În 18 februarie 1955 ”am fost instalat ca inginer stagiar la Obiectivul 2.
Stagiatura dura vreo 6 săptămâni, după care, întâlnindu-mă cu inginerul-șef al
„Cuarțitului“ i-am spus că pierdem timpul cu stagiatura. A spus „bine” și, după
două săptămâni, am făcut două inovații, iar sectorul respectiv, care până
atunci mergea prost, a-nceput să-și facă planul. A fost și motivul promovării
mele ca inginer cu lucrările de minare. Așa a fost atunci”. După o jumătate de an a fost avansat
inginer-principal. ”După încă o jumătate de an, am fost numit inginer-șef al
carierei centrale…” S-a implicat total în studierea și găsirea căilor prin care să asigure
atât abordarea modernă a tehnicilor de exploatare cât și relaționarea
impecabilă cu echipele de specialiști cu care a avut onoarea să colaboreze.
Rezultatele și recunoașterea profesională nu s-au lăsat așteptate, întrucât,
după primele luni de stagiatură a realizat conceptul ingineresc și punerea în
practică a unui sistem inovativ de realizare a procesului de exploatare prin
dinamitare a rocilor ce conțineau minereul de uraniu. A avut o ascensiune
rapidă, după această inovație, care a revoluționat sistemul de pușcare a
stâncii pentru extragerea minereului de uraniu. Pe baza inovației sale, a pregătirii, coordonării și realizării
efective a întregului proces, putem spune că a reușit cea mai mare pușcătură
din istoria exploatării, pe baza unei rețele de 1743 de găuri cu conținut de
dinamită.
”În 1964, când am luat conducerea, mina de uraniu era pe drojdie și peste cinci-șase ani ar fi trebuit închisă. Eram atunci Șef al Exploatării Băița. În acele condiții am fost trecut conducător tehnic al minei, dar, cum directorul tehnic era plecat la Petroșani, am preluat întreaga răspundere, i-am pus pe toți la treabă și am reușit să ridicăm producția de la 69 milioane, la 630 milioane tone”.
Din anul 1970 a fost director general al
Exploatării Miniere Bihor până în 1990, când se pensionează.
În întreaga sa carieră
a căutat să aducă bucuria tuturor colaboratorilor săi pentru efectele
inovației, pentru evoluție tehnologică, îmbogățindu-și și portofoliul său
profesional cu brevete de invenție pentru o seamă de echipamente si tehnici de
extracție necesare exploatării miniere. A fost invitatul unor școli și
instituții de prestigiu din Limoges și Razes pentru diferite cursuri și sesiuni de cercetare și dezvoltare a
tehnologiei de nivel înalt în minerit si prepararea uraniului.
A condus cu
profesionalism, cu responsabilitate și respect o instituție apreciată din
domeniul strategic al țării noastre. Meritele profesionale i-au fost
recunoscute la cel mai înalt nivel de conducere al țării, fiind onorat în
diferite momente ale carierei sale profesionale cu cinci distincţii și medalii
pentru rezultatele sale deosebite în muncă.
Și-a întemeiat la Ștei
o familie frumoasă cu doi copii, Dorina și Mircea, cărora le-a cultivat dragostea de carte, de oameni și de țară. Fiica
sa este medic stomatolog iar fiul i-a urmat pasiunea, fiind inginer geolog.
Prin tot ceea ce a
realizat rămâne în istoria locului drept un om plin de idei, cu o vastă
cultură, cu drag de mină și de mineri, fin cunoscător al nevoilor umane ale
zonei în care și-a desăvârșit cariera profesională și viața de familie. A
moștenit pasiunea creșterii albinelor si cea pentru vânătoare, pasiuni pe care
le-a lăsat la rându-i moștenire altor generații. Pașcu Balaci în Cartea de
uraniu îl caracteriza: "Un om a cărui viață a fost un tratat despre
exploatarea pe viu a uraniului."
Este, poate, singurul
român care a cunoscut ce cantități de uraniu a exploatat Societatea
romano-sovietică Sovrom Cuarțit din minele de la Băița (peste 20000 tone).
Referitor la incompetența celor care conduceau destinele mineritului în acea
vreme, remarcă cu tristețe: ”Cei de la
minister. Ei au făcut uzina acolo unde au vrut; Ceaușescu stabilise, dar nu
dispusese ca amplasarea să fie la Feldioara. El a stabilit doar zona aceea. Or,
după opinia mea, alegerea Feldioarei nu era fericită. Erau amplasamente mai
bune. Era o decizie politică. Uzina-mastodont de acolo a costat de patru ori
mai mult decât trei uzine amplasate în Banat, în Bihor și-n Moldova. Nimeni în
lume n-a făcut așa ceva. O decizie care aparține generațiilor de pleavă,
pregătite în acea vreme. „Pleava” de atunci ne-a mâncat capul și ni-l mănâncă
și azi! Nu altcineva.
Rușii? Ei au profitat de prostia noastră! Și nu doar de prostie, ci și de forța
lor. Regimul ne-a fost impus, nu l-am aprobat noi. Familia mea a avut 10
hectare de pământ, 2 hectare de vie, 40 de stupi, livadă cum nu era în lume. Pe
gratis ni le-a luat
Referințe: - Simedre, Ioan, Ștei 500 de ani, Monografie, Editura Ex Libris Hoffnung, Ștei, 2003. p. 67, 252; - Mustață, Constantin, Blesteme și lumini, Editura Anotimp, Ștei, 1994, p. 71-75; - Interviu urmași, februarie 2021; - Degău, Ioan (coordonator), Oameni de seamă din Țara Beiușului, Academia Română. Centrul de studii transilvane, Oradea, 2021, p. 485-486.
