GHEORGHE PITUȚ (1940-1991). AZI AR FI ÎMPLINIT 85 DE ANI

 

 

PITUŢ, Gheorghe**. Poet, membru al Uniunii Scriitorilor din România. S-a născut la 1 aprilie 1940 în Sălişte de Beiuş, judeţul Bihor. A fost fiul muncitorului silvic Pascu Pituț și al Ilenei (născută  Foghiș). Este fratele renumitei interprete de muzică populară Viorica Flintașu. A încetat din viaţă la 6 iunie 1991, în Bucureşti.

Şcoala primară a urmat-o în sat, iar clasele V-VII în localitatea Sudrigiu (şcoala de aici purtându-i azi numele), comuna Rieni, judeţul Bihor. După absolvirea celor şapte clase, dă examen şi reuşeşte la Şcoala de Silvicultură din Năsăud (1953-1956). Între 1957-1958  este angajat la Ocolul Silvic Beiuş, unde va avea în grijă doi munţi împăduriţi pe care îi va străbate zilnic, însoţit de calul său şi înarmat cu o puşcă, pe care însă nu o va folosi niciodată. Acest fapt îi va face pe unii critici literari să afirme că Gheorghe Pituţ „a intrat în pădure poet”. La vârsta de 18 ani scrie amplul poem Singur, care va deschide volumul de debut, ce va apărea opt ani mai târziu.

- 1958-1961 – urmează cursurile Şcolii tehnice de maiştri forestieri din Sighetu Marmaţiei, judeţul Maramureş. 

- 1961-1962 – tehnician silvic în localitatea Tăşnad, judeţul Satu Mare. În această perioadă a urmat la fără frecvenţă liceul, bacalaureatul luându-l la Carei.

- în 1962 a fost admis la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, unde i-a cunoscut pe Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Negoiţă Irimie, Romulus Rusan.

- în anul 1967 devine licențiat al Facultății de Litere a Universității București   iar la recomandarea profesorului Dumitru Staniloae obţine, în anul 1970, o bursă de studii de doi ani la Universitatea din Köln, Facultatea de Filosofie și Germanistică.

În 28 februarie 1964 se produce adevăratul său debut (nu la 25 iulie, cum greşit se menţionează în unele documente biografice), în revista clujeană Tribuna, An VII, nr. 9, p. 5, cu poemul Antirăzboinică. În 25 iulie va fi prezent din nou în revista clujeană, cu un grupaj de poeme, beneficiind, de data aceasta, de o prezentare favorabilă semnată Romulus Rusan.  În anul 1965 are loc, la Sinaia, Consfătuirea pe ţară a cenaclurilor literare, unde i se decernează Premiul naţional pentru poezie. La această reuniune o cunoaşte pe Valentina, care, un an mai târziu, îi va deveni soţie. Tot aici i se acordă Premiul I pentru poezie al revistei Luceafărul.    Cât a fost student la Cluj, a frecventat cenacluri, a luat parte la activitatea cultural-artistică studenţească, jucând teatru. În anul 1963 s-a transferat la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, unde a frecventat cenaclurile ”Luceafărul” şi ”Nicolae Labiş”, cunoscându-i acolo pe Grigore Hagiu, Gabriela Melinescu, Adrian Păunescu, Marius Robescu, Nichita Stănescu şi l-a reîntâlnit pe Ioan Alexandru. 

La terminarea facultăţii se stabileşte în Bucureşti, lucrând la Gazeta literară, România literară şi  Viaţa Românească. În anul 1966 debutează editorial cu volumul Poarta cetăţii, volum care a fost premiat cu premiul “Luceafărul”. În perioada ianuarie-iunie 1968 îşi îndeplineşte stagiul militar la Şcoala de ofiţeri de rezervă, unde va fi coleg cu prozatorul Petru Popescu. În perioada 1974-1991 sub egida revistei Viaţa românească editează numeroase suplimente literare şi almanahuri: Povestea vorbei, almanahurile Vieţii româneşti, Almanahul pădurii, Album literar-gastronomic, Almanahul umorului, Almanahul Dragostea şi universul, pentru aceasta având de pătimit din pricina cenzurii. Poetul Gheorghe Pituț este cetățean de onoare post mortem al municipiului Beiuș. De asemenea o stradă centrală din localitate îi poartă numele. Din iniţiativa Fundaţiei “Augusta” din Timişoara în anul 1996 a avut loc prima ediție a Festivalului Naţional Concurs de Poezie Gheorghe Pituţ. Beiuş. Prin grija primarului Beiușului de atunci, ing. Octavian Codreanu, festivalul s-a desfășurat în trei locații: Beiuș, Săliște de Beiuș și Stâna de Vale. Ultima ediție a festivalului a avut loc în 6–7 iunie 2010. După această dată, nepăsare totală. Bustul poetului, realizat de artistul plastic Vasile Adoc, este amplasat în Parcul Central, în fața Muzeului Municipal.

Volume publicate: - Poarta cetăţii. Bucureşti, Editura Tineretului, 1966; - Cine mă apără. Bucureşti, Editura Tineretului, 1968; - Frunze - pomi - arbori. Bucureşti, Editura Tineretului, 1968; - Ochiul neantului. Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969; - Sunetul originar. Bucureşti Editura Tineretului, 1969; - Fum. Bucureşti, Editura Eminescu, 1970; - Stelele fixe. Bucureşti, Editura Eminescu, 1977; - Noaptea luminată. Bucureşti, Editura Albatros, 1982; - Locuri şi oameni, scriitori şi parabole. Proză. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982; - Aventurile marelui motan criminal Maciste. Proză. Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983; - Stelele fixe. Bucureşti, Editura Eminescu, 1995; - Sonete, Editura Albatros, 1995; - Umbra unui ţipăt. Timişoara, Editura Helicon, 1996; - Scrisori de iubire din 21 de poeme. Timişoara, Editura “Augusta”, 1997; - Olimp. Der Olymp. Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale, 1998; - Ochiul neantului. Ediţie bibliofilă. Bucureşti, Muzeul Literaturii Române, 1998; Celălalt soare. Bucureşti, Editura Vinea, 1998.

Referiri: - Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor…  p. 243, 382; - Munteanu, Romul. Gheorghe Pituţ. În: ”Manuscriptum” (Bucureşti). Nr. 1- 4, 1993, p. 36 - 37; - ”Mișcarea Literară”. Bistrița. Anul IX, Nr. 3 (35), 2010, p, 2 – 53, număr dedicat lui Gheorghe Pituț; - Degău, Ioan, Brânda, Nicolae, (coordonatori), Igna, Ioan, Beiușul și lumea lui. Studiu monografic. Vol. IV, Editura Primus, Oradea, 2009, p. 937-939. - Daroși, Mircea, Gheorghe Pituț, un nume de rezonanță în lirica contemporană, în: ”Luceafărul” (online), 16 septembrie 2020; - Vaida, Maria, Gheorghe Pituț sau Ochii și Noaptea, Cluj Napoca, 2009.  (I.I.  S. S.)

 

OVID CIURDARU CIORDAȘ (1903-1983). Fiul martirului beiușean Ioan Ciordaș. „Recunoștința” pentru faptele sale și ale tatălui său

ORICE FAPTĂ BUNĂ VA FI PEDEPSITĂ!

CIURDARIU CIORDAȘ, Ovidiu **/**. Avocat. Deţinut politic. Sa născut în data de 31 martie 1903 în Beiuș. A încetat din viață în data de 14 februarie 1986, la București. Este fiul martirului dr. Ioan Ciordaș. A avut doi frați: Amos Tiberiu Viorel (născut în anul 1905 - încetat din viață în anul 1906) și Xenia (Scumpa, născută în anul 1906).   

A urmat clasele primare în Beiuș. Apoi Liceul Samuil Vulcan, tot în Beiuș. În aprilie 1919, presimțind drama ce a urmat, Ioan Ciordaș și-a trimis familia cu fratele său la Oradea iar de acolo au plecat la Brașov. Astfel că Ovid Ciurdaru Ciordaș finalizează clasa a VIII-a de liceu la Brașov. A urmat cursurile facultăților de Drept la București și la Cluj, absolvind în anul 1926 și obținând diploma de avocat. ”Beneficiind de o bursă acordată de statul român copiilor martirului dr. Ioan Ciordaș – cărora li se acordase și distincția de “COPII AI NAȚIUNII” – Ovid Ciordaş Ciurdariu a studiat la Facultatea de Drept, la Universitatea din Paris. A obţinut, în anul 1929, Diploma de studii superioare în Drept Public și Economie Politică.”

Între 1930–1938 a fost avocat la BNR, apoi, între 1938–1940, director administrativ la Uzina de vagoane Astra – Vagoane București. În anul 1939 a participat la Conferința de la Oslo, la începutul cu 1 august 1940 a fost delegat de către Ministerul Propagandei Naționale ca și Consilier de Presă cl. I pe lângă Legația Română Regală din Berlin. La Berlin sa comportat ca un demn urmaș al tatălui său. ”Dacă unii-au întrebat cum de a face să leg în așa fel de scurt timp atâtea relații importante, într-o vreme când legația română era complet ignorată, răspunsul este foarte simplu: din prima zi m-am informat și am aflat cum procedează omonimul meu de la legația maghiară și am făcut la fel, căutând să-l depășesc, sacrificând bani, timp și având mereu în fața ochilor interesul Ardealului.” Activitatea în folosul națiunii a displăcut guvernului Antonescu, Ovid Ciurdaru Ciordaș fiind retras și trimis pe front.  În 1943 revine director la Astra până în 1945. În anul 1948, a lucrat ca statistician șef la Direcția Generală de Statistică. În 1949 a fost arestat fiind bănuit de ”activitate în cadrul reorganizării ilegale a PNȚ Maniu. După eliberare a fost strungar la Fabrica „Semănătoarea”, până în anul 1952 când a fost arestat din nou pentru că între anii 1940-1942, când a fost atașat de presă la Legația Română din Germania, a desfășurat o activitate intensă pentru lărgirea legăturilor româno - germane. A fost încadrat într-o colonie de muncă (1953), pentru 60 de luni, fiind eliberat în 1955. După eliberare, pentru a-și întreține familia, a practicat diverse meserii: strungar, lăcătuș, impregnator etc. S-a pensionat în anul 1963. Ani de zile sa luptat pentru recunoașterea luptei pentru realizarea Marii Uniri și a meritelor tatălui său, reușind să susțină în fața secției de istorie contemporană a Institutului de Istorie Nicolae Iorga comunicarea Aspecte din viața dr. Ioan Ciordaș. De asemenea, în luna decembrie a anului 1977, a organizat un simpozion omagial la Beiuș, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la nașterea martirului Dr. Ioan Ciordaș.

Referiri : - Degău , Ioan (coordonator). Iancu, Diana . Contribuţii la cunoaşterea activităţilor lui Ovid Ciordaş Ciurdariu, În: Crişana tradiţională, VII. Pagini de istorie, etnografie şi folclor , Editura Primus. Oradea, 2016. p. 9-20; - Monografia Almanah a Crişanei , Tipografia Diecezană. Oradea, 1936. pag. 380; - Ciurdariu Ciordaș, Ovidiu. ”Notă privind activitatea de la Berlin în cadrul Legației Române în legătură cu arbitrajul de la Viena”, în: Degău , Ioan (coordonator). Iancu, Diana. ”Contribuţii la cunoaşterea activităţilor lui Ovid Ciordaş Ciurda riu” În: Crişana tradiţională, VII. Pagini de istorie, etnografie și folclor , Editura Primus, Oradea, 2016. pag. 26 . (ID)  

IOSIF VULCAN (1841-1907) Fondatorul și proprietarul revistei „Familia”. Membru al Academiei Române

  

VULCAN, Iosif ****.   Scriitor. Fondatorul și proprietarul revistei Familia. Animator cultural de excepție. Membru al Academiei Române .

S-a născut în 31 martie 1841 în localitatea Holod, județul Bihor. A încetat din viață la 8 septembrie 1907, în Oradea, fiind înmormântat în cimitirul Olosig din Oradea. În anul 2009, mormântul său a fost mutat în cimitirul Rulikowski, unde se află în prezent.

Tatăl său, Nicolae Vulcan, a fost nepotul de unchi al reputatului episcop cărturar Samuil Vulcan, întemeietorul școlii de la Beiuș, care azi îi poartă numele.

La puțin timp după nașterea lui Iosif Vulcan, tatăl său a fost mutat în Leta-Mare, unde a rămas vreme de 36 de ani. Iosif Vulcan urmează studiile primare în comuna Leta-Mare, unde se mută cu familia, iar din 1851, Gimnaziul Premonstrates din Oradea. După absolvire se face la Facultatea de Drept a Universității din Budapesta, dar cariera de avocat nu-l satisface, deoarece îndrăgea literatura.   Publică inițială în Federațiunea lui Alexandru Roman, iar în 1865 înființează revista Familia la Pesta, mutată ulterior la Oradea, revistă la care era editor, redactor responsabil și proprietar.

În februarie 1866 Iosif Vulcan primește la sediul redacției, de la un privatist de la Gimnaziul din Cernăuți, o scrisoare însoțită de o poezie, De-aș avea , semnată Mihail Eminovici. Redactorul Familiei este încântat de poezie primită, permițându-și însă o modificare, și anume, romanizarea numărului tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv, Iosif Vulcan este considerat „nașul literar” al celui mai mare poet român .

În 1869 scoate primul volum din Panteonul Român cu portretul și biografia principelui Carol al României. În același an tipărește un volum de nuvele. În 7 aprilie 1870, se lansează în Pesta apelul către publicul român semnat de dr. Iosif Hodoș președinte, Iosif Vulcan secretar, V. Babeș, P. Mihali și A. Mocsonyi, membri în comitet, în care se publică programul pregătitor la înființarea Societății pentru Fond de Teatru Românesc (SFTR) având ca principal scop strângerea fondurilor în vederea unui teatru național. Societatea sa constituit în urma unui apel călduros al Iui Iosif Vulcan, a cuvintelor de încurajare din partea lui Eminescu și a lui Ion AI Lapedatu. Dintre rezoluții mai importante ale societăților prezidate, după Ioan Hodoș, de Iosif Vulcan, (1895-1907) „ încrestăm următoarea : În adunarea generală de la Orăștie (13-14 iunie 1897), ediția Nicolae Ciurcu din Brașov, însă sărcinată cu mulți 18 public. anuar a biografiilor și a fotografiilor celor mai de seamă membri ai societăților trupe ambulante de diletanți Se hotărește alternativ dinurma . 1848-1918 .

Paralel cu lucrările scrise în românește I. Vulcan publică în diferite reviste maghiare traduceri din poeții români ( Hazank sa Kulfold , Magyarorszag es a Nagyvilag, Vasarnapi Ujsag ). Societatea „Kisfaludy”, în 1871, îl alege membru „extern” și-l însărcinează să facă o dare de mare și critică colecție de poezii populare române, adunate și traduse în ungurește de Gh. Ember.

În 1871, I. Vulcan se căsătorește cu Aurelia Popoviciu, trăind o căsnicie fericită, care ia inspirat mai multe poezii din Lira mea ( Farmecul amorului, Dorul meu, Dorința mea, Ce este fericirea, La anul cununiei mele etc). În 1877, în colaborare cu Ember și I. Grozescu și sprijinit de societate Kisfaludy, tipăriște, în ungurește, un volum de 164 pagini de poezii populare române: romanțe, balade și colinde. La această antologie, Vulcan a contribuit cu 12 balade și 16 romanțe și doine. A scris în prefață un studiu despre poezia populară română. În 1872-3 tipărește în Pesta, 3 volum de nuvele. În 1875 publică în Pesta, Sclavul Amorului , roman în 4 volum. Mai scrie romanele Fata Popii, Barbu Strâmbu în Europa, Măritată și fără bărbat . În Schițele de călătorie (1877) în care descrie drumurile făcute în Ardeal, vibrează o mare dragoste de neam. Sentimentele lui pentru Avram Iancu și evocările la Gorunul lui Horea sunt imputate de istoriograful maghiar Marki. Aceluiași gen aparțin Suvenirile de călătorie , în care descrie drumul ce-l făcuse de la Pesta, prin Paris la București. În 1877 tipărește în Budapesta comedia: Mireasă pentru mireasă , reprezentată la Lugoj, la 2-14 octombrie de către „Reuniunea Română de cânt și muzică”.

În 1879 e ales membru corespondent al Academiei Române . În 1880, I. Vulcan se mută la Oradea, unde revista Familia va flutura ca un steag de luptă la hotarele sufletești ale poporului român încă un sfert de veac. Încă din 1877 scoate un supliment popular al revistei Șezătoarea , o harnică colecție de produse literare din popor. În 1891, ales membru al Academiei Române , ține discursul de recepție despre Dumitru Tichindeal. ” Dintre membrii de „dincolo” ai Academiei — scrie N. Iorga — nu era unul mai nelipsit de la sesiunea generală decât I. Vulcan ” . În 1882 tipăriți în Oradea Lira mea , un volum de poezii erotice și patriotice. Octomvrie 1892. În afară de aceste lucrări : (1 act) și monologul Prima rochie lungă , care se recită cu multe efect la toate sârbările artistice. 

„ Fără a fi impus drept un scriitor de cel mai înalt nivel, este important că a fost unul dintre autorii prolifici ai epocii (poet, prozator, autor de piese de teatru, jurnalist), atât de necesar într-o cultură ce-și caută expresia de maturitate .monden . mamei lui Vulcan, în 1873. Viața atât de lungă a publicației constituie un simptom foarte rar în peisajul revuistic literar românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, când gazetele aveau vieți scurte și redacții efemere. Practic, în privința longevității, Familia are o singură surată, Convorbiri literare ”, afirmă scriitorul și universitarul Florin Ardelean.

Referiri : - Marta, Doru –coordonator, Fazecaș, Gruia, Dărăban, Gheorghe, Moisa Gabriel, Monografia comunei Holod , Editura Arca, Oradea, 2012, p. 101–106; - Neș Teodor, Oameni din Bihor 1848-1918. Vol. 1 , Editura Aureo, Oradea, 2018, p. 225-231; - Ardelean, Florin, Laza, Ioan, coordonatori, Iosif Vulcan. La judecata urmașilor , Editura Eikon, București, 2016 . 

ALEXANDRU OROS

 

OROS, Alexandru (nume de scenă Rozzy).

Sa născut în Beiuș în data de 19 martie 1956. Studiile, clasele primare, gimnaziale și liceale le-a urmat în Beiuș. A lucrat ca lăcătuș în cadrul Întreprinderii „Înfrățirea” și fochist la Fabrica de textile „Miorița” din Ștei. 

Însă marea lui dragoste a fost și a rămas la final - muzica. Frumusețea muzicii, magia notelor muzicale l-au atras de mic copil. Încă de vârsta de 5 ani părin îl vor îndrepta spre descoperirea tainelor muzicii și îl vor duce la ore de acordeon. Pe cât de mic era pentru un instrument destul de mare, pe atât de tare sa aprins în ființă sa „flacăra” talentului și a pasiunii pentru tot ceea ce însemna muzica. Muzica la facut fericit! Cu dăruire și interes învață sub îndrumarea unchiului sau și deprinde alte instrumente precum clape, chitară, percuție. Mai apoi, ca autodidact stăpânește din ce în ce mai mult corzile chitarei, iar sub influența anilor '60, '70, anii săi de tinerețe îl fac să cânte și să exerseze cu dedică tot mai mare la "neprețuita" lui chită. Acordurile celebrilor artiști precum The Beatles, Pink Floyd, Deep Purple, Eric Clapton și mulți alții ce au influențat tinerii generațiilor '70-'80 fac alături de alți prieteni, cu aceleași pasiuni comune în ale muzicii, să pună bazele unor formații, trupe locale ce vor participa la diverse evenimente cultural-artistice în zona Țării . Ce tineri și frumoși ,ca niște adevărați "luceferi", pentru ca așa este numit unul din proiectele lor - "Formația Luceferii". Unul dintre ei era chiar el, Rozzy, pseudonimul sub care l-au știut toți prietenii și cunoscuții. Iar mai apoi, la cântările, la balurile și nunțile de altădată îl regăseai și pe Rozzy, Sandu Oros, mereu cu zâmbetul pe buze și prieteni cu toți. Viața ar fi mult mai săracă fără muzica ,iar "când cuvintele sunt de prisos, muzica vorbește "...(W. Shakespeare). Muzica ne poartă, ne "transportă" oriunde nu dorim să fim ,așa și pentru Rozzy, el a fost unde și-a dorit și este, poate acolo Sus în cer, un om cu chitara fredonând "Stairway to Heaven"...                   

Acestea sunt cuvintele spuse de fiul lui Alexandru Oros, despre tatăl său.