SAMUIL VULCAN - ÎNTEMEIETORUL LICEULUI ROMÂNESC DIN BEIUȘ

VULCAN, Samuil  Episcop. Întemeietorul Liceului Românesc din Beiuș. S-a născut in 1 august 1758 în Blaj-sat (satul Veza, azi încorporat în orașul Blaj), ”din părinți cetatieni plugari, carii nu erau atàtu de avuti, ca sè-i fi potutu dá ajutoriu de spese pentru mai bun’a lui inaintare in crescere; ci densulu se sustienea numai din harnici’a si sirguinti’a sa”.[1]  A încetat din viață la 25 decembrie 1839.

Urmează liceul din Blaj, apoi filosofia la Oradea, iar teologia la Viena, la seminarul „Sf. Barbara". A fost un elev eminent, ”…odata fiindu studinte in clasele mai inalte, merse a casa, vitregulu seu l’a manatu la cósa in robota, unde intrandu si elu in lungulu sâru alu cosasiloru, spre norocirea lui veni diregatoriulu domnescu alu Episcopului din Blasiu si cautandu peste cosasi, vediù pre acestu tèneru zolindu-se, intre ceialalti robotasi cà nu scie cosi, merse la densulu lu-iutrebà, cine este? Dupa ce-i spuse tenerulu, dise: Tu nu scii cosi. — „Me voiu invetiá” — fu respunsulu. – „Cum esti clasificatu?” intrebà diregatoriulu? — „Eminentu!” respunse. Atunci diregatoriulu incepù a vorbi latinesce cu densule, si limb’a lui curgandu pre clasic’a latinia, i dise: „Pune tu fiule cós’a acea diosu, cà nu e de tine.” — „Ce voiu face?” intrebà tenerulu, „Cine va implini robot’a vitregului meu, din care causa eu de multe ori lipsescu si de la prelegeri pentru robota?” – “Du-te fetulu meu, cà eu, ca vitregulu teu sè nu te póta maná, i iertu tóta robot’a anului acestui’a, si tu te du la Dragosiu Episcopulu Oradiei – mari, cà-ci acolo e lipsa de asia teneri, si intra in teologia, cà te vei ferici!”[2]

La întoarcerea în eparhie, episcopul Dragoş îl hirotoneşte preot. ”Este chemat apoi din nou la Viena şi numit prefect de studii la seminarul unde înainte fusese student; de aici trece la seminarul din Agria, apoi la cel din Lemberg, unde ajunge vice­rector. Ales canonic în 1788, el rămâne tot la Lemberg până la 1792, când se desfiinţează acest institut. În anul 1806 a fost numit, iar în 1807 hirotonit episcop la Blaj, de către acelaşi Bob (episcopul Ioan Bob – n.n.), care îl hirotonise şi pe înaintaşul său, vlădica Dărăbanth (Ignatie Darabant – n.n.)”.[3] La vârsta de 30 ani a fost numit canonic la Oradea, până în anul 1806 ajungând la rangul de canonic lector. La 25 octombrie 1806 a fost numit episcop diecezan. A fost hirotonit la 7 iunie 1807 şi instalat în funcţia de episcop de Oradea la 11 iunie 1807. Samuil Vulcan a terminat construcţia catedralei greco-catolice Sf. Nicolae din Oradea, începută de predecesorul sau, episcopul Ignatie Darabant.

Tot el a înfiinţat gimnaziul greco-catolic din Beiuş. Prin acest aşezământ, Beiuşul devenea a doua localitate din Transilvania, după Blaj, care avea o şcoală medie românească. ” Primii vlădici dela Oradea Mare - Moise Dragoş (1776-1787) şi Ignatie Darabant' (1788-1805) - au dus cu ei spiritul din şcolile Blajului, iar al treilea episcop, nemuritorul Samuil Vulcan (1806-1839) - blăjan şi după naştere - a dus cu sine nu numai spiritul şcolilor unde a crescut, ci a făcut ca aceste şcoli să renaseă, în o nouă ediţie, la poalele munţilor Bihariei, în Beiuşul episcopiei sale. Pe frontispiciul școalelor zidite de el, cu o cheltuială enormă pe acele vremi (160 mii fl.), el lăsa să se pună inscripţia: Iuventuti huius provinciae. Dar nu numai din provincia Bihorului, ci şi din Banat, Sătmar şi până şi din Maramureş alergau fii de iobagi sau nobili români la aceste izvoare dătătoare de viaţă naţională. Ba mai mult, el face ca şi tovarăşul său întru episcopie şi bătrâneţe, Ioan Bob dela Blaj, să aducă prin un circular la cunoştinţa clerului şi a poporului român din Ardeal, marele eveniment al deschiderii gimnaziului din Beiuş. Iată ce cetim în protocolul prezidial din 1829, scris de mâna canonicului secretar a latere, Ioan Lemeni, privitor la deschiderea acestor scoli: „Şi iarăş: Acelaş înălţat (guvern) în 31 Iulie a. c. nrul 6873 porunceşte a se vesti: Pre cum prin Măria Sa Prea Cinstitul şi Prea Sfinţitul Domn Episcop Samuil Vulcan la Beiuş s'au rădicat Scoale latineşti, Gymnasium, prin înălţatul împărat întărit, unde fieştecare îşi poate da pruncii la învăţătură, cu aceeaş rânduială care să pofteşte şi în celelalte scoale Gymnasialiceşti". Ţinta şcolilor din Beiuş a fost aceeaşi caşi a celor din Blaj: să fie „întru folosul şi cultura naţiunei române, lipsite cu totul de ajutor şi cultură...", după cum sună actul de fondare din 6 Octomvrie 1828”.[4] Liceul (prima unitate de învățământ din județul Bihor care a primit titlul de Colegiu Național – 1 martie 1998) există şi în zilele noastre, purtând numele intemeietorului sau, „Samuil Vulcan”. A fost construit în perioada 1826-1827, din fonduri proprii ale episcopului, și și-a deschis porțile pe data de 1 noiembrie 1828. În actul de fondare, gimnaziul de la Beiuș era gimnaziu de patru clase, iar la 5 februarie 1835 este completat la șase clase (gimnasium maius). În anii școlari 1851/52 – clasa a VII-a, 1852/53 – clasa a VIII-a, iar în vara lui 1853 este organizat primul examen de Bacalaureat la gimnaziul din Beiuș. În perioada 1828 – 1851, limba de predare a fost limba latină. În 1851 s-a introdus limba română ca limbă de predare. În 1854 Curtea de la Viena a impus ca majoritatea obiectelor de învățământ să fie predate în limba germană, aceasta devenind în 1860 obligatorie pentru toate obiectele. În 1875 Ministerul Învățământului de la Budapesta a impus predarea disciplinelor istorie și geografie în limba maghiară. ”Samuil Vulcan, datorită obârşiei şi experienţei de vieaţă prin care a trecut, va crede cu tărie într'un viitor mai luminos al neamului său şi pentru înfăptuirea lui înţelege să lupte. În aceste sforţări pentru vremuri mai bune el nu mai bătătoreşte vechile drumuri. Politica tradiţională românească de credinţă faţă de împăratul din Viena, din partea căruia se credea că poate să ne vină tot binele, o depăşeşte. Primatului politic, fără un suport adânc în masele largi ale poporului, el îl opune pe cel al culturii, menit să pregătească pe cel dintâi. Visa o ridicare a naţiunii sale prin carte şi prin aceasta făurirea unui crez suprem de luptă pentru libertate.”[5]

”Da! Într'adevăr Vulcan a prins momentul, a fost vizionarul, omul care a făcut istorie, a cărui glorie creşte zi de zi, a cărui figură şi nume an de an se sapă, se toarnă, ca o scumpă efigie în inimile alor noui şi noui elevi, făclieri ce­şi aprind torţele sufletelor lor, din candela ce­a aprins­o, în veci neuitatul episcop, pe malul Crişului Negru”. [6]

Pe lângă eforturile pe care le-a depus pentru ridicarea culturală a românilor transilvăneni, episcopul Samuil Vulcan a fost mereu preocupat si de mortalitatea foarte ridicată din rândul populaţiei, precum şi de nenumăratele boli infecto-contagioase care bântuiau zona, în epocă. Astfel, s-a străduit să combată variola, pledând între anii 1814 -1816 pentru introducerea vaccinului antivariolic. Pentru a eficientiza şi mai mult lupta împotriva variolei, a scris şi a tipărit la Oradea o broşură intitulată “Despre vărsatul de vacă”. Cea mai importantă lucrare a episcopului, dedicată luptei împotriva bolilor care bântuiau la acea vreme, este volumul cu peste 500 pini intitulat “Tratat despre vindecarea morburilor poporului de la ţară”. A susţinut financiar şi moral tipărirea “Lexiconului românesc-latinesc-unguresc-nemţesc”, apărut la Buda în anul 1825.

Samuil Vulcan s-a stins din viata la varsta de 81 de ani, la Oradea.

Referințe.  (S.S.)

---

[1]Ratiu, Petru. Samuilu Vulcanu. În: Familia. ,nr. 17, Pest’a, 1865, p. 203

[2] Ibidem.

[3] Gavrișiu, Vasile. Luptele de afirmare naţională a unui episcop român în veacul trecut. În: Afirmarea. AnV. Nr. 3. Tipografia Presa Liberă Satu Mare, martie 1940. 

[4] Suciu, Coriolan. O aniversare. Centenarul școalelor noastre din Beiuș. În: Unirea. An XXXVIII. Nr. 21. Blaj, 26 mai 1928. Pag. 1.

[5] Bolca, V. Episcopul Samuil Vulcan. În: Vestitorul. An XV. Nr. 11. Oradea,  1-15 iunie 1939. Pag. 81.

[6] Anca, Petru. La un veac dela moartea unui mecenat al Ardealului: Episcopul Samuil Vulcan. În: Vestitorul. An XV. Nr. 24. Oradea, 15 decembrie 1939. Pag. 205.

Oare Ioan Buşiţia s-a născut vara?

Nu am găsit informaţii despre data exactă a naşterii lui Ioan Buşiţia, nici eu nici prietenul meu Puiu Igna. Nu ştiu ce mă face să cred că s-a născut într-o vară a secolului IX. Cred totuşi, nu ştiu ce îmi spune, că Buşiţia s-a născut vara...

UPDATE 22.01.2013
Intre timp, prietenul meu Puiu a plecat e alte taramuri iar eu am rezolvat enigma: Ioan Busitia s-a nascut la 10 martie 1875, în Sighetul Marmaţiei.

-->

Ioan  BUŞIŢIA. Profesor, artist plastic, dirijor, om politic. (n. 1875, Maramureş – d. 1953, Beiuş). Face Academia de Belle Arte din Budapesta. In anul 1899 este numit profesor suplinitor, iar în 1909 profesor titular definitiv la Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş. Profesor bun, apreciat de colegi şi mult iubit de elevi. Desfăşoară o bogată activitate extraşcolară, ceea ce face din el una dintre personalităţile cele mai populare ale Beiuşului, Ţării Beiuşului şi nu numai. Organizează şi desfăşoară viaţa muzicală şi artistică din şcoală şi din oraş. Iubitor al naturii, sportului şi turismului, cunoscător al munţilor Bihor, Vlădeasa şi Codru – Moma, organizator de excursii şi drumeţii. Împreună cu elevii şi membrii Turing Clubului Român, filiala Beiuş, al cărei preşedinte a fost, realizează marcajele pe numeroase trasee din Munţii Bihorului şi Vlădeasa, deschizându-i astfel  turismului şi drumeţiilor. În cadrul şcolii organizează o sală şi un cabinet de desen foarte bine dotate cu materialul didactic necesar, material  realizat în cea mai mare parte de el. Alături de dr. Ioan Ciordaş  ia parte la reorganizarea vieţii muzicale din Beiuş prin constituirea în septembrie 1905 a Reuniunii de cântări “Lyra” al cărei dirijor va fi. Participă la întreaga viaţă culturală şi politică a oraşului, făcând parte din structurile de conducere a societăţilor şi asociaţiunilor culturale din oraş. Sub bagheta sa corul “Lyra” participă la marele spectacol ce a avut loc în 1906 la Bucureşti pe Arenele Romane, fiind apreciat cu superlative în presa vremii. Pentru repertoriul ce l-au prezentat acolo şi mai ales pentru faptul că au cântat “Deşteaptă-te Române”, întorşi acasă, dirijorul, coriştii, însoţitorii oficiali ai corului au fost aspru sancţionaţi de către autorităţi cu amenzi substanţiale, închisoare şi disciplinar. Profesorului Ioan Buşiţia i s-a interzis să mai dirijeze corul. Cu formaţiile muzicale şi artistice pe care le pregătea şi conducea, participă la activităţile cultural-educative desfăşurate de societăţile din oraş în întreaga Ţară a Beiuşului. Pentru implicarea lui în viaţa politică a oraşului Ioan Buşiţia a fost arestat şi  închis multă vreme de către autorităţile guvernării socialiste. “Într-o altă noapte două maşini “de teren” năvălesc zgomotos pe strada noastră, oprindu-se în faţa casei unde locuia prof. Ioan Buşiţia. Bătrânul profesor, buşit şi înghiontit este aruncat într-o maşină. În cealaltă au început să fie cărate o mulţime de cărţi, caiete, tablouri. După ce a stat câtva timp la închisoare l-au eliberat, dar i s-a sistat pensia, pe motiv de “duşman al poporului”. Printre alte pagube pricinuite de această primă arestare, se numără şi aceea că, îi fuseseră “ridicate”  (şi r(n)eînapoiate) câteva preţioase, printre care, jurnalul care cuprindea consemnările cu privire la întâlnirile sale cu Bela Bartok compozitorul ungur care venise în Bihor să culeagă folclor muzical românesc pe care-l îndrăgise din tot sufletul. Profesorul Buşiţia îl însoţea prin sate la cules de folclor şi printre altele l-a învăţat limba română. Jurnalele au dispărut fără urmă. La un interval oarecare de timp, după prima eliberare, Ioan Buşiţia, a fost din nou arestat, şi din nou eliberat şi binenţeles fără drept de pensie, muritor de foame, bătrân, singur şi fără apărare. Ca să nu moară de foame, minte inventivă, cu vaste cunoştinţe şi în alte domenii a început să construiască, spre vindere, “barometre artistice” pe bază de fire de păr lung. Din câte o casă ţărănească ieşea la fântână o fată cu o cofă pe umăr, când se arăta de “vreme bună” şi se retrăgea în casă, la “vreme rea”...(Bruchental-Ţuţuianu,   Mihaela. Legionarii (IV).  In:  Crişana plus (Oradea). An.11, Nr. 34 (534), 25 aug. 2002, p.3). Este demn de amintit faptul că Ioan Buşiţia l-a sprijinit pe compozitorul maghiar Bartok Bela în culegerea folclorului muzical bihorean, însoţindu-l în toate deplasările sale care s-au desfăşurat cu precădere în zona Vaşcăului. Iată ce scrie muzicologul  Zeno Vancea în această privinţă în prefaţa la volumul Bela Bartok. Scrisori. Vol. 1. Bucureşti, Editura Kriterion, 1976, “Bartok şi-a început munca de culegere a melodiilor populare româneşti în fostul judeţ Bihor, unde călăuzit în deplasările sale de Ioan Buşiţia, profesor de muzică şi de desen la liceul din Beiuş…” (p.6). Din aceeaşi lucrare (p.17) reproducem un alt text semnificativ: O bună parte din aceste scrisori, menite să reprezinte în faţa cititorului român, pars pro toto, ansamblul scrisorilor semnate de Bartok,sînt adresate unor români: Ioan Bianu, Octavian Beu, Ioan Buşiţia –profesor de muzică şi desen din Beiuş, prieten apropiat al lui Bartok- Constantin Brăiloiu, D. G. Kiriac.

Ioan Igna, Simion Suciu