(Povestire de Dorel Pietrăreanu)
Îmi amintesc, adeseori, cu mare bucurie, de aventura europeană a Stelei, începută în toamna anului 1985. Eram student la Academia Militară şi, de doar două luni, devenisem şi tătic. Mulţi dintre colegii şi prietenii mei erau, de asemenea, suporteri ai Stelei şi, de multe ori, mergeam împreună pe Stadionul din bulevardul Ghencea. Atunci, locuiam într-o garsonieră, dintr-un bloc aflat la vreo două-trei sute de metri de intrarea în stadion.
De multe ori, soţia mă trimetea pe afară, după-amiezile, cu Crina, fetiţa noastră. Mă plimbam ţanţoş cu căruciorul pe aleile din jurul blocului, având grijă ca traseul să includă, pentru halte mici, şi terasa restaurantului „Drumeţul”, pentru a mă alimenta cu bere. Crina cu biberonul ei, eu cu halba mea. Şi eram amândoi mulţumiţi. Crina avea vreo două-trei luni.
Treceam prin situaţii mai delicate, atunci când pe stadion urma să aibă loc un meci de fotbal, iar eu trebuia să plimb căruciorul de-colo-colo. Vă daţi seama ce glume făceau pe seama mea amicii care mă vedeau „în misiune de luptă”, în loc să fiu ca de obicei, cu ei pe stadion.
Într-o după-amiază, sătul de atâtea remarci ironice, n-am mai stat pe gânduri şi, ajutat de amici binevoitori, am intrat cu căruciorul pe stadion, la tribuna „I”. A fost circ. Chiar şi cei din tribuna „zero”, unde erau şi persoane importante ale vieţii politice şi militare de atunci, nu dăm nume că nu-i frumos, se uitau uimiţi la mine şi la căruciorul în care Crina, dormea liniştită.
A fost liniştită până au apărut jucătorii Stelei pe teren, la încălzire, iar suporterii au revenit la ceea ce ştiau ei să facă cel mai bine: să-i aplaude şi să-i aclame! După câteva minute, Crina s-a obişnuit cu atmosfera şi a adormit, iar eu am văzut meciul. Pe la pauză, Crina a început să plângă, iar eu m-am uitat neliniştit la ea, bănuind cam ce se întâmplase... Nu dădea semne să se potolească. Sonia, soţia mea, ar fi acţionat imediat pentru rezolvarea problemei, dar eu... O doamnă, care, la sosirea pe stadion a acestui echipaj neaşteptat, se uitase cam chiorâş şi mustrător la mine, a înţeles „pericolul” sau situaţia ingrată în care eram. Probabil că mi se citea pe faţă că nici nu ştiu cum să procedez, dar şi că nu prea mă trăgea aţa să plec. Iar Crina nu se oprea din plâns şi nici nu avea de gând. Spectatorii începuseră să fie deranjaţi de plâns. Măcar de n-ar fi fost pauza, pentru că altfel în vacarmul de pe stadion nici n-ar fi auzit-o. Deci, doamna respectivă înţelegând situaţia mea de suporter oropsit a venit la mine şi mi-a spus ca dacă e... „o chestie mai mică” o rezolvă, dar dacă nu... Am avut noroc şi astfel am văzut meciul până la sfârşit. E un Dumnezeu al suporterilor, acolo sus!
Am povestit soţiei această întâmplare abia în 1999, deci după 14 ani, când eram la post la NATO, la Bruxelles şi am fost acolo la un meci al echipei Anderlecht. Până atunci, mi-am ţinut gura... Dar sunt mândru că, încă de la vârsta de două luni, Crina a devenit un suporter al echipei Steaua. Ca şi tatăl ei, nu?
De ce am povestit acest episod mai aparte?
Atunci am avut curajul să merg la stadion în condiţiile amintite. Acum nu prea mă mai atrage să merg nici măcar singur. Dar să le mai şi invit pe soţia şi fiica mea. Atunci era o mândrie şi o bucurie să mergi la un meci de fotbal pe stadion, fie în Ghencea, fie în Giuleşti sau în Ştefan cel Mare. Ca să nu mai vorbesc despre cuplajurile bucureştene, adevărate spectacole fotbalistice, atât pe teren cât şi în tribune, ori în afara stadionului. Nu-mi făceam niciun fel de probleme.
Acum, sunt mulţi români care nu mai vor să meargă pe stadioane sau în sălile de sport, din cauza unor exaltaţi care folosesc orice prilej pentru a se lovi reciproc. Nici eu nu mai merg, pentru că nu vreau să îmi fac nervi pe timpul şi banii mei. Sunt un microbist paşnic.
Grupuri de tineri organizaţi şi dotaţi cu un „arsenal” impresionant, atacă simbolurile şi susţinătorii echipelor adverse, cu o furie stupidă şi greu de înţeles. De cele mai multe ori, forţele de ordine par, ori, pur şi simplu, sunt depăşite de situaţie.
În opinia mea, atât presa cât şi reprezentanţii forţelor de ordine, atunci când abordează acest subiect, din motive penibile în loc să le spună pe nume, „huliganii stadioanelor”, se poartă cu mănuşi cu acei derbedei, numindu-i suporteri mai turbulenţi, certaţi cu legea. Doamne-fereşte să se întâmple şi la noi, ca şi la alţii, adică să se omoare pe stadioane. În opinia mea, aceşti huligani ucid sportul! La o emisiune tv, l-am auzit pe unul dintre cei mai cunoscuţi şi respectaţi comentatori sportivi români spunând cu amărăciune: “Revoluţia au făcut-o tinerii! Legea pe stadioane, o fac huliganii!”
În ultima vreme, stadioanele au început să aducă, din ce în ce mai mult, cu un „teatru de război”, în care adversarii nu se mai regăsesc pe teren, ci în jurul acestuia, ca să nu mai vorbim de ceea ce se întâmplă în tribune.
Şi pentru că am folosit expresia „teatru de război”, trebuie să spun că o atmosferă de acest gen, la propriu, am avut „şansa” să văd la Bagdad, în 1993, când o echipă românească, „Progresul Bucureşti”, a susţinut un meci amical cu naţionala de fotbal a Irakului. Nu s-a întâmplat nimic grav în jurul stadionului, ori pe stadion. Nici nu avea cum! Nu mişca nimeni în front. Toată lumea aplauda „regulamentar”.
De ce? Pe stadion se aflau foarte mulţi soldaţi înarmaţi cu pistoale mitralieră şi alte „materiale didactice” cazone, de sezon. Erau cordoane de soldaţi în jurul terenului, sus pe stadion, iar culoarele dintre sectoarele tribunelor erau înţesate de soldaţi înarmaţi. Vorba ceea: cine mişcă, nu mai mişcă!
În rest, meciul a fost frumos, iar echipa noastră a avut grijă să nu învingă. Scorul final a fost egal şi toată lumea a fost mulţumită. Da, dar acolo era vorba de o ţară care tocmai ieşise, cum ieşise, din război, iar atmosfera pe care am descris-o era ceva obişnuit, intrase în cotidian.
Ori, la noi în ţară este pace şi tocmai ne-am bucurat că am aderat la Uniunea Europeană! A devenit fotbalul „o lume de pitici” cum am auzit pe cineva spunând la televizor? A dispărut bucuria sinceră, firească a suporterului? S-a transformat terenul de fotbal într-un câmp de bătălie pentru frustraţii echipelor şi ai galeriilor? E straniu să vezi oameni normali care, deîndată ce au intrat pe stadion, se comportă ciudat, ca nişte drogaţi. Parcă îi apucă srechia sau aviara!
Atacurile „părţilor beligerante” (mă refer la galeriile de suporteri) se succed etapă de etapă, după cele mai studiate reguli ale luptei, producând victime directe, însă lovind şi colateral, în cei al căror talent ne aducea şi ne aduce (încă?) de fapt pe arenele sportive. Aşa-zişii suporteri înfocaţi îşi varsă amarul neîmplinirilor şi frustrărilor personale pe suporterii adversarilor sau pe jandarmi.
„Războinicii tribunelor” parcă îşi caută pricina reciproc, cu lumânarea, uitând cu desăvârşire motivul real al prezenţei lor pe stadioane. Spectacolul sportiv se transformă într-un specatcol grotesc, periculos şi violent. In asemenea condiţii, spectatorii devin, de fapt, actorii principali de pe stadioane. Fără a deveni patetic, mă tem însă că ceea ce se întâmplă în tribună urmează îndeaproape tragi-comediile pe care le urmărim în viaţa de toate zilele.
Am intrat în Europa cu rezultate frumoase, dar publicul din zilele noastre mai are de învăţat pentru a ieşi din spiritul balcanic. Cred că, în acest sens, un mare rol va trebui să îl aibă şi presa. Nu pot să trec mai departe fără a aminti şi de calitatea îndoielnică a unor crainici sportivi, nu de alta dar, soţia mea, care nu prea are treabă cu fotbalul, se prăpădeşte de râs de ce poate auzi… Vrem comentarii la tv şi în presă despre sport şi despre rezultatele sportivilor, nu despre stupidele întâmplări cu diverşi păcălici care populează lumea fotbalului. Credeti că ar fi mai puţini cititori sau telespectatori? Ce-ar fi să ne placă fotbalul, ca sport? O fi, oare, vorba despre temperamentul nostru ceva mai vulcanic, o fi vorba de ceva mai mult!? Nu ştiu ce să zic, adică sunt cam multe de discutat pe tema asta.
Moral, ar fi binevenită şi o nouă atitudine, non-duplicitară ca până acum, a conducerilor cluburilor, din care să înţelegem că se distanţează ferm de aceste elemente şi întâmplări. Până acum, tăcerea lor, cel puţin pentru mine, are un mesaj: că, tacit, acceptă aceste acte înfricoşătoare de vandalism şi huliganism. Probabil că le e teamă de acei suporteri, ori sunt şantajaţi, cumva, de aceştia!? Probabil, că persoanele din conducerile unor cluburi ar trebui să aibă un comportament european, şi ar trebui să ştie că, cu cât sunt mai decenţi în afirmaţii legate de fotbal, de echipe, cu atât vor fi mai respectaţi în societate.
Aş vrea să pot merge, din nou, în siguranţă pe stadionul Stelei, acolo unde eşti şi te simţi stelist. Acolo unde simţi cel mai bine durerea golurilor primite şi extazul celor marcate. Să pot striga, din nou, cât mă ţin rărunchii pentru Steaua, să bat din palme până mi se înroşesc, să îmi pot flutura liber şi fără teamă fularul roş-albastru. Acum, doar mă uit la televizor, iar fularul este în sertar...
Îmi doresc să pot, din nou, purta un dialog civilizat cu suporterii echipei adverse, iar la fluierul final al arbitrului, atunci când se lasă cortina, să pot, ca altădată, să îi aplaud decent pe actorii favoriţi, dar şi pe jucătorii din echipa adversă, într-un spirit de real fair-play, ca într-o frumoasă minune roş-albastră. Pentru că, eu chiar cred că aplauzele de la sfârşitul meciului exprimă că am respectat adversarul, dar arată, în acelaşi timp, că ne-am câştigat şi respectul de sine!
Îmi doresc să putem, din nou, spune firesc: “Suntem stelişti, suntem civilizaţi”, indiferent de ceea ce scrie pe tabela de marcaj. În fond, un meci este o confruntare în care unul pierde şi altul câştigă. Sau, mă rog, aşa ar trebui să fie. În sport, ca şi în viaţă, trebuie să ştii să câştigi cinstit şi să pierzi demn.
Eu, sincer sper că au să vină şi vremuri când fair play-ul va fi normalul, nu excepţia, şi atunci n-o să ne mai îngrijorăm. Important este să nu ne ascundem după deget şi să ne facem că nu vedem ce se întâmplă acum pe stadioane. Banii nu pot cumpara şi bucuria, ori plăcerea jocului. Şi o să vedeţi că o să apucăm, din nou, tribune cu suporteri mândri şi civilizaţi.
Am fost bucuroşi că au venit Realul, Lyonul şi alţii. A fost ca un preludiu al bucuriei acceptării în UE. Romania trebuie să fie însă o “echipă” competitivă, alături de celelalte echipe ale comunităţii, inclusiv în plan fotbalistic. Cu alte cuvinte, nu ne mai trebuie sferturi sau jumătăţi de măsură în ceea ce întreprindem, pentru că altfel ajungem la periferia Europei, de unde cu greu mai poţi pleca. Iar dacă ne pretindem europeni, trebuie să pornim comentariile, inclusiv sportive, de la acest nivel.
Sunt un suporter normal. Iubesc fotbalul şi fără fular sau steag.
E doar un sport.
