Încă din antichitate imnul, ca gen muzical, a avut un rol
important în practica de cult, în ceremonialul de curte, în sărbătorirea
victoriilor armate şi a conducătorilor de oşti. În perioada bizantină (secolele
VI-VIII) creaţia de imnuri a cunoscut o amplă dezvoltare atât în cadrul
bisericii, cât şi în cântările de slavă (eufemide) la adresa împăratului sau a
marilor demnitari. Până în secolul al XVIII-lea imnul a evoluat în trei
direcţii: psalmul în cadrul serviciilor religioase, imnul de proslăvire în
cadrul laic şi militar dar si cu ocazia diferitelor festivităţi şi în practica populară.
Perioada revoluţiilor din secolul al XIX-lea dă o nouă direcţionare genului:
imnul patriotic, revoluţionar. Crearea statelor naţionale a necesitat şi
existenţa imnului de stat, ca simbol al independenţei şi suveranităţii
naţionale.
Act de înaltă conştiinţă patriotică şi de
solidaritate naţională, la noi, imnul s-a născut odată cu idea de afirmare a
poporului român, în momentul când apariţia statului naţional devenise o
realitate politică şi spirituală imediată.
Poate că nimic nu ilustrează mai elocvent
transpunerea pe calea muzicii a ideii de conştiinţă naţională, ca simbolica
iniţiativă a intelectualilor bucureşteni de a crea un imn al ţării. “Steagul şi toba să bată-n faţă” recomanda
Nicolae Bălcescu în 1848 comitetelor pentru înrolarea pandurilor şi
dorobanţilor în tabăra de la Râureni.
Dacă steagul semnifica contopirea “culorilor
ţărilor surori” (după expresia lui Alexandru Ioan Cuza, 1863), în schimb muzica
rămânea expresia năzuinţelor străbune de unire a întregului popor pentru libertate dreptate şi frăţie.
Deşi este cunoscut textul unui imn din 1818,
care a circulat în timpul Eteriei şi al Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu,
totuşi despre un asemenea cântec al naţiunii se poate vorbi cu certitudine abia
după 1834, când “miliţia românească organizată pe temeiuri de regulă şi
disciplină europeană dobândeşte iarăşi acel drept din vechime şi primeşte
steagurile naţionale cu feţile naţionale şi cu pajera Prinţipatului”. Aşadar,
cele trei culori – albastru, galben şi roşu – se oficializau după “dreptul din
vechime” şi tot după obiceiul strămoşesc avea să răsune şi muzica. În 1845 s-a
executat la Iaşi un imn “dupre o melodie
moldo-română” fără a se cunoaşte numele compozitorului. Faptul este
explicabil, asemenea cântece aveau un conţinut agitatoric revoluţionar. Oare nu
de aceea autorul melodiei “Deşteaptă-te române” (Anton Pann), acel imn
neoficial al revoluţionarilor transilvăneni din 1848 a fost identificat abia
după moartea sa?
Act de înaltă conştiinţă patriotică şi de
solidaritate naţională, imnul s-a născut odată cu ideea de afirmare a poporului
român, în momentul când apariţia statului naţional devenise o realitate
politică şi spirituală imediată.
Imnul de
stat al României este un cântec de identitate a Fiinţei Naţionale, încă din 11
decembrie 1861 hotărându-se ca imnul să cinstească şi să celebreze cultul
patriei, iar în 1862 s-a acreditat imnul de atunci al ţării la primirea
prinţului domnitor.
Deşteaptă-te
române, interpretat pentru întâia oară într-un mod organizat la Râmnicu Vâlcea, cu prilejul revoluţiei de la 1848, forţa,
îndemnul şi mesajul său mobilizator au
insuflat curaj în timpul momentelor culminante din istoria patriei noastre,
călăuzind şi unind întregul popor în sentimentele sale nobile. Devenite
stindard de luptă foarte dragi tuturor, versurile poemului "Un răsunet" scris de
Andrei Mureşianu, şi muzica sa, compusă de George Uncescu ( după unii - după alţii
de Anton Pann), fredonată în taină aproape jumătate de veac, la îndemnul căruia
s-au scris şi făurit pagini de glorioasă istorie, desemnarea lui, a marşului ca
imn naţional a venit ca un fapt firesc, el fiind înălţat de glasul maselor de
manifestanţi din zilele Revoluţiei din Decembrie 1989, pe străzile tuturor
oraşelor din întreaga ţară.
Drept urmare, în luna mai 1998, Parlamentul
României a hotărât ca 26 iunie să fie Ziua Drapelului Naţional iar 29 iulie Ziua Imnului Naţional ale României.
Imnul Naţional care a mobilizat la luptă la
Plevna, la Vidin la Ravova, la Mărăşeşti, Oituz şi Mărăşti la Nămoloasa,
Constanţa, Oarba de Mureş, Drăgoteni, Carei şi Tisa, imnul care a ne-a îmbărbătat
şi ne îmbărbătează la greu îl sărbătorim noi azi. Ideea, simbolul iar nu un
cântec oarecare. Trebuie să fim convinşi că imnul ţării nu a fost, nu este şi
nici nu va fi un cântec oarecare ci un simbol al naţiunii, al ţării noastre pe
care trebuie să-l onorăm aşa cum se cuvine. Cu el pe buze au murit milioane de
români la 1848 şi 1877, la 1914 – 1918 şi 1941 –1945 şi în zilele lui decembrie
1989, ceea ce l-a făcut să fie sfânt pentru fiecare din noi şi ne determină
să-l ascultăm, în toate ocaziile, cu tot respectul cuvenit.
