În februarie 1850, Avram Iancu a plecat la Viena, unde se strângea o
nouă delegație românească care dorea să ceară drepturi pentru românii
din Transilvania[89].
El a trecut prin Beiuș, ajungând la 6 februarie la Oradea, unde a fost
primit cu entuziasm. La fel de bine a fost primit și la Pesta, fiind
primit de generalul Haynau și baronul Geringer. Primul a dat în cinstea
lui Iancu un supeu, iar la balul dat în aceeași seară, a fost acompaniat
de ofițerii superiori austrieci[90].
Iancu a plecat de la Pesta la 19 februarie și a fost primit de
împăratul austriac la 8 martie 1850. Meritele sale au fost relevate în
mod deosebit de împăratul Franz Josef. În zilele următoare Iancu a
vizitat alte personalități austriece marcante[91].
Iancu s-a întors acasă fără ca delegația românească să fi reușit
altceva în afară de primirea unor promisiuni fără acoperire din partea
austriecilor[92].
Țarul Rusiei a trimis la Sibiu 34 decorații pentru a fi împărțite
celor care au avut merite deosebite în timpul războiului. Pentru Avram
Iancu el a trimis Ordinul Sf. Stanislav. Cu toate acestea, la cererea
autorităților austriece, țarul își va schimba decizia și îi va acorda
lui Iancu o medalie inferioară, Ordinul Sf. Ana, clasa a II-a[93].
Pentru contribuția adusă în timpul războiului, Avram Iancu a fost
inițial propus pentru decorare cu Ordinul austriac "Corona de fier"
clasa a III-a, o decorație relativ înaltă și care conferea deținătorului
dreptul la titlu de noblețe. Împăratul Franz Josef a tăiat cu mâna
proprie această propunere, acordându-i numai "Crucea de aur pentru
merite, cu coroană". Aceeași decizie a luat-o și în cazul prefecților
Simion Balint și Axente Sever. Avram Iancu a fost invitat la Alba Iulia
pentru a-și ridica decorațiile, dar el a refuzat de fiecare dată să o
facă[94].
În
august 1850, Iancu a plecat din nou la Viena, pentru a face parte din
delegația națională românească. Din nou aceasta a primit de la austrieci
numai cu promisiuni goale și amânări. La începutul anului 1851, Avram
Iancu a fost chemat la prefectul poliției din Viena pentru a declara
dacă acceptă sau nu decorațiile acordate și pe care le refuzase în
repetate rânduri în anul 1850. El a expus din nou motivele pentru care
refuză medalia austriacă, dar o acceptă pe cea rusească[94].
Declarația sa a fost considerată ofensatoare pentru împăratul austriac.
După 3 zile a fost din nou chemat la poliție pentru a fi întrebat dacă
acceptă decorația austriacă și din nou Avram Iancu a refuzat. După alte
câteva zile, el s-a prezentat din proprie inițiativă la poliție, pentru a
declara că persistă asupra declarației sale inițiale, de a refuza
decorația austriacă, spunând că o refuză cerând: "să se decoreze mai
întâi națiunea cu împlinirea promisiunilor". La scurt timp după aceasta i
s-a pus în vedere să părăsească Viena în termen de 8 zile, la fel cum
au pățit și alți fruntași români din delegație. Iancu a plecat din Viena
la 21 februarie 1851, pentru a nu se mai întoarce niciodată acolo[95]. (Wikipedia)
Beiuşul
este prin excelenţă un oraş în care cultura, tradiţia şi actualitatea
se împletesc în mod fericit, un oraş, municipiu din 2003, cu parfum de
epocă în care istoria este scrisă pe fiecare clădire. Precum oraşul aşa
şi locuitorii săi, liniştiţi, comunicativi, păstrători de tradiţie, aş
spune, chiar un pic conservatori.
La
6 februarie 2005, cu ocazia împlinirii a 155 de ani de la trecerea lui
Avram Iancu prin Beiuş, un grup de buni români au hotărât depunerea unei
coroane de flori în memoria “Crăişorului Munţilor” şi constituirea Filialei Beiuş a Societăţii Cultural – Patriotice “Avram Iancu”.
În ianuarie 2010, ca urmare a unor modificări de statut propuse de către unii membri ai Societăţii-mamă şi anume, posibilitatea ca membrii partidelor
politice să facă parte din conducerea Societăţii, ceea ce ar fi
însemnat politizarea acesteia, beiuşenii au hotărât în unanimitate
desprinderea de S.C.P.A.I. şi înfiinţarea Asociaţiei “Avram Iancu” Beiuş.
La 30 septembrie 2010 s-a dezvelit Bustul Crăișorului Munților Avram Iancu, bust de marmură creat
de artistul plastic beiuşean Sandu Crăciun, aşezat pe un stei rupt
din munţii pe care i-a colindat, cu faţa spre Aleea Moţilor, privind în ochi Vânătorul de Munte, un alt simbol al Beiușului.
Duminică, 2 februarie, Asociația Avram Iancu a sărbătorit pentru a noua oară trecerea Crăișorului prin Beiuș și nu mică mi-a fost mirarea când am văzut împlinirea vorbelor președintelui asociației din Memoriul adresat Ministerului Culturii pentru aproberea amplasării monumentului:
 |
| Eu cu Avram Iancu |
„Aşadar, la Beiuş veţi găsi un bust a lui
Avram Iancu la nivelul ochiului trecătorului de pe Aleea Moţilor, un
bust a lui Avram Iancu aşezat pe o moviliţă uşor accesibilă copilului de
3 – 5 ani, pe care-l aşteaptă cu nerăbdare să crească mare, stimulat de
faptul că–i egalul lui iar nu timorat de înălţimea şi dimensiunile
ansamblului arhitectural. Avram Iancu şi–a dorit ca din fiştece copil să
iasă un om instruit , iubitor de oameni şi frumos , modest fără a fi
mânat de plăcerile efemere ale timpului şi timpurilor, care să fie în
stare să dezvolte sentimente alese faţă de semenii săi, indiferent de
naţiune şi de naţionalitate. Am fost mânaţi şi obligaţi la un parcurs
egal în a-l cinsti şi a-l pune la locul său, dând Cezarului ce- i al
Cezarului”, spunea Viorel Ianc.
Pentru că vreau să se știe, beiușenii au ”plantat” bustul în buricul targului și abia după aceea au cerut aprobare, cum s-ar spune ”au pus carul înaintea boilor” și bine au făcut că dacă ar fi stat după aprobări, după cât de repede se mișcă sistemul și câte piedici se pun, sigur anul viitor ar fi fost gata.
Ce pot să spun (fără lipsă de modestie) e că acest bust s-a realizat la ideea mea (”Dacă vreți să facem ceva, hai să-i facem Crăișorului o statuie. Mă, io nu mă las până nu văd statuia lui Avram Iancu în Binș”- era într-o toamnă, în 2006, la Cercul Militar). Dar eu am fost doar cu ideea, sufletul și oarece bănuți. Și am ținut aproape, trup și suflet, până în 2010, când a fost monumentul a fost gata, dezvelit. Dar marele merit este al membrilor asociației, care au pus mână de la mână banii necesari procurării materielelor, a Cristinei Ianc care, studentă fiind a proiectat monumentul, al sculptorului Sandu Crăciun care l-a scos din lut și piatră pe Avrămuț, dăruindu-l beiușenilor și nu în ultimul rând al lui Gheorghiță David, fără de care nu ar fi existat această asociație și al președintelui Viorel Ianc - omul care trăiește prin și pentru Avram Iancu.
Și uite-așa, intr-o duminica mi s-a arătat mie să văd un pici, povestind de la egal, la egal cu Avram Iancu, pe care cu drag vi-l arăt și vouă.
Simion Suciu
