”Tatăl său,
Alexandru, şi mamă-sa, Maria Vila, numită şi Maria cea mică, fiindcă era o
femeie mititică, erau fruntași în comună. El purtă cu vrednicie trei slujbe
de-odată: cea de pădurar la erar sau de gornic, apoi cea de jude dominai şi de
primar comunal. Alexandru Iancu eră un ţeran voinic, deștept şi cinstit, cu
stare bună”.
”Avrămuţ… n’a
învăţat »buchile« în şcoala din Vidra de jos, ci s’a dus la moșul său Ionuț
Candrea din Neagra,
unde a învăţat aşa de bine, încât la examen a pus pe toţi oamenii în uimire cu răspunsurile
lui drăgălașe şi înțelepte. Încântați de aceste răspunsuri, câţiva fruntași
l-au cinstit cu nişte galbini. Avrămuţ la început nu vrea să-i primiască; pe
urmă, la stăruințele lor, i-a primit, dar i-a strecurat în buzunarul
învățătorului său cu cuvintele: «Nu mi se cuvine mie, ci învățătorului meu
această cinste!». Apoi a fost mutat
de părinți la Poiana Vadului și Câmpeni, absolvind la vârsta de
13 ani. Gimnaziul l-a urmat începând cu anul 1837 la Zlatna,
absolvind în anul 1841. Avram Iancu este
înscris apoi, în anul 1841, în clasa superioară de umanități la Liceul
Piariștilor din Cluj. Tot aici va absolvi şi cele două clase de filozofie.
Din certificatele cursului de filozofie reiese că tânărul moţ s-a menţinut
printre studenții buni la învăţătură. Începând cu anul 1844 a
urmat Facultatea de Drept la Cluj, absolvită în anul 1846 ”cu cele mai
strălucite atestate, precum ne spune chiar o gazetă ungurească («Magyarország
és a nagyvilág» în numărul 1 din 1873)”.
În anul 1845 ”s’a dus la guvernul din Cluj să-i dea o slujbă fără plată… El a fost respins, pentrucă era dela ţară; adecă nu era nobil”. Apoi merge la Sibiu, pentru a se angaja într-o funcţie administrativă şi se înscrie practicant la tezaurariatul ţării. Se va convinge rapid că nu este bine privit într-un mediu în care românii nu erau acceptați, astfel că în scurt timp, de doar câteva săptămâni, va trebui să renunțe la planurile sale de a deveni slujbaș al statului în acest domeniu. Va putea să se angajeze doar ca şi cancelist la Tabla regească de la Târgu Mureş.
Revoluționarul
Avram Iancu: În luna martie 1848,
sosesc în Transilvania veştile despre revoluţia din Ungaria. În 22 martie, canceliștii din
Târgu Mureș (200 de tineri de toate naționalitățile) au adresat împăratului
austriac un memoriu, obiectivul principal fiind ”unirea cu patria soră”,
care, acoperit cu semnături, a fost prezentat în 24 martie primarului
orașului Târgu Mureș. La mitingul tinerilor maghiari din 26 martie au fost invitați și tinerii români dar
aceștia nu au fost de acord în totalitate cu cererile maghiarilor, cerând ca ”să
nu li se pretindă a fi toate numai ungurește…”, astfel că în 26
martie 1848, în casa în care locuia Avram Iancu la Târgu Mureș, a avut loc
o întrunire a tinerilor români, pentru a-l asculta pe Nicolae
Bârle care sosise de la Blaj, unde avusese loc o întrunire a
intelectualilor români. Sfatul tinerilor a decis ca în duminica Tomii să țină o
adunare națională la Blaj, cu scopul „de a se face pașii necesari în
cauza națională”. Avram Iancu, însoţit de Alexandru Papiu-Ilarian, Samuil
Poruţiu şi Florian Micaş, pornesc spre Blaj, unde ajung la 1 aprilie, şi
participă la imediat la o consfătuire politică. De la Blaj, Avram Iancu a
plecat în munți, la moții săi, unde a ajuns la 6 aprilie. În această
dată s-a desfășurat adunarea românilor de la Câmpeni, iar în zilele următoare a
luat parte la întrunirile convocate de Simion Balint și Ioan Buteanu.
Au fost convocate întruniri ale poporului la Abrud, Câmpeni
și Bistra, pentru a se dezbate punctele unui memoriu care urma să fie
remis guvernului. După aceste
întruniri, Iancu porneşte împreună cu popa Balint prin satele situate mai sus
de Câmpeni, pentru a informa populaţia şi a o convinge de necesitatea acţiunii
politice. Cu sprijinul preotului Balint, şi al propriului talent oratoric,
Iancu va obţine în curând susţinerea populaţiei din munţi, care îi acordă
încredere totală. Din acest moment, datorită influenței pe care şi-o câștigă
asupra populaţiei din munţi, Avram Iancu intră în atenţia autorităţilor, fiind
considerat un agitator periculos. Pentru a-l scoate din mijlocul oamenilor pe
care îi influenţa, autorităţile, cu sprijinul președintelui Curții de apel, îl
invită pe Avram Iancu la Târgu Mureş, cu intenția secretă de a-l aresta. Iancu
a plecat imediat la Târgu Mureş, însă nu a fost arestat, întorcându-se foarte
repede în munţi. După câteva zile a fost arestat prietenul său, Florian Micaş. După
călătoria la Târgu Mureș a făcut un scurt popas la Blaj, unde a stat de vorbă
cu fruntaşii românilor. După această nouă întâlnire de la Blaj, cererile
fruntașilor români din munţi vor fi din ce în ce mai vehemente, cerând
ștergerea de îndată a iobăgiei, reprezentarea românilor în dieta ţării,
proporțional cu numărul lor, şi recunoaşterea naţiunii române ca națiune
politică, printr-o adunare naţională.
Deși guvernatorul
Transilvaniei, contele Teleki, ”a izbutit să amâne adunarea mare a
Românilor pe ziua de 3/15 Maiu 1848… la 30 aprilie, la Dumineca Tomei, nu-i fu
cu putință a opri masele cari inundară Blajul, cu toate că încă delà 25 Aprilie
se proclamase stare de asediu în toată ţara”. Adunarea de la Blaj din
Duminica Tomii, din 30 aprilie 1848, a avut loc într-o atmosferă încărcată. Cu
toate piedicile puse de guvern, mari mase de ţărani au participat la această
adunare. Avram Iancu, însoţit de Ioan Buteanu şi de 2.000 moţi, sosește la
adunare în jurul orei zece dimineața. Fruntaşii românilor încep să formuleze
revendicările româneşti, cerând desființarea iobăgiei, eliberarea lui Florian
Micaş, arestat pe motive politice la Cluj, şi anunţă că prezenţa comisarilor
guvernului şi a armatei nu îi intimidează şi că sunt hotărâți să îşi câștige
drepturile solicitate. Consfătuirea a fost prezidată de Simion Bărnuţiu, care
sosise la Blaj în după amiaza zilei de 30 aprilie. Reprezentanții guvernului,
care doreau să ia cuvântul pentru a citi ordinul de dizolvare a adunării, nu au
mai putut lua cuvântul, ba mai mult, au fost nevoiți să elibereze lui Iancu,
Buteanu şi Papiu-Ilarian certificate de bună purtare, pentru că întrunirea a
decurs civilizat şi fără violențe. În 1 mai 1848 numeroasa ceată a moților s-a
întors acasă, condusă de Avram Iancu. În munți, Iancu a început să mobilizeze
românii pentru participarea la a doua Adunare Națională de la Blaj, programată
pentru 3/15 mai 1848. Moții nu au mai așteptat deciziile politice ale
austriecilor sau maghiarilor, ei încetând din proprie inițiativă să se mai
considere iobagi. Au refuzat să mai presteze slujbe iobăgești și să mai
plătească taxele urbariale.
La Marea Adunare
Națională de la Blaj din 3/15 mai 1848, prezidată de episcopii Lemeni și
Șaguna, ”Iancu
veni cu zece mii de Moţi bine disciplinați”. Iancu a luat parte la
toate discuțiile, iar moții săi au asigurat paza și ordinea adunării, la care
au participat zeci de mii de țărani români, precum și revoluționari moldoveni
și munteni. De asemenea, Iancu a vorbit românilor, expunându-le și
explicându-le revendicările națiunii române din Transilvania. La această
adunare s-a decis trimiterea a două delegații românești, una la Viena, pentru a
prezenta împăratului doleanțele românilor, iar alta la Cluj, pentru a le
prezenta Dietei Transilvaniei.
Starea lor de
spirit neconvenind autorităților maghiare, șpanul Lazar a fost trimis la 5 mai
1848 la Vidra de Sus, pentru a vorbi românilor. Fiind o zi de duminică, oamenii
erau la biserică. Șpanul a încercat să le vorbească, dar a fost întrerupt de
moți. Aflând că li s-a citit românilor o proclamație, a cerut-o și aceasta i
s-a dat și citit de către Alexandru Iancu, tatăl lui Avram. În încheiere, Avram
Iancu a adăugat de la sine: „Românii nu vor cerși libertatea de la unguri,
ei sunt destul de tari ca să și-o stoarcă prin luptă.”
Delegaţia trimisă
la dieta din Cluj se va întoarce curând cu un rezultat dezamăgitor; în 29 mai
1848, dieta din Cluj, alcătuită majoritar din nobili de origine maghiară, a
decretat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără a lua măcar în seamă memoriul
înaintat de români. Nici o altă intervenţie ulterioară, făcută de diverși
fruntași români, nu va reuși să schimbe atitudinea autorităţilor, maghiare de
această dată. Guvernul de la Cluj decretează în aceste condiţii dizolvarea
comitetului naţional român de la Sibiu, amenințând cu aspre pedepse pe cei care
ar îndrăzni să se mai întrunească de acum încolo. În aceste zile va avea loc
masacrul de la Mihalț, când trupele de grăniceri secui deschid focul asupra
iobagilor români, care ocupaseră cu forţa o bucată din moşia nobilului local. A
fost momentul în care Avram Iancu decide să plece din nou în munţii săi şi să
adune moţii, pentru a răzbuna victimele române de la Mihalț. Cu greu reuşesc
Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu să îl convingă pe Iancu să nu ia această măsură.
În 19 iunie se
răspândește în Ţara Moţilor zvonul că pe drumul dinspre Albac înaintează secui
înarmați, astfel că Avram Iancu porunceşte ca moţii să se înarmeze, pentru a se
apăra. A doua zi Iancu ordonă concentrarea combatanților şi pe 21 iunie porneşte
spre Câmpeni cu moţii săi înarmați. Pe drum, zvonurile neconfirmându-se, cetele
se opresc.
În 23 iunie 1848
se aflau în munţi 200 soldaţi imperiali şi 300 de secui, care sprijineau
desfăşurarea Anchetei Kozma. Fruntaşii români sunt convocați în faţa unei
comisii, dar când se prezintă de bună voie în faţa ei, sunt arestaţi. Sunt
astfel întemnițați Teodor Teoc, Ioan Dandea, Ioan Corcheş, Ioan Patiţia şi
alţii. Nicolae Corcheş a reuşit să fugă, iar Avram Iancu a refuzat să se
prezinte. În septembrie 1848 are loc o nouă adunare naţională la Blaj. Axente
Sever a profitat de tulburarea produsă de mulţimea de români din zona Sibiului,
care la finele lunii august a eliberat deţinuţii politici români. Pe acest
fond, el a strâns o trupă de 500 tineri, i-a înarmat şi a pornit spre Blaj.
Trupa a sporit pe drum cu mulţi alţi recruți, astfel că trupa inițială de 500
oameni sosește la Blaj pe data de 14 septembrie cu un efectiv de 2.000
combatanți. În termen de opt zile la Blaj s-au adunat 60.000 români pe Câmpia
Libertății, pentru a treia adunare naţională. În dimineața de 21 septembrie
ajunge la Blaj şi Avram Iancu, în fruntea a 6.000 moţi înarmați. Comisarul
maghiar Vay a încercat să mituiască pe Ion Buteanu, Axente Sever şi Iovian Brad
pentru a împrăștia pe români. A fost tratat cu un refuz ferm de către aceştia.
Comisarul a rămas impresionat până la adânci bătrâneți, după cum singur
relatează, de privirea amenințătoare a lui Avram Iancu, care s-a pronunțat la
această adunare naţională în favoarea apărării cu orice preț a pretențiilor
româneşti. A treia adunare naţională de la Blaj a confirmat cererile formulate
de români la adunarea din 3-5 mai 1848, ţinută tot la Blaj, cerând în plus
formarea unei gărzi naţionale româneşti înarmate, similară cu garda naţională
maghiară care fusese deja constituită şi înarmată de către guvernul austriac.
Procesul verbal al adunării a fost semnat şi de Avram Iancu. În 30 septembrie,
Iancu pleacă cu moţii săi înapoi în munţi.
Proclamația lui
Kossuth din 10 octombrie ”către poporul
valah”, prin care cerea acestora ca în opt zile să a declanșat o reacție
puternică între români - în loc să depună armele, românii trec la dezarmarea
maghiarilor, folosindu-se de un ordin al comandamentului militar austriac.
Țăranii cer ca nobilii maghiari să predea armele, iar când aceştia nu o fac, au
loc incidente sângeroase. Gărzile maghiare din mai multe orașe din Transilvania
sunt dezarmate prin luptă, lăsând în urmă zeci de morţi şi răniţi din ambele
tabere.
Între 22-24
octombrie 1848 are loc măcelul de la Zlatna, provocat de administratorul
Nemegyei. Românii conduşi de Petru Dobra au cerut gărzii maghiare din oraş să
se predea. Administratorul a pretins că o va face, dar a ordonat prin
surprindere foc asupra românilor. Câţiva români au căzut ucişi, restul au
fugit, doar pentru a se reorganiza şi a năvăli asupra oraşului. A urmat
masacrarea maghiarilor surprinşi în oraş şi care fugeau din acesta. Masacrul a
încetat numai când Avram Iancu a aflat de cele ce se întâmplă şi a trimis
proprii combatanţi la Zlatna pentru a stăvili furia românilor de acolo. La 26
octombrie el a mers personal la Zlatna şi a luat sub protecţia sa personală pe
maghiarii supravieţuitori, pe care i-a trimis la Abrud spre a fi în siguranţă.
Inamicii lui Iancu au încercat să îl facă răspunzător de acest masacru,
nereuşind însă nimic. Legiunea din zona Zlatna nu era în subordinea lui Iancu,
iar el încă nu devenise comandant-şef al miliţiilor româneşti.
La 19 octombrie
secuii pornesc ofensiva pe mai multe direcţii. În unele lupte reuşesc să învingă
armata imperială, inferioară numeric, şi să împrăştie miliţiile româneşti,
inferioare ca dotare. Simultan cu operaţiunile secuilor, comandamentul austriac
a convocat la Alba Iulia toţi comandanţii români de legiuni de la nord-vest de
Sibiu, pentru a le comunica planul de operaţii imperial, pentru o ofensivă pe
direcţia Cluj. În 6 noiembrie soseşte în zona de operaţii legiunea din
Hunedoara, 4.000 combatanţi conduşi de prefectul Solomon şi Legiunea din Sebeş,
8.000 lăncieri conduşi de prefectul Marţian Popovici. În această vreme Avram
Iancu aşteaptă la Teiuş cu 4.000 de moţi şi locuitori din zona Alba Iulia. În
total se vor aduna până la urmă 25.000 lăncieri pe malul drept al Mureşului. Pe
malul stâng opera Axente Sever cu oamenii săi. ”În 8 Noemvrie ele
steteau deja în faţa Aiudului. În aceeaş zi, faimoasa gardă ungurească fugi din
oraş şi o deputaţiune se prezentă în tabăra românească pentru a anunţa
capitularea şi a cere scut. Căpitanul Gratze în scrisoarea din 11 Noemvrie
adresată către generalul Puchner spune : „Deşi eram singur în fruntea celor
20000 Români, aprinşi până în extrem prin nenumărate tentative, totuş am
îndrăznit, în înţelegere cu distinsul şi cavalerescul prefect Domnul lancu, să
mulcomesc mulţimea şi să fixez capitularea oraşului Aiud“. In 10 Noemvrie,
Aiudul fu ocupat.” În
20 noiembrie căpitanul austriac Gratze începe cu maghiarii negocierile de
predare a oraşului Turda. Populaţia maghiară, îngrozită de prezenţa legiunilor
de lăncieri români, cer ca aceştia să nu fie lăsaţi să intre în oraş, ceea ce
s-a şi întâmplat. Avram Iancu şi-a ţinut oamenii în tabăra aşezată pe malul
drept al Arieşului şi nici o pagubă nu s-a produs populaţiei civile a oraşului.
În acest timp, oraşul Cluj fusese ocupat de trupele imperiale conduse de
vicecolonelul Urban şi generalul Wardener. Avram Iancu e invitat la Cluj de
generalul Wardener, care îi dă misiunea de a însoţi cu lăncierii săi înaintarea
trupelor imperiale spre Huedin şi Ciucea. Pentru a îndeplini acest ordin, Iancu
revine prin Turda la Câmpeni şi la 29 noiembrie e gata de marș, cu o trupă ce
număra 1.500 moţi, dintre care 250 aveau puşti, iar restul lănci. La 4
decembrie a sosit în satul Săcuieni, având ataşat şi un ofiţer austriac, pe
căpitanul Francisc Ivanovici, care se va remarca mai mult prin inactivitate în
cursul anilor revoluţiei şi prin stânjenirea mișcărilor lăncierilor români.
Planul de luptă prevedea un atac al moţilor, prevăzut pentru noaptea de 6/7
decembrie 1848, asupra avanposturilor maghiare din zona Poieni. Moţii urmau să
fie sprijiniți de trupe imperiale, dar un mic grup de lăncieri au dat peste un
detașament maghiar care umbla în sate după rechiziții de furaj şi alimente.
Acest grup a atacat trupa maghiară, distrugând-o aproape în totalitate, dar
supraviețuitorii care au reuşit să scape au dat alarma în tabăra ungară, astfel
că atacul de noapte nu a mai putut fi dat. Căpitanul Ivanovici a insistat ca
atacul să fie dat, ceea ce s-a şi întâmplat, iar după o luptă de cca 3 ore,
imperialii şi românii au fost siliți să se retragă. Prin aceasta, drumul
trupelor maghiare spre Huedin era deschis. Iancu a fost nevoit să se retragă
din faţa trupelor maghiare, iar la 10 decembrie a anunţat comandamentul
austriac că trebuie să îşi lase acasă lăncierii, din cauza lipsei de alimente
şi a hainelor groase de iarnă. El a trimis alţi lăncieri în ajutorul
austriecilor, care au sosit, în număr de 1.500 lăncieri şi 70 vânători, la 19
decembrie 1848. Încă din 23 decembrie 1848 Iancu a cerut generalului austriac
Puchner să asigure cu alimente Munţii Apuseni, în vederea unei rezistențe
prelungite în caz de atac maghiar. Nu se știe cum s-a încheiat acest demers.
Iancu a mai cerut şi arme şi muniție, pentru care i s-a cerut să se adreseze
cetăţii Alba Iulia, însă cantitățile primite de români vor fi derizorii. Iancu
s-a întors la Câmpeni, continuând pregătirile pentru rezistenţă. Detașamentul
condus de Iosif Moga, care însoţea trupele imperiale în defileul Ciucea, a fost
distrus şi împrăștiat de unguri şi pe forțele lui nu s-a mai putut conta. ”Avram
Iancu fără de-a aștepta vreo instrucţie delà imperiali, luă singur măsurile de
apărare în contra invaziei ungureşti, El făcu din munţii săi o cetate
nebiruită, în care Românii rezistară victorios până la capătul războiului
civil. Spre scopul acesta închise imediat intrarea în Munţii Apuseni. Drumurile
dinspre Aiud şi Teiuș le păzea prefectul Simeon Prodan Probu, iar Arieşul şi
valea Ierii fură date în grija lui Popa Balint. Posturi mâi mici erau aşezate
la Albac, Mărişel şi către Someşul Rece, unde locuitorii avură toata iarna
hărţueli. Către apus se fixă cu tabăra sa prefectul Ioan Buteanu, pentru a pune
stavilă înaintării duşmanului diuspre Zărand”. La 1/14 februarie 1849 are
loc prima luptă de la Mărişel, câştigată de români. La 2/15 februarie are loc
un atac asupra satului Călăţele, respins de români, iar la 12 martie are loc a
doua luptă de la Mărişel, soldată cu victoria românilor. Practic, din acest
moment trupele maghiare vor încerca în mod repetat să străpungă apărarea
românească din munţi, prin atacuri pornite din toate direcţiile. Luptele aveau
loc foarte des, având loc în cele mai diferite zone, în funcţie de direcţia din
care atacau trupele maghiare: dinspre Zarand, Huedin, Turda, Aiud etc. În luna
aprilie 1849 este trimis de către Kossuth în munţi deputatul maghiar de origine
română Ioan Dragoş, cu misiunea de a obţine de la Iancu încetarea ostilităţilor
şi predarea armelor. După tratative care au durat câteva zile, la începutul
lunii mai 1849, încă nu se ajunsese la un rezultat concret, în afară de un armistiţiu
convenit pe durata discuţiilor. În acest moment, se pare că independent de
misiunea lui Dragoş, maiorul maghiar Hatvani intră în Abrud cu trupele sale,
încălcând termenii armistiţiului. Are loc prima bătălie de la Abrud, soldată cu
distrugerea totală a forţelor maghiare. Abia scăpat cu viaţă din bătălia de la
Abrud, maiorul Hatvani se va întoarce după două săptămâni cu forţe noi, pentru
a se răzbuna. Va avea loc Bătălia de la Abrud (18 mai 1849) a doua bătălie de
la Abrud, având ca rezultat înfrângerea gravă a trupelor maghiare, din care au
scăpat cu viaţă foarte puţini combatanţi. Hotărâţi să distrugă definitiv
forţele române din munţi, în luna iunie 1849 maghiarii au lansat un nou atac,
şi mai puternic, asupra Abrudului. A rezultat a treia bătălie de la Abrud,
armata maghiară fiind din nou înfrântă, rămăşiţele ei fiind silite să se
retragă. După aceste atacuri fără rezultat, efortul maghiarilor de a străpunge
apărarea românească din munţi s-a schimbat în altă direcţie. Un atac puternic a
fost lansat dinspre nord, din direcţia Huedin, în luna iulie 1849. A rezultat
grava înfrângere a maghiarilor în bătălia de la Fântânele, acesta fiind ultimul
atac de amploare al trupelor maghiare asupra românilor din munţi. În luna
august revoluţia maghiară este înfrântă de armatele combinate austro-ruseşti,
luând sfârşit războiul civil din Transilvania.
După revoluţie
începe prigoana autorităţilor austriece împotriva lui Iancu, care este urmărit
pentru a fi anchetat, deşi luptase de partea austriecilor. În 15 decembrie 1849
este arestat în Hălmagiu, în zi de târg, dar este eliberat urgent datorită
presiunii populaţiei româneşti aflate în comună şi care ameninţă garda
austriacă cu masacrul. În februarie 1850 Avram Iancu pleacă spre Viena pentru o
audienţă la împăratul Francisc Iosef. Acesta îi primeşte pe români cu mare
respect. Cu toate acestea, Avram Iancu va refuza decoraţiile imperiale pe motiv
că el a luptat pentru drepturile poporului român, nu pentru medalii şi nu
acceptă să fie decorat. Câteva zile mai târziu este chemat la poliţia din Viena
şi i se sugerează să primească medaliile imperiale. Refuzând din nou, Avram
Iancu este expulzat din capitala austriacă. Un alt episod:
”Românii
făcură mari pregătiri pentruca să primească în vara anului 1852 pe tânărul împărat
Francisc Iosif în aşa chip, ca suveranul să se convingă despre devotamentul
lor. Bărnuţiu şi Maiorescu instruira pe cei mai de seamă fruntaşi ce să ceară
delà monarh cu această ocazie. Avram Iancu se prezentă la Schwarzenberg, care
era în Deva, cu o delegaţie de popor, cerând să intervină, ca împăratul să
viziteze şi Munţii Apuseni. Dorinţa-i fu împlinită şi împăratul venind din
Bănat în Ardeal trecu delà Deva peste Mureş la Brad, Baia de Criş până la
Hălmaj cu trăsura, iar delà poala muntelui Găina -călare pe la Vidra de jos şi
de sus, pe dinaintea casei lui Iancu, şi s ’a oprit către seară în Câmpeni, în
21 Iulie 1852. Avram Iancu nu s’a prezentat în faţa împăratului. Ei stăruise ca
monarhul să vină în munţi, pregătirile au fost executate cu îngrijirea, cu
cheltuiala şi oboseala lui. La poalele munteiui Găina, unde trebuia neapărat să
fie prezent, se retrage, dar îl aşteaptă în Câmpeni printre privitori, cum a
făcut şi la Cluj unde a condus 120 de călăreţi. Seara târziu, s’a prezentat
Iancu la cartierul împăratului, cerând să fie primit în audienţă. Adjutantul
general Grüne însă nu-l anunţă, sub cuvânt că monarhul obosit s’a culcat, ci îl
învită să se prezinte a doua zi, des de dimineaţă. Dar Iancu nu se mai
prezentă. Fără îndoială, că în toată atitudinea lui trebue să constatăm o lipsă
de logică, o inconsecvenţă ciudată, care era simptomul prevestitor al unei
boale crude”.
Bolnav, cu mintea tulbure, umilit de stăpânire, Iancu a cutreierat Țara Moților douăzeci de ani. Așa cum descrie Silviu Dragomir: ” Eu nu-s Iancu, eu sunt numai umbra lai Iancu, Iancu e mort“ zicea, de câte ori îl agrăia vre-un prietin cunoscut. Şi astfel se strecura timpul încet. Craiul Munţilor nu mai depăna povestea neamului său. În dimineaţa de 10 Septemvrie 1872, el se stinse în Baia de Criş, unde petrecea mai cu plăcere. La înmormântarea care avu loc în 13 Septemvrie, luă parte o imensă mulţime. Treizeci de preoţi, în frunte cu protopopul Mihelţieanu, prohodiră pe mortul neamului românesc şi îl petrecură până sub uriaşul gorun al lui Horia, unde fu aşezat pentru odihna de veci”.
Avram Iancu a trecut de mai multe ori prin Beiuș, în vremea pribegiei sale și obișnuia să rămână peste noapte la casa de la nr. 21 de pe Ulița Burgundia Mică, unde se odihnea pe cuptor. ” În 3 februarie 1850 Avram Iancu pornește astfel spre Viena. Este întâiul său drum în afara granițelor Transilvaniei, iar călătoria o urmăresc toți cu bucurie și speranță. O urmăresc, firește, și autoritățile. Plecând, pe la amiază, din Vidra de Sus, ajung, înspre seară, la Hălmagiu. Peste două zile, în Beiuș, sunt întâmpinați de intelectualii români din oraș și de mult popor”.
La împlinirea a 155 de ani de la trecerea lui Avram Iancu prin Beiuș, în 5 februarie 2005, la inițiativa unui grup de beiușeni (Prof. Gheorghe David, Viorel Ianc, lt. col. r. Simion Suciu ș.a.), la Cercul Militar Beiuș a luat ființă Filiala Beiuș a Societății Cultural Patriotice ”Avram Iancu”, din 2010 Asociația ”Avram Iancu”.
În memoria
trecerii sale prin Beiuș, Asociația ”Avram Iancu” a dezvelit în 6 februarie
2006 o placă comemorativă cu textul: ”Pe cuptorul de copt pâine din această
veche casă și-a găsit odihna în dese rânduri Avram Iancu, cu ocazia drumurilor
sale printre românii crișeni”. În 30
septembrie 2010, aceeași asociație a dezvelit, în centrul Beiușului, bustul lui
Avram Iancu.
TESTAMENTUL LUI
AVRAM IANCU
”Ultima
mea voință: Unicul dor al vieţii mele e, să-mi văd națiunea mea fericită,
pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere, fără mult succes, ba
tocmai acuma cu întristare văd, că speranțele mele şi jertfa adusă se prefac în
nimica. Nu știu câte zile mai pot avea: Un fel de presimțire pare că mi-ar
spune, că viitorul este nesigur. Voesc dară şi hotărât dispun, ca după moartea
mea, toată averea mea mișcătoare şi nemișcătoare să treacă în folosul Naţiunii,
pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare crezând, că
luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii.
Câmpeni,
20 Dec. 1852.
Avram Iancu, advocat şi prefect emerit”
Referințe: - Dragomir,
Silviu, Avram Iancu, Institutul de Arte Grafice România Nouă, București,
1924, p. 3-133; - Dudaș, Florian, Avram Iancu în tradiția românilor,
Editura de Vest, Timișoara 1998,
p. 162; - Georgescu, Ioan, Avram Iancu, Nr, 105-106 a Bibliotecii ASTRA,
Editura Asociațiunii, Sibiiu, 1922, p. 10-80; - Șterca Șuluțiu, Iosif, Avram
Iancu, în: Transilvania”, an XXVIII, nr. V-VI, Sibiiu 1897, p. 83-116; - „Unirea”, Anul XXXIV, Nr. 35,
Blaj, 30 August 1924. p. 2. (S. S.)
[1] Legea nr. 230/2016 pentru
declararea lui Avram Iancu "Erou al Națiunii Române": ”Pentru
cinstirea memoriei lui Avram Iancu (1824-1872), considerat cel mai mare erou
național al românilor din Transilvania, cu merite excepționale în afirmarea
identității și a drepturilor naționale pe teritoriul strămoșesc, fostul
conducător al revoluției române din 1848-1849 din Transilvania este declarat
"Erou al Națiunii Române".
