marți, 29 martie 2011

AMURGUL COLONEILOR

Iată şi „amurgul”. Solemnul ceas al „ispăşirii a 50 de ani”, aşa cum frumos spunea un bun prieten, poet şi colonel în rezervă, într-una din frumoasele sale poezii. N-aş fi crezut vreodată că o să ajung ca, înspre amurgul vieţii, să mă gândesc, la ceas de seară, la un fel de „dare de seamă” asupra a ceea ce a fost cu mine, cu ai mei, cu noi, însă fără a încerca, în vreun fel sau altul, să vopsesc gardul existenţei cu culoarea care-mi place. În orice caz, nu portocaliu...
În nedesluşitul zilelor ce mi-au rămas, la „decenii distanţă de anotimpul copilăriei şi al adolescenţei”, imaginile, sentimentele sunt, cât de cât, limpezi. Acum, înainte de amurg, înţeleg mai bine de ce îi priveam pe colegii şi prietenii mei mai în vârstă cu simpatie, cu emoţie şi curiozitate, când îi întâlneam prin viaţă, prin şcoli, pe la sălile de specialitate sau în poligoanele de instrucţie, ori când intrau pe terenurile de sport unde ne cotonogeam reciproc. Cu respect, dar tot „cotonogeală” se chema!
Am început să cam iau seama la acest „amurg”, atunci când m-am întors de la post, de la Misiunea României la NATO, de la Bruxelles. Reveneam „acasă”, după patru ani şi jumătate, unde lucrasem şi cunoscusem o lume normală. Şi ea, lumea normală de acolo, avea ciudăţeniile ei, dar „mai răruţ, că-i mai bunuţ”. Noi avem însă acest proverb, dar ei îi ştiu mai bine înţelesul. Îl ştim şi noi, dar ce folos!? Adevărul este că, îmi este dor de viaţa normală, de starea aceea de normalitate, de acolo. De altceva, nu! Sincer!
          În primele zile, firesc, mi-am redeschis agenda şi am început să-mi caut prietenii, cunoştinţele. Cu unii dintre ei mă mai întâlnisem, fie la Bruxelles, ori fie în diverse locuri prin ţară, în timpul concediilor. Pe cei mai mulţi dintre ei nu-i mai văzusem, iar internetul ori telefoanele mobile erau atunci în faza de pionierat. Majoritatea dintre ei erau de vârsta mea, sau pe acolo, prin „zonă”.
Am sunat în multe locuri din Bucureşti şi din ţară. Pe puţini i-am mai auzit la telefon, la vechile numere. Cel mai adesea mi se spunea: „a trecut în rezervă”, „a fost disponibilizat”, sau „s-a pensionat, a ieşit cu ordonanţa”. Faptul că X sau Y au „ trecut în rezervă” nu m-a impresionat prea mult. Or fi avut, oamenii, ceva probleme, mă gândeam. Dar ceea ce m-a impresionat şi, chiar m-a bulversat cumva, a fost expresia „s-a pensionat”. Nu-mi reveneam! Prietenul meu, colegul meu de clasă de liceu militar (Breaza) sau de şcoală militară (transmisiuni), sau de serviciu s-a pensionat!?... Are vârsta pensionării!!!??? Am şi eu, oare, vârsta de pensionare? Dintr-o dată am avut impresia că anii au dat năvală peste mine, cu bocancii murdari de noroi şi au început să mai şi tropăie. Zile întregi m-a urmărit această stare. Adică, vezi Doamne, am intrat şi eu în zona vârstei „crepusculare” în care „poţi să fii pensionat”, sau „să te pensionezi”! Cu timpul, m-am obişnuit. E un început în toate.
La 14 ani, vârsta când m-am orientat spre liceul militar, spre cariera militară, am ales disciplina, rigoarea, seriozitatea asupra lucrului bine-făcut. Eram un tânăr optimist, plin de viaţă, care, la porţile viitorului bătea cu încredere, ca unul care (ziceam eu!) se afla puternic ancorat în realitate. Aşa cum era, ea, realitatea. Alta nu cunoşteam. Eram destul de sensibil, dar arareori îmi făceam „publice” necazurile mele şi nici nu arătam că aş fi supărat. EU alesesem acest drum! Nu trebuie ignorat rolul părinţilor în dorinţa de a-şi vedea copilul realizat. Lucrurile nu se opresc aici. Asemeni colegilor şi prietenilor mei, aveam spre conturare un ideal: acela de a sluji patria, aşa cum înţelegeam noi, la vârsta liceului militar sau a şcolii militare. Şi AM SLUJIT-O, de-a lungul carierei militare, aşa cum ne-am priceput noi mai bine! Am înţeles de la o vârstă fragedă că, în viaţă este important să-ţi urmareşti scopul şi să nu te abaţi de la obiectivele fixate. Am înţeles că realizarea profesională este un pas important.
Unii dintre colegii care au ieşit la pensie apucaseră să ajungă la gradul de colonel. Cei mai mulţi s-au oprit la cel de locotenent-colonel. ÎN MOD SURPRINZATOR (cel puţin pentru mine), foarte mulţi dintre cei care s-au pensionat erau destul de tineri, maiori sau chiar căpitani. Acum, unii spun că suntem prea mulţi colonei în armată! Că piramida gradelor este cu vârful în jos. AFARA, DECI, CU COLONEII!
Cred în ceea ce spunea un bun amic, şi anume că acea Ordonanţă a oferit iluzia “Fetei Morgana". La drept vorbind, “pe praful ăsta”, cine nu este încântat  când ştie că, iesind la pensie, îţi va fi răsplătită activitatea depusă, cu o sumă de bani deloc de neglijat. Însă, cea mai spinoasă problemă este cea a vârstei. Este vârsta la care, ziceam eu, de-abia au fost realizate anumite idealuri, obiective. Eu credeam că la 40-45 de ani omul se simte în mijlocul vieţii şi că angajarea mai profundă în muncă creează un echilibru al personalităţii. Dar, în opinia mea, pensionarea aceasta timpurie poate răsturna tot acest echilibru. La aşa ceva mă gândeam eu atunci.
Unii dintre colegi ar fi avut alternativa trecerii într-o altă unitate, însă, aceasta presupunea mutarea într-o altă garnizoană. Sunt destui care şi-au sacrificat viaţa de familie pentru a-şi urmări ţelul, pentru un grad în plus (să zicem). Probabil că au pus în balanţă importanţa realizării pe plan profesional cu cea a păstrării echilibrului pe plan familial. Este doar o supoziţie de-a mea. Cine ştie ce-o fi fost în sufletul oamenilor, prin ce poate trece un ofiţer când i se restructurează unitatea, funcţia, ori când gradul pe care îl are nu mai corespunde gradului cu care este prevăzută funcţia respectivă în statul de organizare al unităţii! Pentru civili este greu de înţeles!
O parte dintre prietenii mei, prevăzători, şi-au “închiriat” deja locuri de veci la Cimitirul “Ghencea 3” şi au început să vorbească despre modalitatea de realizare a unei reţele de “internet subteran” pentru a ţine legătura şi peste ani, în ideea că... poate se vor cere şi (de) acolo puncte de vedere, sau mesaje cheie despre viaţa de dincolo...
Mulţi au început să lucreze în viaţa civilă, la diverse firme private, sau la unele instituţii de stat. Au avut noroc! Acum a căzut şi oportunitatea aceasta. A avut Guvernul Boc grijă!!!… Mulţi mi-au spus că mai mult decât pregătirea profesională, ceea ce i-a recomandat în faţa unui eventual angajator au fost următoarele atribute: seriozitate, conştiinciozitate, loialitate, disciplină, rezistenţa la stres, spirit întreprinzător, corectitudine, voinţă. Adică, trăsăturile de personalitate ce le-au fost preponderent dezvoltate pe parcursul carierei lor ÎN VIAŢA MILITARĂ.
Avem destule probleme în ţară, avem şi defecte, ca orice neam, însă avem şi reuşite. ARMATA NU E NICI MAI BUNĂ, NICI MAI REA DECÂT SOCIETATEA... Probabil că nu există pădure fără uscături. Trăim într-o lume reală, nu într-una ideală! Părerea mea!
Faptul că unii, azi, când noi suntem militari în rezervă!!! nu-ţi mai răspund nici măcar la simplul “ce mai faci, cum o mai duci”, a intrat deja în banalul relaţiilor interumane, CÂND E VORBA DE PERSONAJE PE AI CĂROR UMERI AU APĂRUT STELE PE CARE, vezi Doamne, SE SPRIJINĂ DESTINUL ARMATEI. Căci ei, acum, se ocupă de numere mari, de noi toţi, de destinul colectiv, sunt mari specialişti deveniţi brusc gânditori ai binelui colectiv. Acum, din noua postură ei nu pot vedea decât totalităţile, categoriile, macro-problemele stivuite cu dichis în strategii de amploare.
SĂ NE ÎNŢELEGEM: nu am nimic împotriva procesului de reformă în domeniul militar. Măsurile chiar dacă sunt dure, sunt necesare, dar trebuie să nu se umble cu standarde diferite. Reforma trebuie să fie egală pentru toţi militarii, de toate gradele. Altfel ajungem la vorba „iar se-amână revoluţia (reforma) din cauza ploii”, cum spunea poetul Mircea Dinescu. Iar SOCIETATEA CIVILĂ ŞI, MAI ALES DEMNITARII DIN SFERA POLITICULUI, s-ar cuveni să nu uite că Armata a fost „locomotiva naţională a integrării în NATO”! Experienţa acumulată de militarii români în teatrele de operaţii afgane sau irakiene, ori în Balcani, este considerată "nepreţuită" de către specialiştii militari români şi străini.
Dincolo de orice problemă, un lucru este cert şi important, care cred şi sper să conteze cu adevărat pentru toţi românii: “Armata a pus România pe harta lumii”! Şi, probabil, că şi unii dintre coloneii de azi, aflaţi în amurgul carierei şi al vieţii, au contribuit la aceasta, în vreun fel sau altul.
Pentru tot ce a fost, aşa cum a fost, mă înclin cu onoare, respect şi mândrie în faţa Armatei României!
de colonel în rezervă Dorel Pietrăreanu

În fotografie: Miting 19.05.2010
Sursa: BLOG ELENA TOMA