TRAIAN HORGE (1947-2015) - OMUL CARE A PROMOVAT BIHORUL BEIUȘ ÎN LIGA A III-A

 

HORGE, V. Traian (Trăienuțu Văsălii Mărtuții Lenii Culii din Buntești)**/***. Profesor. Antrenor. S-a născut la 29 mai 1947 în Buntești, fiul lui Vasile și Marta Horge. A încetat din viață în 6 august 2015.

A urmat școala generală de șapte ani în localitatea natală, după care a fost elev al Școlii Medii nr. 1 din Beiuș. Absolvent a Institutului Pedagogic din Oradea – Facultatea de Educație fizică - și-a continuat studiile la Institutul de Educație Fizică și Sport din București (fără frecvență), pe care le-a finalizat în 1971.

După absolvirea Institutului Pedagogic a fost repartizat la Școala generală din Finiș, după șase ani transferându-se la Colegiul Național ”Samuil Vulcan” din Beiuș, de unde a ieșit la pensie. Din 1970 a fost legitimat la ”Bihorul” Beiuș, fiind și antrenorul echipei. Tot în același an s-a căsătorit cu Ana, asistentă medicală stomatologie, eveniment despre spunea: ”În același an, toată echipa a fost invitată la nunta mea, în 30 mai, la Casa Armatei, și a adus cadou o minge de fotbal cu semnătura jucătorilor, pe care o păstrez și astăzi”.

În calitate de jucător al echipei de fotbal a orașului, apoi antrenor, vreme de 21 de ani, s-a implicat intens în descoperirea și promovarea talentelor fotbalistice din zonă. Sub coordonarea lui, echipa “Bihorul” Beiuș a promovat in divizia C, pentru prima dată în istoria sa. În 2015 a câștigat campionatul județean cu drept de participare la preliminarele pe țară, cu echipa de juniori A I a ”Bihorului” Beiuș, jucând finala organizată de FRF la baza sportivă Buftea, câștigând medalia de argint.

Referiri: - Degău, Ioan, Comuna Buntești. Monografie. Vol. II. Editura Abaddaba, Oradea, 2004, p. 330-331; - Bondor, Ionel, 100 de ani de fotbal beiușean, Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020,  p. 89-91.  (I. D.)

Referiri: Degău, Ioan, Suciu, Simion, Laza, Ioan, Beiușul și lumea lui Vol. VI - Oameni de seamă din Țara Beiușului, Editura Academiei Române, Cluj-Napoca 2021, p. 517-518.

 

TRAIAN BURAN - MUZICIANUL CARE PUTEA TRANSPUNE PE NOTE CEEA CE VORBEȘTI

 

BURAN, Traian, Plutonier adjutant șef. Subșef al Muzicii Militare Beiuș. Instrumentist clarinet, vioară. Este fratele lui Buran Panfil.

A fost un instrumentist și un muzician de excepție.

S-a născut în 26 mai 1939 în satul Mușca, comuna Lupșa, județul Alba. A încetat din viață în 8 mai 2023, fiind înmormântat la Beiuș.

„Am activat la Muzica militară a regimentului Beiuș în perioada 1957 – 1995, pe funcțiile de muzicant instrumentist, muzicant șef și subșef al Muzicii militare.

Tata a fost miner la minele de aur din Roșia Montană, dar nu cu contract de muncă și doar periodic, iarna, pentru că avea și pământ (3 hectare) și se ocupa de cultivarea lui. Era un pământ slab, în pantă, dar îl lucra. Când a ajuns la vârsta pensiei, el nu a beneficiat de pensie, așa că a avut o viață grea.

Mama a fost casnică, a avut mult de lucru, fiind mamă a zece copii. O dată pe săptămână făcea pâine în cuptor și cocea vărzare cu prune, varză, brânză etc. Erau foarte gustoase, le așteptam cu mare nerăbdare. Aveam și război de țesut, iar mama făcea haine pentru toată familia. Ne făcea cămăși și alte haine, pe care le cosea la mașina de cusut.

În familie au fost zece copii, eu fiind al șaptelea născut. Frații mai mari au fost de mare ajutor în gospodărie. Erau mineri, iar surorile erau casnice și muncitoare. Din cei cinci feciori, am rămas singur, din cele cinci fete, au mai rămas două.

Școala generală am început-o la Mușca (clasele I – IV) și am terminat-o la Lupșa (clasele V – VII). Pe la vârsta de 5 – 6 ani, am avut primul contact cu muzica. Mama a făcut o clacă cu cânepa și s-a terminat cu o petrecere, unde Gheorghea lui Salvine era ceteraș bun și a cântat la petrecerea noastră de seara până dimineața, lucru care m-a cucerit. Nu l-am slăbit din priviri toată noaptea, până când am adormit. Imediat, m-a preocupat cum să fac să cânt și eu. Am făcut tot felul de improvizații de vioară, până când tata a văzut că nu abandonez și l-a chemat pe unicul constructor de viori, Aronu’ Corobețului, care făcea viori, și mi-a adus într-o straiță trei viori de diferite mărimi, din care una a rămas la noi. În momentul în care a rămas la noi, era bine acordată și arcușul dat cu sacâz. Însă pe parcurs s-a dezacordat, iar arcușul nu mai avea aderență la corzi, așa că am abandonat. Dar frații mei mai mari au auzit că arcușul trebuie dat cu rășină, așa că au remediat această problemă, dar vioara a rămas dezacordată. Raportul între corzi nu se putea realiza. Cineva mi-a acordat vioara, dar nu știu cine, și am reluat încercările. Nu era nimeni care să mă ajute, dar tata mă încuraja (”hai că-i bine, parcă se înțelege ceva”). Încet, încet, am ajuns să leg un fragment de melodie într-o singură coardă. Am studiat ca un copil fără busolă, dar cântam descifrabil pe la 10 – 12 ani.

La Crăciunul din 1951 și 1952, eram colindător. Pe la noi, se obișnuia să se meargă la colindat un grup de colindători și o vioară, iar după colindă, când erau fete în casă, se cânta de joc și băieții din grupul de colindători jucau fetele.

Anul 1953 a fost un moment de trecere de la muzica după ureche la muzica pe note. Am intrat în Școala Militară de Muzică, unde am fost repartizat ca instrument principal la clarinet, iar instrument secundar la vioară. Clarinetul mi-a fost drag din clipa în care l-am auzit prima dată. Profesor era un foarte bun clarinetist de la muzica reprezentativă a armatei, așa că am ținut pasul cu pregătirea instrumentului. La vioară am fost luat de șeful școlii, Colonel Baie Tiberiu, care era din Cluj, eu fiind din regiunea Cluj. M-a simpatizat și s-a ocupat de mine, dar nu a reușit mare lucru, pentru că eu pornisem cu o poziție a instrumentului necorespunzătoare, așa că mi-a fost greu să corectez poziția, iar șeful școlii, profesorul meu de vioară, a fost mutat de la București la Cluj-Napoca. După plecarea lui la Cluj, am rămas la un alt profesor, Nicolae Oancea (care era dirijorul corului de operetă din București) cu care am făcut și teoria muzicii.

În anii III și IV de școală, am făcut armonie cu profesorul Anastasie Danu. Încă din primii ani de școală, mă interesa cum să aduc muzica din faza de auz în faza vizuală, punerea sunetelor pe note. Prima melodie pe care am scris-o a fost „Țarina de la Abrud”.

Anul V l-am făcut la Muzica regimentului de la Beiuș, ca elev în practică. Muzica regimentului avea un efectiv de aproximativ 25 de instrumentiști, cu un echilibru sonor foarte bun. Când mergeam în fruntea regimentului și cântam marșul „Triumful învingătorului”, vibrau acoperișurile și geamurile clădirilor de pe strada Burgundia Mare, o stradă îngustă, cu casele foarte apropiate.

Muzica din Beiuș l-a avut ca șef în acea vreme pe Căpitanul Mișu Ilie, iar subșef pe Plutonierul-major Mareș. Compoziția formației era, în ordinea partiturii, următoare: la flaut – Roșca Dumitru, Horvath Ioan, Chendereș Viorel și Trașcă Miron; clarinet – Mareș, Pogor Gheorghe, Savin, Buran Traian, Sava Constantin, Dragoman, Nenciu Constantin și Popescu Dumitru; fligorn-trompetă – Cojocaru Petre, Babin Aurel, Rotaru Petre, Voinea Constantin, Bucurenciu, Buran Panfil, Anghelache, Olăieru și soldat Klein Martin; tenori – Vișoiu Modest, Lengyel Francisc, Vasile Gabriel, Ursuț Marcel, Luca Pavel, Georgescu Ionel și Drăguș (saxofon); corn – Furnea, Ispas Gheorghe, Burcea Stelică, Chircă și Parfenie Marcel; trombon – Nichita și Popescu Ion; bas – Oprea Radu, Ivan, Gavrilaș și Comănescu Mihai; tobe – Olteanu Mircea și soldat Vloga.

Pe tot parcursul activității mele, i-am avut ca șef al muzicii militare pe Căpitanul Mișu Ilie (până în anul 1968) și pe Căpitanul Boldiș Zoltan, până în anul 1995. Din 1968 până în 1995, când m-am pensionat, am deținut funcția de subșef al Muzicii, cu atribuțiile șefului de Muzică în lipsa acestuia. În anul 1995 Muzica militară a regimentului, din ordinul Marelui Stat Major, a fost desființată. Unii ne-am pensionat, alții au fost numiți pe alte funcții în cadrul regimentului.

Am activat ca instructor în unitate la brigăzi artistice, coruri și formații instrumentale. În orașul Beiuș, am activat la Casa de Cultură ca instructor la formația de acompaniament pentru soliștii vocali, printre care: Florica Bradu, Florica Ungur, Viorica Flintași, Traian Hurgoi, Voichița Mihoc, Irina Mihoc și Daniela Rada. O altă formație,  cu profil de estradă, a fost la Casa Armatei. De asemenea am instruit formații la Spitalul Orășenesc Beiuș, apoi la Cooperativa Muncitorul, la fabrica 7 Noiembrie, la Tărcaia și la Clubul Copiilor”.

A făcut parte din Fanfara cercului Militar Beiuș până în mai 2008, când aceasta și-a încetat activitatea. A condus Taraful „Codrulețul” al Cercului Militar Beiuș până în anul 2009.

DIN NOU ELEVII CĂBEȘTENI ÎN TOP

 De o săptămână, elevii Școlii Gimnaziale din Căbești au monopolizat podiumurile concursurilor școlare. Astfel, începând cu vineri, 16 mai 2025, dată care a marcat demararea concursului muzical județean „Cântați cu noi”, la Căbești au început să ajungă premiile. Elevul Raul Ștefănică a spart gheața, obținând Premiul I ca interpret instrumental (saxofon) la acest concurs, desfășurat la Beiuș. În aceeași zi a participat și la Concursul Regional de interpretare vocal instrumentală „Viva la Musica”, desfășurat la Zalău.

A doua zi, elevul Ștefan Moghiș a obținut Premiul I la Concursul „Cântați cu noi”- muzică cultă, ca interpret instrumentist la pian. Tot la acest concurs, și tot ca interpret instrumentist la pian, elevul Tudor Boiț a obținut Premiul III.

În 23 mai, la Oradea, echipajul condus de prof. Adrian Micula și prof. Nicolae Petruț a fost clasat pe locul I și s-a calificat la Faza Națională a Concursului „Prietenii Pompierilor” care va avea loc la Vaslui. De remarcat că această participare a fost ultima pentru prof. Nicolae Petruț, urând ca acesta să se pensioneze.

Felicitări elevilor de la Școala Gimnazială Nr.1 Căbești pentru rezultatele obținute!

      Munca și seriozitatea au făcut diferența!

      Ne mândrim cu voi!

LA MULȚI ANI, MARIANA ȘI SIMONA TOMELE!

 

TOMELE, Mariana și Simona **.   Surori gemene. Interprete de folclor. Un duet remarcabil, bine sincronizat și tensionat emoțional, îl reprezintă surorile gemene Mariana și Simona Tomele, născute în Zodia Gemenilor (25 mai) 1980, într-un sat prizărit, dar bogat sufletește, de pe Valea Roșiei - Gurbești.

Au început să prindă dragoste de cântec încă din vremea grădiniței. Au debutat pe scena Cercului Militar din Beiuș, pregătite de lt. col. Boldiș Zoltan, șeful Muzicii Militare a garnizoanei Beiuș. Primele imprimări le fac abia în 2001, cu câteva melodii autentice culese de la bătrânii din satul natal, până azi reușind să-și încropească un repertoriu personal bogat și variat, mustind de specificul Țării Beiușului. Cântă, cu egal succes, și cântece din repertoriul unor interpretări consacrați, care le dau, însă, o notează particulară prin stilul interpretativ aparte ce le caracterizează.   Vocea plăcută, accentuat timbrată o moștenesc de la mama, care le-a fost și „dascăl” într-ale muzicii, dar și primul „critic” exigent și constructiv, în același timp. După absolvirea liceului la Beiuș, au urmat trei ani Școala Populară de Artă „Francisc Hubic” din Oradea (clasa prof. Marcu Leț) și debutul la TVR - „Tezaur Folcloric”, sub oblăduirea Marioarei Murărescu (în 1998). Apariții notabile au avut, pe scenele țării, alături de nume mari ale muzicii populare românești - de Irina Loghin și Mariana Deac, Nicoleta Voica și Maria Haiduc, de Floricile Bihorului și Cornel Borza, Maria Sidea sau Leontin Ciucur etc. Ștei, Europa Nova, de realizatori de marcă precum Marioara Murărescu, Elise Stan, Florentina Szatmari, Ioan Olteanu, Maria Haiduc etc., precum și la posturi locale și centrale de radio. 

    Au fost încununate cu numeroase premii la diferite festivaluri și concursuri - Trofeul „ Irina Loghin ”, premiul I la „Varietăți bihorene ” și Gala „ Varietăți bihorene ”, premiul II la Lipova (Arad), premiul III la Fetești, mențiune la Slobozia, un premiu special și un loc II la “Mândru-i cântecu-n Bihor”, festival care le-a consacrat definitiv în peisajul melosului bihorean. Colaborează cu ansamblul “Stelele Bihorului” și cu grupul “Binșenițele”

GAVRIL BARBUL

 

 

BARBUL, Gavril**.  Profesor. S-a născut în 17 mai 1893 la Pomi, în familia nobiliară Barbul, ramura Viloc. Familia Barbul de Gaura (actualmente Valea Chioarului, județul Maramureș) a fost înnobilată la 1680 de  către Mihail Apafi, pentru servicii militare. A încetat din viață în anul 1952.

Gavril Barbul a urmat primele două clase primare în localitatea natală, unde învățător era George Zaciu. Ultimele două clase primare le-a urmat la Cărășeu (actual în comuna Culciu, județul Satu Mare), învățător fiind în acei ani George Szilágyi. Prima clasă de liceu a urmat-o la premonstratenși, în Oradea. Ultimele trei clase liceale le-a urmat la Beiuș. Diriginte în acești ani i-a fost profesorul Traian Fărcaș. Examenul de bacalaureat l-a susținut în data de 16 iunie 1912. A urmat apoi Facultatea de litere și filosofie din Budapesta. La terminarea studiilor a rămas în Budapesta, predând un an de zile religia romano-catolică la o „școală comunală” din capitala Ungariei. A făcut parte din corpul profesoral de la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare încă din primul an școlar sub regim românesc, când, pe lângă catedrele de latină și istorie a cumulat și funcția de prefect de studii în internat. A îndeplinit, la liceul „Mihai Eminescu”, și funcția de secretar-contabil. A fost distins cu „Coroana României” în grad de ofițer. Ocupase catedrele de profesor suplinitor la istorie și limba latină prin dispoziția nr. 10726 din 15 august 1919 a Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului și Părților Ungurene, semnată de șeful resortului cultural și instrucțiunii Publice, Iuliu Maniu. În 21 martie 1922 a trecut „cu nota foarte bine” examenul de specialitate la limba română (fundamental), la limba latină ”cu nota bine”, același calificativ obținându-l și la istorie. În baza acelui examen se putea prezenta la examenul pedagogic. Președintele comisiei examinatoare fusese Nicolae Drăgan, care la 18 mai 1922 a semnat actul prin care se stipula că Gavril Barbul trecuse în 16 mai 1922 prin fața comisiei interimare pentru examinarea candidaților de profesori, fiind notat cu calificativul bine, atât la pedagogie cât și la filosofie. În 1923 devine profesor titular provizoriu, iar în 1931 profesor titular definitiv. 

La 45 de ani se căsătorește cu Victoria Mălinescu, profesoară, de loc din Târgoviște, ”de religiune ortodoxă”, în vârstă de 36 de ani. Căsătoria a avut loc la 5 august 1938 în Italia. În 1938 a trebuit să participe la străjerie[1], el deținând funcția de comandant al centuriei a 2-a de la Liceul „Mihail Eminescu”. A avut o rodnică activitate în cadrul „Astrei”, ținând de-a lungul anilor conferințe cu următoarele titluri: „Despre revisionism”, 13 mai 1934, Rușeni; „Folosul muncii în baza nuvelei Popa Tanda”, în 20 mai 1934 la Doba, „Încurajare la muncă”, în 20 mai 1934 în Colonia Voievodul Mihai, în 23 sept. 1934 în Negrești, „Foloasele cărții”, 4 nov. 1934 Botiz, „Netemeinicia revizionismului”, 23 iunie 1935, Baba Novac , „Legende din vieața căpitanului Baba Novac”. 

În toamna anului 1937, alături de profesorii Eugen Seleș, Silviu Tămaș și Octavian Ruleanu au cutreierat satele de graniță, au cules date statistice și le-au furnizat conducerii centrale a Astrei, la Sibiu . Pregătindu-și dosarul de cadre, în anul 1939, el rezuma astfel activitatea sa în cadrul „Astrei”: „în această calitate am ținut în fiecare an mai multe conferințe la sate și în oraș. Am înființat biblioteci sătești, am colaborat cu președintele Astrei la înființarea școlilor țărănești, la cari am ținut prelegeri 2 ore săptămânal”. 

Dezastrul din toamna anului 1940 l-a făcut să se refugieze. Plecat la București, a fost numit profesor de istorie la Liceul Românesc din Sofia, ulterior devenind director al Institutului Român din capitala Bulgariei. Prin străduința sa, în 1941 a apărut Buletinul acelui institut. În 30 decembrie 1940 i s-a născut un băiat, botezat cu numele Mihai Ioan Ovidiu. Un coleg de-al său, atât la Liceul „Mihail Eminescu” cât și la Sofia, profesorul Andrei Radu, îl caracteriza în perioada petrecută împreună în Bulgaria, astfel: „Fire discretă de ardelean, amator de o petrecere sobră în familie, foarte ospitalier, plin de tact și înțelegere, politicos și reținut, el ajunsese foarte curând stâlpul instituției, bucurându-se de un prestigiu de nimeni contestat. Pierderea dramatică a soției sale, într-un accident de naștere, i-a produs multă amărăciune, îndulcită puțin de apariția fiului său Mihăiță, pentru care dânsa făcuse supremul sacrificiu” . În 1947 se adresa în scris ministrului educației naționale, cu doleanța de a-i fi acordat până la 1 aprilie 1947 „al cincilea termen de gradație”. A rămas la Sofia până în data de 10 octombrie 1947. În luna septembrie din 1947 a lucrat la București, tot pentru Institutul din Sofia. Între 1-22 decembrie 1947 și 8-27 ianuarie 1948 și-a efectuat concediul legal, perioade petrecute tot în Bulgaria. În anul școlar 1947/1948 a predat la Liceul de Băieți nr. 4 din București (astăzi Colegiul Național „Cantemir-Vodă”, 14 ore săptămânal, 6 ore la clasele bugetare și 8 la cele extrabugetare). A revenit apoi la Satu Mare, fiind reîncadrat la Liceul „Mihai Eminescu”, care devenise Liceul de Băieți Satu Mare. Dar, a stat doar pe parcursul lunii noiembrie. 

De la 1 decembrie 1948 a fost pus „în retragere pentru aranjarea drepturilor la pensie”, conform Deciziei Ministeriale Nr. 296.034/948. Din documente rezultă că pensionarea a fost grăbită și de boală.

Referiri: Câmpean, Viorel, Gavril Barbul, două decenii în slujba „Astrei” sătmărene. În: ”Mărturii culturale”, An III, Nr. 1(9), Satu Mare, 2018. p. 6-8. (S. S.)

 

---

[1] Straja Ţării (cunoscută şi sub numele de Străjeria) a fost o organizaţie de tineret ideată şi patronată de regele Carol al II-lea. A luat fiinţă în virtutea decretului-lege din 15 decembrie 1938, prin care toţi băieţii între 7 şi 18 ani şi toate fetele între 7 şi 21 de ani erau obligaţi să facă parte din Straja Ţării. În: Enciclopedia României (enciclopediaromaniei.ro/)

LA MULȚI ANI, MIRON HORGIU!

 MIRON HORGIU este director general - Banca Cooperatistă Creditcoop ”Izvorul” Ștei. S-a născut în 14 mai 1948 în satul Drăgănești, în vecinătatea Beiușului. 

Miron Horgiu a absolvit cele 7 clase în 1962 și a trebuit să aleagă între liceu și o școală profesională. Acesta a fost momentul care a   marcat,   pentru totdeauna, viața copilului, ce nu avea nicio vină că s-a nascut sarac. În ultima zi în care mai puteau fi depuse dosarele de studiu pentru admiterea la Liceul Samuil Vulcan a fost întrebat de către tatăl său: ,,No, unde te înscriu ? La liceu sau la meserii?” Răspunsul a venit prompt: Dacă îmi cumperi uniformă, merg la admitere la liceu, la cuprinde Miron. Cu mare amărăciune tatăl ia zis: ,,Dragul tatii, eu n-am bani să-ți cumpăr uniformă și pantofi ”. Admiterea a avut loc la Grupul Școlar UNIO din Satu Mare, unde era în concurență cu alte sute de elevi din Ardeal.

În anul I  de școală, la Grupul Școlar din Câmpia Turzii, căci acolo a ajuns până la urmă, a susținut olimpiada de matematici alături de liceenii din Orașul Câmpia Turzii. Miron sa calificat la faza pe regiunea Cluj (erau inca regiuni). Colegul său Moț Valentin din Cărpinet, al doilea calificat la olimpiadă, sa dus la profesorul de matematici (directorul adjunct al școlii) cerându-i să-l scutească de olimpiadă, motivând: ”Dacă mă gândesc mult mă înțeapă la inimă și îmi vin amețeli”. La aflarea acestui vești, Miron sa dus și el glonț la domnul profesor, motivându-i:   ”Nu pot să merg la olimpiadă. Dacă mă gândesc mult, mă doare stomacul și-mi vin amețeli”. Profesorul, un om cu o personalitate foarte puternică, i-a răspuns: ,,Pentru această minciună te vei tunde la zero și așa vei merge la olimpiadă la Cluj!” Astăzi când vedem pe cineva tuns la zero, ni se pare ceva foarte normal dacă nu chiar modern. Pe atunci însă, erai etichetat: ori elev   la școala de corecție ori   pușcăriaș, ceea ce nu era cazul. Rezultatul? Miron a fost olimpic la Cluj și în anul ce a urmat.

După absolvire, pe data de 5 iulie 1965 sa angajat la Uzina Mecanică din Ștei, prima sa grija fiind să-și urmeze studiile liceale. Așa se face că până să plece  în armată, în toamna anului 1968, a ajuns în clasa a XI-a la seral. În aceeași perioadă a activat ca dansator în echipa de dansuri a orașului Ștei. Toate aceste activități nu l-au împiedicat să ajungă destul   de repede în elita strungarilor din Uzina Mecanică, în același an, 1968, calificându-se la Olimpiada Strungarilor din județul Bihor. Proba   practică a avut loc la Uzina Înfrățirea din Oradea, iar cea teoretică la Clubul Tineretului din Pasajul Vulturul Negru. Aici, Miron Horgiu a impresionat publicul prezent, calificându-se pe locul doi. În semn de recunoaștere pentru meritele sale în toată această   perioadă, a fost ales delegat al Orașului Dr. Petru Groza în Delegația de tineret a României la Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților care a avut loc la Sofia, capitala Bulgariei,   în iulie   1968 .   

         În septembrie sa transferat la Liceul Samuil Vulcan din Beiuș, reluând clasa a XI-a la seral. La același liceu, tot în clasa a XI-a,   curs de zi,   învăța și prietena sa, Ana Gavra din Livada Beiușului.

         În 1972, cei doi iau bacalaureatul, iar în septembrie se căsătoresc. De acum, familia începe să constituie pentru Miron o prioritate, mai ales că bunul Dumnezeu le-o dăruiește   pe Alina-Maria, primul lor copil. Într-o zi de mai 1973, a fost chemat la Județ, unde i-am    propus să accepte să fie promovat în   funcția de primar al comunei Drăgănești. După consultarea familiilor, dar în special la sugestia unchiului său Popa David, primar al comunei Budureasa, a acceptat.   Avea 25 de ani, iar pe 1 august 1973, avea să devină cel mai tânăr primar din România! 

A fost numit, iar apoi   ales și reales, aproape 14 ani, ca primar, până la începutul anului 1987, când,   la cerere, sa retras   într-un Birou de evidență la Comitetul Orășenesc   Beiuș. Această retragere, la o vârstă de 39 de ani, era atunci o raritate. Și totuși, Miron s-a retras. De ce oare ? Răspunsul există. Contradicția dintre datorie și conștiința era tot mai evidentă. Puterea sa de anticipație este foarte cunoscută. S-a confesat câtorva oameni de încredere, presimțind schimbările din 1989...

         După decembrie 1989 a revenit în cooperație, mai precis, ca revizor în cadrul Cooperației de consum și de credit din județul Bihor. După numai un an, este numit șef la Cooperativa de credit din Orașul Ștei, unitate ce necesită   o nouă ordine interioară, deoarece   în urmă cu un an avusese loc o fraudă însemnată, pe care a fost nevoit să o recupereze cu multă grijă. În numai 5 ani, respectiv în 1996,   Cooperativa de Credit din Ștei ajunge pe locul   întâi între cele 18 cooperative de credit din   județul Bihor și pe locul doi pe țară între cele peste 700 de unități din România. 

Din 1991 și până în prezent Horgiu Miron se află la conducerea Băncii  Cooperatiste Izvoru Ștei.

În anul 2009  i se conferă titlul de ,,Cetățean de Onoare” al orașului Ștei.

LA MULȚI ANI, VASILE OLĂIERU!

OLĂIERU, Vasile. Plutonier Adj. Șef. Instrumentist trompeta, fligorn.

S-a născut în 12 mai 1956, în satul Râmniceni, comuna Măicănești, județul Vrancea.

Studii muzicale: 1971–1974 Şcoala Militară de Muzică, Ciclu profesional. 1974–1976 Şcoala Militară de Subofițeri de Muzică, studiind Fligorn, Trompetă, Contrabas.

După absolvirea școlii militare, în perioada 20 august 1976–17 august 1986 a fost muzicant  instrumentist în Fanfara Regimentului 30 Gardă București. Din 20 august 1986 până în 15 mai 1995  a fost muzicant  instrumentist în Fanfara UM 01334  Beiuș.

Și-a desfășurat activitatea artistică, instrumentală, scenică în cadrul U.M. 02546 București, UM 01334 Beiuş, între anii 1976–1995, constând în activitățile specifice din cadrul Regimentului 30 Gardă București și a U.M. 01334 Beiuș,  protocoale militare, reviste de front depunerea jurământului militar și altele.

A participat la prezentarea de Concerte de fanfară în faţa personalului unităţii militare, în sezonul de vară în parcurile din București și Beiuș, la spectacole de muzică uşoară, populară, în unități militare, la Casa Centrală a Armatei București, Casa Armatei (Cercul Militar) Beiuş, cât şi în alte localităţi.

Din 1995, pensionar fiind, a participat la toate activitățile fanfarei, până în mai 2008, când aceasta și-a încetat activitatea.

LUNA MAI LA BEIUȘ ÎN ZIARELE INTERBELICE - CÂTEVA DATE

 ASTRA LA BEIUȘ

BEIUŞ, 23. — Serviciul Social se înfiripă şi înrădăcinează în Beiuş şi în satele de pe Valea Crişului Negru datorită străduințelor dlui preşedinte al Sfatului Căminului Cultural de. plasă al Astrei Serviciului Social, dr. Nicolae Flueraş, directorul liceului român unit „Samuil Vulcan“ şi deosebitului interes pe care-l manifestă organele de conducere a Serviciului Social judeţan cari sunt în permanent contact cu toate comunele din plasă. Astfel în ziua de 12 Martie s'a ţinut un concurs de coruri fiind premiat din partea Prefecturii judeţului cu 1000 lei corul din comuna Remetea condus de d. înv. Balta şi corul din comuna Meziad eu 500 lei. Cu această ocazie d. prof. M. Bruchental a rostit o frumoasă conferinţă despre muzica la români iar d. prof. Ioan Buşiţia într’o cuvântare emoționantă a evocat succesul pe care l-a obţinut corul Lyra din Beiuş în 1906 la festivitățile din Bucureşti. În ziua de 6 Mai 1939 s’a ţinut adunarea generală a 'Astrei — despărţământul Beiuş. Cu această ocazie s’a ales noul comitet al Astrei — despărţământul Beiuş şi s’a constituit sfatul Căminului Cultural de plasă al Astrei Serviciului Social: preşedinte dr. Nicolae Flueraş, secretar Cornel Sava, apoi: dr. Cosma Gavril notar public, dr. Ciavici Augustin advocat, Tămaş Traian profesor, dr. Micuşan Valeriu judecător, Musta Ştefan profesor, Roşu Ioan preot, Fântânar Nicolae profesor, dr. Quai loan …”[1]

PRIMIREA OFICIALĂ A GRUPULUI 6 VÂNĂTORI DE MUNTE ÎN BEIUȘ

Beiuşul vechiu centru cultural şi istoric, anul acesta a serbat ziua de 10 Mai cu un fast deosebit. Terminânduse cazărmile construite în anul acesta în această zi s‘a făcut primirea oficială a grupului 6 Vânători de Munte de sub comanda dlui colonel Radu Grigorovici, care îşi ia garnizoana în Beiuş. Din partea Prefecturei au participat la solemnitate dd. Augustin Chirilă subprefect şi A. Fillip, iar în reprezentarea diferitelor autorităţi şi societăţi dd. N. T. Cosma, preş. com. int. (primarul Beiușului în acea perioadă – n.a.), protopop Petru E. Papp, protopop dr. Valeriu Hetco, dna Tina Crişan, dna Angela Selăgian, dr. Nicolae Fluieraş, Alexandru Leca, revizor Constantin Borc, dr. Augustin Ciavici şi dna, dr. I. Nestor şi dna dr. Valeriu Micuşan şef-judecător, primarii din plasa Beiuş şi alţii. La orele 10 grupul vânătorilor de munte şi-'a făcut Intrarea în oraşul frumos pavoazat cu flori şi ghirlande în frunte cu d. general Savu, colonel Radu Grigorovici; comandantul grupului, colonel Strat Procopiu comandantul Batalionului 6 vânători de munte în frumoasa uniformă a decoraților „Mihai Viteazul“, locotenent-colonel Stoia Ştefan şi alţi ofiţeri. Au fost întâmpinați de către preşedintele comisiei interimare Nerva Traian Cosma printr'o cuvântare de bun venit arătând că Beiuşul şi beiuşenii se simt fericiţi, că în ziua de azi au ocaziunea de a primi garnizoană în Beiuş, desiderat, pentru care s‘a depus străduinţi din partea tuturor de 17 ani încoace. A răspuns d. colonel Grigorovici arătând, că armata faţă de primirea frumoasă şi dragostea cu care sunt primiți vor şti să fie la înălţime atât în timp de pace cât şi în timp de războiu pavăză neclintită la temelia statului. După aceasta se fac prezentările iar grupul vânătorilor de munte defilează în faţa dlui general Savu a autorităţilor civile şi a publicului. La orele 13 s‘a dat un banchet în sala restaurantului Coop la care au participat toţi ofiţerii precum şi autorităţile civile şi publicul beiuşan în număr de cca 300…”.[2]

În 30 mai 1935, la întrunirea comitetului executiv țărănist ardelean, G. Crișan a fost ales secretar general al organizațiilor din Ardeal și Banat:

 

D. Mihai Popovici ales preşedinte al organizaţiilor ardelene

CLUJ; 30. — Comitetul regional al partidului naţional-ţărănesc, întrunit azi în localitate, a ales ca preşedinte al organizaţiilor din Ardeal şi Banat pe d, Mihai Popovici. D. Gh. Crişan a fost ales secretar general. Ca vicepreședinți au fost aleşi d-nii Ioan Pop, Valer Moldovan şi Aurel Socol.  V. Munteanu”[3]

---

[1]  „Tribuna”, Cluj, 26 iulie 1939, p. 8.

---

[2] „Patria”, 15 mai 1937, p. 3.

---

[3] „Tribuna”, Cluj, 26 iulie 1939, p. 8.

GHEORGHE-CLAUDIU SUCIU (1905-1990) - MEMBRU TITULAR AL ACADEMIEI ROMÂNE

 

SUCIU, Gheorghe Claudiu**. Chimist. Membru titular al Academiei Române. S-a născut în 6 mai 1905 la Blaj, al doilea copil a cunoscutei familii Vasile și Maria Suciu, tatăl preot, prefect al tipografiei metropolitane, mama o distinsă învățătoare. Este fratele episcopului Ioan Suciu (n. 1907-d.1953 în închisoarea Sighet). A încetat din viață în 12 decembrie 1990.

Urmează școala primară în localitatea natală, studii secundare la Blaj, Beiuş şi Sibiu, studii superioare de chimie la Roma şi la Facultatea de Chimie a Universităţii din Cluj (1923-1928). Își va lua licența în chimie la Universitatea din Roma, având ca dascăli pe Enrico Fermi și Nicola Paravanno și la Facultatea de chimie a Universității din Cluj cu marii chimiști Gh. Spacu, O.Rădulescu și A. Ostrogovich. Între 1930-1931 a urmat un curs de specializare în domeniul ingineriei petrolului la Standard Oil Development Compagny din New Jersy (SUA), iar între 1936-1939 un curs prin corespondență asupra lubrefianților. În 1932 a obținut titlul de doctor în științe chimice cu teza Noi combinaţiuni complexe cu aplicări analitice, susţinută cu prof. Gh. Spacu.

Paralel cu activitatea profesională în domeniul petrolului (la Rafinăria Teleajen, Rafinăria Onești, unde a lucrat în domeniul cercetării) Gheorghe Claudiu Suciu a desfășurat și o prodigioasă activitate didactică.

Funcţii didactice: profesor la Institutul de petrol şi gaze din Bucureşti (1948-1975), profesor consultant la Institutul de petrol şi gaze din Ploieşti (1976). Îndeplineşte diverse funcţii de conducere printre care: inginer şef la Rafinăria Teleajen (1941), director tehnic la Institutul de proiectări rafinării - Ploieşti (1963). În 21 martie 1963 este ales membru corespondent al Academiei Român, iar în 22 ianuarie 1990 membru titular.

 Activitatea în domeniul industriei petrolului a lui Gheorghe Claudiu Suciu s-a materializat în numeroase cercetări în domeniul proceselor chimice și de transfer de masă cu aplicații în prelucrarea țițeiului, în numeroase lucrări de laborator, în brevetarea, printre altele, în România, dar și în Franța, India, Marea Britanie, a unor cuptoare tubulare de tip nou utilizate în industria petrolieră. „De asemenea lucrări de laborator privind hidrodinamica ţiţeiului stratului fântână, studii la scară industrială privind piroliza etanului şi propanului, analiza de performanţă a unei instalaţii DAV în vederea măririi productivităţii  acesteia. A avut contribuţii la proiectarea rafinăriei de la Grupul industrial petrochimic Ploieşti şi a instalaţiei de reformare a benzinei de la Grupul industrial petrochimic Borzeşti. A efectuat controlul reacțiilor de cracare termică în instalațiile  industriale privind utilizarea aburului ca diluant. A realizat cuptoare tubulare pentru industria petrolieră, chimică şi petrochimică, brevetate şi în Anglia, India,   Italia şi Franţa şi aplicate industrial în rafinăriile Oneşti, Pancevo (Iugoslavia, 1978) şi Karachi (Pakistan 1979).

Lucrări publicate:  - Elemente de inginerie chimică (1946); - Lexiconul tehnic român, Ediţia a 2-a, (capitolul de prelucrare a ţiţeiului 1956); - Aspecte ale fluidizării,  1958; - Procese calorice, (1961); - Ingineria prelucrării hidrocarburilor, vol. 1-2 (1973, 1974); - Progrese în procesele de prelucrare a hidrocarburilor (1977). - Manualul inginerului chimist (coautor la volumele 3 şi 4, 1953-1954); - Quelques caracteristiques Hydrodinamiques du “lit en trombe”,  În:  Chimie et Industrie, Vol. 104, nr. 10, 1971; - Phase distribution an residence time in a spouted bed,  În:  ”Americ. Inst. Chem. Eng. Journ”,  vol. 23, nr. 3 (1977); - Paricle circulation in a a spoted bed. Powder technology, vol. 19, nr. 1 (1978); - Oil and akternative fossil fuel energy resources,  în:  ”Process Economics Internaţional” (1980); - Separation of aromatic hydrocarbons în vapor plase an X-type molecular sieves, Congresul Internaţional de Chimie. Istanbul 1970 sect. 2. (Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii…  1982).

Referiri: - Bălan, Ştefan, Mihăilescu, Nicolae Şt., Istoria ştiinţei şi tehnicii în România, editura Academiei R.S.R, Bucureşti, 1988. p. 1973/400; - Mărgineanu, Ion, Oameni din Munţii Apuseni… p. 459; - Popescu-Gogan, Petre, Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii. Dicționar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982,  p. 375-376; - Personalități ale Bisericii noastre: Acad. Gheorghe Claudiu Suciu, (inclusiv fotografia), în: e-communio.ro, 6 mai 2020. (I. I., S. S.)

DINTRE MUZICANȚII DE GLORIE AI BEIUȘULUI - EMIL UNGUR, NUME DE SCENĂ MILU UNGUR

 UNGUR, E. Emil (nume de scenă, Milu Ungur) S-a născut în localitatea Armeni, județul Sibiu în 26 aprilie 1944. 

A urmat cursurile școlii primare în Oradea, ulterior, până în clasa a VIIIa la Școala medie nr. 2 din Beiuș. Ulterior, urmează Școala profesională de electricieni și frigotehniști din Oradea, pe care o absolvă în anul 1964. Apoi își îndeplinește stagiul militar după care revine în Beiuș și se angajează electrician la Cooperativa „Muncitorul”. 

A activat în cadrul formației artistice a Clubului COOP. 'MUNCITORUL''. A fost autodidact, cântând la saxofon alături de Pișta Szerac, ulterior la baterie. O vreme a cântat în formația lui Constantin Sava, alături de Costel Voina, Traian Buran, Panfil Buran, Piști Szerac și alții, până aproape de pensionare. În aprilie 2021 suferă un accident vascular cerebral grav, iar în luna iunie, a aceluiași an, se stinge din viață.

Costel Sava, Piști Szerac, Milu Ungur, Ioan Wagner, Benone Cearnău-Noni, Oros Alexandru-Rozi

Alexandru FILIPAŞCU. Primar al orașului Sighetu Marmației. Istoric. Profesor. Gazetar. Preot. Deţinut politic.

 

 

FILIPAŞCU, Alexandru **. Primar al orașului Sighetu Marmației. Istoric. Profesor. Gazetar. Preot. Deţinut politic.

S-a născut la 29 aprilie 1902, în Petrova judeţul Maramureş, al patrulea fiu al boierului Gavrilă II Filipciuc din vestita familie nobilă de Dolha şi Dolha & Petrova. A încetat din viața în 20 decembrie 1952, ca deținut la Valea Neagră, județul Constanța, la Canal.

Urmează cursul inferior la Sighet, apoi Liceul Piarist, definitivându-și  studiile secundare la Beiuş (1916–1920), unde ia și examenul de maturitate.

În anul 1918 ia parte activă în Garda Națională a Petrovei, care avea misiunea să împiedice trecerea bandelor ucrainene peste râul Vișeu.

În august – octombrie 1919, din lipsă de funcționari, este secretarul prefecturii din Seleuș, pe lângă prefectul Dr. Victor Ioaneș de Apșa.

La dorința familiilor și îndeosebi la insistențele prof. dr. Gheorghe Bilașco, urmează, în anul 1920,  Facultatea de Medicină din Cluj. Realizând că nu are nicio pasiune pentru acest domeniu, obține o bursă specială la Roma, unde frecventează cursurile de teologie și filozofie la Seminarul Pontifical Roman Lateranum, pe care le încheie în anul 1923. În 1925 primește Absolutul Teologic, iar pe 28 ianuarie 1928 este promovat Doctor în Teologie la Universitatea de Stat J. Kazimir din Lemberg (Lwow).

A colaborat cu ziarele Meseșul din Zalău, Maramureșul și Dumineca din Sighet precum și cu Universul , unde era corespondent. Între anii 1934–1936 scoate, pe cont propriu, gazeta Ecoul Maramureșului .

Între anii 1933–1938 a fost viceprimar și primar al Sighetului. A urmat calea învăţământului universitar. A fost asistent, șef de lucrări (1943-1948) apoi la Centrul de studii și cercetări privilegiate la Transilvania,   Sibiu-Cluj și profesor la Seminarul pedagogic universitar din Cluj. Revenit la ortodoxie în anul 1948, a fost numit profesor la Institutul Teologic Universitar din Cluj.

În 1929 s-a căsătorit cu Livia Buzilă, fata preotului din Poiana Ilvei. Au avut doi copii, Livia Flora [1] – artist plastic, scenograf și Alexandru, strălucit biolog și scriitor. 

Cariera politică : ” Urmând tradiția preoților din Ardeal, fie ortodocși sau greco-catolici, de a se implica în viața politică, Alexandru Filipașcu sa înscris în Partidul Național Țărănesc.  De altfel, conform informațiilor deținute de Securitate, un frate al său a fost deputat țărănist, iar unul din cumnați, prefect de Maramureș din partea PNȚ, lucru pe care profesorul nu-l menționează în interogatorii, admițând însă că familia sa a fost simpatizantă a Partidului Naţional din Transilvania, mai apoi a Partidului Naţional. În martie 1928, profesorul Filipaşcu a devenit membru în Comitetul Judeţean PNŢ Maramureş, apoi, între 1928 şi 1931, membru în delegaţia permanentă a Consiliului PNŢ Maramureş. În anul 1931, în condiţiile frământărilor pe care le cunoştea Partidul Naţional Ţărănesc, majoritatea organizaţiei PNŢ Maramureş s-a declarat independentă, candidând la alegerile din 1931 în cartel cu Partidul Ţărănesc al lui Constantin Stere şi cu Liga contra cametei, Filipaşcu fiind propus pentru un post de deputat. În noiembrie 1933, alături de alţi colegi din politică, Alexandru Filipaşcu se apropie de Partidul Naţional Liberal, condus la acea vreme de Ion Gh. Duca, devenind, pe toată durata guvernării liberale (1933-1937), ajutor de primar al oraşului Sighet. După ieşirea de la guvernare a liberalilor şi instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, profesorul Filipaşcu s-a retras din politică, continuându-şi însă activitatea culturală şi socială .

Arestarea : Ca urmare a unor sesizări, lui Alexandru Filipașcu i s-a deschis dosar de verificare pe timp de șase luni, începând cu 5 decembrie 1951, pentru a i se stabili "activitatea dușmănoasă", termenul fiind prelungit, apoi, încă șase luni. În tot acest timp, nu s-a putut stabili altceva decât faptul că profesorul avea acest "păcat", de a spune bancuri cu caracter politic. În dosar există o adevărată colecție de bancuri, extrem de săvuroase pentru cel care cunoaște contextul istoric de atunci (stabilizarea monetară, războiul din Coreea etc.). Reținem din cele mai accesibile: <<Viața în regimul de democrație populară este grea, pentru că pentru toate facem coadă și pentru nimic stăm la răcoare>> sau <<De la 23 august 1950, nu se mai spun brașoave, ci stalinisme, fiindcă s-a schimbat numele orașului Brașov în orașul Stalin>>. De asemenea, am dori să amintim o afirmație a sa, extrem de valabilă într-o lume aflată în confuzie de valori: <<În trecut, când venea un ministru în inspecție se aplecău toți în fața lui că era un om cult. Dar astăzi toți inculții sunt miniștri. Dacă omul are în cap o cultură, nimeni nu i-o poate lua, chiar dacă ar veni orice partid>>. Având în vedere <<programarea>> Securităţii, dosarul de verificare ar fi trebuit să se încheie în decembrie 1952. Între timp, însă, veniseră decretele pentru trimiterea în lagăre de muncă a celor care jucaseră un rol în partidele interbelice, iar Filipaşcu, pentru că dosarul lui era la îndemână, a fost arestat şi supus unei foarte scurte anchete, din care s-a dorit stabilirea activităţii sale politice din trecut, ca fost membru P.N.Ţ. Ce-i interesa pe securişti acum rezultă limpede din nota de trimitere în colonia de muncă: <<A fost un element activ în cadrul P.N.Ţ. Maniu, depunând o vie activitate în judeţul Maramureş, fiind delegat ca deputat în cadrul P.N.Ţ. Maniu (fals, n.n.), la fel mai rezultă că studiile de pregătire le-a făcut în străinătate>>. Drept urmare, printr-o simplă rezoluție, a fost trimis în colonie de muncă, la Canal (lagărul Poarta Albă), pe timp de cinci ani. Din păcate, la foarte scurt timp, pe 20 decembrie 1952, la ora 16:10, după cum scrie în certificatul de deces, Alexandru Filipaşcu a murit, motivul oficial trecut în hârtii fiind "uremie post septicemică". Pentru nimic, o viaţă era curmată brutal, aidoma altor sute de mii de vieţi din acele timpuri întunecate”.

Scrieri: - Istoria Maramureşului.  Bucureşti, 1940. (premiată în anul 1940 de Academia Română); - De la românii din Maramureş. Oameni, locuri, cântece .   Sibiu, 1943. - Le Maramureş . Sibiu, 1944; - Voievodatul Maramureşului. Originea, structura și tendințele lui . Sibiu 1945; -„Contribuţii documentare la administrarea Maramureşului”, În: Transilvania (Sibiu). Un. 73, nr. 7-8, iul. aug. 1942, p. 542-557. - Istoria Bisericii Române, 2 vol. 1957. (coautor).   

Postum , i-au fost publicate lucrările  Manualul Istoriei Bisericii Române , București (1958), în două volume, coautor, și Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română , Editura Dacia (2006) și volumul bilingv română-engleză, Editura Eikon (2015).

Referiri: - Albu, Nicolae, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800 … p. 91, 171; - Enciclopedia istoriografiei româneşti … p. 142; - Să nu-l uităm pe Alexandru Filipașcu, un primar erudit al Sighetului interbelic!, în : ”Salut Sighet”, 20 decembrie 2017; - Gherheș, Ilie, Istoricul martir Dr. Alexandru Filipașcu - un aristocrat al propriului destin , în: ”Graiul Maramureșului”, 16 septembrie 2020; - Enache, George - O moarte pentru o glumă . ”Ziarul Lumina”. 23 iulie 2011. (II, SS)  

---

[1]

PISO-FILIPAȘCU, Livia Flora.Scenograf, artist plastic. Sa născut în 27 martie 1931 la Sighetu Marmației. Este fiica istoricului Alexadru Filipașcu și a Liviei Filipașcu, născută Buzilă. În 1948, Livia Filipașcu lua cu notă 10 bacalaureatul la Cluj și intra, tot acolo, la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” (1948-1951), ca apoi continua la Institutul „Nicolae Grigorescu” din București (1951-1954), specializată în scenă și pictură. În 1955 își ia diploma în artă (decoruri și costume la opera „Trubadurul” de Verdi, pusă în scena la Opera de Stat Română din Cluj) și devine membră a Uniunii Artiștilor Plastici. În anul 1956 se căsătorește cu marele tenor Ioan Piso (n. 1926), pe atunci prim solist la Opera Română din Cluj. În 1960 se stabilesc în București. Nesupărtând regimul politic, în 1968 emigrează cu soțul în Germaniade Vest, ulterior în Italia. Revin în țară în 1990. Ca scenografă are realizări notabile pe plan intern și internațional. Pictează și restaurează icoane pe sticlă și lemn, iar în 1984-1985 realizează proiectul Iconostasului românesc pentru Misiunea Greco-Catolică din München și pictează icoanele acestui iconostas.De asemenea, pictează Icoanele Împărătești pentru Parohia Ortodoxă din Freiburg. După ce au revenit în țară, sprijinită cu același devotament de soțul său, ultimele două decenii de viață și le-a dedicat cu abnegație îngrijirii (textuale și grafice) și editării pe spese proprii a celor două lucrări postume ale tatălui său, Pr. prof. dr. Al. Filipașcu:Patronime maramureșeneșiEnciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română(două ediții), de o inestimabilă valoare istoriografică. Tot împreună cu soțul său, construiește – exclusiv prin resurse proprii – la Vișeul de Sus, între 2011-2013, „Centrul Expozițional Documentar al Nobililor Români Maramureșeni” timp Fundația „Ion și Livia Piso”, care înzestrează acest Centru cu o pădure de 97 ha, iar anual organizează colocvii cu subiecte din istoria Maramureșului. A încetat din viața în toamna anului 2019, la 88 de ani, fiind înmormîntată în Cimitirul Bellu. (Codrescu, Răzvan, Icoana Liviei Piso (1931-2019), în: razvan-codrescu.blogspot.com/) (SS)