi-au pus toată tăria şi priceperea pentru organizarea perfectă a cercului. Deputaţii noştri au fost împărţiţi în modul următor: C. Brediceanu în Beiuş, Dr. I. Suciu, Vaşcău; Vasile Goldiş, Călugări — Sohodol; Aurel Novac, Briheni — Şuştiu; Vasile Demian, Criştior; Dr. Vlad, Căbeşti; Şt. C. Pop, Luncă; Dr. T. Mihali, satele din jurul Beiuşului. Pe lângă ei erau angajaţi peste 120 de aranjatori, între cari: Dr. I. Marşeu, Dr. A. Grozda şi I. Niga.

Dis de dimineaţă oraşul era în picioare. Toată lumea aştepta cu viu interes sosirea alegătorilor. Partizanii lui Kardos erau purtaţi în piaţa din mijlocul oraşului, aproape de votare, apăraţi din toate părţile de jandarmi. Oamenii candidatului nostru au fost aşezaţi la oborul de vite, afară de oraş, apăraţi numai de bărbaţii noştri de încredere. Pe toate străzile ce duc în centrul oraşului erau trase cordoane. Ziua alegerii au început-o cu bătaie. Deputatul kossuthist Halász angajase o bandă de bătăuşi din Tărcaia, să bată pe un gazetar ungur. Bătaia se sfârşi cu sosirea alegătorilor la orele 5 1/2. Sunt cam 100—120 de alegători de ai lui Kardos. Ceva mai târziu soseşte un tren cu alegători de-ai noştri. Sunt peste 900, din părţile Vaşcăului. O privelişte încântătoare, un cortegiu lung porneşte delà gară. În frunte erau deputaţii V. Goldiş, Novac şi fruntaşii din comune: T. Teaha, G. Bogdan, Micula, înv. Miclea, N. Bogdan, A. Munteanu, când. de adv. V. Teaha, Maxim Now, Todan, Florian Mezea, Dr. I. Voştinariu, Ioan Băruţa, etc. şi fanfariştii din Cernei. Românii din oraş s’au postat în rânduri frumoase pe ambele părţi ale străzilor şi-i primeau cu strigăte de „să trăiască Lucaciu“ . Strigătele noastre se întâlneau şi se uneau într’un singur şi mare strigăt de biruinţă care umplea sufletele tuturor.

Nu mult în urma lor soseşte deputatul Dr. A. Vlad, preoţii Gh. Cristea şi Chiş, cu alegătorii din Sft. Martin, Delani şi Căbeşti.

La orele 7 1/2 soseşte un alt tren special cu alegători de-ai noştri. Intrarea lor în oraş stârneşte şi răspândeşte acelaşi entuziasm ca mai înainte. în frunte merge Iacob Blug, un român voinic cât un munte. Urmează deputaţii Dr. Ioan Suciu, Şt. C. Pop, studenţi, preoţi, învăţători şi alţi fruntaşi cu alegători din: Brădet, Băreşti, Dumbrăveni, Chişcău, Măgură, Valea Neagră de jos şi de sus, Rieni, Lunca şi Sudrlci.

După ei au sosit în căruţe alegătorii din Cociuba, Leleş(t)i, Ţigăneşti, Drăgăneşti, însoţiţi de Ilarie Crişan, părintele Vasile Terebenţ, Eugen Nyeghi, Iustin Németh şi Iuliu Crişan.

Izbânda, noastră era sigură. Doream însă să ştim ce s’a întâmplat cu alegătorii din Meziad, cari totdeauna au fost antikosuthişti. Sunt 200 de voturi. Ca o şoaptă tristă trecea delà alegător la alegător întrebarea: „unde sunt mezădanii“? Şi când nedumerirea noastră eră mai mare, vedem un convoi lung de alegători, cam 130 de mezădani, în frunte cu dr. A. Grozda, dr. I. Iacob şi A. Ardelean venind spre noi. Ei fură îmbrăţişaţi cu lacrimi în ochi, de către fraţii lor din alte sate. Motivul întârzierii era că au trebuit să ocolească mult şi să vină pe altă cale lăturalnică, pe unde nu s’au întâlnit cu kosuthiştii.

Biroul alegerii s’a format conform legii. înainte de ora 9 s’a început votarea cu alegătorii din Beiuş. Kossuthiştii văzând că înfrângerea lor e sigură au recurs la o apucătură mişelească şi au mai candidat pe un anume Vasile Lucaciu, crezând că aşa se vor diviza voturile noastre. Văzând românii această apucătură, au candidat şi ei pe un alt Kardoş Arpad, comerciant în Pesta. Delà om la om se răspândi ştirea, ca fiecare să fie cu băgare de seamă şi să voteze cu „dr. Vasile Lucaciu popă românesc“. Un ţăran din Poienii de sus, Petru Costa, observând că preşedintele delà secţia a II-a de votare vrea să-l încurce silindu-l să voteze cu fictivul Lucaciu şi nu cu popa românesc, se enervă şi țipă cât îl ţinu gura: „pe sângele nost pe Românul Lucaciu voltălesc“ .

Abia se începu votarea şi scenele se repetă. Ziariştii pentru a merge la poştă trebuiau să treacă prin tabăra lui Kardoş. Reîntorcându-se delà telefon, Gh. Pop, redactor la „Tribuna“, însoţit de dl. Onisifor Ghibu, redactor la „Lupta“ sunt atacaţi de tărcăeni. Viaţa lor era în primejdie şi jandarmii nici că se mişcau. Scena aceasta s’a petrecut sub fereastra dnei Ciordaş. Înspăimântată strigă din fereastră, după ajutor. Atunci un bolovan o loveşte cu violenţă în piept, silind-o să se retragă. De faţă, la această întâmplare era şi părintele Dr. Vasile Lucaciu, care îi luă mâna o sărută şi o întrebă dacă nu suferă?

Cu câteva minute mai înainte se prezentase preşedintelui, maiorul de Jandarmi şi anunţă că dânsul nu poate lua răspunderea pentru casa Ciordaş, pentrucă membrii familiei apar mereu la fereastră şi aşa irită mulţimea. Fu trimis bărbatul de încredere Dr. Aurel Lazăr să constate adevărul. Câteva minute mai târziu se întoarse aducând cheile camerelor dinspre stradă, drept dovadă că acuza jandarmului e neîntemeiată.

Cu trenul de după masă Kardoş şi cu Bartha s’au reîntors la Budapesta, fără să mai aştepte rezultatul final al alegerii. Se răspândise svonul că se pregăteşte o bătaie pentru noapte. Fapt este că votarea se trăgăna în mod suspect.

La orele 9 seara starea voturilor este următoarea : Dr. Vasile Lucaciu 871 voturi şi Kardoş 198 voturi.

Atunci se dădu alarma: foc! foc! arde Beiuşul!

Un moment se păru că şi în tabăra noastră a întrat neliniştea. Delà secţia II-a de votare, preşedintele Győri Géza fuge, lăsând acolo comisia de votare. ”Vai Doamne-striga el îngrozit o să ardem aici“ ! Secretarii comisiei fugiră şi ei. Conducătorii noştri erau însă lămuriţi asupra situaţiei. Dr. Teodor Mihali a spus că partidul a avizat cu două zile înainte pe preşedintele alegerii, că în caz că noi Românii vom întruni majoritatea, rolul tărcăienilor este să zădărnicească actul alegerii prin incendiu. Pentru acest scop au dat foc paielor de pe domeniul episcopesc de lângă gară.

Este vrednic de amintit că alarma prin clopote se dase numai la cele 2 biserici ungureşti şi încă începură să clopotească înainte de ce s’ar fi iscat focul.

Deputatul kosuthist Simko, urmat de câţiva electori de ai lui Kardoş, năvăli în sala comisiei I şi ceru preşedintelui să amâne alegerea fiindcă arde oraşul şi-l ameninţă cu denunţul pentrucă pactează cu Românii.

”Nu vezi Dta că oraşul e în primejdie? Trebue suspendată alegerea“ !

”Pe ce motiv?” întreabă preşedintele . ”Dacă-i foc sunt aici 86 pompieri, treaba lor ce vor face! Eu am venit aici să conduc alegerea şi nu să sting focul!“

”Dar tărcăienii pleacă, ei nu vreau să mai stea!“ răspunse Simko.

”Să poftească! aceasta nu-i motiv de a suspenda alegerea“ a ripostat preşedintele şi dupăce s’a convins că nu e nici o primejdie, a dispus continuarea votării. A urmat apoi un scandal pus la cale de deputaţii unguri, aşa că preşedintele s’a văzut silit să evacueze sala cu ajutorul jandarmilor. Deputatul Gaal Andrei răcnea ca un sălbatec: ”De aceia totuşi vom arăta noi că popa valah nu-şi va pune piciorul în parlament“.

În tabăra noastră era linişte deplină. Un alegător bătându-și joc de apucătura aceasta a ungurilor zise : „Din parte-mi poate arde şi casa de a cărei părete mă razim, eu nici atunci nu mă voi mişca din loc”.

În ziua de 28 August la ora 4 după amiază, toate procesele verbale erau încheiate şi preşedintele publică rezultatul alegerii. Câteva sute de români, ţărani şi cărturari s’au adunat în curtea secţiei I-a de votare, unde lunga lor nedurmire fu răsplătită cu ştirea strălucitei noastre biruinţe. Preşedintele Edmund Waltner publică următorul rezultat: Dr. Vasile Lucaciu 1718 voturi şi Kardos Arpad 914 voturi, Dr. Vasile Lucaciu fu proclamat deputatul cercului Beius, ales cu o majoritate de 804 voturi.

Alte vorbe sunt de prisos.

Referiri: - Neș, Teodor, Oameni din Bihor. 1848-1918, Editura Aureo, Oradea, 2018, p. 405-420; - Mezea, Corneliu, Vasile Lucaciu ”Leul de la Șișești” Viața și faptele lui,  Editura Presa Liberă, Satu Mare, 1936, integral; -Tribuna, An XI, Nr. 176, Arad, 10/27 august 1907, p. 1,2,4.  (S. S.)

EPISCOPUL NICOLAE POPOVICIU (1903-1960) - CTITORUL ȘCOLII GENERALE ȘI A SPITALULUI DIN BEIUȘ

POPOVICIU, Nicolae***. Episcop. Ctitor. Publicist. S-a născut, într-o familie de ţărani fruntaşi, la 29 ianuarie 1903, în satul Biertan, judeţul Târnava Mare (actualmente în județul Sibiu). A încetat din viață la 20 octombrie 1960 la Mănăstirea Cheia, fiind înmormântat în satul Biertan. La 22 august 1992 este reînhumat la Biserica cu Lună din Oradea. 

A urmat studii la Dumbrăveni, Sibiu, la şcoala normală “Andrei Şaguna”, la Braşov, la Liceul “Andrei Şaguna”, la Academia Teologică “Andreiană”, unde în anul 1931 şi-a luat licenţa. În 1 septembrie 1929, este hirotonit diacon. Fiind celibatar, acest gest însemna angajarea către monahism. În 23 noiembrie 1934 diaconul Nicolae Popoviciu este hirotonit preot de către mitropolitul Nicolae Bălan. Tot în anul 1934, la Cernăuţi, îşi ia şi doctoratul. Prin grija mitropolitului Nicolae Bălan, care i-a apreciat valoarea, este trimis la studii în străinătate la Universităţile din Atena, Munchen, Tubingen, Leipzig şi Breslau. Între anii 1932 şi 1936 funcţionează ca profesor de teologie dogmatică şi fundamentală la Academia Teologică din Sibiu. Congresul bisericesc, constituit la 28 aprilie 1936, îl alege în scaunul de episcop al Oradiei pe preotul profesor dr. Nicolae Popoviciu de la Academia Teologică “Andreiană” din Sibiu. A fost hirotonit, în ziua de Rusalii a anului 1936, de alţi doi iluştri ierarhi: Nicodim Munteanu, Mitropolit al Moldovei, viitor Patriarh al României, şi Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, însoţiţi de şase episcopi.

”Om de aleasă cultură, iubitor de şcoală, de slujitorii şcolii şi elevii acestora îşi îndreaptă cu multă bunăvoinţă ochii spre Beiuş, propunându-şi ridicarea prestigiului Bisericii ortodoxe şi echilibrarea aportului  cultural al acesteia în raport cu cea greco-catolică. Lăudabilă aceasta întrecere între cele două Biserici în folosul culturii. Ea nu era pornită din spirit concurenţial, făcând prozelitism  sau învrăjbindu-i pe credincioşi ci, din contră, fiecare pe măsura posibilităţilor financiare, mai ridica o şcoală, un internat în folosul tuturor pruncilor de români. Exista, apoi, o adevărată competiţie între aceste aşezăminte, dar nu prin contrapunere, ci prin cooperare, finalitatea vizată,  şi de unele şi de altele, fiind aceeaşi: educarea în spirit ştiinţific, moral, religios și naţional a tinerilor din această parte de ţară.  Că existau şi unele nuanţe ce le particularizau activitatea, este adevărat şi probabil, inevitabil. Biserica greco-catolică manifesta o largă deschidere spre apus, spre cultura occidentală, în care scop episcopul unit Valeriu Traian Frenţiu a adus călugării francezi la cârma internatelor greco-catolice din Beiuş. Ori biserica ortodoxă, ramură a bisericii răsăritene, era preocupată de conservarea spiritului ei oriental. Tocmai de aceea, unul dintre motivele pentru care episcopul Nicolae Popoviciu a ridicat un nou local de internat în folosul elevelor ortodoxe, a fost acela de a le scoate de sub influenţa călugăriţelor de la internatul unit…” Ridicarea edificiului nou al Internatului Ortodox de Fete (actuala Şcoală cu clasele I-VIII “Nicolae Popoviciu”) a început în anul 1938 şi s-a desfăşurat concomitent cu zidirea corpului nou de clădire al Liceului Greco-catolic de Fete, alăturat vechii clădiri de la 1896.” În toamna anului 1939, impunătorul edificiu al Internatului Ortodox de Fete, una dintre clădirile cele mai frumoase ale oraşului Beiuş, este pregătit să-şi primească cele dintâi eleve interne. Animat de grija pentru copiii români, orfani de război, Nicolae Popoviciu începe ridicarea unui orfelinat (cămin-şcoală) pentru aceştia, pe str. Română unde se află Internatul Diecezan Ortodox de băieţi (actuala Policlinică). Ziarul Beiuşul din 26 iunie 1943 scria: ”Cei ce pornesc alături de Vlădicul Bihariei la ridicarea acestui monument de conştiinţă şi recunoştinţă românească, cred în bine şi de aceea îl fac cu atât elan... Orfelinatul din Beiuş va fi clădit din simţire şi cuget românesc şi creştinesc, el răspunde unui imperativ naţional: pregătirea generaţiei de consolidare a României pe veci întregite “. După anul 1945 lucrările la acest edificiu sunt sistate . Clădirea era însă aproape gata rămânând de efectuat doar tencuielile şi finisările. După aproape un deceniu, clădirea este terminată de către stat, dându-i-se destinaţia de spital, spital ce poartă numele de “Episcop Nicolae Popoviciu”.  În timpul ocupației horthyste din Ardeal, ierarhul este batjocorit și închis, apoi expulzat într-un tren de vite din orașul de reședință, împreună cu 283 de intelectuali orădeni. Își stabilește reședința la Beiuș, în apropierea graniței, rămânând aici până în 1945. Între 1 aprilie 1940 și 25 martie 1941, episcopul Nicolae Popoviciu devine și locțiitor al scaunului Episcopiei de Timișoara, atunci reînființată. În această calitate a organizat-o și înzestrat-o chiar din fonduri personale. Printre altele, lui i se datorează reședința episcopală și o clădire pentru Consiliul Eparhial, în centrul orașului Timișoara. După schimbarea politică de la 23 august 1944, episcopul Nicolae Popovici își va îndemna credincioșii să se roage pentru încheierea grabnică a păcii. Totodată, el încuraja pe soldații români de pe front să lupte pentru eliberarea țării, fiind permanent în mijlocul lor. Un exemplu concret în acest sens îl constituie vizita lui în mijlocul soldaților români aflați în Cehoslovacia, în perioada 4 mai - 3 iunie 1945. Începând cu Vinerea Patimilor, împreună cu preotul Cornel Sava și diaconul Cornel Moba, episcopul Nicolae a fost în mijlocul soldaților români aflați pe frontul de vest. Chiriarhul orădean s-a aflat timp de patru săptămâni în mijlocul soldaților din cele două armate române dintre Pystiany, Praga și Brno, unde a ținut peste 44 de predici ocazionale, a vizitat 7 spitale de campanie și a oficiat peste 32 de servicii religioase publice. Între anii 1947-1948 a fost ultimul președintele al Asociației Transilvănene pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA).

În 1949, după ce fuseseră deja îndepărtați mulți episcopi ortodocși români, vine rândul pentru Nicolae Popoviciu și Nicolae Colan, care urmau a fi mutați forțat. Opoziția Sfântului Sinod față de acest gest amână acțiunea. Deși amenințat fățiș, arhiereul orădean merge mai departe în lupta împotriva ateismului. Preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la institutul Teologic, a spus: ”A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală și curaj la nivelul Sf. Vasile cel Mare. Probabil, personal, și-a făcut rău politicește. A spus însă lucruri care trebuiau spuse”. Preotul Alexandru Teodorescu din comuna Podu-Rizii, Dâmbovița, a afirmat: ”A vorbit ca și Hristos; preoților le venea să se ducă să-l îmbrățișeze. Cu astfel de vlădici, comuniștii nu vor reuși să distrugă Biserica”. Pus sub urmărire permanentă de autorități, episcopul Nicolae Popoviciu era o țintă ce trebuia eliminată. Ca urmare, persecuția se declanșează prin nenumărate controale gestionare și administrative realizate de organul statului, având ca scop blocarea activităților episcopiei și mai ales a lui Nicolae Popoviciu. Autoritățile impuseseră, de altfel, un om al lor, colaboraționistul Andrei Coman, fost greco-catolic și formal trecut la ortodocși, omul serviciilor secrete, drept vicar al arhiereului de la Oradea. Prin intermediul acestuia pe de-o parte culegeau informații din interior asupra lucrării creștine și anti-comuniste a ierarhului Nicolae și, pe de altă parte, executau presiuni permanente pentru a-i schimba atitudinea. Față de cele întâmplate, Sinodul pune în discuție în toamna lui 1950 caterisirea lui Andrei Coman pentru: defăimarea episcopului (can. 55 Apostolic), nesupunere față de episcop (can. 8 IV) și conspirație împotriva chiriarhului său (can. 18 IV, 34 Trulan). Autoritățile de stat se opun total. În schimb cer demiterea ierarhului Nicolae Popoviciu ca singură alternativă la arestarea lui. Documentele consemnează situația și în această formă: pe 2 octombrie 1950, Justinian era chemat de Groza și Dej. Cu prim-ministrul a stat de vorbă de la 7 dimineața până la 12:30. Patriarhul a reluat ulterior discuțiile cu cei doi: ”Situația lui Popovici e mai gravă decât bănuiam. Niciodată nu l-am văzut pe premier atât de supărat; a zbierat pur și simplu la mine. Mi-a spus limpede că, dacă Sinodul nu-l îndepărtează pe Popovici din fruntea eparhiei Oradea, îl va aresta. Dacă nu l-a arestat până acum, aceasta a făcut-o pentru a nu știrbi prestigiul Bisericii...”

Datorită atitudinii sale româneşti, a luării de atitudine împotriva politicii statului faţă de biserică şi slujitorii acesteia şi, în special, pentru atitudinea sa anticomunistă, în 5 octombrie 1950 se emite ordinul 22381 al sfântului Sinod, prin care se pecetluia ”punerea în retragere a P.S. Nicolae Popoviciu din scaunul episcopal al Oradiei… Din motive de interes superior bisericesc şi din cauză de boală …Pentru refacerea sănătăţii i se atribuie deocamdată Sf. Mănăstire Cheia, din regiunea Prahova”, unde, în strictă izolare, trăieşte 10 ani.

Înclinaţiile sale intelectuale l-au făcut să se înconjoare de distinşi cărturari bihoreni, ca de pildă: Teodor Neş, directorul Liceului “Emanuil Gojdu” şi preşedintele Casei Naţionale a Judeţului Bihor, Eugen Speranţia, profesor la Facultatea de Drept din Oradea, Aurel Pop, profesor de limba română şi om politic, George Bota, profesor şi inspector şcolar ş.a. A avut strânse legături cu cei ce se ocupau de revista Familia, condusă de M. G. Samarineanu, de revista Cele Trei Crişuri, editată de colonelul Bacaloglu etc. O contribuţie deosebită a avut la creşterea valorii şi prestigiului revistei Legea Românească, revista Episcopiei Ortodoxe a Oradiei.

Scrieri: - Începuturile nestorianismului. Cu special considerate asupra anatematismelor SF. Ciril, 1933; - Epicleza euharistică, 1933; - Lespezi de altar, Beiuş, 1942.

Referiri - Tripon, Aurel,  Monografia Almanah a Crişanei, Tipografia Diecezană, Oradea, 1936, p. 45; - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor…  p. 87; - Briciu, Alexandru, Reabilitarea numelui Episcopului Nicolae Popoviciu, un act de dreptate, în: Mărturisitori ai Ortodoxiei în timpul regimului comunist. Studii și evocări, 2018; Igna, I., Oiță –Igna, I, Odobasianu, S., Suciu, S., Episcopul Nicolae Popoviciu 1903-1960, în: ”Biblioteca Beiușului”, serie nouă, Primăria Beiuș, Cercul Militar Beiuș, 2002, p. 5-10; - Episcopul Nicolae Popovici Mărturisitorul, în: fericiticeiprigoniti.net, accesat 22 noiembrie 2020, ora 11.30; - Briciu, Alexandru, Mărturisitori ai ortodoxiei în timpul regimului comunist. Studii și evocări, preot Mihail-Simion Săsăujan (coord.), București, Ed. Cuvântul Vieții, 2018, p. 1-24.  (I.I.) 

IOAN GIURGIU, PLUGARUL EROU DIN NEGRU (GRĂDINARI) (1867-1920)

         GIURGIU, Ioan ****.   Plugar. Participant la Marea Adunare națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. 

            S-a născut în comuna Negru (azi Grădinari, comuna Drăgănești) la 29 ianuarie 1867, plasa Beiuș, județul Bihor. A încetat din viață la 22 iulie 1920. Este fiul lui Constantin Giurgiu, epitrop al bisericii catolice din localitate și sub epitropia lui s-a construit între 1871-1873, biserica de piatră, cu ajutorul a numai 300 de credincioși. Preotul a avut trei feciori: Miron, Constantin și Ioan. Ioan a rămas să plugar la casa părintească.

După ce a efectuat serviciul militar s-a angajat la jandarmeria maghiară. El a făcut o colectă publică pentru ridicarea unui monument dedicat lui Avram Iancu, donând un florin, fapt ce a fost publicat în ziarele românești din Transilvania.

A fost tras la răspundere de superiori săi și, din acest motiv, Ioan Giurgiu a demisionat din jandarmerie.

S-a căsătorit cu Catița Hinsu, fiica lui Petre Hinsu al Bumbului, cu care a avut patru băieți și două fete. În preajma zilei de 1 Decembrie 1918, Ioan Giurgiu a plecat din comună, făcând drumul pedestru peste munții Bihorului, până la Alba-Iulia, unde a luat parte la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie. 

Pentru atitudinea sa profund românească, Ioan Giurgiu a fost urmărit de unguri și s-a refugiat prin satele dinspre Vașcău, ca să scape de urgia asupritorilor. Acolo s-a întâlnit cu trupele românești, cărora le-a fost călăuză până la intrarea Armatei Române în Beiuș. Acest înaintaș al nostru din comuna Drăgănești a scăpat de persecuțiile jendarilor unguri, dar se stinge în 22 iulie 1920 la Oradea, în spital, de o boală de rinchi. Acasă la Negru i s-a făcut o înmormântare memorabilă, ca unui erou al nației române.

Referiri : - Vaida, Maria, Bihoreni la Marea Unire, Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2018. P. 106-107.

DESTINUL TRAGIC AL PREOTULUI MARTIR IZIDOR SILAGHI (1879-1919)

 

 SILAGHI, Izidor**. Preot, martir. Sa născut la 28 ianuarie 1878 în Giungi, județul Satu Mare, în familia cantorului-învățător Vasile Silaghi și a Mariei Botoș.  

După studiile primare efectuate în satul natal a urmat vremea de șapte ani școala la piariști, în Carei, fiind coleg de clasă, printre alții, cu scriitorul Ady Endre și cu viitorii preoți Alexandru Pteancu și Ioan Darabant. Ultima clasă de liceu a urmat-o la Beiuş, absolvind în generaţia 1895-1896 la „Samuil Vulcan”, diriginte („ordonator”) al clasei, avându-l pe preotul-profesor Coriolan Ardelean. A studiat teologia la Budapesta, după unele surse, la Oradea sau Ungvár.

Sa căsătorie cu Maria Szilagyi, fiica parohului din Terebeşti, Ignaţiu Szilagyi. A fost hirotonit în anul 1901, în data de 19 decembrie, de către episcopul Mihai Pavel. A funcționat ca preot la Nadăș, județul Arad, între anii 1902-1906. În această perioadă sa născut, în 1902, fiul Coriolan Ignaţiu, la Terebeşti, în casa socrilor săi. În 1904 sa născut, în Nadăş, fiul Paul, iar în 1906, tot pe plaiurile nadăşene, fiul Victor. A funcționat apoi la Nojorid, județul Bihor, între 1906-1911. Din 1911 a funcționat la Bicău, județul Satu Mare. În 29 noiembrie 1918 a fost ales ca membru al CNR cercual Seini, alături de doi ţărani din Bicău, tânărul jude comunal Ioan Silaghi şi de Ştefan Chindriş.

A fost arestat la 18 februarie 1919 de către o patrulă a secuilor bolșevici, fiind închis la castelul lui Ujfalussy Miklos din Pomi, sub acuzația că ia jurat pe oameni pe România Mare și pe regele Ferdinand și că a colectat bani de la oameni pentru un steag. . românesc. Lui Ştefan Chindriş, învăţătorul local, i sa „stors prin forţă o declaraţie” în acest sens. A fost împușcat a doua zi, deci în 19 februarie, în drum spre Seini, aproape de malul Someșului. ”De fapt secuii l-au dus în seara zilei de 19 februarie spre bacul de peste Someș, unde, înainte de a trece râul, l-au bătut cu sălbăticie, după cum a mărturisit podarul. După trecerea râului, la un interval de 20 de minute sa auzit o împuşcătură, secuii întorcându-se fără preot. Aidoma Victoriei Lipan, văduva a bătut în zadar, mai întâi la porțile conacului Ujfalussy, unde ia spus că soțul urma să fie ”escortat la Curtea Marțială din Satu Mare, și dacă s-ar afla nevinovat va fi eliberat”. Apoi, credincioasa soţie a bătut la porţile închisorilor din Satu Mare, Debreţin, Arad şi Seghedin. Nu mai putea să-l găsească pe cel ucis printre cei vii! Înainte însă, protopopul locului, pr. Pamfil Ossian a urmat drumul soţiei martirului, la Pomi, cerând comandantul bolşevicilor eliberarea părintelui Izidor. A fost și el întâmpinat cu un refuz. De data aceasta „întemeiat”: părintele Izidor fusese deja asasinat. Corpul neînsuflețit a fost găsit după 100 de zile, în dreptul localității Seini, în al lor cimitir a și fost îngropat în data de 31 mai 1919. Episodul găsirii cadavrului este legat de o vizită a părintelui Coriolan Târnovean la Seini. Acesta a auzit de la niște copii că în Someș este un om legat de o răchită. Trupul a fost identificat, familia constatând că părintelui îi fuseseră luați banii, ceasornicul și chiar inelul de logodnă ” .

Referiri : Pavel, Constantin, Școalele din Beiuș. 1828 – 1928 , Tipografia și librăria Doina, Beiuș, 1928, p. 253; - Păcurariu, Mircea, Politica statului ungar față de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului 1867-1918 , Sibiu, 1986, p. 207; - Câmpean, Viorel. Izidor Silaghi, un martir sătmărean al Marii Uniri , în: ”Eroii neamului”, Serie nouă, An 1, Nr. 1, Satu Mare, octombrie 1996; - Claudiu Porumbăcean, Viorel Câmpean, Kereskényi, Sándor,    Oameni din Seini , Editura „Vasile Goldiş”, Presa Universitară Arad, Editura Muzeului Sătmărean, 2013, p. 60-65.     (SS)

GAVRIL COSMA (1863 - 1942)

 

COSMA, Gavril */**/***. Notar public, om politic, primar al orașului Beiuș. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, reprezentând Casinoul Român din Beiuș .

S-a născut în 25 ianuarie 1863, la Beiuş. A încetat din viaţă în Beiuş în 1942. 

Urmează școala primară și studiile secundare la Beiuş și Nyregyhaza (Ungaria). A fost auditor la Şcoala de Oeonologie şi Pomologie din Klosterneuburg (Austria de Jos). A urmat studiile universitare la Academia de Drept din Oradea şi Cluj, unde şi-a luat licenţa şi doctoratul. Cenzura de avocat a depus-o în Budapesta.

În anul 1894 şi-a deschis biroul avocaţial în Beiuş, unde profesează avocatura până în anul 1928, când a fost numit notar public în Beiuş. În două rânduri a fost mutat la Vaşcău şi readus în Beiuş, unde a desfăşurat o activitate politică socială şi culturală bogată. Bun creștin ortodox, român devotat, a luptat cu toată țaria să apere libertățile bisericești și naționale ale românilor. A iniţiat şi împreună cu vechii beiuşeni, a înfiinţat o şcoală primară de fete, pentru a le feri să frecventeze şcoala primară maghiară şi care puteau apoi continua la Liceul de fete din Beiuş; pentru încurajarea studiului limbii române în liceul din Beiuş, a donat 1000 coroane din care să se dea bursă unui elev sârguincios; a susţinut Internatul diecezan ortodox român pentru băieţi din Beiuş, în conducerea conducerii a activat; a luptat, aproape singur, pentru înființarea Școalei Normale de fete, de conducătoare (educatoare), pentru grădinițele de copii, și așezarea în monumental edificiului rămas de la unguri. A organizat diverse activități care să ducă la primirea ajutoarelor necesare măririi clădirilor. Tot din inițiativa și stăruința lui a făcut o capelă în care se oficiază Sfânta Liturghie în duminicile și sărbătorile legale, iar elevele fac rugăciunile zilnice. A luat parte ca delegat al unor societăţi şi asociaţii din Beiuş la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. De asemenea, a activat în toate mişcările naţionale ce au urmat actului Unirii. Din anul 1892 a făcut parte activă din toate corporaţiile bisericeşti şi şcolare, a fost membru în diferite societăţi, reuniuni şi asociaţii create în sprijinul comunităţii, a colaborat la înfiinţarea principalelor institute româneşti de credit din Transilvania, Banat şi Crişana. Din 1919 a fost senator de Beiuş până în anul 1926. În calitate de parlamentar a militat continuu pentru a obţine sprijinul guvernamental necesar dezvoltării Beiuşului, instituţiilor şi şcolilor sale. A fost un avocat al cauzelor ţărăneşti pe care a încercat în permanenţă să îi ajute. La funeraliile lui au fost prezenţi un număr mare de ţărani din mai toată Ţara Beiuşului. Alături de alți fruntași beiușeni a contribuit cu fonduri „pentru înființarea orchestrei militare” a Regimentului de Infanterie 101 – 102 „Dr. Ciordaş” . Rănit, în mai multe rânduri a fost decorat cu medalia Signum laudis , cu Medalia de argint, primind și Crucea Carol, obținând urcarea în gradul de sublocotenent.     

Referiri : - Biruinţa Beiuşului , în: ”Beiuşul” (Beiuş), An. 1, nr. 9, 31 iul. 1921, p. 1; - Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde Ioan Buşiţia … p. 23, 27, 28, 57, 59; - Faur, Viorel, Pagini din lupta poporului din sudul Bihorului pentru afirmarea culturală (activitatea Despărțământului beiușean al Astrei între anii 1898-1918), în: ”Crisia” (Oradea), An. 8, nr. 8, 1978, p. 433-492, p. 434, 435, 448, 457, 459, 468, 469, 471; - Faur, Viorel, Viaţa politică a românilor bihoreni (1849-1919)… p. 42, 114; - Senin [ Petru E. Papp ] , Impozantă manifestaţiune de 10 Maiu la Beiuş, În: ”Beiuşul” (Beiuş), An. 2, nr. 20, 28 mai 1922, p. 1-4, p. 3; - Tripon, A. Monografia Almanah a Crişanei, Tipografia Diecezană. Oradea, 1936. p. 377; Beiuşul , Anul I,   Nr. 20 – 21. Beiuș, 23 octombrie 1921. ( I.I.)