Ţara mea. Compunere de elev bătrân

povestire de Dorel Pietrăreanu

            Îmi aduc aminte că, elev fiind în şcoala generală, una dintre nelipsitele compuneri ale anului şcolar era “Ţara mea”. Compunerea aceasta, precum şi aceea “Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” erau cele mai chinuitoare şi mai aiuristice pentru mine. Fugeam de ele ca dracu’ de tămâie, dar niciodată n-am reuşit să scap. Eram educaţi în şcoală, în familie, iar mai târziu în Armată, că trăim în cea mai frumoasă ţară din lume, cu munţi, dealuri, câmpii, mare şi râuri. Astea erau şi atunci şi sunt şi acum la locul lor, mă rog cu unele modificări pe-ici-pe-colo, dar nesemnificative. Problema (Big Problem, Sir!) cu ţara mea de acum este conducerea şi, mai ales, cu administrarea ei. Că au ajuns până şi ţâncii de la grădiniţă să spună: „Avem o ţară frumoasă cu munţi, dealuri, câmpii, mare şi râuri, dar... păcat că e locuită!”

            Mă întreabă nepoţica mea, uitându-se la televizor: „Bunule, mergem şi noi la mare sau la munte?” Nu pot să-i spun că degeaba avem o ţară frumoasă dacă nu putem să-i vizităm cele mai frumoase locuri. Poţi să-i răspunzi unui copil de trei ani că din cauza infrastructurii rutiere infecte, sunt mâhnit ca român că nu pot vizita locurile frumoase ale acestei ţări, locuri despre care ziceam eu în compunerile mele cînd eram copil. Şi nu minţeam! Mă gândesc să iau elicopterul să văd România de acolo de sus, aşa cum ne-a sugerat onor preşedintele! Oare ce ar pricepe un copil de trei ani dacă-i spui despre infrastructură?! Nici copilul din mine de atunci şi nici nepoţica mea de acum nu ştiu ce reprezintă infrastructura şi cu ce se mănâncă ea. Ce să mai vorbeşti despre calitatea serviciilor, probabil cea mai scăzută din Europa?! Am luat-o razna şi eu!!!

            Este adevărat că turistul din noi caută când pleacă în concediu reîntoarcerea la natură, dar mă tem că noi, aici, pe plaiul mioritic, nici nu prea am îndrăznit să ne îndepărtăm de natură. Păi, abia dacă am strâns vreo 200 km de autostradă (cu TVA cu tot!), drumurile noastre în marea lor majoritate parcă sunt de la mama natură, cu gropi mari şi dese, ca după războaie multiple, fără locuri de parcare, prost sau aiuritor marcate şi delimitate, cu semne rutiere de pe vremea lui Pazvante Chioru. Orice intervenţie pentru repararea drumurilor se lasă aşteptată, în pură tradiţie balcanică. Gările parcă sunt muzee în aer liber, lăsate în paragină, uitate de lume şi de vreme, prin care trenurile trec doar când îşi aduc aminte. Poţi să-i spui unui copil că acum ajungi mai greu cu trenul sau cu maşina la mare sau la munte decât ajungeam noi acum 40 de ani când ne trimeteau părinţii în tabere?! Asta da evoluţie!!! Hai să trăieşti naţiune!

            Dar, probabil că noi, românii, ne-am cam obişnuit cu aşa ceva, parcă ar face parte din specificul naţional. Obişnuinţa cu răul mi se pare unul dintre cele mai mari păcate româneşti. Probabil că ne-am obişnuit cu umilinţa, adică să fim umiliţi de cei care se prefac a conduce sau administra această ţară cu munţi, dealuri, câmpii, mare şi râuri. Ne-am obişnuit cu umilinţa, cu umilirea şi cu hrană cât să nu mori. Cu asta se ocupă de fapt vremelnicii conducători şi administratori ai acestei ţări bogate cu un popor sărac şi trist.

            Doamne fereşte să te îmbolnăveşti în ţara mea (cea mai frumoasă ţară din lume, cu munţi, dealuri, câmpii, mare şi râuri)! O mierleşti certamente! Parol! Din spitale se pleacă acasă sănătos numai dacă ai pile sau relaţii la Doamne, Doamne. 
Medicii (care au mai rămas şi încă nu au ascultat de sfatul distinsului nostru prezident de a pleca spre alte zări!) le spun clar pacienţilor să vină cu medicamente de acasă, cu căţel, cu purcel etc. Mâine-poimâine cred că vor veni şi cu paturile de acasă. Finanţarea spitalelor de la buget se face din joi în Paşti şi (zic unii!) pe criterii colorate. Acum se poartă portocaliul! De parcă, în ţara mea cu ape line şi cu bulbuci, bolile ar fi pe culori politice!?

            Despre sistemul de educaţie nu amintesc în compunerea mea pentru că nu e bine să vorbeşti de funie(riu) în casa spânzuratului. Bine că am apucat să învăţ să scriu şi să citesc. Restul "e... detalii tehnice"! Nu mă risc!

Am auzit că într-o compunere şcolară nu e bine să scrii despre chestii politice. Nici nu am de gând. Eu scriu despre cea mai frumoasă ţară din lume, cu munţi, dealuri, câmpii, mare şi râuri, cu o conducere şi o administraţie catastrofală, unde lipsa de autoritate şi de legalitate contribuie esenţial la starea de nesiguranţă socială, de instabilitate accentuată în toate zonele profesionale. Na, că am comis-o! Asta e! Cum mi-o fi norocul! Însă eu mai zic, dacă tot am comis-o că, nu atât criza e cea care stârneşte panica, ci lipsa de pricepere e faptul cel mai îngrijorător. Suntem conduşi de către diletanţi, ignoranţi, oameni superficiali şi aroganţi care dispreţuiesc total poporul. Indiferenţa şi incompetenţa autorităţilor, în special cele care se ocupă de infrastructură, (azi am ce am cu infrastructura, nu?!) ating în opinia mea un nivel alarmant. Sunt deci toate ingredientele pentru o proastă administrare. Uraaaa!!! În plus duhoarea mafiei (politice şi nu numai) este acoperită cu funcţii importante, în zona puterii. Părerea mea! Nu mă credeţi? Uitaţi-vă la tv pe orice program vreţi, plimbaţi-vă prin România reală şi veţi ajunge la aceeaşi concluzie!

Am impresia că în jurul meu totul e în continuă degradare. Văd din ce în ce mai multă lume supărată, bolnavă, apăsată de griji şi datorii, datorii care se rostogolesc şi se amplifică la nesfârşit, asemenea unui bulgăre de zăpadă. Cred că pentru statul european român (Mamă, ce frumos sună!!!), omul simplu contează prea puţin. Eşti sus? Contezi. Eşti jos? Pa şi pu’! Nu contează că este vorba despre electoratul român! Mai e până la alegeri!

Un prieten îmi spunea că a văzut pe undeva scris ceva foarte interesant:  "Binele o duce rău în România." Mă întreb ce-o mai fi însemnând azi: “Binele”!? Mai ştie cineva ce reprezintă “binele” în această ţară cu munţi, dealuri, câmpii, mare şi râuri?! Sau trebuie să ne obişnuim cu “nenorocirea, ghinionul de a fi români”?!?!?!

Zilele trecute, premierul ne spunea că în curând vom ieşi din recesiune (cred că vom ieşi joia viitoare, mai spre seară!), că se vede luminiţa de la capătul tunelului. Mă tem că domnul în cauză se înșeală, ca de obicei! Alo!!! Domnule prim ministru, nu este luminiţa, este acarul Păun rătăcit în tunel, care şi-a aprins o ţigare.

            Aceasta a fost compunerea mea de elev bătrân despre ţara mea cu munţi, dealuri, câmpii, mare şi râuri. Să trăiţi bine!

PS. Oare voi lua notă de trecere de la Doamna învăţătoare?! Sau voi rămâne ca şi alţii: un repetent neconstituţional cu doctoratul la purtător... Puşca şi cureaua lată/ Ce profesor universitar de drept (sau stâng?) eram odată...


Foto: Gabriela Suciu 
Fotografiile din acest articol sunt dedicate autorului acestei povestiri, dl. D. Pietrăreanu  şi  Dumneavoastră, stimați cititori. Măcar dacă nu puteţi vizita aceste locuri, să le admiraţi în fotografie.