S.O.S. - BISERICA ORTODOXĂ DE LEMN DIN GOILA, COMUNA CĂBEȘTI, JUDEȚUL BIHOR

 

Biserica ortodoxă cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din Goila, comuna Căbești, județul Bihor este construită în anul 1750, cu banii sătenilor, fără sprijin sau finanțare de la cei avuți, iar de atunci și până astăzi slujește cerului neîncetat. Este așezată pe Dealul Goilii și este declarată monument istoric

Privind-o din exterior vei zice că e doar un alt lăcaș de cult. Nimic arătos, falnic sau impunător. E simplă și la locul ei, precum oamenii care îi trec pragul în zilele de duminică. Și tocmai simplitatea ei o face atât de unică, de frumoasă.

Biserica este construită în totalitate din lemn.

Fundația este joasă, din lespezi de piatră. Peste aceasta sunt așezate tălpile groase, din lemn de gorun, cioplite în patru fețe, de pe care se ridică pereții din bârne de gorun, căptușiți în interior și la exterior cu pământ și văruiți.

Turnul bisericii nu este foarte înalt, clopotnița având forma unui coif piramidal, continuat cu un glob, pe care este așezată crucea.

Ușa de la intrare este joasă, cel ce intră fiind obligat să se aplece.

Biserica are un singur clopot.

Pronaosul are tavanul plat și pod din scândură. În pronaos sunt icoane pictate pe sticlă dar și una, pictată pe pânză, cu autor anonim, posibil tot David Zugravul.

Naosul are o boltă semicirculară, făcută din bârne, legate prin cuie de lemn în arcul dublu meridian, iar pereții laterali sunt legați printr-o grindă tirant, asigurând astfel stabilitatea bolții.

Pereții nu au fost pictați și nici tavanul.

Altarul este de formă pentagonală, cu pereții laterali retrași spre interior, iar laturile dinspre răsărit se încheie în vârf ascuțit. Ușile diaconești sunt pictate de David Zugravul.

Icoanele din interior sunt vechi, unele, pictate pe sticlă, având peste 100 de ani, și au diverse tematici: Judecata de apoi, Răstignirea Domnului, Fecioara Maria cu pruncul Isus în brațe. În jurul lor sunt puse ștergare tradiționale, țesute la război, specifice Țării Beiușului, pe unele, femeile au lăsat, scris cu fir de ață, numele lor și anul în care au fost donate bisericii.

Cei doi prapori sunt vechi, având pe cele două fețe picturi cu tematică biblică.

Printre cărțile de cult păstrate în biserică există un Molitfelnic, scris cu litere chirilice, tipărit în anul 1874. Cartea a fost cumpărată și donată bisericii de Floare Marcu în anul 1918, preot fiind Dumitru Selișteanu.

Apostolul, tipărit în 1900 la Sibiu, a fost cumpărat de enoriași, ei fiind însemnați, pe o pagină netipărită, de către învățătorul Ioanu Buda, în toamna anului 1913. Pe marginile paginilor sunt notate cu creionul diverse însemnări. Cartea este completată cu rânduieli scrise de mână.

Pe cele două cruci vechi, din lemn, folosite de preot, se mai distinge pictura originală.

În biserică sunt mai multe sfeșnice din lemn strunjit, cu modele, în partea de sus având suporți pentru lumânări și o cruce.

De aproape trei secole, biserica ortodoxă de lemn așezată în vârful Dealului Goilii, înfruntă timpul și vicisitudinile vremii, așteptând credincioșii la rugăciune.

Este un locaș sacru, cu valoare deosebită și care așteaptă să-i vină rândul pentru a fi renovat și adus la strălucirea de altă dată.

 Simion R. Suciu

DESPRE CORINZI CU FLORIAN CODREANU, FOST „POPĂ DE CORINZI” ÎN LAZURI DE ROȘIA

 

Florian Codreanu este un rapsod popular din Lazuri de Roșia. S-a născut în 12 aprilie 1930, în ziua de Florii, în Lazuri de Roșia. 

A urmat școala primară de 7 clase în localitatea natală.

După absolvirea școlii a muncit în gospodăria părinților, o gospodărie bine pusă la punct cu ”o pereche de boi de vândut, o pereche de tuluci, o pereche de crescut, vaci, pe lângă vaci și cai și 6 hectare de pământ”.

Din 1950 până în 1953 efectuează  stagiul militar. După lăsarea la vatră se căsătorește cu fosta colegă de școală, Maria (1930-2012), având o fiică, Maria (1954-2017), directoare de grădiniță la Arad.

Deși are aproape 92 de ani, Bunu Flore, chiar dacă trăiește singur, este plin de viață și își rânduiește gospodăria, ajutat de un nepot. Ba, uneori, mai face chiar și o miuță cu pruncii, pe uliță.

De mic a fost atras de folclor, în special de corinde și de Alduitul colacului, obiceiuri de Crăciun specifice zonei. Prima dată ”m-am dus la o casă unde corindătorii făceau repetiție și m-am ascuns sub pat, un pat înalt cu picioare – așa am învățat corinzâle și alduitul colacului” ne mărturisește, cu un zâmbet în colțul gurii, Bunu Flore.

Pasionat de acest obicei și înzestrat cu o memorie, voce și o dicție deosebite, pe care le păstrează și acum, după ce s-a căsătorit a resuscitat aceste obiceiuri, care, datorită războiului  și noii orânduiri, își pierduseră însemnătatea. Așa a ajuns „Popă de corinzi” (șeful cetei de colindători), ducând bucurie și vestind ”Nașterea Domnului”, până în anul 2011, acesta fiind ultimul Crăciun la care a mers cu ceata de colindători. Decesul highighișului Dorel din Lazuri, dar mai ales al soției (2012), la care adăugăm și vârsta înaintată (81 de ani) îl determină să se retragă. Cu toate acestea, încă este lucid, are o voce și o dicție de invidiat și, din când în când, din tezaurul folcloric ce îl păstrează în minte, mai împărtășește, celor care îi solicită, colinzi, alduitul colacului etc.

Referințe: - Interviu, iulie 2021.  (S. S.)

DOI ROMÂNI DE LEGENDĂ: VICTOR DELEU ȘI OLIVIA BARDOSSY

 

DELEU, Victor**.   Jurist. Primar Cluj. S-a născut în 25 mai 1876, în satul Pericei, județul Sălaj. A încetat din viață la 31 decembrie 1939 în Cluj. A fost nepotul revoluționarului pașoptist Iacob Deleu, unul dintre căpitanii lui Avram Iancu, şi fiul lui Daniel Deleu, notar în localităţile Siciu şi Pericei și a soției sale, Iuliana, născută Cosma, fiica preotului Ioan Cosma din Pericei. Rămâne orfan de tată în anul 1896. Au fost șase frați.

A fost dat la școală odată cu fratele său, Ioan Deleu[1], fiind de vârstă apropiată. Cursurile şcolii primare le-au urmat în satul natal, Pericei, în perioada 1883-1887, după care au fost înscriși la Liceul minorit romano-catolic din Șimleu, pe care l-au absolvit în anul 1891. Pentru cursurile liceale superioare au fost înscriși la Colegiul reformat evanghelic din Zalău, unde au urmat clasele V și VI de liceu. De aici pleacă în urma unui conflict pe teme naționale, pe care Victor Deleu l-a avut cu un profesor. Clasa a VII-a de liceu au urmat-o la Liceul greco-catolic românesc din Blaj, primul trimestru al clasei a VIII-a de liceu la Școala medie română greco-ortodoxă din Brașov și ultimele două trimestre la Gimnaziul superior greco-catolic din Beiuș, unde au și absolvit, în anul 1895. După bacalaureat, drumurile școlarizării celor doi frați se despart. În data de 16 septembrie 1895, Victor Deleu s-a înscris la Facultatea de Drept a Universității din Budapesta, iar Ioan Deleu la Academia Comercială din Gratz.

A absolvit Facultatea de Drept la Bu­dapesta în anul 1900, iar la 31 octombrie ace­lași an se înscrie în Baroul Avocaților din Ora­dea ca stagiar la Georgiu Maior, avocat din Pericei. În același an s-a prezentat la examenul de doctorat la Facultatea de Drept a Universi­tății din Cluj. În anul 1902 obține doctoratul în drept la Universitatea din Cluj.

În vara anului 1902 este încorporat în armata austro-ungară, în cadrul unui regiment de infanterie, alcătuit preponderent din români, care avea garnizoana în Viena.

După efectuarea stagiului militar, Vic­tor Deleu își continuă stagiul avocațional la Arad. În zilele de 28, 29 aprilie și 1 mai 1905, Victor Deleu și-a susținut cu brio, la Budapesta, examenul de avocat, iar pe data de 20 mai 1905 a fost înscris ca avocat definitiv în cadrul Baroului Avocaților Oradea. S-a stabilit la Șimleu Silvaniei, deschizându-și aici un birou de avocatură.

A intrat în viața politico-culturală, luptând pentru eliberarea poporului român de sub jugul asupritor și realizarea unității națio­nale. Ca urmare a decesului redactorului responsabil al ziarului „Gazeta de Duminecă”, Ion Pop Reteganul, proprietarul-editor al ziarului, Ioan P. Lazăr, îi propune lui Victor Deleu, în 16 iulie 1905, să preia această funcție. Astfel, în perioada 1905-1910, Victor Deleu a activat ca redactor responsabil al prestigiosului ziar românesc din Șimleu, asupra căruia şi-a pus propria amprentă, imprimându-i o direcţie politică fermă, de luptă pentru afirmarea naţională, economică şi culturală a românilor sălăjeni. A fost secondat cu brio și de căte fratele său, Ioan Deleu, care avea vădite înclinații jurnalistice și în domeniul literaturii. A organizat participarea sălăjenilor la Expozițiunea generală română din 1906.  În anul 1907 a fost ales secretarul Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, iar la 11 noiem­brie 1908 a fost ales membru al Societății pen­tru Fond de Teatru Român, filiala Șimleu. În 1910 a părăsit redacția gazetei, intrând în lupta electorală. A fost candidatul P.N.L. din Tran­silvania la alegerile pentru parlamentul de la Budapesta din partea circumscripției electo­rale Șimleu Silvaniei (1910-1911). A conti­nuat activitatea de gazetar colaborând la zia­rele „Tribuna” și „Românul” din Arad.

În vara anului 1914, la începutul războiului, a fost mobilizat și trimis pe frontul din Galiția. În toamna aceluiași an, pentru a slăbi forța com­bativă a armatei austro-ungare, V. Deleu, îm­preună cu ostașii din compania pe care o co­manda, a trecut linia frontului.

Ca prizonier de război V. Deleu a fost trimis la Kineșma, pe Volga. În decembrie 1916 se constituie la Darnița, lângă Kiev, un lagăr unde se concen­trează un număr mare de transilvăneni și bu­covineni, prizonieri ai armatei ruse, în vederea organizării unui corp de voluntari care să lupte alături de armata română. În 3 iunie 1917, un tren special cu 116 ofiţeri şi 1.200 de soldaţi complet echipaţi a pornit din Kiev spre Iaşi, unde a ajuns patru zile mai târziu.

În 8 iunie, Victor Deleu sosea la Iaşi în fruntea primului batalion de voluntari români ardeleni, format la Kiev, fiind primiţi în Piaţa Unirii din Iaşi de către autorităţile româneşti, în frunte cu regele Ferdinand şi regina Maria. Urcat pe soclul statuii domnitorului Alexandru Ioan Cuza, sălăjeanul a rostit o cuvântare magnifică, care a electrizat întreaga mulţime adunată în piaţă: ”Eram datori să venim noi la voi, spune el, azi, când voi trăiţi zile atât de grele. Noi am pornit din ţară străină, dar am pornit cu un singur gând: să mergem acasă. De aceea drumul nostru nu era decât unul singur, înainte. Şi mergând înainte vom birui! Vom birui, pentru că nu sunt aşa de înalţi Carpaţii cât ne sunt inimile de înălţate!”[2] După alte câteva zile a fost chemat de către Marele Stat Major al armatei şi însărcinat cu organizarea Biroului ardeleni-bucovineni. A refuzat munca birocratică, insistând să meargă pe câmpul de bătălie. A fost repartizat, într-un final, la Batalionul 10 Vânători, care a participat la luptele grele de la Mărăşeşti.  A fost prezent la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie de la Alba Iulia unde a fost ales membru al Ma­relui Sfat Național. A fost numit secretar general al resortului Interne din cadrul Consiliului Dirigent de la București, fiind însărcinat cu siguranța statului și cu înfiin­țarea și organizarea poliției. A fost ales de­putat în Camera Deputaților la alegerile din noiembrie 1919. În 29 august 1922 a fost ales președintele Uniunii Foștilor Volun­tari Români. 

A fost primar al municipiului Cluj, în perioada 10 iunie 1932 - 18 noiembrie 1933. A încetat din viață la 63 de ani, la Cluj.

În primăvara anului 1911 se căsătorește cu OLIVIA BARDOSSY.[3] Profesoară de muzică, pianistă, activistă pe tarâm caritativ, cultural, educativ și religios.

S-a născut în anul 1881 în Szolnok, Ungaria. A încetat din viață în 5 februarie 1949, în București. Este fiica lui Iuliu Bardossy (1840, Reghin – 24 martie 1915, Sibiu) și Irina Bardossy (1854-1930, Sibiu). Are trei frați și trei surori: Cornel Bardossy, Valeria Bardossy, Eugenia Bardossy, Coriolan (Cori) Bardossy, Augustin (Gusti) Bardossy şi Aurelia (Reli) Cigărean.

Familia a fost interesată de edicația Oliviei, după cum aflăm din „Tribuna Poporului”, Arad, nr. 219, 19 noiembrie/1 decembrie 1898, p. 294: „Dşoara Olivia Irina Bàrdossy, fosta elevă a institutului domnişoarelor engleze din Mindelteim (Bavaria) şi fica dlui Iuliu Bardossy, inspector şcolar în retragere din Sibiiu, precum ni-ae vesteşte din München, a avut succes eminent la depunerea examenului e cualificaţiune pentru profesura de musică, depus înaintea comisiunei regnicolare din Bavaria, şi a obţinut diploma pentru Catedra de musică la preparandii şi alte institute superioare de fete. În cât se ştie, dşoara Bardossy este unica la noi cu asemenea cualificaţie. Dintre 17 candidate dînsa a fost a doua la examenul teoretic şi cea dintâiu la cel practic. Felicităm din inimă atât pe dşoara Bardossy, cât şi pe părinţii dsale.”

A absolvit Facultatea de Pedagogie de la Ausburg şi a Conservatorul din Mindelheim.

Din Anuarul „Transilvania”, anul XXX, Sibiu 1899, aflăm că „Bardossy Iuliu recomandă pe fiica sa, instructoare de pian.”

În 19 iulie 1914 are loc la Tășnad adunarea cercuală și Reuniunea învățătorilor români din Sălaj, ocazie cu care are loc „un concert dat cu concursul doamnei Olivia dr. Deleu, domnişoara Acca Barbu şi Stefan Mărcuş.”[4]

În 24 martie 1915 se stinge din viață, la Sibiu, tatăl său, Iuliu Bardossy.

A fost membră a Reuniunii femeilor române din Sibiiu, membră în Secția feminină a ASTREI, membră în conducerea Asociației Ardelene Cercul Ronsard Cluj, societate pentru răspândirea limbii și culturii franceze.

A fost președintă a Societății de binefacere „Caritatea” din Cluj, cea mai puternică asociație de acest tip din Transilvania. În cadrul acesteia s-a implicat activ în ridicarea sanatoriului pentru studenți de la Colibița și conducerea acestuia. Asociaţia „Caritatea” din Cluj a început achiziţia de terenuri la Colibiţa, un sat din Bistriţa-Năsăud, situat la o altitudine de peste 800 de metri şi recunoscut pentru calitatea aerului, în 1923. Cumpărarea de terenuri şi amenajarea clădirilor s-a încheiat abia după 10 ani, în 1933. În tot acest timp, asociaţia a construit mai multe pavilioane, care formau un sanatoriu ce asigura cure de recuperare pentru cei cu probleme pulmonare. Construcţia precum şi întreţinerea acestui sanatoriu erau posibile datorită sumelor provenite de la Ministerul Sănătăţii, donaţiilor private, dar şi diferitelor evenimente şi baluri de strângere de fonduri. Relevant este aricolul Opera „Carității”, din „Înfrățirea Romînească”, din care reproduc: „Dna Olivia V. Deleu, o femeie distinsă, cultă şi energică, care de patru ani de zile conduce cu un zel neobosit şi cu o pricepere neîntrecută opera salvatoare a „Carităţii", — ne-a desvoltat, în cadrul unei cuvântări luminoase, ticluită numai din cuvinte de iubire şi compătimire pentru ocrotiţii cei suferinzi, scopul, activitatea şi planurile pentru viitor ale societăţii, prezidatede dânsa. Reţinem frumosul pasagiu din introducerea cuvântării, care ne arată scopul sublim şi ideal al „Carităţii": „Societatea Caritatea având ca scop principal, lupta pentru salvarea tineretului atins de boala nemiloasă a tuberculozei ce bântuie în toate straturile societăţii, slăbind astfel vitalitatea Neamului nostru, noi con'ştiente de rolul, pe care femeea română îl are în organizaţia socială şi a vieţei de Stat naţional, ne-am pus toată străduinţa, ca să realizăm în limitele posibilităţilor dictate de greutaţi materiale, — pe care le-am înfruntat însă cu întreaga noastră dragoste — idealul ce-1 urmărim. Astăzi după războiul mondial, constatăm o slăbire a forţelor fizice, iar tuberculoza distruge în ţara noastră an de an, după cum arată datele statistice, multe vieţi tinere, cari ar fi fost destinate pentru munca de consolidare şi progres a ţării noastre întregite... In dorinţa de a contribui şi noi, un grup de femei intelectuale, la marea operă a regenerării forţelor naţionale, sub forma unei Societăţi de binefacere, am început înainte cu 4 ani activitatea noastră, muncind aproape exclusiv la realizarea programului nostru care este: susţinerea şi desvoltarea micului nostru sanator dela Colibiţa, unde trimitem an de an, copii, elevi, eleve a şcoalelor secundare, studenţii ca să-şi refacă sănătatea lor zdruncinată după greutăţile anului şcolar."

Referințe:  - Pop, Florica (coordonator), Sălaj – oameni și opere, Ediția a II-a, adăugită și revizuită, Biblioteca Judeţeană I.S. Bădescu Sălaj, Zalău, 2017,  p 13; - Pop, Marin, Victor Deleu şi participarea sălăjenilor la Expoziția Generală a României, În: ”Caiete silvane”, Nr. 136, Zalău, mai 2016, p. 30-35; - Pop, Florica (coordonator) 2018: Unitate, Realitate, Promisiune, Editura Silvania, Zalău, 2018, p. 118-119; - Generația Marii Uniri. Personalități sălăjene. Date personale, în: bjs.ro, accesat 6 iulie 2021; Bâcă, Ioan; Șteff, Ioan, Poveștile Colibiței, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2014, p.96-102;  Sanitarius, Opera „Carității”, în: „Înfrățirea Românească”, , an 2, nr. 10, Cluj, 15 martie 1926, p. 13-14.  (S. S.)

 

---

[1]Ioan Deleu (1877–1946)  - Avocat, publicist, primar Șimleul Silvaniei. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, reprezentând Societatea pentru fond de teatru român, despărțământul Șimleul-Silvaniei.

[2] Rad, Alina, Familia Deleu din Pericei – sălăjeni care au făurit istoria, în: „Graiul Sălajului”, 16 martie 2018.

[3] „Tribuna”, Arad, 15/28 aprilie 1911, p. 7; „Unirea”, Blaj, 29 aprilie 1911,  p. 294.

[4] „Unirea”, an 24, nr. 67, Blaj, p.6.

---

[1]Ioan Deleu (1877–1946)  - Avocat, publicist, primar Șimleul Silvaniei. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, reprezentând Societatea pentru fond de teatru român, despărțământul Șimleul-Silvaniei.

ACADEMICIANUL MIHAI ȘORA LA 105 ANI

ȘORA, Mihai. Filosof. Membru de onoare al Academiei Române.

S-a născut în 7 noiembrie 1916 în localitatea Ianova, comuna Remetea Mare, județul Timiș. Este fiul preotului și publicistului Melentie Șora, născut în 19 ianuarie 1889 în localitatea Feneriș din Țara Beiușului, decedat în 15 octombrie 1956 și al Anei, născută Bogdan.  

A urmat școala primară la Izvin și Timișoara, apoi Liceul Constantin Diaconovici-Loga, din același oraș, între anii 1927-1934.Între 1934-1938 a studiat filosofia la Universitatea din București. În 1938 a obținut o bursă din partea Institutului Francez din București, mutându-se la Paris. Înaintea intrării germanilor în Paris s-a mutat, împreună cu soția, la Grenoble, unde își realizează , sub îndrumarea lui Jacques Chevalier, teza de doctorat despre opera lui Blaise Pascal. Se înscrie în Partidul Comunist Francez.

Între anii 1945 și 1948 este cercetător la Centre national de la recherche scientifique din Paris. În 1948 a plecat în România pentru a-și vedea părinții, însă autoritățile nu i-au permis să se întoarcă în Franța, acolo unde îl așteptau soția și cei doi copii. Ulterior, aceștia au fost nevoiți să îl urmeze în România.

Forțat să stea în România a lucrat ca referent de specialitate la Ministerul de Externe în perioada ministeriatului Anei Pauker (1948–1951), apoi ca șef de secție la Editura pentru Limbi Străine (1951–1954) și redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954–1969), unde are meritul editorial de a fi fost fondatorul noii serii BPT („Biblioteca Pentru Toți”). În urma publicării Antologiei poeziei interbelice, în care erau prezenți poeți ca Nichifor Crainic și Radu Gyr, foști deținuți politici, iar, din emigrație, Aron Cotruș, Ștefan Baciu și Horia Stamatu, a fost înlăturat imediat și trimis ca simplu redactor la Editura Enciclopedică.

După evenimentele din Decembrie 1989 a fost ministru al Învățământului în guvernul Petre Roman.

Mihai Șora este membru fondator al Grupului de Dialog Social, al Alianței Civice și al Societății Române de Fenomenologie.

Din 24 octombrie 2012 este membru de onoare al Academiei Române.

Mihai Șora și Luiza Palanciuc-Șora. Foto:
cancan.ro

Viață personală: a fost căsătorit cu scriitoarea Mariana Șora (1917-2011).  Au avut o fiică, Alexandra, și doi fii - Andrei și Tom. Mihai Șora s-a recăsătorit pe 19 iulie 2014, la vârsta de 98 de ani, cu Luiza Palanciuc-Șora, cu 56 de ani mai tânără. Luiza Palanciuc-Șora este poetă, eseistă și traducătoare, dar este preocupată și de filosofia politică. Împreună cu Mihai Șora și Emil Stratan, Luiza Palanciuc a fondat, în 2010, revista “Academia de poezie”.

Premii, distincții, decorații

- 1978: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Sarea pământului; 1998: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Firul ierbii;

- 2011: Decorația regală „Nihil Sine Deo”;

- 2018: Cetățean de onoare al municipiului București;

- Premiul Cetățeanului European;

- Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Mare Cruce (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”;

- Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler (2016).

Ieri, academicianul Mihai Șora a împlinit 105 ani, trecând în rândul clelo mai longevivi 60 de oameni de pe Terra.

La mulți ani cu sănătate, domnule academician Mihai Șora!

Referințe: - wikipedia.org; - Tindeche, Raluca, Cine este și cu ce se ocupă Luiza Palanciuc, soția lui Mihai Șora. Este cu 56 de ani mai tânără decât filosoful, în: b1tv.ro

GHEORGHE (GEORGE) CRIȘAN (1887-1935) - BEIUȘEANUL CARE ÎNMÂNAT REGELUI FERDINAND MESAJUL CNR PRIVIND UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA

CRIŞAN, Gheorghe (George) */**/***. Avocat. Secretar al Consiliului Național Român. Delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.  

S-a născut la 7 noiembrie 1887 în Beiuș, județul Bihor, în familia meșterului tăbăcar Ilarie Crișan, fiind unul dintre cei cinci copii ai acestuia. A rămas la o vârstă fragedă orfan de mamă.   A încetat din viață în 23 iunie 1935, la București. A fost înhumat în Cimitirul din Deal din Beiuș.

Şcoala primară și liceul le-a urmat la Beiuş, unde şi-a luat  bacalaureatul “fără egal”. A urmat Facultatea de Drept la Budapesta, luându-şi licenţa  şi doctoratul cu “magna cum laude". Censura de avocat a luat-o la Târgu Mureş cu cea mai mare distincţie în faţa unei comisii maghiare. A fost unul dintre cei mai buni penaliști din Ardeal.

Tânărul aspirant s-a înscris în Baroul Arad, efectuând stagiatura în perioada 5 februarie 1909-1 septembrie 1912. Începând cu 12 noiembrie 1912 se înscrie ca avocat definitiv în baroul arădean și își deschide propriul birou.  Încă de la începutul carierei sale a atras atenţia elitei politice româneşti din Ardeal, fiind unul dintre tinerii în care se puneau mari speranţe.

Evenimentele din toamna anului 1918 îl găsesc foarte implicat. Fiind un colaborator al lui Ștefan Cicio-Pop, odată cu înființarea Consiliului Național Român Central, a fost mereu la dispoziția acestui for. Astfel, în timpul tratativelor româno-maghiare de la Arad, G. Crișan a fost desemnat secretarul părții române. Organizându-și propriul aparat de lucru, Consiliul Național Român Central îl avea președinte pe Ștefan Cicio-Pop, iar secretari pe G. Crișan, Sever Miclea și Petru Groza. G. Crișan va semna în calitate de secretar, iar Cicio-Pop în calitate de președinte al Marelui Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania, manifestul Către popoarele lumii (18 noiembrie 1918), precum și Convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Semnătura celor doi apare și pe convocatorul Adunării Naționale (20 noiembrie). A fost ales în comitetul de conducere al Consiliului Național Român din comitatul Arad, alături de Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș și alți trei reprezentanți ai Partidului Social Democrat. Bucurându-se de prestigiu în rândul conaționalilor săi, a fost ales delegat la Marea Adunare Națională din partea cercului electoral Aletea-Sântana, cu ocazia adunării ce a avut loc în 26 noiembrie.

“În noiembrie 1918, când Ardealul era în plină revoluție, a pornit de la Arad, în Banat, (împreună cu Teodor Roxin – n.n.), a trecut printre regimentele sârbești de ocupație şi după mari riscuri şi nenumărate peripeții, a ajuns la Iaşi, înmânând M. S. regelui Ferdinand mesajul comitetului naţional de peste munţi, care în numele poporului din Ardeal şi Banat hotăreşte unirea cu Vechiul regat”. De la Iaşi pleacă la Cernăuţi, unde este trimis de către Consiliul Național Român să participe la Congresul General al Românilor din Bucovina. Aici a vorbit în numele Transilvaniei și Banatului (28 noiembrie 1918).

Dr. George Crișan a fost desemnat unul dintre secretarii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, alături de Silviu Dragomir, Laurențiu Oanea, Ionel Pop, Victor Deleu ș.a. De asemenea, a fost ales în Marele Sfat Național al Transilvaniei.

La începutul anului 1919 s-a asociat cu Teodor Roxin, la Arad. ”Advocaţii Dr. Teodor Roxin şi Dr. Gheorghe Crişan şi-au asociat cancelariile. Arad. Strada Luther Márton nr. 1”.

După Unire a fost desemnat să facă parte din delegația română la Conferința de Pace de la Paris. Alături de I. C. Brătianu, primul-ministru al României, de Alexandru Vaida Voievod etc. a  făcut parte din delegaţia română la Conferinţa de pace de la Paris din primăvara anului 1919; tot în anul 1919 a fost desemnat să facă parte din delegația română de la Conferința Internațională de la Haga. La alegerile parlamentare din noiembrie 1919 a obținut mandatul de deputat în circumscripția Vașcău. El a rămas un activist de marcă al PNR și apoi al PNȚ. Astfel, în timpul guvernării PNȚ a fost secretar de stat la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicații (1931-1932). A făcut parte din conducerea organizației Transilvania-Banat a partidului, fiind un colaborator apropiat al liderilor ardeleni Iuliu Maniu și Al. Vaida-Voevod. A îndeplinit chiar și funcția de secretar al acesteia. Pentru o lungă perioadă de timp a fost și președintele organizației județene Bihor a Partidului Național Țărănesc. La alegerile din 1931 a obținut un nou mandat de deputat de Bihor, când a fost ales și vicepreședinte al Camerei Deputaților. După Unire a fost ales în mai toate legislaturile în parlament, desfăşurând o activitate mult apreciată de cei în drept. A îndeplinit diverse funcţii ministeriale: subsecretar de stat la comunicații şi la finanțe  şi ministru al Ardealului. A fost ministru de stat în guvernul Iuliu Maniu ( 20 octombrie 1932–13 ianuarie 1933). În 1933 l-a însoţit pe Titulescu la conferința economică de la Londra. După 1930 a fost președintele Casei Naționale de Economii și Cecuri Poștale. Conform registrului avocaților definitivi din Baroul Arad a fost avocat practicant până în 30 decembrie 1920, apoi, revine după o pauză, din 5 august 1926 până în 18 ianuarie 1927.

A publicat în presa românească articole politice, dar și studii de specialitatea Drept internațional sau de analiză politică. În anul 1929 a editat volumul Două politici, iar în 1930 Un nou program de finanță publică.

Referințe: - Faur, Viorel, Viaţa politică a românilor bihoreni (1849-1919)… p. 8, 12, 54, 66, 108; - Iancu, Gheorghe,  Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român (1918-1920)… p. 284; - 1918 la români. Documentele unirii. Unirea Transilvaniei cu România. 1 Decembrie 1918. Vol. 7, 8… p. (7) 321, 361, 395, 396, 482, 492; - Tripon, A.  Monografia Almanah a Crişanei, Tipografia Diecezană, Oradea, 1936. p. 344; - Românul”. An VIII. Nr. 4. Arad, 5/18 ianuarie 1919. Pag. 7.  (I.I.,  S. S.)

Monumentul funerar al lui George Crișan din Cimitirul din Deal, Beiuș