BARTOK, Béla Viktor János***
Compozitor. S-a născut la 25 martie 1881, în localitatea Sânicolaul-Mare,
într-o familie care avea și preocupări muzicale. A încetat din viață la 26
septembrie 1945. Tatăl (decedat în 1888), directorul Școlii de agricultură din
localitate, cânta la violoncel într-o orchestră de amatori, mama, Paula Voit,
învățătoare, era o pianistă bună. Încă de timpuriu s-au manifestat
predispozițiile sale muzicale: la 11 ani apărea pentru prima dată în fața
publicului, cu ocazia unui concert organizat în scopuri filantropice; a
interpretat, alături de alte piese, un fragment dintr-o sonată a lui Beethoven
și propria compoziție, Cursul Dunării. ”M-am
născut la 25 martie 1881 la Sînnicolau Mare, judeţul Torontal [azi: judeţul
Timiş], şi la vîrsta de 6 ani am început să învăţ a cînta la pian de la mama.
Tatăl meu, care era directorul unei şcoli agricole, avea un talent muzical de
înalt nivel, cînta la pian, a organizat o orchestră de amatori şi a încercat
chiar să compună muzică de dans. Aveam 8 ani cînd a murit. După moartea lui,
mamei i-a revenit grija să ne cîştige pîinea cea de toate zilele, muncind ca
învăţătoare la o şcoală populară. Ne-am mutat la Nagyszőllős, apoi la Bistriţa,
în Ardeal, în sfîrşit, în 1893, la Bratislava. Deoarece chiar de la vîrsta de 9
ani am început să compun piese mici pentru pian, ba în 1891, la Nagyszőllős, am
apărut şi în public în calitate de „compozitor“ şi „pianist“, a fost foarte
important pentru noi să ne mutăm, în sfîrşit, într-un oraş mai mare. Între
oraşele maghiare din provincie pe atunci, fără îndoială, Bratislava avea cea
mai intensă viaţă muzicală, şi în felul acesta am avut posibilitatea pe de o
parte să iau lecţii de pian şi să învăţ armonia pînă la 15 ani, de la Erkel
László, fiul lui Erkel Ferenc, şi pe de altă parte, să ascult cîteva concerte
simfonice şi reprezentaţii de operă – deşi în interpretări nu prea reuşite. Am
mai făcut şi muzică de cameră şi, în felul acesta, pînă la vîrsta de 18 ani, am
ajuns să cunosc destul de bine literatura muzicală de la Bach la Brahms. La Wagner
însă am ajuns doar pînă la Tannhäuser. Între timp, compuneam cu hărnicie,
influenţat de Brahms şi de opus 1 al lui Dohnányi, o compoziţie de tinereţe a
acestuia, care era cu 4 ani mai mare decît mine. După terminarea studiilor de
liceu, urmînd sfatul lui Dohnányi, am venit la Budapesta, la Academia de
Muzică, unde de la 1899 la 1903 am fost elevul lui Thomán István (pian) şi
Koessler János (compoziţie)”.[1]
Viața și
creația: Din 1894 până în 1899 a studiat la Bratislava, centru cultural
cu o tradiție culturală remarcabilă în Imperiu. își continuă desăvârșirea în
domeniul muzicii prin studii la Academia de Muzică din Budapesta, în octombrie
1901, în cadrul concertelor organizate de această instituție, s-a prezentat
pentru prima dată publicului budapestan, interpretând Sonata în si minor a lui
Liszt Ferenc. S-a angajat în puternicul curent antihabsburgic pornit în Ungaria
în 1903. Pe colile de corespondență scria Jos Habshurgii!, iar la cursurile de
la Academia de Muzică vine îmbrăcat în haine maghiare, în semn de sfidare a
spiritului german dominant acolo. La 8 septembrie 1903, exprima într-o
scrisoare această nobilă și
neexclusivistă profesiune de credință: „Eu personal voi servi din toată viața mea, în toate domeniile,
întotdeauna și cu toate mijloacele mele, un singur scop: binele poporului și al
patriei mele.”[2]
În 1904 a notat pentru prima dată melodii populare maghiare. în 1904 a notat
pentru prima dată melodii populare maghiare. O expediție de cercetare muzicală,
întreprinsă de Kodaly Zoltan în anul următor, a avut rezultate atât de bune
încât i-a convins pe amândoi să gândească sistematic această muncă. Cercetările
din 1906 ale celor doi muzicieni în pusta Ungariei și în partea de nord a țării
s-au finalizat printr-o culegere: Douăzeci de cântece populare maghiare, cu
acompaniament de pian. în același an, Bartok se interesa de folclorul muzical
slovac, iar trei ani mai târziu, în aria preocupărilor sale, intra melosul
popular românesc. Investigațiile și interesul dublat de satisfacția reușitei,
dincolo de impedimentele de orice fel, au împins tot mai mult granițele de
studiu: în 1913 se afla în nordul Africii, ocupându-se de înregistrarea muzicii
arabe; în 1932, era prezent la Cairo; în 1936, parcurgea Anatolia, pentru a
studia folclorul turc; în 1942 prelucra la Universitatea Columbia de la New
York folclor sârbo-croat. Concomitent cu cercetările pe teren, cu punerea la
punct a unui sistem riguros de notare, de clasificare și de restituire
tipografică a materialului cules, a publicat lucrări care au devenit repere în
cercetarea etnomuzicală universală: Cântece populare românești din comitatul
Bihor (1913), Cântece populare ardelenești, împreună cu Kodaly Zoltan (1923),
Muzica populară a românilor din Maramureș (1923), Cântecul popular maghiar,
tipărită și în limbile germană și engleză (1924), Muzica populară maghiară și a
popoarelor învecinate, apărută și în limbile germană și franceză (1934),
Melodiile colindelor românești (1935). în 1935, în Editura Societății
Compozitorilor Români, a fost tipărit studiul Muzica populară și însemnătatea
ei pentru compoziția modernă. în jurul anului 1910 au loc câteva evenimente
care-i stabilizează poziția socială și emoțională, creându-i un sentiment de
siguranță, din păcate nu durabil. în 1907 a fost numit profesor de pian la
Academia de Muzică din Budapesta; în 1909, s-a căsătorit cu Martha Ziegler; în
anul următor s-a născut fiul lor, Bela. în 1920, concertează ca pianist în
Europa; în 1927 în S. U. A, iar în 1929 în U. R. S. S. Societatea „Melos” din
Berlin a consacrat trei zile unor concerte cu compoziții de cameră ale lui
Bartok. în 1927 a primit premiul Societății „Musical Found Society”, pentru
Cvartetul de coarde nr. 3. în planul vieții familiale s-au produs însă
dereglări: în 1923 s-a despărțit de Martha Ziegler și s-a căsătorit cu Ditta
Pasztory, pianistă, cu care va avea un fiu, Peter. în atmosfera politică
tensionată din jurul anilor 1930, Bartok se consacră unei activități creatoare
fervente. Compune Cantata profana, pe textul unei balade românești despre cei nouă
cerbi năzdrăvani; compoziția a fost interpretată, pentru prima dată, la Londra,
în 1934. Din cauza agresiunii fasciste în Europa, ia hotărârea să se
stabilească în S. U. A.; la 8 octombrie 1940 susține ultimul său concert la
Budapesta; la sfârșitul aceleiași luni sosea cu soția și cu fiul la New York.
începând cu anul 1943, situația lui s-a ameliorat simțitor: avea posibilitatea
urmării unui tratament, să beneficieze de o perioadă de refacere, primise
comenzi de lucrări și i se executau compoziții. Starea sănătății s-a agravat
însă continuu - a încetat din viață la
64 de ani, la „West Side Hospital” din New York. S-a stins compunând: ”Strigătele și apelurile lor (păsărilor –
n.n.) pot fi auzite în măsura a doua a
„Concertului nr. 3 de pian” pe care l-a schițat la Asheville și l-a completat,
cu excepția a șapte bare, într-o cursă sumbră cu moartea în vara anului 1945.
În ultimele pagini scrise de el vreodată, maghiarul, europeanul, marele
cetățean al lumii a pus la dispoziție un mic monument minunat - păsări din
Carolina de Nord.” [3]
Prietenia
Bartok – Bușiția: Cea dintâi scrisoare a lui Bartok Bela către Ioan
Bușiția datează din 14 august 1909 și este ulterioară timpului petrecut de
muzicianul maghiar în zona Beiușului, pentru a culege folclor românesc. Între
18 și 31 iulie 1909, Bartok Bela a fost găzduit și călăuzit de către Ioan
Bușiția, căruia îi adresa mulțumiri pentru ospitalitate și servicii. O boală
manifestată pe neașteptate a întrerupt expediția în zona Beiușului, lăsând
neparcursă partea cuprinsă între Beiuș și Vașcău, unde l-ar fi putut găzdui
învățătorul și folcloristul amator Vasile Sala. A revenit curând în Bihor, în
jurul datei de 29 august 1909. În ianuarie 1912 îi expedia lui Bușiția prima
scrisoare redactată exclusiv în limba română. Scrisoarea este ulterioară unei
deplasări în zona Cociuba și înaintea alteia, proiectate pentru zona Aleșd.
Relațiile prietenești stabilite cu Bușiția sunt evidențiate și de cererea pe
care i-o adresează de a avea bunăvoința să pregătească câteva scrisori 79 de
recomandare pentru următorul său periplu bihorean, în care intrau localitățile:
Aleșd, Groși, Telechiu, Luncșoara, Borod, Aștileu, Măgești, Șuncuiuș, Bratca,
Ciucea ca localitate de margine a teritoriului vizat; întrucât avea la
dispoziție 10 zile solicita recomandări pentru șase sau șapte localități.
Conștient că cererea adresată lui Bușiția nu era ușor de rezolvat, tot el
sugera să-i parvină măcar o recomandare pentru preotul din Aleșd. în 1913,
Bartok Bela se afla în Algeria, la marginea Saharei, de unde-i trimitea lui
Ioan Bușiția o ilustrată; venise în urmă cu două săptămâni acolo și neadaptarea
organismului său la căldura excesivă l-a obligat să se întoarcă la Alger, în
căutarea unui medic, dar abandonând o zonă interesantă. Nu i se părea însă că temperatura
de care avusese parte în Bihor, cu prilejul expediției sale etnomuzicale din
1909, ar fi fost mai mică decât căldura nord-africană. La 24 martie 1914 îl
informa pe Bușiția despre româncele invitate la Budapesta, la Academia de
Muzică, pentru a cânta. Pe străzi au atras atenția, probabil datorită portului
și, într-o mai mică măsură, datorită limbii, care nu reprezenta un fenomen
inedit în capitala maghiară: „Ce senzație
am produs pe stradă! E de necrezut. Nu a fost om care să nu se fi uitat după noi.
Și ce mulți știu aici românește. Aproape în fiecare stradă au fost acostate în
limba lor maternă.”[4] În vara
lui 1917, Bartok Bela intenționa să efectueze o excursie în Bihor; întrucât
sănătatea soției sale nu se restabilise complet și, ca atare, nu-i permitea
să-1 însoțească, în locul ei urma să vină dirijorul italian Egisto Tangou.
Prima parte a scrisorii din 7 iunie 1917, expediate de la Keresztur, a fost
redactată de către soția lui Bartok, în intenția de a-i prelua ceva din
obligații. Soția se arăta a fi extrem de preocupată de toate implicațiile
acestei excursii, pe care o dorea, dacă se constată că lui Bartok îi priește,
de durată. Dar conștientă de starea precară a fiecărei familii în asemenea
timpuri și de nevoia generală de bani, insista ca Bușiția să discute cu familia
Marele, unde avea să fie gazda, toate aspectele financiare conexe: „despre problema remunerației, pentru că
este, bineînțeles imposibil, ca în lumea asta scumpă și în care nu găsești
nimic, să facem apel la bunăvoința lor, numai așa fără nici un contraserviciu”.[5] In
rândurile adăugate de Bartok la textul soției sale se dau câteva detalii despre
dirijorul italian, menite să înlăture orice complicație a prezenței sale. O
personalitate reală, dar fără pretenții și mofturi; prevenit din vreme de
simplitatea locurilor unde vor merge, acesta va accepta totul așa cum există;
dar, din prudență, se va înarma cu un baton de salam și o cutie cu macaroane.
La seria bucuriilor și a binefacerilor personale pe care le poate provoca o
asemenea deplasare, se mai adăuga una: „faptul
că în sfârșit pot să prezint unui mare muzician, chiar la fața locului,
neîntrecutele cântece bihorene”.[6] în
finalul scrisorii se produce o invitație frumoasă din partea unui spirit tot
atât de frumos: „Mi-am adus aminte, când
citeam ultima dv. scrisoare, că de fapt de ce nu mi-ați scrie și în limba
română? Deci pe curând, până la răspunsul scris - sper - în românește vă salută
de multe ori credinciosul dv. Bartok”[7] Excursia
proiectată nu a decurs conform așteptărilor și pregătirilor. Dirijorul italian
s-a îmbolnăvit de tifos la câteva zile după demararea expediției și a fost
nevoit să se retragă la Beiuș, adăpostit și îngrijit la soții Bușiția. loan
Bușiția i-a făcut oaspetelui neprevăzut un portret în creion, pe care a notat:
„Egisto Tangou dir. la Opera din Bpesta a
zăcut la mine bolnav de tifos. A venit și a stat câteva zile și la 82 Isaia
Marele - cu Bela Bartok compozitorul la Urviș. Beiuș, 29/ VII 1917, Bușiția”14[8] în timp
ce Tangou se afla în convalescență la Beiuș, Bartok a continuat culegerile sale
muzicale la Dumbrăvița de Codru. în august 1917, Bartok îi trimite lui Bușiția
o scrisoare pentru a-și exprima gratitudinea pentru felul în care au fost
primiți în Bihor și pentru ajutorul dat, mai ales în cazul dirijorului italian.
Deși dansurile românești n-au putut fi executate la Viena, orchestrarea lor a
rămas un lucru bun, întrucât Bartok se aștepta să le prezinte la Pesta (în
primă audiție, s-au și cântat la Budapesta, la 11 februarie 1918). în
scrisoarea din 28 ianuarie 1918, Bartok Bela îl întreabă pe Bușiția dacă este
de acord ca această lucrare, redactată în trei limbi: germană, maghiară și
română, să-i fie dedicată în acest fel simplu: „Domnului Profesor loan
Bușiția”. Cât de apropiat se simțea de loan Bușiția o dovedește și mărturisirea
făcută într-o scrisoare expediată din Berlin, la 30 martie 1920 Venise în
capitala germană pentru a tatona terenul în vederea plecării din Ungaria: „La noi acasă situația este deznădăjduită. Am
venit aici să mă orientez ce s-ar putea face. Am constatat cu bucurie că cei de
aici mă stimează mult. în orice caz ar fi posibil să mă stabilesc aici”.[9] Dacă
l-ar împiedica ceva ar fi un motiv de natură sufletească: „Dar - cum bine știți - muzica populară cu greu mă lasă în apus; degeaba
totul, ea mă trage spre răsărit”.[10] În 1921
starea materială a familiei Bartok era dintre cele mai îngrijorătoare: locuia
în două camere din vila unei cunoștințe de la 85 Budapesta; întreținerea celor
trei persoane depășea câștigul dintr-un an; trebuia să accepte fel de fel de
lucrări pentru a face față cheltuielilor: concerte de pian, articole pentru
publicații străine, cărți despre muzica populară maghiară și nemaghiară;
evident, în aceste condiții, nu se mai putea ocupa de activitatea componistică.
O nouă excursie în Bihor, o vilegiatură la Stâna de Vale ar fi fost de natură
să-l refacă sufletește și trupește. De aceea, în scrisoarea din 8 mai 1921, îl
roagă pe loan Bușiția să se intereseze de costul unor asemenea acțiuni. Din
cauza deselor deplasări prin Europa, a grijii zilei de mâine pentru familie
(problema locuinței), s-a văzut obligat să decline o invitație a lui Bușiția,
din 1928, pentru un concert. Dar în eventualitatea participării lui Enescu la
acesta, îi sugerează totuși lui Bușiția să-i propună acestuia „să-mi cânte dansurile populare românești
(transcrise de Szekely și editate de Universal Edition). 2 dintre ele sunt
dansuri românești din Bihor care s-ar încadra foarte bine într-un concert la
Beiuș.”[11]
În 1931 i-a trimis lui Bușiția Sonatina scrisă pentru pian, apărută în
transcripție pentru vioară, „căci și în ea, precum poate știi, sunt prelucrate
dansuri populare românești”. O altă lucrare despre care îi vorbește, terminată
la data expedierii scrisorii din 20 decembrie 1931, este 44 duouri pentru două
viori, în care integrase melodii maghiare, slovace, românești, rutene, chiar și
arabe, a apărut în 1933. Gândind retrospectiv asupra intențiilor, pasiunii
științifice și puterii sale de muncă, puse față în față cu caracterul timpului
în care a trăit, constată cât de opuse au fost acestea: „Ce multe lucruri frumoase aș mai fi putut realiza -înțeleg prin aceasta
culegerea de cântece populare - dar m-a împiedicat nebunia lumii”[12]
Referiri: - Bartok, Bela.
Academia Română. Cântece Populare Românesti Din Comitatul Bihor. București.
Leipzig. Viena. 1915. Pag. V-VIII.- Crăciun, Corneliu. Sub destinul care arde.
Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea 2003. Pag. 74-88; - Enciclopedia
României; - Béla Bartók, promotor al folclorului muzical românesc şi influenţa
sa asupra sculptorului Vida Gheza.În: Graiul Maramureșului. 19 decembrie 2015;
- Vilmos, Juhasz. Bartok s Years in America (Anii lui Bartok în America de
Nord). Washington DC, SUA, 2006. Pag. 40; - Kosa, András, László. - 135 de ani
de la naşterea compozitorului Bartók Béla. În: Observator Cultural. Supliment
Bartok Bela. 28 aprilie-11 mai 2016. (S.S.)
[1] Kosa, Andras, Lazslo. Bartók Béla, autobiografia. În: Observator
Cultural. Supliment Bartok Bela. 28 aprilie-11 mai 2016.
[2] Bence Szabolcsi, Bela Bartok. Viața și opera, Editura Muzicală a
Uniunii Compozitorilor din R. P. R., București, 1962, p. 28. În: Crăciun,
Corneliu, Sub destinul care arde. Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003.
Pag. 87.
[3] Vilmos, Juhasz. Bartok s Years in America (Anii lui Bartok în America
de Nord). Washington DC, SUA, 2006. Pag. 34.
[4] Bela Bartok, Scrisori, I. Ediție îngrijită de Ferenc Lâszl6.
Traducerea textelor: Gemma Zimveliu. Prefață de Zeno Vancea, Editura Kriterion,
București, 1976, p. 94. În: Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde. Ioan
Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. Pag. 87.
[5] Ibidem. Pag. 112.
[6] Ibidem, Pag. 113. Pag. 87.
[7] Ibidem. Pag. 113. Pag. 87.
[8] Nota 3 a lui Laszlo Ferenc, lucr. cit., p. 114. În: Crăciun, Corneliu,
Sub destinul care arde. Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. Pag. 87.
[9] Bela Bartok, Scrisori, I. Ediție îngrijită de Ferenc Lâszl6.
Traducerea textelor: Gemma Zimveliu. Prefață de Zeno Vancea, Editura Kriterion,
București, 1976, p. 94. În: Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde. Ioan
Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. Pag. 87.
[10]
Ibidem.
[11] Bela Bartok, Scrisori, I. Ediție îngrijită de Ferenc Lâszl6.
Traducerea textelor: Gemma Zimveliu. Prefață de Zeno Vancea, Editura Kriterion,
București, 1976, p. 160. În: Crăciun, Corneliu, Sub destinul care arde. Ioan
Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. Pag. 88.
[12] Nota
3 a lui Lăszlo Ferenc, lucr. cit., p. 194. . În: Crăciun, Corneliu, Sub
destinul care arde. Ioan Bușiția. Editura Logos 94. Oradea, 2003. Pag. 88.
