|
|
Gavril Barbul a urmat primele două clase primare în localitatea natală, unde învățător era George Zaciu. Ultimele două clase primare le-a urmat la Cărășeu (actual în comuna Culciu, județul Satu Mare), învățător fiind în acei ani George Szilágyi. Prima clasă de liceu a urmat-o la premonstratenși, în Oradea. Ultimele trei clase liceale le-a urmat la Beiuș. Diriginte în acești ani i-a fost profesorul Traian Fărcaș. Examenul de bacalaureat l-a susținut în data de 16 iunie 1912. A urmat apoi Facultatea de litere și filosofie din Budapesta. La terminarea studiilor a rămas în Budapesta, predând un an de zile religia romano-catolică la o „școală comunală” din capitala Ungariei. A făcut parte din corpul profesoral de la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare încă din primul an școlar sub regim românesc, când, pe lângă catedrele de latină și istorie a cumulat și funcția de prefect de studii în internat. A îndeplinit, la liceul „Mihai Eminescu”, și funcția de secretar-contabil. A fost distins cu „Coroana României” în grad de ofițer. Ocupase catedrele de profesor suplinitor la istorie și limba latină prin dispoziția nr. 10726 din 15 august 1919 a Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Părților Ungurene, semnată de șeful resortului cultural și instrucțiunii Publice, Iuliu Maniu. În 21 martie 1922 a trecut „cu nota foarte bine” examenul de specialitate la limba română (fundamental), la limba latină ”cu nota bine”, același calificativ obținându-l și la istorie. În baza acelui examen se putea prezenta la examenul pedagogic. Președintele comisiei examinatoare fusese Nicolae Drăgan, care la 18 mai 1922 a semnat actul prin care se stipula că Gavril Barbul trecuse în 16 mai 1922 prin fața comisiei interimare pentru examinarea candidaților de profesori, fiind notat cu calificativul bine, atât la pedagogie cât și la filosofie. În 1923 devine profesor titular provizoriu, iar în 1931 profesor titular definitiv.
La 45 de ani se căsătorește cu Victoria Mălinescu, profesoară, de loc din Târgoviște, ”de religiune ortodoxă”, în vârstă de 36 de ani. Căsătoria a avut loc la 5 august 1938 în Italia. În 1938 a trebuit să participe la străjerie[1], el deținând funcția de comandant al centuriei a 2-a de la Liceul „Mihail Eminescu”. A avut o rodnică activitate în cadrul „Astrei”, ținând de-a lungul anilor conferințe cu următoarele titluri: „Despre revisionism”, 13 mai 1934, Rușeni; „Folosul muncii în baza nuvelei Popa Tanda”, în 20 mai 1934 la Doba, „Încurajare la muncă”, în 20 mai 1934 în Colonia Voievodul Mihai, în 23 sept. 1934 în Negrești, „Foloasele cărții”, 4 nov. 1934 Botiz, „Netemeinicia revizionismului”, 23 iunie 1935, Baba Novac , „Legende din vieața căpitanului Baba Novac”.
În toamna anului 1937, alături de profesorii Eugen Seleș, Silviu Tămaș și Octavian Ruleanu au cutreierat satele de graniță, au cules date statistice și le-au furnizat conducerii centrale a Astrei, la Sibiu . Pregătindu-și dosarul de cadre, în anul 1939, el rezuma astfel activitatea sa în cadrul „Astrei”: „în această calitate am ținut în fiecare an mai multe conferințe la sate și în oraș. Am înființat biblioteci sătești, am colaborat cu președintele Astrei la înființarea școlilor țărănești, la cari am ținut prelegeri 2 ore săptămânal”.
Dezastrul din toamna anului 1940 l-a făcut să se refugieze. Plecat la București, a fost numit profesor de istorie la Liceul Românesc din Sofia, ulterior devenind director al Institutului Român din capitala Bulgariei. Prin străduința sa, în 1941 a apărut Buletinul acelui institut. În 30 decembrie 1940 i s-a născut un băiat, botezat cu numele Mihai Ioan Ovidiu. Un coleg de-al său, atât la Liceul „Mihail Eminescu” cât și la Sofia, profesorul Andrei Radu, îl caracteriza în perioada petrecută împreună în Bulgaria, astfel: „Fire discretă de ardelean, amator de o petrecere sobră în familie, foarte ospitalier, plin de tact și înțelegere, politicos și reținut, el ajunsese foarte curând stâlpul instituției, bucurându-se de un prestigiu de nimeni contestat. Pierderea dramatică a soției sale, într-un accident de naștere, i-a produs multă amărăciune, îndulcită puțin de apariția fiului său Mihăiță, pentru care dânsa făcuse supremul sacrificiu” . În 1947 se adresa în scris ministrului educației naționale, cu doleanța de a-i fi acordat până la 1 aprilie 1947 „al cincilea termen de gradație”. A rămas la Sofia până în data de 10 octombrie 1947. În luna septembrie din 1947 a lucrat la București, tot pentru Institutul din Sofia. Între 1-22 decembrie 1947 și 8-27 ianuarie 1948 și-a efectuat concediul legal, perioade petrecute tot în Bulgaria. În anul școlar 1947/1948 a predat la Liceul de Băieți nr. 4 din București (astăzi Colegiul Național „Cantemir-Vodă”, 14 ore săptămânal, 6 ore la clasele bugetare și 8 la cele extrabugetare). A revenit apoi la Satu Mare, fiind reîncadrat la Liceul „Mihai Eminescu”, care devenise Liceul de Băieți Satu Mare. Dar, a stat doar pe parcursul lunii noiembrie.
De la 1 decembrie 1948 a fost pus „în retragere
pentru aranjarea drepturilor la pensie”, conform Deciziei Ministeriale Nr.
296.034/948. Din documente rezultă că pensionarea a fost grăbită și de boală.
Referiri: Câmpean, Viorel, Gavril Barbul, două decenii în slujba
„Astrei” sătmărene. În: ”Mărturii
culturale”, An III, Nr. 1(9), Satu Mare, 2018. p. 6-8. (S. S.)
[1] Straja
Ţării (cunoscută şi sub numele
de Străjeria) a fost o
organizaţie de tineret ideată şi patronată de regele Carol al II-lea. A
luat fiinţă în virtutea decretului-lege din 15 decembrie 1938, prin
care toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani erau
obligaţi să facă parte din Straja Ţării. În: Enciclopedia României (enciclopediaromaniei.ro/)
