vineri, 3 iunie 2011

PRIETENI FĂRĂ NUME



Suntem cam stresaţi. În metrou lumea nu mai zâmbeşte, decât foarte rar. Oamenii sunt îngânduraţi şi nu mai observă că afară a venit primăvara, că pomii au înflorit, etc. Toţi sunt preocupaţi de câte ceva. Suntem o generaţie de oameni stresaţi!!?? Ne uităm în jos, nu înainte şi în ochii celorlalţi; toţi suntem prea serioşi şi parcă obosiţi. Ne ducem, zilnic, viaţa pe itinerarul casă-serviciu-casă. Cineva zicea: „parcă ne naştem obosiţi”!
Oricât de vesel şi de optimist ai fi, când te mişti zilnic în acelaşi cerc, când ai început să realizezi că recunoşti oamenii din metrou sau autobuz, care pleacă sau vin cam la aceleaşi ore ca tine, parcă te-apucă ameţeala sau depresia.
Ne salutăm, ne dăm bineţe, deşi nu ne cunoaştem după nume. Ei sunt pentru mine (aşa cum, probabil, sunt şi eu pentru ei) „prietenii fără nume de la metroul de 06.35”. Ştiu şi când şi cine lipseşte „din formaţia de plecare” de pe peronul „Apărătorii Patriei”, din Cartierul de Sud.
Până nu de mult mai auzeai câte un banc, ori vreo poantă, sau câte vreo întâmplare hazlie din viaţa cuiva. Şi istorisirile se formează în funcţie de numărul staţiilor de parcurs, astfel ca toată lumea să fie la curent. Într-o perioadă, evoluţiile Stelei şi Rapidului în cupele europene începuseră să ne ocupe timpul şi să ne împartă în tabere. Apoi s-a ales praful şi de asta...
Dar lucrurile au luat-o razna, iar taberele s-au delimitat (parcă şi fizic) atunci când lumea a început să vorbească în metrou despre nebunia politică mioritică, fiecare scandal fiind analizat cu patimă pe toate feţele, disecat mai ceva decât o broască în laborator. Scandaluri care agită malurile Dâmboviţei la cote maxime; scandaluri care în istorie vor rămâne (dacă vor rămâne!) ca derizorii, dar care, pe moment, dau cetăţeanului obişnuit, muritorilor de rând ca mine, ca tine, ca noi, o stare de nelinişte, de instabilitate, de nesiguranţă pentru ziua de mâine, ori poimâine. Uneori, nu mai conta care era scandalul analizat, deoarece scandalul avea loc între taberele „din vagonul metroului”, fiecare pretinzând că are dreptate. Fiecare cu adevărul sau dreptatea lui! De vreo două-trei ori, ascultând comentariile şi văzând care era mersul discuţiilor am greşit staţia de coborâre. Lumea nu mai discută decât despre politică şi despre cum să facă bani. Politică şi bani! Sau bani şi politică, nu ştiu exact care este ordinea, dar dominantele astea sunt. Restul sunt detalii tehnice.
Transportul în comun parcă uniformizează gândurile, sentimentele, opţiunile! Cine mai ştie!? Sigur însă, le influenţează. Societatea, sau lumea în general, te face să simţi aşa.
Unii spun că acest exces de preocupare politică din partea cetăţenilor menţine viaţa politică la foc continu, deosebit de necesar în perioada de tranziţie. Dar, să mă ierte Dumnezeu, cât dracu’ mai ţine perioada asta de tranziţie!? Eu, unul, m-am cam săturat... Nu vreau, fireşte, în fiecare zi un spectacol în jurul meu, nu sunt un orgolios. Trăiesc într-o lume reală.
Probabil vreau doar o lume mai frumoasă, mai nuanţată, cu ceva mai multă culoare şi voioşie, vreau o pată de culoare într-o lume incoloră. Vreau o Românie în care scara valorilor să stea în poziţie normală, nu răsturnată, ca acum. Îmi doresc o Românie în care să domnească legea, unde statul de drept nu este considerat o glumă proastă, iar legea să nu fie doar pentru "căţei".
Vreau o ţară mai curată, unde limbajul civilizat şi bunele maniere să ia locul manelelor, miştocăriei şi mitocăniei! Sper într-o Românie normală şi pentru toţi românii; sper într-o ţară în care să conteze ceea ce faci, şi nu cum te numeşti, o ţară care să ne permită să vedem zilnic mai mulţi oameni zâmbind şi împliniţi sufleteşte.
M-aş bucura dacă România ar fi ţara în care oamenii folosesc bunul-simţ ca „abecedar” în comunicarea dintre ei, dacă România ar fi fără oameni indiferenţi, dacă oamenii ar avea puterea de a fi fireşti şi sinceri. Îmi doresc o Românie care ştie să pună preţ pe adevărul adevărat; o Românie în care să fie ascultat omul de rând, cu tot ceea ce are el de spus.
Îmi doresc să fim mândri că suntem români, iar steagul ţării să însemne mai mult decât o pânză uitată pe un catarg... Vreau o Românie în care să fim respectaţi ca persoane şi să nu ni se ofere doar "pâine şi circ"!!! O Românie în care românii să nu se mai bucure că moare capra vecinului. Doresc să nu mai avem motive pentru a spune "păcat de ţara noastră că e locuită".
Îmi doresc o Românie în care fiica mea şi ginerele meu să dorească să rămână, nu să plece în alte ţări să lucreze, iar inteligenţa lor să fie folosită, în primul rând, în ţară. Doresc o Românie în care să nu-mi fie frică că îmbătrânesc.
Furată de stupidele scandaluri, lumea uită să ia în seamă bucuriile fireşti, mărunte chiar, ale vieţii cotidiene.
În rest, e bine.

Amurgul Coloneilor de Dorel Pietrăreanu (fragment)

Un comentariu: