miercuri, 17 august 2011

Undeva, cândva…


povestire de Dorel Pietrăreanu
         
Am ieşit în aplicaţie, undeva pe la nişte forturi, în zona Voluntari-Ştefăneşti-Dimieni, cu cîteva zile înainte de Crăciun, în anul  1980.
Trecuseră câteva zile de când eram în aplicaţie. Cei din cazarmă uitaseră să ne trimită mâncarea. De vreo trei zile! Cum s-ar zice, eram în post negru. Da’ negru rău!... Resursele ne erau pe sfârşite. La cel mai apropiat magazin sătesc (la vreo 8 km) golisem rafturile de conserve.
Afară ningea cu fulgi mari şi ne uitam cu nelinişte că, dacă ne mai ţin şefii noştri uitaţi pe-acolo vreo două-trei zile nu prea mai aveam sorţi de izbândă în lupta cu... troienele de zăpadă. Băieţii mei aveau grijă să “alunge” zăpada de lângă autospeciale şi să păstreze o oarecare limită de acces către drumul local, “drumul speranţei şi al mâncării” care nu mai venea...
Dimineaţa împărţisem cu baioneta ultima conservă de fasole cu carne de porc – CPF. Doamne, ce bună ni s-a părut! Dar, o conservă este, totuşi, doar o conservă!
          Seara, pe la ora 10, am intrat în tură, înlocuindu-l pe sergent, căruia îi vâjâiau urechile din cauza căştilor şi a recepţionării semnalelor Morse, atâtea ore. Şi cu maţele goale!
          -Tov. locotenent, chiar nu mai e nimic de mâncare!?
          -Nimic! Ai uitat că tu ai tăiat, dimineaţă, ultima conservă veselă, luată din ultimii bani pe care i-am avut la mine!?
          -Haideţi că mai pun de-un ceai!
          -Bun şi ceaiul!
          După ce mi-a adus ceaiul, nu l-am mai zărit prin locaţie. Am crezut că s-a dus să se culce în cabina autospecialei. Era obosit săracul! Pe bune! Eu am lucrat între timp cu alţi băieţi din tură, făcând controlul traficului radio.
          Pe la trei dimineaţa, se deschise uşa autostaţiei şi îşi făcu apariţia sergentul meu, Preda. Am crezut că nu a mai putut să doarmă din cauza frigului. Când colo:
          -Tov. locotenent, haideţi să mâncăm!!!
Şi faţa i s-a luminat toată! Victorie! Avem ce mânca!!! Nu mică mi-a fost mirarea când ieşind afară i-am văzut pe băieţi cu gamelele în mână, aşteptând cuminţi împărţirea bucatelor. Erau şi trei gamele pentru băieţii din autostaţie, care continuau să lucreze. Totul, organizat ca la carte de către sergent. Erau trei pui fripţi deja, iar pe foc se mai aflau doi în plin poces de pregătire. M-am uitat atent la băieţi!  Zăpada încă nu se dusese de pe sergent şi de pe alţi doi soldaţi.
          -Poftă mare, m-am auzit spunând, deşi eu vroiam să zic altceva, să întreb, spre exemplu, cum au apărut chestiile alea acolo. Poftă mare, am mai zis odată şi deja eram cu o bucată de carne în gură. Fireşte, adormise orice brumă de conştiinţă, dar alina plăcut stomacul.
          Îmi aduc aminte doar, că peste două-trei zile când am plecat de acolo la unitate, pentru că se terminase aplicaţia, am cam grăbit pasul, să nu cumva să dăm ochii cu foştii proprietari ai găinilor rechiziţionate de sergent şi trupa lui de şoc...
Ce să-i faci, nu eu scosesem zicala: “conştiinţa trece prin stomac!” Restul erau detalii tehnice!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu