Alexandru FILIPAŞCU. Primar al orașului Sighetu Marmației. Istoric. Profesor. Gazetar. Preot. Deţinut politic.

 

 

FILIPAŞCU, Alexandru **. Primar al orașului Sighetu Marmației. Istoric. Profesor. Gazetar. Preot. Deţinut politic.

S-a născut la 29 aprilie 1902, în Petrova judeţul Maramureş, al patrulea fiu al boierului Gavrilă II Filipciuc din vestita familie nobilă de Dolha şi Dolha & Petrova. A încetat din viața în 20 decembrie 1952, ca deținut la Valea Neagră, județul Constanța, la Canal.

Urmează cursul inferior la Sighet, apoi Liceul Piarist, definitivându-și  studiile secundare la Beiuş (1916–1920), unde ia și examenul de maturitate.

În anul 1918 ia parte activă în Garda Națională a Petrovei, care avea misiunea să împiedice trecerea bandelor ucrainene peste râul Vișeu.

În august – octombrie 1919, din lipsă de funcționari, este secretarul prefecturii din Seleuș, pe lângă prefectul Dr. Victor Ioaneș de Apșa.

La dorința familiilor și îndeosebi la insistențele prof. dr. Gheorghe Bilașco, urmează, în anul 1920,  Facultatea de Medicină din Cluj. Realizând că nu are nicio pasiune pentru acest domeniu, obține o bursă specială la Roma, unde frecventează cursurile de teologie și filozofie la Seminarul Pontifical Roman Lateranum, pe care le încheie în anul 1923. În 1925 primește Absolutul Teologic, iar pe 28 ianuarie 1928 este promovat Doctor în Teologie la Universitatea de Stat J. Kazimir din Lemberg (Lwow).

A colaborat cu ziarele Meseșul din Zalău, Maramureșul și Dumineca din Sighet precum și cu Universul , unde era corespondent. Între anii 1934–1936 scoate, pe cont propriu, gazeta Ecoul Maramureșului .

Între anii 1933–1938 a fost viceprimar și primar al Sighetului. A urmat calea învăţământului universitar. A fost asistent, șef de lucrări (1943-1948) apoi la Centrul de studii și cercetări privilegiate la Transilvania,   Sibiu-Cluj și profesor la Seminarul pedagogic universitar din Cluj. Revenit la ortodoxie în anul 1948, a fost numit profesor la Institutul Teologic Universitar din Cluj.

În 1929 s-a căsătorit cu Livia Buzilă, fata preotului din Poiana Ilvei. Au avut doi copii, Livia Flora [1] – artist plastic, scenograf și Alexandru, strălucit biolog și scriitor. 

Cariera politică : ” Urmând tradiția preoților din Ardeal, fie ortodocși sau greco-catolici, de a se implica în viața politică, Alexandru Filipașcu sa înscris în Partidul Național Țărănesc.  De altfel, conform informațiilor deținute de Securitate, un frate al său a fost deputat țărănist, iar unul din cumnați, prefect de Maramureș din partea PNȚ, lucru pe care profesorul nu-l menționează în interogatorii, admițând însă că familia sa a fost simpatizantă a Partidului Naţional din Transilvania, mai apoi a Partidului Naţional. În martie 1928, profesorul Filipaşcu a devenit membru în Comitetul Judeţean PNŢ Maramureş, apoi, între 1928 şi 1931, membru în delegaţia permanentă a Consiliului PNŢ Maramureş. În anul 1931, în condiţiile frământărilor pe care le cunoştea Partidul Naţional Ţărănesc, majoritatea organizaţiei PNŢ Maramureş s-a declarat independentă, candidând la alegerile din 1931 în cartel cu Partidul Ţărănesc al lui Constantin Stere şi cu Liga contra cametei, Filipaşcu fiind propus pentru un post de deputat. În noiembrie 1933, alături de alţi colegi din politică, Alexandru Filipaşcu se apropie de Partidul Naţional Liberal, condus la acea vreme de Ion Gh. Duca, devenind, pe toată durata guvernării liberale (1933-1937), ajutor de primar al oraşului Sighet. După ieşirea de la guvernare a liberalilor şi instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, profesorul Filipaşcu s-a retras din politică, continuându-şi însă activitatea culturală şi socială .

Arestarea : Ca urmare a unor sesizări, lui Alexandru Filipașcu i s-a deschis dosar de verificare pe timp de șase luni, începând cu 5 decembrie 1951, pentru a i se stabili "activitatea dușmănoasă", termenul fiind prelungit, apoi, încă șase luni. În tot acest timp, nu s-a putut stabili altceva decât faptul că profesorul avea acest "păcat", de a spune bancuri cu caracter politic. În dosar există o adevărată colecție de bancuri, extrem de săvuroase pentru cel care cunoaște contextul istoric de atunci (stabilizarea monetară, războiul din Coreea etc.). Reținem din cele mai accesibile: <<Viața în regimul de democrație populară este grea, pentru că pentru toate facem coadă și pentru nimic stăm la răcoare>> sau <<De la 23 august 1950, nu se mai spun brașoave, ci stalinisme, fiindcă s-a schimbat numele orașului Brașov în orașul Stalin>>. De asemenea, am dori să amintim o afirmație a sa, extrem de valabilă într-o lume aflată în confuzie de valori: <<În trecut, când venea un ministru în inspecție se aplecău toți în fața lui că era un om cult. Dar astăzi toți inculții sunt miniștri. Dacă omul are în cap o cultură, nimeni nu i-o poate lua, chiar dacă ar veni orice partid>>. Având în vedere <<programarea>> Securităţii, dosarul de verificare ar fi trebuit să se încheie în decembrie 1952. Între timp, însă, veniseră decretele pentru trimiterea în lagăre de muncă a celor care jucaseră un rol în partidele interbelice, iar Filipaşcu, pentru că dosarul lui era la îndemână, a fost arestat şi supus unei foarte scurte anchete, din care s-a dorit stabilirea activităţii sale politice din trecut, ca fost membru P.N.Ţ. Ce-i interesa pe securişti acum rezultă limpede din nota de trimitere în colonia de muncă: <<A fost un element activ în cadrul P.N.Ţ. Maniu, depunând o vie activitate în judeţul Maramureş, fiind delegat ca deputat în cadrul P.N.Ţ. Maniu (fals, n.n.), la fel mai rezultă că studiile de pregătire le-a făcut în străinătate>>. Drept urmare, printr-o simplă rezoluție, a fost trimis în colonie de muncă, la Canal (lagărul Poarta Albă), pe timp de cinci ani. Din păcate, la foarte scurt timp, pe 20 decembrie 1952, la ora 16:10, după cum scrie în certificatul de deces, Alexandru Filipaşcu a murit, motivul oficial trecut în hârtii fiind "uremie post septicemică". Pentru nimic, o viaţă era curmată brutal, aidoma altor sute de mii de vieţi din acele timpuri întunecate”.

Scrieri: - Istoria Maramureşului.  Bucureşti, 1940. (premiată în anul 1940 de Academia Română); - De la românii din Maramureş. Oameni, locuri, cântece .   Sibiu, 1943. - Le Maramureş . Sibiu, 1944; - Voievodatul Maramureşului. Originea, structura și tendințele lui . Sibiu 1945; -„Contribuţii documentare la administrarea Maramureşului”, În: Transilvania (Sibiu). Un. 73, nr. 7-8, iul. aug. 1942, p. 542-557. - Istoria Bisericii Române, 2 vol. 1957. (coautor).   

Postum , i-au fost publicate lucrările  Manualul Istoriei Bisericii Române , București (1958), în două volume, coautor, și Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română , Editura Dacia (2006) și volumul bilingv română-engleză, Editura Eikon (2015).

Referiri: - Albu, Nicolae, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800 … p. 91, 171; - Enciclopedia istoriografiei româneşti … p. 142; - Să nu-l uităm pe Alexandru Filipașcu, un primar erudit al Sighetului interbelic!, în : ”Salut Sighet”, 20 decembrie 2017; - Gherheș, Ilie, Istoricul martir Dr. Alexandru Filipașcu - un aristocrat al propriului destin , în: ”Graiul Maramureșului”, 16 septembrie 2020; - Enache, George - O moarte pentru o glumă . ”Ziarul Lumina”. 23 iulie 2011. (II, SS)  

---

[1]

PISO-FILIPAȘCU, Livia Flora.Scenograf, artist plastic. Sa născut în 27 martie 1931 la Sighetu Marmației. Este fiica istoricului Alexadru Filipașcu și a Liviei Filipașcu, născută Buzilă. În 1948, Livia Filipașcu lua cu notă 10 bacalaureatul la Cluj și intra, tot acolo, la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” (1948-1951), ca apoi continua la Institutul „Nicolae Grigorescu” din București (1951-1954), specializată în scenă și pictură. În 1955 își ia diploma în artă (decoruri și costume la opera „Trubadurul” de Verdi, pusă în scena la Opera de Stat Română din Cluj) și devine membră a Uniunii Artiștilor Plastici. În anul 1956 se căsătorește cu marele tenor Ioan Piso (n. 1926), pe atunci prim solist la Opera Română din Cluj. În 1960 se stabilesc în București. Nesupărtând regimul politic, în 1968 emigrează cu soțul în Germaniade Vest, ulterior în Italia. Revin în țară în 1990. Ca scenografă are realizări notabile pe plan intern și internațional. Pictează și restaurează icoane pe sticlă și lemn, iar în 1984-1985 realizează proiectul Iconostasului românesc pentru Misiunea Greco-Catolică din München și pictează icoanele acestui iconostas.De asemenea, pictează Icoanele Împărătești pentru Parohia Ortodoxă din Freiburg. După ce au revenit în țară, sprijinită cu același devotament de soțul său, ultimele două decenii de viață și le-a dedicat cu abnegație îngrijirii (textuale și grafice) și editării pe spese proprii a celor două lucrări postume ale tatălui său, Pr. prof. dr. Al. Filipașcu:Patronime maramureșeneșiEnciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română(două ediții), de o inestimabilă valoare istoriografică. Tot împreună cu soțul său, construiește – exclusiv prin resurse proprii – la Vișeul de Sus, între 2011-2013, „Centrul Expozițional Documentar al Nobililor Români Maramureșeni” timp Fundația „Ion și Livia Piso”, care înzestrează acest Centru cu o pădure de 97 ha, iar anual organizează colocvii cu subiecte din istoria Maramureșului. A încetat din viața în toamna anului 2019, la 88 de ani, fiind înmormîntată în Cimitirul Bellu. (Codrescu, Răzvan, Icoana Liviei Piso (1931-2019), în: razvan-codrescu.blogspot.com/) (SS)