Istoria românilor este istoria unui popor statornic, plămădit unitar în
vatra vechii Dacii, este istoria luptei pentru libertate naţională şi
dezvoltare de sine stătătoare aici în spaţiul carpato-danubiano-pontic, unde
poporul român a locuit neîntrerupt, făurind, începând cu strămoşii săi
geto-dacii, o înfloritoare şi originală cultură materială şi spirituală. "Este vorba - remarca Nicolae Iorga
- de un popor care prin strămoşii săi îşi
are rădăcini de patru ori milenare; aceasta este mândria şi aceasta este
puterea noastră".
Existenţa ţărilor române ca state feudale separate n-a
afectat unitatea etnică a poporului român, exprimată în comunitatea de limbă şi
cultură, în similitudinile structurilor economice şi sociale ale întregului
teritoriu românesc. Între ele s-au păstrat în permanenţă legături strânse
politice, economice, spirituale, organizarea internă (domnia, dregătoriile,
justiţia, armata, alte instituţii feudale) fiind identică sau asemănătoare.
Poporul şi-a păstrat în continuare numele generic şi străvechi pentru toţi
locuitorii patriei acela de român, chiar dacă pe lângă acest nume, a mai avut
şi altele, luate după denumiri politice, zone geografice, denumirile apelor,
munţilor.
În aceste condiţii istorice, înfăptuirea unirii ţărilor române
apărea ca o cerinţă obiectivă a unui proces istoric legic. Imperativele epocii
au impus astfel apariţia unei personalităţi de talia lui Mihai Viteazul, care
în cursul scurtei sale domnii (1593-1601), a dat viaţă idealului suprem al
românilor, unirea naţională şi de stat.
În faţa acestei situaţii, Mihai Viteazul a dat semnalul,
reuşind să înfăptuiască la 1600, reunirea politică a românilor în hotarele ce
cuprindeau cea mai mare parte a teritoriului vechii Dacii.
După Mihai Viteazul, ideea reconstituirii vechii Dacii, a
unităţii ţărilor române în hotarele lor fireşti a dominat planurile politice,
diplomatice şi militare a multor domnitori, printre care amintim pe Mihnea al
III-lea, Matei Basarab, Gheorghe Ştefan, Şerban Cantacuzino, Gabriel Bethlen,
Constantin Brâncoveanu şi mulţi alţii.
Ideea realizării statului naţional unitar s-a înscris ca o
preocupare majoră a revoluţionarilor români, ca o dorinţă vie exprimată cu
vigoare de masele româneşti. Astfel la Adunarea naţională de la Blaj din 3/15
mai 1848 zecile de mii de români adunaţi pe Câmpia libertăţii, printre care se
aflau şi reprezentanţi ai moldovenilor şi muntenilor au cerut într-un glas
unanim: "Noi vrem să ne unim cu Ţara".
Lupta dreaptă a poporului român a continuat şi după
înăbuşirea revoluţiei de trupele imperiilor absolutiste. Sintetizând
obiectivele pentru care militau cele mai înaintate forţe social-politice ale
sale Costache Negri declara la o întrunire a emigraţiei române de la Paris: "Trăiască Moldova! Trăiască Valahia!
Dar învrednicească-ne Dumnezeu să putem, striga într-o zi: Trăiască România
unită!... Suntem milioane de români. Ce ne lipseşte ca să ajungem un neam tare?
Unirea! Numai Unirea! Să trăiască unirea românilor!".
La 1859, prin actul de voinţă al românilor s-au înfăptuit
Unirea Moldovei cu Muntenia, victorie de seamă în luptele purtate de atâtea
generaţii de înaintaşi şi, în acelaşi timp, marile transformări economice şi
social-politice reclamate în mod obiectiv de înaintarea naţiunii române pe
calea progresului şi punerii bazelor statului modern. Pe bună dreptate scria
mai târziu ziarul transilvănean "Tribuna" din Sibiu: "Unirea fusese cea mai îndrăzneaţă şi cea mai
înţeleaptă faptă a naţiunii româneşti. Îndrăzneaţă pentru că s-a săvârşit
împotriva voinţei şi dorinţei tuturor marilor puteri europene şi înţeleaptă
pentru că, după veacuri de zbuciumări, părinţii patriei prevăzură, în sfârşit,
că numai unirea poate să fie pârghia de înălţare a neamului românesc".
Întreb, acum, după 150 de ani: Este în stare naţiunea românească de a mai face o faptă înţeleaptă dar, mai ales, îndrăzneaţă?
