 |
BRÂNDA, Nicolae**/***: Cadru universitar, etnograf, antropolog,
cercetător ştiinţific, scriitor,
ziarist. S-a născut la 9 octombrie 1942
în Căpâlna, județul Bihor. Şcoala primară şi elementară a făcut-o în Căpâlna, studiile secundare la
Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş iar cele universitare la Facultatea de
Filologie din Cluj luându-şi licenţa în annul
1968. Itinerar socio-profesional: pentru scurtă vreme profesor în comuna
Lunca - Bihor, apoi instructor la Casa orăşenească de cultură Beiuş, director
al acestei instituţii, perioadă în care activitatea unităţii cunoaşte un
important reviriment, atât cantitativ, dar mai ales calitativ. Este atras de
cercetare şi probabil de aceea, profitând de reorganizarea activităţii Muzeului
orăşenesc, face demersurile necesare spre a fi transferat director al acestuia.
In această activitate se va remarca în
mod deosebit, atât în ceea ce priveşte cercetarea fenomenului etnografic din
Ţara Beiuşului, a artei populare şi comunicarea în diverse ocazii (simpozioane,
sesiuni de comunicări, studii şi articole în periodice) a rezultatelor
cercetărilor, dar mai ales prin îmbogăţirea substanţială a patrimoniului
muzeului prin achiziţionarea de importante valori ale artei populare din zonă
pe care le cunoştea bine din desele deplasări de studii făcute în toată Ţara
Beiuşului şi în zonele limitrofe. Organizează pe alte criterii expoziţia de bază a muzeului, mai ales în
partea de etnografie, într-o viziune spaţială proprie. După 1991 lucrează şi în
ziaristică fiind redactor-şef de departament
la ziarul local Crişana. Tot în
această perioadă devine lector, apoi conferenţiar la Universitatea din Oradea.
În anul 2000 îşi ia doctoratul în sociologie la Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, devine
prodecan al Facultăţii de Arte Vizuale a Universităţii din Oradea. În zona
scrisului s-a manifestat, cu egală dăruire şi vocaţie în ziaristică, în poezie
şi cercetare. Ca ziarist, poate cel mai reprezentativ pentru publicistica
bihoreană, a scris mii de articole. “Prezenţa sa în presa românească i-a creat
o aură inconfundabilă, aceea de stilist desăvârşit, rafinat şi natural în
acelaşi timp. Scriitura lui orice domeniu ar atinge captează şi încântă, el
reuşind să se adapteze unor registre diverse – de la relatarea neutră până la
analiza pe muchia de cuţit, de la tratarea savantă strâns argumentată şi
susţinută de o logică impecabilă, până la anecdotic, ironic şi execuţie
pamfletară” (Miron Blaga). Din august 2003 este directorul săptămânalului de
informaţie "Impact" editat de Universitatea din Oradea. Ca poet a
publicat două volume de poezie: “Lumina
rugului”. Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1976 şi “Catabasis. Scrisori către Euridice”. Oradea, Editura Adsumus,
2001. Dar prezentarea poetului şi poeziei sale o vom face tot prin
vocea autorizată a criticii: ”Cu poezia lui Nicolae Brânda m-am întâlnit într-o
superbă zi de toamnă a anului 1976, în dulcele târg al Ieşilor. Student fiind,
coboram cu regretatul prieten şi poet Corneliu Popel, dinspre Târgul Cucului
spre “eternitatea”, pe unde avea prin vecinătate un pui de bojdeucă în chirie,
când blajinul şi angelicul poet din Darabani m-a întrebat dacă-l cunosc “pe
unul, Nicolae Brânda, de prin Oradea, care a publicat recent o carte
excepţională - “Lumina rugului”… I-am citit şi comentat atunci… lumina şi
rugul rămânând profund impresionat de sensibilitatea, cultura şi solemnitatea
rostirii, de farmecul limbajului, de
decorul interior pe care un poet din Bihor (cunoscut incidental din paginile
Familiei) le dezvăluia, cum n-o mai făcuse nimeni de la Andriţoiu încoace. De
altfel, în acele momente de in-luminare ne-am împrietenit cu Nicu Brânda,
poetul… De cunoscut însă aveam să-l cunosc peste vreo trei ani, la Beiuş”…
(Miron Blaga). “La a doua carte de poeme se află Nicolae Brânda cu volumul
Catabasis… Avem de-a face aşadar cu o reuniune de “monade” lirice scrise pe
parcursul unui deceniu şi care, împreună dau imaginea unui poet din stirpea
orficilor, modelele invocate ori doar sugerate fiind Pindar, Holderlin şi
Rilke. “Iluminările”, în număr de patru, ascund sub fastul şi solemnitatea
rostirii confesiunea unei inimi însângerate care-şi eufemizează tenebrele
într-un registru de clasicităţi limpide de o căutată refrigerenţă: “ivoriu pe
ivoriu luminând”. Leitmotivul frigului purificator dă acestui cvartet confesiv
o organizare muzicală în cheie apolinică şi un desen filigranat de “geometrii îngheţate ale cântecului”… (Ioan
Moldovan). Cu totul încântat de volumul “Catabasis” se arată criticul
bucureştean George Mirea. Un critic care se pronunţă asupra fenomenului liric
românesc de peste trei decenii, deci în cunoştinţă de cauză spune:” Nu cred –
necredinţa mea are ca temei blocarea interesată a difuzării cărţii şi, mai
ales, a cărţii scrise în alte părţi decât pe malul dâmboviţean – repet: nu cred
că în ultimele decenii, mai exact de la publicarea “Ultimelor sonete…” semnate
de V. Voiculescu şi de ciclurile lirice blagiene apărute după 1960 şi chiar
volumele semnate de Tudor Arghezi tot în aceeaşi perioadă, literatura română să
fi înscris o apariţie notabilă precum cartea bihoreanului (!) amintit. O carte
care va pune la grea încercare critica aiatolahică închistată într-o cecitate
inoperantă. Un fel de “ce nu pricep, la ce nu am acces, nu există” – dixit
talibanul! “Catabasis Scrisori către Euridice” nu este, de fapt, o carte de
citit şi de aşezat apoi într-un ungher al bibliotecii. E ceva mai mult. Locul
ei potrivit ar fi într-un muzeu al splendorilor” . Pe lângă volumele de poezie,
Nicolae Brânda, publică două valoroase lucrări, rezultate din studiu şi
cercetare în zona antropologiei culturale
şi a filozofiei culturii, volume primite cu deosebit interes de cercetătorii în
domeniu, dar nu numai. Este vorba de “Mituri ale antropocentrismului
românesc. I. Mioriţa”. Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1991 şi “Mythos. Epos.
Ethnos”. Oradea, Editura
Universităţii, 2002. “Mituri ale antropocentrismului românesc” îşi are istoria ei. Uneori asemenea istorii
trebuiesc povestite pentru că se implică în substanţa intimă a cărţii. Cea de faţă începe practic, cu o comunicare pe
care subsemnatul o susţine în anul 1975 la Bucureşti la sesiunea omagială a
Muzeului de artă a R.S.R. Comunicarea se numea “relicve etnografice ale unor
vechi rituri de iniţiere” şi, pe lângă
ineditul materialului comunicat şi al interpretării, ambiţionat spre
concluzii referitoare la o posibilă nouă perspectivă asupra specificului
naţional românesc, denumindu-i constante noi în antropomorfismul şi
antropocentrismul acestei civilizaţii. Ulterior am căpătat tot mai clar
certitudinea că acea investiţie iniţială exprima un adevăr, că civilizaţia
românească tradiţională stă sub semnul unui antropocentrism evident, un element
de specificitate ce exprimă în miturile ei esenţiale, în formele de organizare
socială şi culturală, în constantele ei ontice etc. şi atunci am trecut la
elaborarea unui proiect de explicare a acestor manifestări, demers menit să
definească antropocentrismul ca trăsătură de bază a unei specificităţi, pe care
dacă, sigur, n-o epuizează, în schimb încearcă s-o direcţioneze şi structureze…” Ultima sa carte Mythos. Epos. Ethnos este o
apariţie editorială de excepţie. Ea preia o parte din aserţiunile celei
precedente şi îşi propune tot definirea
unui specific românesc alternativă la “spaţiul mioritic blagian.
În aprilie 2018 i-a fost conferită Diploma de
Cetățean de Onoare al Municipiului Beiuș.
Scrieri:
- Lumina rugului, Cartea
Românească, 1976,
- Catabasis. Scrisori către
Euridice, Oradea, 2001.
- Mituri ale antropocentrismului
românesc, I. Mioriţa, 1991
- Scrisori către Euridice, (Oradea,
Editura Adsumus, 2001
- Mythos. Epos. Ethnos, 2002
- Beiușul și lumea lui, (vol. I – IV), Editura Primus, Oradea, 2009 (
Coordonator lucrare împreună cu Ioan Degău)
Referiri:
- Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde. Ioan Buşiţia… p. 11;
- Duma-Suceveanu, Constantin. - Documentar. În:
Pagini de ucenicie (Beiuş). An. 5, nr. 2 (8), 1971, p. 33-37, p. 34;
- Mărgineanu, Ion. Oameni din Munţii Apuseni… p. 254;
- Vasilescu, Stelian. Oameni din Bihor…
p. 285.
(I.
I. S.S.)
