”… nu ştiu dacă primul soldat pe care l-am văzut era călare pe un cal alb, aşa cum l-am văzut între icoane, în casa tatii la Beiuş, pe Mihai Viteazul, dar mulţi din cei care au urmat maiorul Razoviceanu, după câte am înţeles, erau moţi de-ai lui Horea şi Avram Iancu, şi încă în opinci, dar cu puşti mitraliere în mâini” (Titus Roşu)
 |
RASOVICEANU, Gheorghe (Vicus, pentru
prieteni).[1] General de corp
de armată, general „à la suite”, adică „cap de regiment pe toată durata vieţii
beneficiarului”, titlu primit de la regele Carol al II-lea. S-a născut la 12
decembrie 1877 în comuna Arcani din judeţul Gorj. A încetat din viață în anul
1954, fiind înmormântat în cimitirul bisericii din satul natal, Rasoviţa,
comuna Leleşti, judeţul Gorj În perioada 1895-1897 Gheorghe Rasoviceanu a fost
elev al Şcolii Militare de Ofiţeri, în aceeaşi perioadă activând în Batalionul
VI Vânători de Munte.
La 1 iulie 1897,
elevul Gheorghe Rasoviceanu a fost avansat la gradul de sublocotenent, primind
comanda unui pluton din Batalionul VI Vânători. Avea să activeze în acest
batalion până în 1902, când devine comandant de pluton în cadrul Regimentului
Nr. 18 Gorj. În 1903 a fost transferat la Regimentul 2 Infanterie, în aceeaşi
calitate, comandant de pluton. În acelaşi an, Gheorghe Rasoviceanu a fost
transferat la Batalionul I Vânători. A fost avansat la gradul de locotenent în
mai 1903, iar în mai 1908 a devenit comandant de companie în cadrul
Batalionului I Vânători. În acelaşi an a fost transferat la Regimentul 26
Infanterie. Între anii 1912–1914 a urmat Şcoala Superioară de Război, iar în
perioada 23 iunie–31 iulie 1913, a făcut parte, în calitate de comandant de
companie, din Regimentul 52 Infanterie. După încheierea studiilor la Şcoala
Superioară de Război, Gheorghe Rasoviceanu a fost numit comandant de batalion
în Regimentul 40 Infanterie. La 1 noiembrie 1914 a fost avansat la gradul de
maior, iar la 15 august 1916 maiorul Gheorghe Rasoviceanu se afla la comanda Batalionului I din Regimentul 9
Vânători, îndeplinind şi funcţia de şef de stat major al regimentului.
În 1 noiembrie
1916 a fost avansat la gradul de locotenent–colonel şi numit comandant al
Regimentului 9 Vânători. Pentru faptele de vitejie săvârşite în Dobrogea de
soldaţii şi ofiţerii Regimentului 9 Vânători, această unitate a fost denumită „Regele Ferdinand I“ şi decorată cu
Ordinul „Mihai Viteazul“, clasa a
III–a. Locotenent-colonelul Gheorghe Rasoviceanu avea să se distingă în luptele
de la: Mustafa, Amzacea, Nazarcea, Topraisar, Stâlpu şi Bălăriile. Ulterior, a
luat parte la luptele eroice de la Mărăşeşti, în calitatea sa de comandant al
Regimentului 9 Vânători de Munte. Ca urmare a faptelor de vitejie din iulie
1917, locotenent-colonelul Gheorghe Rasoviceanu a fost decorat cu ordinul
„Mihai Viteazul“, clasa a III – a, printr-un decret regal semnat la Iaşi de
către regele Ferdinand I în 18 august 1917. Ulterior, la 1 noiembrie 1917,
Gheorghe Rasoviceanu a fost avansat la gradul de colonel, primind comanda unei
brigăzi din Corpul Vânătorilor de Munte. După proclamarea Republicii
Sfaturilor, condusă de Kun Bela şi Garbai Sandor, provocările şi crimele se
înteţesc pe întregul front (inclusiv trenuri blindate din care desantau trupe).
La începutul lunii martie, col. Rasoviceanu organizează la Ţebea depunerea
jurământului de către Corpul Voluntarilor „HORIA”, format din 4 000 de oameni
(înfiinţat la 15-16 februarie 1919 de dr. Ioan Suciu şi cpt. Florian Medrea
prin recrutarea moților din regiunea Zarandului şi a Munţilor Apuseni - plăşile
Baia de Criş, Brad, Abrud şi Câmpeni), serviciul divin fiind oficiat de 12
preoţi la steagul zdrenţuit în lupte al regimentului său. Urcat pe o masă, îi
anunţă pe moţi în urale că ies de sub jurisdicţia Consiliului Dirigent şi se
subordonează Diviziei 2 Vânători, ca avangardă în viitoare lupte. Trupele
regale române din regiune îşi dublează astfel efectivul (12 000 oameni). După proclamarea Republicii Sfaturilor, condusă de
Kun Bela şi Garbai Sandor, provocările şi crimele se înteţesc pe întregul front
(inclusiv trenuri blindate din care desantau trupe). În aceste condiții, armata
română este obligată să declanșeze ofensiva generală la 16 aprilie 1919. În
Săptămâna Patimilor, Divizia 2 Vânători atacă prin defileurile văilor Crişului
Alb şi Crişului Negru. În numai două zile, inamicul este rostogolit din munți
şi se retrage în dezordine spre Tisa. Printre localităţile eliberate prin
luptă de regimentele înfrăţite 9 Vânători şi „Horia” (grupate în Detașamentul
Rasoviceanu) se numără Vaşcău, Beiuşul, Tinca şi Salonta. După eliberarea
Beiuşului (19 aprilie), regimentul voluntarilor moți preia acest nume
(Regimentul "BEIUŞ"). În 22 aprilie sunt eliberate în totalitate
fostele comitate Bihor şi Arad, nitrându-se pe teritoriul Ungariei. Ieşirea din
defileuri impunea întărirea avangărzilor. Se constituie Grupul de Sud (gen.
Dabija) pentru fixarea forțelor inamice superioare din zona Bekescsaba (30 000
oameni, faţă de cca.12 000). Efortul principal al campaniei revine acum
Grupului de Sud, întărit cu Divizia 18 ardeleană, iar comanda o preia generalul
Ştefan Holban. La 28 aprilie, Divizia 2 Vânători ocupă zona Szarvas-Gyoma.
Manevrele Grupului de Sud taie liniile de retragere ale inamicului ce se
retrăgea spre Szolnok, zdrobind rezistența la Mezötur, iar până la 1 mai 1919
trupele române controlează malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea
resturile Armatei Roșii maghiare. În Sâmbăta Mare, armata regală română
eliberatoare pătrundea în Beiuş. Entuziasmul populaţiei a fost pe măsură.
I-a ieșit în cale delegaţia formată din avocatul Traian-Amos Pentera (Pinter),
secretarul Consiliului Naţional Local, şi profesorul Vasile Ștefănică,
directorul Liceului greco-catolic „Samuil Vulcan”. Regimentele înfrăţite, moții
şi vânătorii, au celebrat Sfintele Paști la Beiuş, unde recent numitul protopop
ortodox Petru E. Papp a oficiat prima slujbă în libertate a Învierii Domnului,
ajutat de bătrânul preot Moise Popovici şi de părintele Gheorghe Cotenescu, de
la Regimentul 9 Vânători. Atmosfera evenimentului este descrisă emoționant de
protopopul Petru E. Papp: „Ziua Paştilor
avu o îndoită însemnătate. Înviase Fiul lui Dumnezeu şi adusese Învierea de
mult aşteptată şi neamului românesc. Părintele Cotunescu (corect Cotenescu –
n.a.) din 9 Vânători împreună cu părintele Moise Popoviciu şi cu mine
săvârșirăm sfânta slujbă a Învierii în Beiuş. Biserica împrejmuită de soldaţi
cu luminițe aprinse în mâini, cari ca la mormântul Domnului vestesc Învierea.
Au fost cele mai înălțătoare şi mai frumoase Paști din câte am avut vreodată”. În timpul campaniei din Ungaria din vara anului
1919, Regimentul 9 Vânători de Munte, comandat de către colonelul Gheorghe
Rasoviceanu, a fost primul care a trecut Tisa. ”Emoționați, Regele Ferdinand şi Regina Maria sunt de faţă, aşa cum au
participat pe 29 mai şi la sădirea simbolică a doi pui de goruni la Țebea, câte
unul pentru fiecare”.
Împreună cu
voluntarii moţi din Ţara Zarandului şi din Munţii Apuseni, ofiţerii regăţeni
Gh. Dabija, Gh. Rasoviceanu şi Gh. Cotenescu (toţi trei purtători cu cinste ai
numelui Sfântului Mare Mucenic care a biruit balaurul biblic) şi toţi ceilalţi
militari ardeleni şi regăţeni, şi-au trecut numele pe răbojul istoriei
dezrobirii Ardealului, făuririi şi apărării României Întregite. Ei n-au luptat
pentru recompense, tinichele şi onoruri, ci pentru demnitatea numelui de român.
Dar slăbiciunile umane şi cinismul noilor vremuri au afectat nemeritat şi destinele
acestui trio. Generalul Mărdărescu, influenţat de un vechi conflict personal,
îi ia comanda generalului Dabija, răpeşte neînfricaţilor săi vânători – opriţi
la porţile Budapestei - şansa de a defila pe Bulevardul Andrassy, îl obligă
să-şi dea demisia şi îl supune unei anchete. Ieşit cu fruntea sus dintr-o
anchetă de ani de zile, acesta devine unul din cei
mai buni istorici militari ai ţării.
În
24 ianuarie 1922, colonelul Rasoviceanu a fost nașul prințului Mihai. În Memorii, vol. 3, p. 266, 267 , Nicolae
Iorga spune: ”
Seara, colonelul Rasoviceanu mă roagă în
zadar să asist la botezul Prințului Mihai, pe care-l botează el și vânătorii de
munte… Take Ionescu a luat parte la botez (unde colonelului Rasoviceanu,
nașul" de formă, i s'a creat o situație ridiculă, stând numai lângă Rege,
care ținea copilul în brațe)”.
Sursa: LITUA, nr. 16, Târgu Jiu
2014, p. 2016
În data de 14 ianuarie 1924, Gheorghe Rasoviceanu a fost
înaintat la gradul de general de brigadă, îndeplinind funcția de comandant de
brigadă în cadrul Corpului Vânătorilor de Munte. Generalul Gheorghe Rasoviceanu
avea să activeze în calitate de comandant al Comandamentului I Teritorial de la
1 iulie 1933 până la finele anului 1936, când s-a pensionat. ”După 1940, informațiile, pe care le-am putut
găsi, despre eroul din Marele Război sunt rare. În 1948, „Prezidiul Provizoriu
al Republicii Populare Române”, a aprobat „trecerea din pozițiunea de rezervă
în pozițiunea de retragere, pentru limită de vârstă”, începând cu 1 ianuarie, a
generalului de corp de armată în rezervă, Rasoviceanu Gheorghe. O altă
informaţie, care ar trebui adâncită, o găsim într-una dintre cărțile lui
Cicerone Ionițoiu, care îl pomenește pe generalul Rasoviceanu printre victimele
terorii comuniste şi întemnițat la Jilava” (Istorie, Tom LXIV, p. 696) .
Generalul Gheorghe Rasoviceanu, unul dintre cei mai capabili
generali români din perioada Primului Război Mondial, avea să se stingă din
viață, după ani de zile de suferință și uitare, în anul 1954 în casa fratelui
său Solomon Rasoviceanu din satul Romanești, în apropierea orașului Târgu-Jiu.
A fost înmormântat în cimitirul satului Rasoviţa, unde se născuse, ceremonia
funerară fiind realizată fără pompă, de către fratele și nepoții săi.
Generalul
Gheorghe Rasoviceanu a fost angajat în 54 de grele bătălii, „de la Nistru până la Tisa”
Prin HCL Iași 297/29 august 2019, bravului general-patriot Gheorghe Rasoviceanu i s-a acordat titlul de ”Cetățean de Onoare” al Municipiului Iași, iar prin HCL Beiuș 132/24 iulie 2019, titlul de ”Cetățean de Onoare” al Municipiului Beiuș.
Scrieri: - Colonizarea şi organizarea frontierelor României Mari, Tip.
Curierul Judiciar S. A., Bucureşti, 1923; - Cuvântul
unui ostaş la moartea Reginei Maria, în: „Frontul Mărăşeşti”, anul III, nr.
13-14, august – septemvrie 1938, p. 9-10; - Înainte
... şi după ce bubue tunul. Psihologia comandamentului, I, Bucureşti, 1940;
Referințe: - Mărdărăscu, G.D., Campania pentru desrobirea Ardealului
ocuparea Budapestei (1918-1920), Editura ”Cartea Românească” S.A.,
București, 1921, p. 45-60; - Iorga, Nicolae, Memorii (Tristețea și sfârșitul
unei domnii), Editura Național, București 1931, p. 267; - Sclifos, Tudor Eugen,
Recenzii și note bibliografice, în:
”Analele științifice ale Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași (serie
nouă), Istorie”, Tom LXIV, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza” Iași,
2018, p. 691-702; - Petrescu, Ion, Un
trio purtător de biruinţi: generalul Gh. Dabija, colonelul Gh. Rasoviceanu şi preotul
căpitan Gh. Cotenescu, în: ”Forțele Terestre”, Anul III, nr. 2 (10),
București, 2011, p. 385-390; - Rasoviceanu, Gheorghe, Cuvântul unui ostaș, în: ”Frontul Mărășești”, an II, nr. 4,
București, februarie 1936, p. 9-10; - Bușe, Gheorghe, Urna cu pământ din Gorjul eroic a plecat de la Rasoviţa către Catedrala
Încoronării din Alba Iulia, în: ”Gorjeanul”, Târgu Jiu, 13 noiembrie
2018. (S.
S.)
[1]
Potrivit memoriilor unui subordonat, Vasile Ionescu, porecla s-ar fi desprins
din forma, oarecum latinizată, a numelui satului: Rasovicus (Rasoviţa), unde
îşi avea ofiţerul baștina (cf. Constantin Ispas, Nemuritorii, Editura
Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj, Târgu-Jiu, 2004, vol. III, p. 59.)
