LA MULȚI ANI, ANAMARIA ROMAN!

 

ROMAN, Anamaria*.  Jurnalistă. S-a născut în 10 ianuarie 1983 la Beiuș.

”M-am născut în Beiuş. Dar acesta nu este nici de departe cel mai semnificativ eveniment  care merită menţionat într-o carte despre fiii Beiuşului şi care are legătură oarecum cu obârșia mea. Povestea mea este şi povestea Romaneștilor, familie din care provin, şi care are o istorie mult mai grozavă decât orice s-ar fi întâmplat în noaptea friguroasă de 10 ianuarie, la spitalul orăşenesc, când am venit pe lume eu. Poate doar faptul că tata, care fusese foarte fericit că are o fetiță, a făcut un chef uriaș, de care s-a vorbit vreme bună, şi cu ocazia căruia a reuşit să cheltuie toate economiile mamei pentru perioada de maternitate. Dar haideți să încep cu începutul.

Romaneștii s-au stabilit pe dealurile din Mizieș în urmă cu patru secole. Se pare că li s-a spus aşa pentru că veneau din regiunea Romanului. Nu se știu multe despre ei pentru că înscrisurile din vremea respectivă s-au pierdut. Ştim însă că principalul Romanesc, la venirea în Ardeal, a adus cu el şi cu soţia lui un molitvenic, pe marginile căruia aleasa inimii sale, o femeie învățată, ar fi notat istoria vieţii lor. Molitvenicul acesta a fost aşezat într-o cutie de lemn şi studiat, două secole mai târziu de preotul Theodor Balint din localitate. Toate informaţiile culese de părinte de pe paginile acestei cărţi valoroase au fost trecute pe foi şi împărtășite familiei mele. În focul din 1800 şi ceva, în care biserica din Mizieș a mistuit, foile s-au pierdut, însă nu şi cutia din lemn cu obiectul prețios. Ei bine, prin anii 60, tatăl meu, descendent al familiei Romanul, a văzut, însoţit de bunicul meu, acest molitvenic, care la acea vreme se afla în posesia Muzeului din Beiuş. După care, din lipsa de interes şi grijă a celor de-acolo, Molitvenicul s-a pierdut. Am reuşit să luăm urma familiei Romanul, documentată efectiv, de prin anii 1725. Ioanis Romanis era șpan local şi avea în jurisdicție 24 de sate.

I-au urmat strănepotul şi descendentul principal - Gheorghe Roman în 1800. Cu stră-stră-străbunicul meu începe, de altfel, şi arborele nostru genealogic care măsoară nu mai puţin de 3 metri lungime. Gheorghe Roman a avut 5 copii dintre care, cei mai importanți la care aș vrea să fac referire sunt stră-străbunicul meu, Daniil Roman, jude local în Mizieș (primar) şi ÎPS Miron Romanul, Mitropolitul Ardealului, o figură istorică excepţională, nu doar din punct de vedere spiritual ci şi politic. Daniil Roman este cel care a ridicat biserica din Mizieș, în 1888, pe care o vedem astăzi în vârful dealului şi care constituie lăcaş de cult şi rugăciune şi acum locuitorilor din sat. Din familia lui Daniil Romanul se trage bunicul meu, Mircea Roman senior, născut la Mizieș dar care a trăit în Satu Mare şi a lucrat ca inspector bancar. Tatăl meu, Mircea Roman, s-a născut tot la Mizieș, în prima clădire pe care o zărești atunci când intri în localitate. A  trăit în Satu-Mare până a cunoscut-o pe mama mea. S-au mutat în Beiuş şi acolo am venit pe lume eu. Ulterior, ne-am tot mutat, acolo unde era repartizat tata. Inginer în transporturi, a condus mai multe întreprinderi de transport auto, celebrele ITA.

Aşa am ajuns să locuim la Oradea, apoi la Tg Jiu, apoi lângă Zalău, la Cehu Silvaniei, loc în care se afla familia mamei mele. Liceul l-am terminat acolo, facultatea am făcut-o la Universitatea ”Babeş Bolyai” din Cluj, acolo unde am început să practic jurnalismul în calitate de învățăcel la TVR şi Naţional TV, încă din primul an. Am lucrat la un studio local până în 2007, când alături de colegii mei am venit la Bucureşti, la Realitatea, televiziune care căuta oameni şi care ne-a luat în probe. După o lună de activitate neremunerată, într-un final, m-au acceptat şi aşa a început aventura mea profesională în Capitală. Am activat ca jurnalist pe justiție timp de trei ani, apoi m-am mutat la Antena3, unde am făcut acelaşi lucru… mulţi ani. Sunt greu de numărat. Cert este că de trei ani am renunţat la teren şi am propria mea emisiune la miezul zilei. Daca a fost greu? Da, dar cred că puterea de muncă şi concentrare, moștenită de la străbunicii mei a fost cea care m-a ajutat să răzbat în toţi acești ani.

Ce vreau să spun în final... L-am pierdut pe tata în urmă cu doi ani. A fost cea mai dureroasă despărțire, pentru că el a reprezentat pentru mine reperul principal în viaţă, sprijinul şi stâlpul moral. L-am înmormântat, aşa cum a cerut, în faţa bisericii din Mizieș, la umbra statuii ÎPS Miron Romanul, lângă străbuni. Tatăl meu a iubit Mizieșul şi Beiuşul nespus şi s-a întors acolo, cu dor, în fiecare an iar in final, pentru totdeauna. Într-o zi, copil fiind, m-a luat cu el, pe jos, spre Mizieș. Mi-a povestit că atunci când era mic, şi venea cu bunicul cu trenul din Satu-Mare, drumul de la Beiuş la Mizieș era făcut ori cu trăsura, ori la pas. De fiecare dată însă, la vederea satului natal, bunicul îngenunchea şi săruta pământul strămoșesc. În plimbarea noastră  l-am văzut pe tata făcând acelaşi lucru. Acum fac drumul spre Mizieș singură. L-am făcut şi la pas, cu gândul la tata, am şi sărutat pământul din respect pentru străbunicii mei.

Vreau să le spun tinerilor beiuşeni, bihoreni, să îşi respecte zona în care s-au născut pentru că e  una specială cu o istorie uluitoare. Sunt zeci de poveşti şi legende care fac din Ţara Beiuşului un loc magic. Să îşi iubească obârșia şi meleagurile căci prin sudoarea şi truda celor de dinaintea lor, bunici, părinţi, străbuni, ele devin, pentru noi, sfinte”.

 

Referințe: - Degău, Ioan; Suciu, Simion; Laza, Ioan; Beiușul și lumea lui. Vol. VI. Oameni de seamă din Țara Beiușului, Academia Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2021, p. 839-841.