EMINESCU, Mihai (născut Mihail Eminovici) Luceafărul poeziei românești. Jurnalist, poet, prozator. Membru al Academiei Române post-mortem.
S-a născut la Botoșani
în 15 ianuarie 1850. Este al șaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe
Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei şi al
Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldești. Deși nu este
pe deplin sigură – datorită disputei biografilor – data nașterii lui Mihai
Eminescu se consideră a fi 15 ianuarie 1850 (după „registrul de nașteri şi
botez“)[1].
A încetat din viață la 15 iunie 1889 în București, Regatul României.
Între 1858–1866
urmează școala la Cernăuți (nu sunt date despre locul unde a urmat clasele
întâi și a doua primară). Absolvă clasa a IV-a, clasificat al cincilea din 82
de elevi după care urmează 2 clase de gimnaziu. Părăsește școala în 1863,
revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. În această perioadă e
angajat ca funcționar la diverse instituții din Botoșani sau însoțește trupa
Tardini-Vlădicescu. Între 1866–1869 pribegește prin țară, de-o parte și alta a
Carpaților: Botoșani, Blaj, Beiuș, Sibiu, Banat, Giurgiu, Bucureşti. O perioadă
stă ca bibliotecar la Cernăuți, la Aron
Pumnul care era foarte bolnav. Aici, Eminescu citește toate cărțile – cum
afirmă „speriați“ mai târziu studenții de la Blaj. În ziua de 12 ianuarie 1866
moare Aron Pumnul, prilej pentru Eminescu de a scrie o poezie – ”La mormântul lui Arune Pumnul” care urma
a fi publicată într-o broșură Laecremioarele
învățăceilor gimnaziști de’n Cernaeuţi la mormântul prea iubitului lor
profesoriu Arune Pumnul. Urmează o colaborare cu revista Familia din Oradea, la care trimite
câteva din poeziile lui de până atunci: „De-aşi
avea…“ „O călărire în zori“ şi „Lanţul
de aur“. Iosif Vulcan, cel care-i publică poeziile, îi schimbă numele din
Eminovici în Eminescu.
Într-o scrisoare
către Iosif Vulcan, tânărul Mihai Eminescu scrie: „Mulțumesc pentru
onorariul trimis – cel dintâi pe care l-am primit vreodată-n viață. (…) A fost
pentru mine o rară mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de
îndepărtat al României, din Oradea-Mare”.
În 1867 a fost
sufleur şi copist în trupa lui Iorgu Caragiale din Bucureşti, iar în anul
următor a colindat din luna mai până toamna, împreună cu trupa lui Matei
Pascaly, prin Transilvania şi Banat (Braşov, Sibiu, Oraviţa, Timişoara, Arad).
În toamna anului
1868 a fost sufleur şi copist la Teatrul Național din Bucureşti, cutreierând cu
trupa lui Mihai Pascaly, Moldova şi Bucovina. În această perioadă a locuit timp
de o lună, în
cursul anului 1868, împreună cu trupa lui M. Pascali, în casa lui Ioan Popovici
Desseanu, absolvent al liceului beiușean. ”În
casa familiei Desseanu erau primiți și studenții teologi arădeni, distinsul
avocat arătând o atenție deosebită pentru școala teologică și pedagogică
arădeană. Dar cel mai important oaspete al casei Desseanu a fost poetul
național Mihai Eminescu”. [2]
În 1869, tatăl
său îl trimite la Viena, să studieze filozofia. Între 1869 şi 1872 este student
la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept.
În 1 aprilie
1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar ”Orientul”, care avea
ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare şi a
documentelor privitoare la istoria şi literatura patriei. În data de 29 iunie,
se fixează comisiile de membri ale ”Orientului”, care urmau să viziteze
diferitele provincii. Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui
Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății ”Junimea” din
Iaşi, prin poeziile publicate de acesta în ”Convorbiri literare”. Îi propune ca
după terminarea studiilor să se stabilească la Iaşi.
În 1870,
împreună cu o delegație de studenți, îl vizitează, de Anul Nou, pe fostul
domnitor Al. I. Cuza, la Döbling. La 7/19 și 9/21 ianuarie publică în Albina
din Pesta articolul O scriere critică,
în care ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva unei broșuri a lui D. Petrino[3]
din Cernăuți. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la
examene.
În 6 august
1871, i se adresează, din Ipotești, lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare
relații privitoare la organizarea serbării de la Putna. Printre tinerii de
talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda
Bucevski şi compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului
1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează
împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt
atașați ideilor ”Junimii” din Iaşi. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale
lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește, cu
începere din acest an, în Convorbiri literare. În 16 decembrie 1871,
într-o scrisoare către Șerban, care se afla în ţară, i-a scris necăjit că duce
o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză,
intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul
probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a
aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din
care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată şi de știrile
triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“
din cauza bolii şi a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani
pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. De altfel, între 1872 şi 1874 a
fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția
să-şi ia doctoratul în filozofie. În aceste împrejurări a părăsit Viena şi s-a
întors în ţară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns
aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De
data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de
absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe
care şi le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei,
istoriei, economiei şi dreptului. În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul
dorit. C. A. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin
mărirea salariului.
În 8 decembrie
1873 s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă. În perioada 17/29
ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu şi
Eminescu, în care i se propunea poetului să-şi obțină de urgență doctoratul în
filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi. Ministrul
Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea
doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru
statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui
Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
În 1 septembrie
a fost numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe lângă sarcinile de
la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic
în locul lui Xenopol. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoştinţa prin Al.
Lambriuri că Eminescu nu poate pleca aşa curând în străinătate ca să facă
doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se
îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia, iar în 10 octombrie, Șerban, fratele
poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital.
Eminescu s-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8
noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica
Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie,
agenția din Berlin a anunţat moartea lui Șerban, fratele poetului.
1875 - în prima
parte a anului pune ordine în bibliotecă și propune îmbogățirea ei cu
manuscrise și cărți vechi românești. La 15 iunie primește scrisoarea lui
Maiorescu prin care i se propune funcția de revizor școlar pentru districtele
Iași și Vaslui. La 1 iulie este invitat să-și ia în primire noul post, iar la 2
iulie predă biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu
prin articolul său O scriere critică.
Schimbându-se guvernul, Eminescu este pus în disponibilitate prin decretul
domnesc nr. 1013 din 3 iunie. Rămas fără slujbă, Eminescu primește postul de
corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local Curierul de Iași.
Frecventează cu regularitate ședințele “Junimii”.
1877 - Continuă
activitatea ziaristică la Curierul de Iași.
1878 -
Activitate ziaristică intensă. Nu răspunde scrisorilor primite de la Iași. Abia
dacă participă la ședințele săptămânale de la Maiorescu și de la Mite Kremnitz.
1878-1879 -
Trimite lui Negruzzi, la Iași, poezii care se publică în Convorbiri literare.
1880 - Într-o
scrisoare către Henrieta se plânge că are mult de lucru și că-i bolnav
trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei primește numai imputări,
în special adresate de tatăl său.
1881 - Scrie la
18 martie, cerând iertare tatălui său, bolnav, că nu poate veni să-l vadă. “Negustoria de gogoși și de brașoave” îl
ține strâns de “dugheană“. Se plânge
că-i e “acru sufletul de cerneală și de
condei”.
1882 - La
gazetă, Eminescu este flancat, cu începere de la 1 ianuarie, de un director și
un comitet redacțional, care urma să-i tempereze avântul său polemic. În câteva
rânduri, Veronica Micle a fost pentru scurt timp în București. Dar curând
raporturile dintre ei se strică.
În 24 ianuarie
1882, aniversând Unirea Principatelor Române, Mihai Eminescu fonda, împreună cu
alţi militanţi pentru “Dacia Mare”, Societatea “CARPAŢII”, o organizaţie naţionalistă cu caracter semi-secret.
Scopul declarat al societății a fost sprijinirea ardelenilor emigranți cu
slujbe şi locuințe în capitala României, însă scopul real era eliberarea
Transilvaniei şi refacerea „Daciei Mari”. În acest sens, programul Societății a
fost subordonat pregătirii luptei de eliberare a românilor ardeleni de sub dominația
austro-ungară. Societatea „Carpații” a fost considerată, chiar de la
înființare, ca periculoasă pentru siguranța Imperiului austro-ungar. Se pare că
imediat după înființare, serviciile secrete austriece au reuşit să o
„penetreze” informativ.
1883
- În ianuarie, Eminescu este internat pentru câtăva vreme în spital. În 20
octombrie, Eminescu este trimis de prieteni la Viena și internat în sanatoriul
de la Ober-Döbling, fiind însoțit pe drum de Chibici, iar în 21 decembrie apare
la Socec volumul cu poeziile lui Eminescu, având o scurtă prefață semnată de
Titu Maiorescu, și portretul autorului. Impresie puternică. Pe lângă cele
publicate anterior de poet, volumul cuprinde și 26 poezii inedite.
În
26 februarie 1884, Eminescu părăsește sanatoriul și, însoțit de Chibici, face
călătoria recomandată prin Italia. Sosește la București la 27 martie, primit la
gară de mai mulți amici. În ziua de 7 aprilie Eminescu pleacă la Iași cu
același însoțitor, Chibici. În același timp continuă contribuțiile pentru
întreținere. În 24 septembrie Eminescu e numit în postul de sub bibliotecar al
Bibliotecii Centrale din Iași.
1886 - Este
menținut în serviciul bibliotecii, unde îndeplinește roluri șterse: scrie statele
de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea
cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În timpul verii
Eminescu devine din nou alienat. La 9 noiembrie este înlocuit în postul de la
bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la
Mânăstirea Neamț.
1887 -
Primăvara, Eminescu pleacă la Botoșani, la sora sa, Henrieta, și este internat
în spitalul local Sf. Spiridon. La 13 iulie merge la Iași pentru un consult medical
Medicii recomandă trimiterea pacientului la Viena și Hall, unde și pleacă în
ziua de 15 iulie, însoțit fiind de doctorandul Grigore Focșa.
1889 - În 3
februarie Eminescu este internat la spitalul Mărcuța din București și apoi este
transportat la sanatoriul Caritas. La 13 aprilie se instituie o curatelă pentru
asistența judiciară a bolnavului. În noaptea de 15 iunie, la ora 3, poetul încetează
din viață în sanatoriul doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul
”Românul” din 16 iunie anunță la știri: Eminescu nu mai este.
Înmormântarea are loc în ziua de 17 iunie.
Veronica Micle
încetase din viață încă de la 3 august în chilia unor maici de la Mănăstirea
Văratec. Tot în acest an se stinge din viață și Ion Creangă.
Mihai Eminescu, Beiușul și Țara Beiușului
Ioan Slavici precizează într-un articol din ”Tribuna”, din anul 1909: ”După testimoniul şcolar, pe care l-am găsit între hârtiile lui, el a trecut a treia clasă gimnasială la Sibiiu, de unde a trecut apoi Ia Blaj. În urmă, fratele său s'a mutat la Timişoara ca advocat şi nu mai încape îndoială, că Eminescu a trăit un timp oarecare şi în Banat. Mai târziu a stat câtva timp la Beiuş.” Este cert că Mihai Eminescu a zăbovit în Beiuș, tot Ioan Slavici scrie în 1924: ”Deși tânăr de abia douăzeci de ani, el avuse până atunci o viaţă sbuciumată, umblase ani de zile de-a rândul răsleţ ca un copil pierdut, se sbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beiuş şi ca suflor la trupe călătoare, în fel de fel de mizerii, cunoştea în toate amănuntele ei partea urâtă a vieţii omeneşti şi era oarecum copt înainte de vreme. Nu-şi urmase în mod regulat studiile secundare, dar citise mult şi nu numai își făcuse reputaţiunea literară, ci ştia totodată multă carte şi judeca cu capul lui”. Tot în Amintiri, Slavici mai precizează: ”Copilărise în Moldova, îşi făcuse studiile secundare la Cernăuți, la Sibiu, la Blaj şi la Beiuș, stătuse la Timişoara, unde avea un frate mai mare ; petrecuse timp îndelungat la Bucureşti, cutreerase tot pământul românesc şi ne considera pe toţi compatrioţi, ne era tuturora apropiat.” La Școala de Băieți din Beiuș, Eminescu se întâlnește cu ”… Miron Pompiliu din Șteiul Beiuşului (1847—1899) poet, folklorist şi publicist fecund, e prieten intim şi chiar sfătuitor şi îndrumător al lui Mihail Eminescu.” Prietenia Eminescu-Miron Pompiliu avea să dureze peste ani, la fel și cu Ioniță Bădescu Scipione, alt absolvent al Școlii de Băieți din Beiuș.
Miron Pompiliu și Mihai Eminescu (editat)
După „Nică al lui Ştefan al Petrii" din Humuleştii Neamţului,
cel mai credincios şi drag prieten al lui Eminescu a fost ”bihoreanul Miron
Pompiliu, feciorul popii ortodox din Șteiul Beiușului”. Prin prietenia sa
cu Miron Pompiliu, prin legăturile sale cu Familia, prin hălăduirea sa
pe unele plaiuri bihorene, Mihai Eminescu a cules folclor din satele bihorene,
aşa cum a cules din nenumărate alte sate de pe cuprinsul patriei noastre. Mihai
Eminescu a fost chiar în Ștei, satul de naştere a lui Miron Pompiliu, şi sub
pomii din gradină, cei doi prieteni cântau şi citeau versuri. Unele din
cântecele, strigăturile şi baladele culese de Eminescu ne indică nume de
localităţi şi lexic din părţile Bihorului, ca: Holod, Tinca, Oradea, apoi
cuvinte bihoreneşti ca: ruguţ, bărnace, lipiu, clop, mere în loc de merge şi me
ca în părţile Vaşcăului, brâncă, oblac, pângă în loc de „pe lângă" cipcă,
copârșeu, nădrag, biriş, răgută, păcurar, zadie, tenchiu, ortac, goz, lipideu,
pălincă, haznă, ţucă şi altele. Eminescu şi Miron Pompiliu au locuit multă
vreme împreună la Iaşi. În anul 1874, când Eminescu a fost numit director al
Bibliotecii centrale din Iaşi, amândoi erau stabiliţi în casele din curtea
bisericii Trisfetite (Trei ierarhi). Altă dată au locuit într-o cocioabă din
Ţicău, de unde, împreună cu Ion Creangă, hoinăreau prin mahalalele Iașului, cu
popasuri prieteneşti lângă un pahar de vin. În asemenea prilejuri, învăţase
Eminescu, de la Miron Pompiliu, cântecul tânărului poet bihorean Dimitrie
Sfura, Mai turnați-mi, şi-l cânta deseori, ca să-şi potolească inima.
Referiri: - Bradu, Ioan, Un prieten al lui Eminescu: scriitorul
bihorean Miron Pompiliu (1847—1897),
în: Țara Crișurilor Almanah literar, Editat de
Cenaclul literar Flacăra și Casa Creației Oradea, 1956, p. 133-138; -
Slavici, Ioan, „Eminescu și ardelenii”,
în: Tribuna, An XIII, Nr. 129, Arad, 16/29 iunie 1909, p. 4; - Slavici,
Ioan, Amintiri Eminescu-Creangă-Caragiale-Coșbuc-Maiorescu,
Editura Cvltura Națională, București, 1924, p.
12, 47; - Naghiu, G. Iosif, Prietenii și admiratorii bihoreni ai lui
Mihai Eminescu, în: ”Societatea de mâine”, An XX, Nr. 5, București, mai
1943, p. 93; - David, Aurel V., „Eminescu – prima jertfă pe altarul Daciei
Mari”, în: www.buletindecarei.ro, accesat 1 septembrie 2021, ora 20.31;
- Pop, Ioan Aurel, „Eminescu, arhitectul spiritual al României moderne”, în: www.culturaromana.ro.
[1] În 31 martie 1889, Mihail
Chințescu susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a născut la Soleni, un sat
din Moldova (Mihail
Chințescu, Încercări asupra poetului Eminescu (conferință),
”Revista olteană”, II, 1889, p. 85-100). Într-un registru al membrilor
Junimii, Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a
trecut 20 decembrie 1849 (C.
Iordăchescu, Locul și data nașterii lui Eminescu, ”Adevărul literar
și artistic”, IV, nr. 217, 1 februarie 1925). În registrul școlii
primare a fost consemnată data de 6 decembrie 1850 (Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 43),
iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14 decembrie
1849 (Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri
despre Eminescu, Cernăuți, 1903). Sora poetului, Aglae Drogli,
într-o scrisoare către Titu Maiorescu, susținea ca dată a nașterii 20 decembrie
1849, iar loc al nașterii, Ipotești.( I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, București,
„Bucovina” V, 1934). Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8
noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăveni, iar mai târziu a susținut că a
găsit o psaltire veche unde tatăl poetului notase: „Astăzi, 20 decembrie, anul
1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul
nostru Mihai. (Mihail
Eminescu, Poezii cu o notiță
biografică de Căpitanul Eminescu, fratele poetului M. E., București, „L.
Alcalay”, Biblioteca Academiei Române, I. 101830). Totuși, data și locul
nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în Botoșani,
precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii
Uspenia (Domnească) din Botoșani.
[2]Ioan Popovici-Desseanu,
avocatul în casa căruia a locuit Mihai Eminescu timp de o lună, evocat de
elevii Școlii ”Astra” Arad, în: glasulcetatii.ro, accesat în 13 septembrie
2020, ora 12.56.
[3] Dimitrie Petrino
(1838-1878) – poet, membru corespondent al Academiei Române din anul 1877. Dimitrie
Petrino l-a înlocuit pe Mihai Eminescu în postul de director al bibliotecii
centrale din Iași, în data de 3 iunie 1875. Petrino îl dușmănea pe Eminescu
pentru o critică pe care acesta o publicase în revista ”Albina” din Pesta,
1870, nr. 3 si 4, asupra cărții lui Petrino intitulată: Puține cuvinte despre conruperea limbei române în Bucovina,
Cernăuți, 1869.
